IX

Mă trezesc sub loviturile roboţilor. Capul îmi vâjâie de nesomn, durerile din coşul pieptului nu mă lasă de­loc iar picioarele îmi sunt mereu anchilozate.

Suntem scoşi la toaletă tot în grupe de câte zece, mereu cu mâinile în sus şi păziţi de cinci roboţi. Cabina WC-ului nu poate fi folosită de aici înainte mai mult de zece secunde. Nu ştiu ce să fac mai întâi, să arunc câţiva pumni de apă pe ochi, să-mi clătesc puţin gura sau să încerc o fugitivă frecare a mâinilor cu săpunul, acest cub de culoare cafenie care nu vrea să facă spu­mă.

 

Ajuns la locul meu şi luându-mi imediat poziţia impusă, constat cu uimire că Fuchs şi Miulescu au tre­cut în echipa lui Ţurcanu. Când şi cum s'a produs tre­cerea, nu pot să-mi dau seama! Probabil în timpul celor zece minute cât am stat la toaletă.... sau poate în timpul nopţii, după sinuciderea lui Şerban.

Dar sunt atât de preocupat de propria-mi soartă şi de surprizele ce le va putea aduce ziua care de abia a înce­put, încât această metamorfozare trece pe planul doi. Nu-mi vine totuşi să cred că Miulescu, care a stat împre­ună cu noi ceilalţi şase luni la Jilava, tunând şi fulge­rând împotriva comuniştilor şi nici chiar Fuchs, cu toate că-1 cunoaştem de numai cinci săptămâni, să treacă la atac împotriva noastră....

Ţurcanu pare mai sever ca niciodată! îşi roteşte pri­virea peste noi, sfidător, nemilos, enigmatic.

Prin faţa mea trece Fuchs, în pas lent spre fereastră. E planton. Rămâne acolo un timp; scrutează orizontul sau poate numai se gândeşte la noua lui postură.

Se întoarce; am curajul şi-mi ridic ochii spre el. Pri­virile ni se încrucişează. îşi închide ochii, de parcă ar vrea să spună: nu-mi cere prea mult.

La rândul lui, Miulescu, în capul celălalt al came­rei, nu îndrăzneşte parcă să se dezlipească de patul de fier de care e rezemat. Cu ochii pierduţi, imobil, îmi dau seama că e un alt om decât cel de acum şase zile, când ne găseam în subsol. îmi pare ca un om venit din altă lume, căruia i s'a dat aici un rol ce nu şi-1 imagi­nase 

Dimineaţa ne trece înţepeniţi pe prici, muţi, îngân­duraţi. După masă primim bătăia generală, la care Fuchs şi Miulescu nu iau parte. Poate e o regulă a uceniciei în lumea roboţilor!

Seara, Ţurcanu, căruia nu i-am auzit vocea toată ziua, ne spune grav:

— Mâine veţi începe să vă faceţi demascările exterioare. Veţi fi scoşi în grupe de câte opt şi într'o cameră
de pe culoar, vă veţi face declaraţiile în scris. Nu uitaţi formula, pe care clasa muncitoare v'o cere: eu, subsemnatul bandit...           declar.

 

Noaptea mă deştept în coşmaruri. Omul care şi-a luat viaţa îmi apare în faţa ochilor împăienjeniţi. Din negură, mi se desluşesc roboţi cu feţe transfigurate, cu mâini hidoase de ucigaşi.

Cândva, în timpul nopţii aud vocea lui Ţurcanu. Dar de data asta nu mai e coşmar. îl aud la picioarele mele, pe cimentul camerei. îmi dau seama că în mâinile lui se zvârcoleşte unul dintre noi. Aud clar vocea-i nă­buşită: în demascarea exterioară trebuie să spui tot, absolut tot! Clasa muncitoare îţi cere să nu-i ascunzi nimic! Altfel vei fi strivit ca o ploşniţă.

După un timp, victima se târăşte la locul ei pe pri­ci, la câţiva metri în dreapta mea.

E cât se poate de clar deci: demascările au loc şi în timpul nopţii. Eşti trezit, tras jos pe ciment şi acolo, cu gâtul în strânsoarea mâinilor lui Ţurcanu, trebuie să-ţi iei angajamentul că nu vei ascunde nimic clasei muncitoare...

Dimineaţa, opt dintre noi sunt scoşi să-şi facă decla­raţiile. Lipsesc aproape toată ziua. Ţurcanu nu s'a mai arătat nici el în cameră.

N'am mai fost bătuţi, dar poziţia impusă a trebuit s'o respectăm cu desăvârşire.

Fac socoteala că declaraţiile ar putea dura o săptă­mână, dacă ritmul de astăzi va continua şi de aici în­ainte, adică câte opt demascări exterioare pe zi.

Mă gândesc apoi că riscurile sunt enorme pentru aceia care au de ascuns ceva, dar care e ştiut şi de alţii. Poziţia în care suntem obligaţi să stăm şi paza din timpul nopţii îşi găsesc rostul, tocmai ca să nu se poată cădea cumva de acord pentru ascunderea unor fapte ştiute de mai mulţi. Nu poţi să şti apoi, ce-au declarat cei ce ne-au precedat aici, sau ce vor spune cei ce vor urma.

În ce mă priveşte, nu-mi fac griji. N'am pe nimeni aici cu care să împart vreun secret faţă de « clasa mun­citoare ». Mă îngrozesc însă, gândindu-mă la consecin­ţele descoperii unor fapte ascunse, de către unii dintre noi... Refuz să merg mai departe cu gândul!

 

Mai trece o zi şi încă o noapte. Roboţii sunt mereu cu ochii pe noi să-şi desăvârşească aşa paza, pe cât de utilă pentru Securitate, pe atât de ingrată pentru ei. Nu e greu să-ţi dai seama că sunt fiinţe care în bună măsură s'au dezumanizat; zic, în bună măsură, pentru că mai au totuşi pe feţe întipărită suferinţa. Asta le dezvăluie chinul sufletesc, conştiinţa care nu le dă pace     Cândva, târziu în noapte, sunt trezit. Steiner şi Gherman mă trag de pe prici. Nici nu mai mi-e teamă, atât m'am obişnuit cu teroarea!

Sunt jos pe ciment, lungit pe spate, mâinile sub greutatea trupurilor a doi roboţi. Ţurcanu, în genun­chi, e deasupra mea. îşi lasă mâinile pe gâtul meu, îi văd faţa crispată, într'un efort disperat de a mă con­vinge. De pe buzele lui înregistrez, mai mult şoptit, cuvintele:

— Ai să-ţi faci mâine demascarea exterioară, ban­ditule. Să nu ascunzi nimic, dacă vrei sa nu mori de mâinile mele. Rămâne apoi, mult timp, cu privirea aţintită în ochii mei...

O cameră de circa doisprezece metri pătraţi. O masă lungă în mijlocul ei, patru scaune deoparte, patru de alta. în colţ, lângă fereastră, o măsuţă; e biroul lui Ţurca­nu. Are în faţă un teanc de declaraţii. Aşa îmi pot da seama că mulţi au fost aceia care au trecut înaintea noastră prin camera 4 Spital!

Ţurcanu citeşte declaraţiile cu atenţie, dar din când în când îşi fixează privirea pe noi.

Scriu tot ce stă în dosarul meu. O fac încet, căci mai mult cad pradă gândurilor. Numai cu trei ani şi câteva luni în urmă, clasa muncitoare, în numele căreia suntem schingiuit aici, nu se arata de loc entuziasmată de marxism; din contră 1-a respins cu majoritate covâr­şitoare. Aşa îmi amintesc de vara şi toamna anului 1946....