VI

Ciorba de prânz am terminat-o. Am reţinut că hârdăul a fost tras de degenerat înăuntru, fără ca gardianul să-şi mai fi arătat faţa.

Stăm toţi la marginea priciului, aproape lipiţi unul de altul, aşa cum am primit ordinul: nici o vorbă, capul înainte, fixat la un metru în faţă, pe ciment.

Degeneratul se odihneşte. E lungit pe patul lui de fier din faţa mea. Sade pe spate, cu mâna dreaptă sub ceafă, ochii fixaţi în tavan.

Patul de lângă el e ocupat de unul ce stă într'o rână, cu spatele la mine. îmi pare că e cel care a dat ultima lovitură în burta fostului ofiţer de marină. Alţii, din grupa de teroare, stau rezemaţi de masă. Vorbesc încet între ei; mult prea încet ca să prind ceva. Patru bătăuşi fac de gardă: doi în partea de răsărit a camerei, doi în partea de apus. Se plimbă cu paşi mici, rari şi cu ochii mereu pe noi.

În faţa mea, la un metru, trece Popescu. Risc o fulgerătoare ridicare a ochilor. Privirile ni se întâlnesc, îşi închide ochii; semn de durere sufletească.

Fac o judecată despre cele ce se întâmplă aici: sunt introduşi în această cameră circa cincizeci de deţinuţi ca să fie terorizaţi de alţi cincisprezece; cu excepţia degeneratului şi poate a încă doi sau trei, ceilalţi sunt recrutaţi în echipa de bătăuşi, volens nolens, prin această cameră au trecut şi alţii înaintea noastră (urletele care le-am auzit la subsol); totul se execută după un plan bine stabilit; planul e dat de Ministerul de Interne.

Mă întreb apoi, care să fie scopul acestei acţiuni? Singura explicaţie pe care mi-o pot da deocamdată ar fi că, în închisori, ducându-se discuţii — de multe ori interminabile — asupra situaţiei politice internaţionale şi interne, conducerea penitenciarelor vrea să le pună capăt. Şi a găsit ca metodă, teroarea...

Aşa, îmi amintesc de perioada dintre Anul Nou şi luna Mai a anului trecut.

Sunt în una din camerele de la parter din coada T-ului (Penitenciarul Piteşti are forma acestei litere). Suntem două zeci şi cinci. în afară de mine şi încă patru, cinci, ceilalţi sunt legionari din grupul Cluj. Printre ei, Balanişcu, şeful Frăţiilor de Cruce din Moldova. (Trag cu coada ochiului la el; e pe priciul de vis-a-vis nu departe de ofiţerul de marină, zdrobit în bătaie.) Apoi, Dragoş Hoinic, curierul lui Horia Sima; a făcut de multe ori naveta între ţară şi Viena — între capul mişcării Legionare şi trupul ei. îmi mai amintesc de Pop Cornel de la Facultatea de Medicină din Cluj şi de alţi Popi, toţi ardeleni. Mai târziu a fost adus în camera noastră Constantin Oprişan, şeful Frăţiilor de Cruce pe ţară; om cu o deosebită cultură şi poet. Nu se lămurea deloc de ce a fost adus la Piteşti, fiindcă nu mai era student.

Discutăm mult; avem puterea s'o facem: baie regulată, la două săptămâni, primim lunar un pachet de trei kilograme cu alimente.

Ştim tot ce se întâmplă în lume; în lumea occidentală mai ales (în care legionarii nu prea au încredere: la entuziasmul meu faţă de lupta Americei pentru libertate şi democraţie dau din cap neîncrezători).

În fiecare după masă, către orele trei, primim pacheţelul cu telegrame — mare cât să-1 ţii în pumn. îl prind din zbor, aruncat de afară printre zăbrele de un comandor de aviaţie. El face parte dintre cei patruzeci de deţinuţi de la Secret. Sunt toţi deasupra noastră, pe celular.

Sunt scoşi la plimbare în fiecare după masă pentru o jumătate de oră; trebuie s'o facă mergând în rând câte unul, cu capul în jos. Sunt însoţiţi de doi gardieni. Când li se termină plimbarea urcă treptele de sub fereastra camerei noastre, tot în rând câte unul. Un gardian e în capul rândului şi-şi face deci primul intrarea în clădire. Celălalt, e în coadă, care se află încă după colţul penitenciarului. Comandorul de aviaţie e totdeauna al şaselea sau al şaptelea din capul rândului. Când e pe scări nu poate fi văzut de gardieni. în acest moment îmi aruncă pacheţelul cu telegrame.

Câteodată, pentru două secunde, schimbăm câteva vorbe: — Cum procuraţi informaţiile?

Dă să răspundă, dar nu mai are timp. A doua zi, la acelaşi moment:

— Le primim prin semne făcute de la o casă de vis-a-vis de închisoare.

Explicaţia ne pare neverosimilă. Printre cei patruzeci e şi Amiralul Măcelariu (poate prin semne marinăreşti?). Telegramele au un scris ordonat, cu litere perfect egale. Sunt foarte scurte:

Bruxelles — Ieri, s'au întrunit în capitala Belgiei miniştrii de externe ai ţărilor care urmează să semneze Pactul Tratatului Nord Atlantic.

New-York — Preşeditele Statelor Unite, H. Truman, a declarat ieri la conferinţa sa de presă că America a sprijinit şi va sprijini totdeauna ţările oprimate.

Adeseori, ştirea e urmată de un comentariu: prin crearea NATO, nu va mai trece mult şi vom vedea din nou « Liberatoarele » americane brăzdând cerul albastru al ţării noastre, pentru a ne aduce eliberarea de ocupaţia sovietică.

De după graţii, a doua zi, dau comandorului de aviaţie semne de neţărmurită încredere în liberatoarele americane. Mi se răspunde cu un semn, care înseamnă şi din partea lui aceeaşi încredere neţărmurită.

Mai are timp să-mi spună:

— Vă rugăm foarte mult faceţi un pacheţel cu ceva de ale mâncării pentru Domnul Ministru Romniceanu. Noi nu avem dreptul la pachet. O să fie al patrulea după mine. Nu-1 lăsaţi.

Am făcut un pacheţel: circa o sută cincizeci de grame de slănină afumată, o bucată de cârnat de zece centimetri lungime, o bucăţică de brânză. A doua zi, la terminarea plimbării, stau cu pacheţelul la fereastră. Comandorul trece şi-mi arată patru degete. După el, al patrulea, un bătrân de-abia îşi trage picioarele. Nu ştiu ca vârstă are, dar mi se pare bătrân.

îl privesc de sus, scot pacheţelul printre gratii. Omul îşi ridică mâinile tremurânde; prinde pachetul cu oarecare greutate. Apucă să spună:

Vă mulţumesc din toată inima...

Sunt adus la realitate: degeneratul se scoală, apoi trece în mijlocul camerei. îşi aruncă o privire peste noi şi ne spune:

— O să fiţi aranjaţi pe priciuri în aşa fel, încât să nu fie unul lângă altul din aceeaşi organizaţie, sau care să se cunoască de afară.

Mai înainte însă, vă controlaţi buzunarele; nu e voie să aveţi asupra voastră vreun obiect tăios, cui sau ac. Vă uitaţi apoi, cu toată atenţia, la încălţăminte; dacă talpa e bătută cumva în ţinte, le scoateţi imediat. Executarea!

Cel puţin, cu această ocazie, pot să mă mişc puţin, să-mi frec pielea pe unde mă mănâncă; ultima baie am făcut-o în August, la Jilava. Azi e 21 Ianuarie; patru luni de zile.

21 Ianuarie! E coincidenţă?

Mă caut prin buzunare, scot ce am de scos, dar ziua de 21 Ianuarie nu-mi iese din cap: e ziua « rebeliunii », zi în care începe înfierarea legionarilor.

între noi, cei aduşi de la subsol, nu e nici-un legionar, dar poate sunt ceilalţi douăzeci şi cinci, aduşi după noi. Dar cei cincisprezece, care i-am găsit aici? Cine sunt? Până acum ştiu numai cine e Popescu: legionar condamnat la douăzeci de ani. Dar e inofensiv şi arată atât de îndurerat de ce se întâmplă aici!

Îmi arunc ochii spre Balanişcu; dacă ziua de 21 Ianuarie, de astăzi, a fost aleasă pentru începerea terorii şi într'adevar nu e coincidenţă, ce va avea de îndurat, şeful Frăţiilor de Cruce din Moldova? Va fi terorizat în mod deosebit faţă ceilalţi? Va trebui să moară aici? Cine o fi scos urletul din ajunul Crăciunului? A fost Constantin Oprişan sau Dragoş Hoinic?

Terminăm cu scotocitul prin buzunare şi scoaterea ţintelor din ramele pantofilor. Eu am la pantofi două ţinte mici ca nişte pioneze, înfipte de mine în rama pantofului ca să ţină talpa, să nu rânjească. îmi zic că, nefiind tocmai ţine, le-aş putea lăsa la locul lor. (Parcă puiul de lup, nu e şi el tot lup.)

Cu aer de novice, întreb pe unul din cei ce ne păzesc:

— Să scot şi aste două pioneze?

Aude degeneratul. Se repede la mine, mă ia de guler şi apoi îmi arde o palmă. Mă trântesc la podea, lăsând impresia că am fost aruncat (palma primită n'a fost atât de puternică), după care mai mă rostogolesc odată. (în cazuri din astea e bine să dai satisfacţie.)

O primă constatare: n'are mână grea. Ce-o fi mai târziu, vom vedea!

Materialul interzis e adunat şi pus pe masă. Se începe aranjarea noastră pe priciuri. O face degeneratul. Eu sunt în cap.

— Tu, mă, ăsta cu pionezele, de ce culoare eşti?
(să fac pe novicele, nu mai merge.)

— Ţărănist, zic eu.

— Dar, tu, mă? (Dinu Georgescu.)

— La fel.

— Marş de aici.

Operaţia a durat circa o oră. Dinu Georgescu e vis-a-vis. Lângă mine, în dreapta şi în stânga, doi legionari. Din întrebările puse de degenerat, am aflat că din cei douăzeci şi cinci, aduşi în cameră după noi, cel puţin douăzeci sunt legionari. Mai mult nu ştiu nimic: cum îi cheamă, ce vârstă au, la câţi ani sunt condamnaţi, de la ce universitate sunt! Nici nu pot să-i analizez cel puţin cu privirea; capul trbuie ţinut mereu înainte. Suntem aranjaţi, ca să zic aşa, în zig-zag; unul la marginea priciului, altul în spate, rezemat de zid, stând turceşte. Şi aşa mai departe. Eu sunt la marginea priciului, şi-mi, zic că ar fi fost mai bine in spate, să stau rezemat de zid.

În cameră e linişte! Degeneratul explică ceva în şoaptă celorlalţi, în jurul lui.

Ce s'o fi pregătind, Doamne!

Aici, nu mai poţi să-ţi faci un calcul, parcă ţi-e teamă să întrevezi clipa următoare!

Consfătuirea, în şoaptă, s'a terminat. Degeneratul dă ordin ca douăzeci de pe priciul de vis-a-vis să treacă în faţă, în rând, ca pentru un exerciţiu de gimnastică. Ni se arată figura ce trebuie executată: mâinile drept în sus şi lăsarea pe vine. Şi-apoi, sus, jos...

Cei douăzeci (e şi Dinu Georgescu între ei) încep la comandă executarea exerciţiului de gimnastică. în faţa lor sunt postaţi şase-şapte bătăuşi şi tot atâţia în spate. După douăzeci-douăzeci şi cinci de mişcări, unii încep să se clatine.

Şeful, de pe masă, strigă:

— Nu-1 lăsa Puşcaşule.

Cel căruia i-a spus Puşcaşu (înalt, plin la trup, cap fără expresie, mişcări lăbărţate) dă cu piciorul în pieptul victimei din faţa lui. Căzut jos, unul din spate îl loveşte în cap cu o curea. Victima îşi reia exerciţiul cu sforţări penibile să-1 execute perfect. încă şapte-opt mişcări şi loviturile din faţă şi din spate reîncep cu o şi mai mare brutalitate.

Degeneratul strigă mai departe:

— Bravo Steiner (de statură mijlocie, cap rotund, obraji umflaţi, pistruiat, urechi mari). Dă, când cu picioarele, când cu o bâtă, pe care a scos-o de sub pat.

Scena din faţa mea face să-mi oprească respiraţia: ochi holbaţi de spaimă, feţe schimonosite de durere! Toţi cei douăzeci sunt pe jos; după ce au făcut cincizeci-şaizeci de mişcări! Steiner şi încă unul, pe care şeful 1-a numit Gherman, sunt cei mai feroci. Au bocanci cu placheuri întoarse la vârf, peste ramă; lovesc unde se nimereşte. Cei de pe jos s'au încolăcit şi-şi feresc capetele între mâini.

Un altul — i-a spus Pătrăşcanu — are în mâna dreaptă o bâtă şi în stânga o curea. Loveşte şi asta tot fără milă! Ceilalţi care bat, dau mult mai uşor. Pe feţe le e întipărită durerea. Unul din ei, când dă, închide ochii! De unde stau, am drept în faţă uşa. De afară, spectacolul e urmărit de mai mulţi.

Urmează seria a doua. Aceeaşi scenă de groază. Mai excelează doi în bătaie: unul mic, dar foarte repede în mişcări — Roşea; celălalt, înalt, cu mâini lungi — Oprea. Nu mai pot privi. Inima îmi bate puternic. Minutele trec prea repede: în curând îmi vine rândul...

Stau cu capul în piept. A trecut poate un sfert de oră de când m'am târît la locul meu. M'am liniştit! Bătaia a trecut. După ce am primit primele lovituri, m'am încolăcit pe jos, cu capul între mâini. Am stat aşa, până a trecut urgia...

Ciorba de arpacaş ne-a venit ceva mai târziu astăzi, după terminarea « exerciţiului de gimnastică », la vreo jumătate de oră. Apoi, am fost scoşi la toaletă, în grupe de câte zece. Fiecare grupă a fost păzită de câte cinci bătăuşi. Acolo a trebuit să stăm cu mâinile în sus. Uşile celor două cabine ale WC-ului au rămas întredeschise. Gardianul secţiei nu s'a lăsat văzut. Ca şi cum ar fi fost o închisoare fără gardieni!

În faţa mea, degeneratul e în patul lui. E în poziţia preferată: pe spate, mâna dreptă sub ceafă, privirea aţintită în tavan. în patul lipit de al lui, e Steiner. Sade pe o rână, cu faţa spre şef.

Pătrăşcanu şi Gherman, în două paturi de fier; primul la etaj, celălalt jos. încă două paturi sunt ocupate de Puşcaşu şi Oprea. Celorlalţi, din echipa de bătăuşi, li s'a făcut loc pe priciul care începe de lângă uşă, în stânga. Ocupă toată bucuta până la zid. Sunt deci, separaţi de noi.

Trbuie să fi trecut de ora nouă. Mă simt atât de obosit după o zi care mi s'a părut un veac! Nu mai sunt capabil să fac cea mai slabă apreciere asupra celor ce se întâmplă în închisoare.

Poziţia în care trebuie să stau — fără să mă mişc şi cu capul mereu înainte — îmi dă o senzaţie de sfârşeală, îmi rotesc ochii puţin spre dreapta. Un neastâmpăr mă împinge să văd, în parte, ce fac ceilalţi...

Doamne, ce-am făcut! Privirea mi se întretaie cu a degeneratului. E cu ochii ficşi pe mine. Inima îmi zvâcneşte. O idee îmi fulgeră: impasibilitate.

Privirea fixă nu mă slăbeşte. Apoi, şeful bătăuşilor, de unde e culcat pe spate, întinde mâna spre mine. Spune rar:

— Mă tu ăla de-acolo, unde te uiţi?
Rămân indiferent mai departe.

Se scoală nervos şi strigă:

— Mă tu ăsta, la cine ai vrut să te uiţi?
Îmi iau o alură de nedumirire:

— Nu m'am uitat la nimeni, îi răspund, poate a fost o mişcare involuntară.

Teroristul se întoarce şi strigă trei nume:

Rosca, Oprea, Puşcaşu.

Cei trei se prezintă la şef. Se retrag şi-şi vorbesc încet. Pălesc. Inima-mi zvâcneşte să se spargă în piept. Puşcaşu vine la mine; mă trage de gulerul hainei, până la doi metri, în dreapta degeneratului.

Trece apoi în spatele meu. Şeful, care e din nou în pat, pe-o rână, îi face un semn cu mâna. Puşcaşu îmi dă mâinile la spate, mi le trage puternic de-mi scoate astfel pieptul înainte. Mâinile, mi le ţine strâns de nu le pot mişca.

În cameră e tăcere mormântală! Aştept, cu privirea pierdută în gol... în faţa mea s'au postat Oprea şi Roşea.

Degeneratul face un semn cu capul.

Oprea, cu mâinile-i lungi, mă izbeşte în fălci: o lovitură cu dreapta, o lovitură cu stânga. Se dă înapoi şi îi face loc lui Roşea care îşi trimete piciorul în pieptul meu; mai pot să mă mir, cum de-1 poate ridica atât de bine. Număr, de fiecare dată: două lovituri în fălci, una în piept, până la paisprezece. Apoi, le pierd socoteala.

— Ajunge, îl aud pe degenerat după un timp.

Puşcaşu îmi slobozeşte mâinile la spate.

Trec zdrobit la locul meu. Tremur din toate încheieturile. Nu mai simt dureri, dar fălcile şi pieptul îmi ard îngrozitor de tare...

La puţin timp ni se spune să ne culcăm: pe-o rână, cu capul în jos.

Se culcă şi bătăuşii. Rămân însă doi de pază. în cameră, lumina e mereu aprinsă...