VIII

Au trecut cinci zile de când ne găsim în camera 4 Spital.

E seară, poate trecut de ora şapte. Ciorba de arpacaş am primit-o pe la ora cinci şi de atunci stăm înţepeniţi la locurile noastre. Nu îndrăznesc să-mi mai abat privirea fixată de pe metrul pătrat de ciment al podelei.

Pieptul mă doare mereu, dar picioarele mi s'au mai dezmorţit. Pielea mă mănâncă pe tot corpul, dar nu îndrăznesc să încerc o cât de slabă frecare cu coatele. Bătaia generală a avut loc astăzi cam între orele trei şi patru. Am avut norocul să cadă pe mine mai întâi Popescu, care s'a făcut mai mult că loveşte; era cu ochii mereu îndureraţi. Apoi, m'a luat în primire un altul, care m'a lovit numai cu cureaua pe spinare, fără să se folosească de bâta care o avea în cealaltă mână. După terminarea bătăii, degeneratul a părăsit camera. A lipsit mai bine de o oră. Am avut astfel linişte. A ieşit, desigur, să ia instrucţiuni de cum să continue programul de dezumanizare.

Plantoanele şi-au făcut plimbarea, fără să mai aibă ochii pe noi, iar ceilalţi din echipa de teroare au stat de vorbă, preocupaţi parcă de alte probleme, decât de chinuirea noastră.

E prima seară, până acum, când suntem lăsaţi în pace, fiecare cu gândurile lui!

Dar iată că reîntors în cameră teroristul rupe tăcerea:

— Am să vă spun câteva cuvinte.

Cincizeci şi cinci de capete, plecate, deznădăjduite, se întorc spre el; unora, chiar li se întipăreşte pe feţe speranţa.

Se uită cu toată atenţia la noi şi continuă:

— Vă găsiţi aici de cinci zile. V'aţi întrebat, desigur, de ce sunteţi bătuţi, de ce sunteţi obligaţi să nu vă mişcaţi pe prici, să vă culcaţi numai pe o rână sau să nu vorbiţi. Ca să înţelegeţi ce se petrece cu voi, e bine să ştiţi, mai întâi, cine sunt eu şi care mi-e ţelul în viaţă. Mă numesc Eugen Ţurcanu; am studiat Dreptul la Iaşi.

Sunt condamnat la şapte ani închisoare pentru nedenunţare. Pedeapsa am primit-o fiindcă ştiam de activitatea legionară a unor cunoscuţi, unii din ei chiar prieteni şi nu i-am dat pe mâna organelor de securitate. In trecut, fusesem şi eu legionar.

În 1944 m'am înscris în Uniunea Tineretului Comunist. Am avut acolo activitate rodnică; am fost trimes ca şef al unei brigăzi de comunişti la Sofia, în 1945, unde am rămas profund impresionat de credinţa în comunism şi hotărârea de luptă a acestui tineret în vederea făuririi unei vieţi fericite, pentru toţi oamenii.

In Bulgaria, credeam că rupsesem cu trecutul meu de fascist înrăit, de duşman al poporului şi al clasei muncitoare.

Mă înşelasem însă! în mine zăceau încă sentimente care mă împiedecau să-i denunţ pe cei care conspirau împotriva clasei muncitoare, de care eu mă simţeam totuşi legat. Nu i-am denunţat, fiindcă-mi erau prieteni...

Aşa am ajuns în închisoare. Şi nu-mi pare rău deloc! Aici, mi-am dat seama că sunt ros în interiorul meu, de un putregai al unui trecut urât şi al unei educaţii criminale. Era acest putregai care mă ţinea în loc să-mi denunţ prietenii. Şi m'am hotărât să-1 scot. Nu e o treabă uşoară să te cureţi de tot ce e rău în tine. Dar am reuşit.

Administraţia închisorii m'a ajutat, punându-mi la dispoziţie lucrări în acest domeniu, pentru care îi voi rămâne recunoscător toată viaţa. Asta s'a întâmplat în închisoarea Suceava, în 1948.

După ce am reuşit să-mi curăţ interiorul de toată murdăria educaţiei burghezo-capitaliste, primită în şcoală, în universitate, la biserică, mi-am propus ca ţel suprem în viaţă să aduc şi pe alţii pe calea cea bună.

M'am adresat direcţiei închisorii, arătându-i în mod sincer ceea ce vreau. Am fost înţeles, apoi ajutat şi sfătuit. Am înţeles că nu au nimic împotriva aducerii deţinuţilor la o viaţă sănătoasă, curăţirii trupurilor lor de putregaiul care le perverteşte conştiinţele. Am pornit la treabă. Alături de mine a venit un prieten. îl cheamă Alexandru Bogdanovici. După câteva luni de zile însă, mi-am dat seama că prietenul meu e un criminal. Se ataşase acestei acţiuni de curăţire a trupului cu gânduri ascunse; pentru el, reeducarea prin convingere, de care îmi vorbea, era numai mijlocul de a scăpa din închisoare. L'am demascat!

E acolo pe prici. Uitaţi-vă la el.

Îşi întinde mâna spre priciul de vis-a-vis de mine. îl priveşte apoi lung, cu o duşmănie ieşită din ochi, care face să-mi dea un fior.

E un om înalt, cel puţin aşa mi se pare cum sade turceşte. Capul şi-1 ţine în piept, privirea fixată pe crâmpeiul de prici dintre picioare. Are o uşoară tremură-tură a corpului, constantă şi înspăimântătoare. Pare un om căzut într'o resemnare totală şi care-şi aşteaptă irevocabil condamnarea.

Eugen Ţurcanu face câţiva paşi în direcţia priciului unde tremură Bogdanovici. După câteva secunde lungi, nesfârşit le lungi, cu voce ameninţătoare, spune:

— De mâinile mele ai să mori, banditule!

Fac un efort pentru a-mi stăpâni tremuratul violent al corpului.

în cameră e tăcere mormântală. Din mijlocul tavanului, becul electric lasă o lumină palidă peste cinzeci şi cinci de feţe schimonosite de spectrul morţii. Doar paşii rari şi apăsaţi ai gardianului pe cimentul culoarului amintesc că viaţa continuă dincolo de uşe după norme diferite de ale noastre. E paza nemiloasă a acestui purgatoriu şi totodată dovada peremptorie că degeneratul nu e decât executantul unui plan demonic.

— Aici, continuă Ţurcanu, vă veţi face DEMASCAREA exterioară; asta înseamnă că va trebui să spuneţi tot ce ştiţi despre voi şi despre alţii — toate faptele voastre sau ale altora, care au fost duşmănoase clasei muncitoare. Dar, absolut tot! Veţi da declaraţii scrise, care vor începe cu următoarele cuvinte: eu, subsemnatul bandit... declar.

Demascarea exterioară va fi urmată mai târziu de DEMASCAREA interioară; asta înseamnă că vă veţi face o autobiografie, verbal, în faţa celorlalţi din camera sau celula unde vă veţi găsi. Vă veţi scormoni trecutul, începând de la cea mai fragedă vârstă. Va trebui să lepădaţi tot ce-a fost criminal în voi. Şi numai după ce veţi fi curaţi, clasa muncitoare vă va da dreptul să vă însuşiţi doctrina marxistă.

E o treabă grea, care ar putea dura ani de zile.... Rămân năuc. Nu ştiu ce să gândesc. Reuşesc totuşi să fac o primă remarcă: el, Ţurcanu, unde şi-a făcut demascările de care vorbeşte şi în faţa cui s'a lepădat de tot ce a fost criminal în el? Din câte am înţeles, reiese că curăţirea de putregai, de care vorbeşte, pentru el a durat câteva săptămâni, cel mult două — trei luni de zile. Pentru noi, trebuie să dureze însă ani.... după care, de aici, nu poţi ieşii decât nebun.

Cum să-i calific pe cei care au născocit acest plan demonic dat pe seama clasei muncitoare? Ei înşişi nu
sunt altceva decât demoni...

Ţurcanu face câţiva paşi rari, apăsaţi. Pe faţa lui nu se profilează nici o umbră că s'ar îndoi cumva de nereuşita demascărilor de care a vorbit. E parcă încredinţat că el este cel căruia, după terminarea acestei experienţe, i se va da mână liberă să organizeze pe tot cuprinsul ţării centre pentru reeducarea oamenilor. Are parcă aerul să spună: eu sunt creatorul omului marxist....

Dar iată, că brusc, întinde mâna către unul, la vreo cinci metri în dreapta mea. I se adresează pe un ton de superioritate:

— Tu, mă ăsta, în tunică militară, ce fel de ofiţer ai fost?

— Sunt student la medicină în anul patru, la Institutul Medico-Militar, răspunde scurt cel întrebat.

Cuvintele au fost rostite de un om care se arată sigur pe el.

Ţurcanu are o uşoară încruntătură a sprâncenelor, după care, cu acelaşi aer de superioritate:

—Şi ce crime ai comis împotriva clasei muncitoare de te găseşti aici?

Cu aceeaşi siguranţă, medicinistul militar răspunde:

—Tot ce-am făcut a fost lămurit la proces.
Răspunsul îmi dă un fior, fiindcă faţa lui Ţurcanu se congestionează, privirea parcă îi varsă foc, trupul îi tremură.

Îl privesc cu emoţie. Cred că n'am văzut în viaţa mea o faţă atât de fioroasă ca cea pe care o are el acum!

Se repede, mai mult se aruncă, asupra medicinistului militar. Ca la comandă, Puşcaşu, Steiner, Gherman şi Pătrăşcanu, sunt în spatele lui. Ţurcanu îl trage de gulerul hainei până în mijlocul camerei. E de statură mijlocie, blond, cu trăsăturile feţei regulate.

E culcat pe podea; degeneratul îi înfaşcă gâtul în mâini, îi izbeşte capul de ciment. Cinci-şase lovituri. Se iasă cu toată greutatea pe gâtul victimei; îl ştrangulează. Medicinistul horcăie, se zbate în strânsoarea mâinilor lui Ţurcanu. îl ţine aşa mult (noţiunea timpului n'o mai am).

După un timp îi dă drumul din strânsoare; apoi îl trage în sus. Steiner şi Gherman îl ţin de mâini. Ţurcanu îl pălmuieşte — palme care îi sucesc gâtul brutal, nemilos, batjocoritor.

Apoi, degeneratul urlă:

— Desbrăcaţi-1 la piele.

I se scoate tunica, cămaşa, pantalonii, pantofii şi ciorapii.

Şase din echipa de bătăuşi se aliniază la o distanţă de circa un metru unul de altul. în faţa lor, la doi metri, alţi şase.

Toţi au în mâini curele şi bâte.

Medicinistul e legat la gură cu un prosop înnodat strâns la ceafă. Ţurcanu îl împinge apoi pe culoarul format de cei doisprezece bătăuşi. Un culoar al disperării, al groazei; o văd în ochii holbaţi ai medicinistului militar, deasupra prosopului albastru, murdar.

Loviturile încep din ambele părţi. închid ochii. Instinctiv, îmi fac semnul crucii pe cerul gurii. Parcă totul se învârteşte cu mine. Am impresia ca viaţa se opreşte aici. Inima îmi bate de mă sufocă.

Demascările încep pe acest culoar, pe acest drum al Golgotei!

Victima îndură durerile de pe urma loviturilor de bâtă şi ale cataramelor de la curele cu o răbdare care mă impresionează. Rabdă năbuşit în prosop! După un timp, pe spinare şi pe picioare, pielea-i e ruptă. Sângele se prelinge pe picioare în jos. Cimentul e roşu....

La un semn al lui Ţurcanu, loviturile încetează.

În afară de horcăitul năbuşit al medicinistului, de zvâcnirile spasmodice ale muşchilor, în camera 4 Spital e o linişte şi o nemişcare totală — o scenă a unei deznădăjduiri de infern, de apocalips...

E lăsat aşa, cinci-şase minute. Apoi, i se pune cămaşa şi e târât la locul lui.

Imediat după aceasta, ni se dă ordin să ne culcăm. Sunt frânt de oboseală, dar nu pot să dorm şi nici nu vreau, să prelungesc aşa sosirea zilei de mâine....

Colaborarea dintre Ţurcanu şi iniţiatorii acestei acţiuni de dezumanizare, mă înspăimântă. E batjocoră faţă de fiinţa umană şi răzbunare în aceleaşi timp, faţă de adversari. Nu încape îndoială, că bătăuşii au fost la rândul lor terorizaţi până la un nivel care depăşeşte puterea de suferinţă a omului — bătaia care a avut loc aici e dovada necontestată a acestei terorizări — ca apoi să fie aduşi în situaţia de a teroriza la rândul lor pe alţii.

Ar fi putut-o face ei, comuniştii, dar atunci suferinţa ar fi fost numai fizică. Ei au nevoie, după cum se vede, de o suferinţă de ordin moral, care să ducă la distrugerea sufletului, la crearea omului fără suflet. Este cea mai diabolică tentativă de deformare a fiinţei umane aşa cum a fost creată de Dumnezeu!

Creştinii au fost sfâşiaţi în Roma imperială de fiare sălbatice; de fiare, dar nu de oameni! Gladiatorii s'au omorât între ei, dar li s'a dat cel puţin posibilitatea să se lupte! Noi, cei cincizeci şi cinci din această cameră nu-i putem împiedica sub nici-o formă pe bătăuşi, deţinuţi ca şi noi, la realizarea planului diabolic la care, de voie sau de nevoie, s'au angajat; nu-i putem scoate din rătăcirea lor care ne copleşeşte de durere. N'o putem face, fiindcă ne ţin în loc gloanţele gardienilor de pe culoar. Şi după cum ei, mercenarii de după uşă, sunt gata să ne ucidă, în aceeaşi măsură, noi, stăpâniţi de instinctul de conservare, vrem să trăim. Puşcaşu, Gherman, Steiner, Pătrăşcanu — poate chiar Ţurcanu —sunt fiinţe dezumanizate, roboţi creaţi de o forţă, care se găseşte undeva în Comitetul Central al Partidului Comunist, sau la Moscova. De aici înainte mi se profilează o luptă, care va dura mult, poate ani, după spusele lui Ţurcanu; va trebui să nu-mi pierd sufletul...

Târziu, cad pradă somnului....

Mă trezesc brusc, buimăcit. Trebuie să fie în miez de noapte. în faţa mea am un spectacol dat parcă de nebuni. Ţurcanu loveşte cu bâta în trupurile încovoiate ale câtorva, la vreo patru-cinci metri în dreapta mea. Ceilalţi bătăuşi, în jurul lui, se izbesc unul de altul, de parcă ar face un joc stupid.

Îl aud pe Ţurcanu zbierând:

— Bine mă, criminalilor, de ce n'aţi dat alarma că şi-a tăiat vinele?

Cuvintele îmi pătrund orbii în urechi, fac să-mi palpite inima.

Reuşesc să-mi adun gândurile. Unul dintre noi a ales moartea în locul demascărilor. Ţurcanu, — mâinile încrucişate la piept, privirea aţintită pe cadavru, mişcări spasmodice la gură, articulează rar trei cuvinte.

— Cum îl cheamă?

Unul din plantoane, cu buzele tremurânde, mai mult se bâlbâie:

— Şerban Gheorghe.

Fără să mai pună vreo întrebare, calm, Ţurcanu trage cadavrul de pe priciul pătat de sânge. E ajutat de câţiva bătăuşi să-1 ducă până la uşă. Bate în geam. După câteva minute de lungă aşteptare, uşa se deschide şi în prag apar doi gardieni. Şerban Gheorghe dispare pentru totdeauna!

Cât de repede poţi pune capăt demascărilor! Dar cât de sfâşietoare trebuie să fie clipa când mama deţinutului trecut în altă lume, va afla în ce fel şi-a pierdut fiul!

Ochii mi se împăienjenesc. Coşmaruri îmi dezvăluie un drum obscur, lung, greu, la capătul căruia aşteaptă moartea.

Mă simt copleşit de demoni ai răului!

În jurul meu — feţe obosite de chin, priviri pierdute în aceeaşi deznădejde care mă încearcă şi pe mine! Nici unul nu mai e cel de acum cinci zile, fiindcă fiecare îşi dă seama, în acest moment, că urletele ajunse până la subsol au fost scoase de oameni care au avut moartea în faţă.

Ni se dă ordin să ne culcăm. Trebuie însă, să avem mâinile afară din pătură, trasă şi aceasta numai până la mijlocul pieptului. E mărită şi paza în timpul nopţii: trei plantoane, în loc de două.

S'a făcut linişte. Rămân aşa, înţepenit, fără somn, sub ochii vigilenţi ai celor trei roboţi .