Alţi oameni, alte întâmplări şi câte ceva despre poezie

 

Sfârşit de octombrie. Timpul e încă frumos, starea mea sufletească, bună. Din închisoare plecau deţinuţi pe la diferite anchete, alţii se reîntorceau şi, în acest fel, ajungeau până la noi şi unele informaţii. In ce mă priveşte, indiferenţa îmi era totală. În venirea americanilor nu mai credeam de mult. La triumful comuniştilor în China, de ce să reflectez? Pentru a ago­nisi argumente că occidentul e, sau inconştient, sau neputin­cios? Mă surprindeam, uneori, gândind cu maliţiozitate la ziua când comunismul victorios se va instala, confortabil, în Statele Unite. Cât priveşte Europa, floare la ureche. Era singurul meu protest, singura mea răzbunare imaginară, împotriva acelora care ne-au vândut, pe preţ de nimic.

 Întors din schimb, pe marginea patului, mă bucur de ultimele prune cumpărate, în temeiul cartelei. Se deschide uşa "Gheorghiţă Viorel!" Prezent!" "Adună-ţi bagajul şi ieşi!" Mă supun, fără prea mare îngrijorare, îmi iau rămas bun de la cine era în celulă şi ies. Urmând miliţianul, cobor scările, părăsesc celularul, traversez curtea şi intru în Secţia I-a, ultima cameră pe dreapta, lângă morgă. Fără nici un fel de comentariu, în urma mea se trage zăvorul. Nu sunt singur: "Bună seara, şi să facem cunoştinţă. Mă numesc Gheorghiţă Viorel, sunt din Arad, vin de pe celular." Camera era mare; opusă intrării, fereastra, cu oblon; de-a lungul peretelui, priciul cu etaj. Dau mâna cu fiecare din deţinuţii prezenţi: Mael Petru, din judeţul Caras, student sau absolvent al Facultăţii de Medicină din Bucureşti, întrucât nu a trecut prin Piteşti. Drăgoi Traian, profe­sor de germană, din Suceava. Tânăr, scund, brunet, cu ochi magnetici. Adept al practicilor Yoga. Ion Maxim "Şi tu, Ioane?" Ne cunoaştem de mult, adică de la Cluj. Ne îmbrăţişăm, urmând să depănăm amintiri în zilele ce urmează. Tonea Ioan, inginer, ardelean, mic de stat şi, dacă-mi amintesc bine, purtă­tor de mustaţă. Mitoi Dumitru, preot, om mai în vârstă, om aşe­zat. Baciu şi mai nu ştiu cum, avocat. Cociu Ifrim, medic, de undeva de prin Dobrogea. Medrea Victor, fost şef de protocol la Ministerul Afacerilor Externe sau la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, în timpul guvernării legionare. Olariu Blazius, me­dic, bănăţean. Unele nume nu mi le mai amintesc. Suntem toţi legionari. Sunt ultimul sosit. Mi se oferă un loc oarecare, pe pri­ciul de jos. Locuri sunt destule. Se poate deci alege. Întrebarea este însă alta: de ce ne-au scos din fabrică? Pentru ce ne-au izolat? În afara faptului că toţi suntem legionari, nici un alt indiciu, care să ne pună pe vreun făgaş. Mi se năzare ceva ce mă înspăimântă: reeducarea. Cam aşa au început lucrurile şi la Piteşti. Nu. Asta, nu. Sunt singurul din camera care am trecut pe acolo şi îmi dau seama că nu poate fi vorba de aşa ceva. Cel puţin deocamdată. Să mai aşteptăm şi vom vedea.

A doua zi nici o schimbare. Nici în a treia şi nici în zile­le următoare. Se încheagă în schimb prietenii, se înfiripă discu­ţii. Supravegherea e cea obişnuită. Masa, acceptabilă. Aşadar, nimic de regretat. Un program după modelul celor de la Jilava nu se încheagă. Printre noi nu e nici o personalitate, să zic, deosebită, în jurul căreia să se graviteze. Discuţiile au mai mult un caracter întâmplător, bilateral, de interes restrâns. Ceva mai aparte sunt povestirile lui Victor Medrea, despre Mareşal, des­pre vizitele acestuia în Germania, despre Hitler, despre succe­sul sarmalelor cu mămăliguţă - de ce nu mămăligă? - despre dificultatea stabilirii locului fiecărui invitat la masă. Ascult şi nu mă implic. Încerc doar să aflu, de la Ion Maxim, ce s-a petrecut la Cluj, după plecarea mea. Pentru atâta lucru nu sunt necesa­re însă săptămâni, aşa că aria mărturisirilor noastre, mai corect spus, a mărturisirilor lui, se extinde, incluzând familia, războiul, meseria, cunoscuţii comuni. Tatăl lui, dascăl, undeva în Ardea­lul de Nord; un frate mai mare, preot greco-catolic; o soră, Mărioara, studentă la Cluj, căsătorită ulterior cu Ilie Măduţa. El a apucat să-şi ia licenţa în filosofie, în toamna anului 1948, la D.D. Roşca. La solemnitatea decernării titlului, în sală era doar el şi profesorul. A primit şi repartiţie, la nu ştiu ce liceu. A fost ridicat de Securitate, de la catedră, anchetat, judecat şi con­damnat la 10 ani m.s., la fel ca şi mine. E de câţiva ani în Aiud, a lucrat în fabrică, a deprins meseria de strungar în fier, şi încă bine de tot. Nu pare îngrijorat. O bună parte din zi şi-o petre­ce în meditaţie. E un om credincios, neaşteptat de credincios, dată fiindu-i firea maliţioasă, cunoscută mie. De la el am aflat circumstanţele desfiinţării Bisericii Române Unite. Împotriva Bi­sericii Ortodoxe Române, ghimpele e mare. O acuză de pacti­zare cu Diavolul şi era decis să treacă la romano-catolici. Nu ştiu dacă până la ora aceea i-a întâlnit, undeva, prin închisori, pe Monseniorul Gyka sau pe domnul Horia Cosmovici, ambii propovăduitori zeloşi ai catolicizării. Ştiu însă că am încercat o contracarare fermă, dar fără succes, în ce-1 priveşte. Teza mea era cât se poate de simplă: nu ai dreptul să acuzi câtă vreme, ca Biserică, tu însăţi ai procedat la fel, în anul 1700. Aceeaşi motivaţie extrareligioasă, aceleaşi ingerinţe ale politicului, aceeaşi represiune barbară. Înclin chiar să cred că ne aflăm în faţa unui act compensator, ceea ce nu înseamnă că şi aprob gestul. A sărit ca ars. Nu am mai insistat şi am schimbat subiectul.

24 august, 1944, 1-a surprins student la Facultatea de Medicină, aflată la Sibiu. A părăsit Facultatea şi s-a înrolat vo­luntar, în Batalionul Iuliu Maniu, deşi nu era ţărănist. Nu a fost combatant. A lucrat ca asistent medical, calitate în care a fost pus în situaţia, cu totul nefirească, nu doar de a pansa răni, ci şi de a folosi mobilă stil, de mare preţ, pentru încălzirea saloa­nelor. Faptele s-au petrecut aievea, în nu ştiu ce reşedinţă de grof, undeva, în pusta maghiară şi presupun că 1-a marcat, între a nu preface în scrum obiecte de artă şi a alina suferinţa unor muribunzi, fie şi numai pentru o clipă, a ales alinarea, chiar dacă, după ce luptele se vor fi terminat şi se va fi instituit pacea, se vor găsi voci care să acuze: "Pe aici au trecut barbarii" ca şi cum războiul ar putea fi altfel decât inuman şi barbar.

Crăciunul anului 1953 l-am petrecut pe secţie, fără manifestări ostentative, dar şi fără spaime. Izolarea în care ne găsem, în cele din urmă, era reconfortantă. Numai că nu a durat. A treia zi de Crăciun, 27 decembrie, suntem repartizaţi pe celular. Nimeresc la etajul II, într-o celulă cu încă şapte de­ţinuţi, deci, câte doi într-un pat. Timp de aproximativ patru ani, sunt strămutat, periodic, dintr-o celulă în alta, probabil pentru a nu se putea consolida prietenii. Oameni noi, suspiciuni noi, şi, nu de puţine ori, chiar tensiuni. E ceea ce ţine de dezavantajul schimbării. Strămutările comportau însă şi avantaje, şi nu doar în plan informaţional. Ştirile, dealtfel, circulau, cu ajutorul alfa­betului Morse, în tot celularul. Se spărgeau, în schimb stereo­tipii, dispăreau pentru o vreme, animozităţile, pentru a face loc altora, se împrospăta atmosfera, aceasta, evident, dacă nu ni­mereai în vreo cloacă. Într-o celulă supraaglomerată e deajuns un ticălos, ca să-ţi facă existenţa zilnică un coşmar. Teroarea, exercitată de unul ca acesta, e mai cumplită decât a tuturor gardienilor, luată la un loc.

O primă surpriză. Construirea Canalului Dunăre-Marea Neagră a fost sistată. Motivele invocate ţin de dezinformare şi nu mă interesează. Deţinuţii au fost retraşi în închisori. Studenţii brigăzilor, de rău renume, 13 şi 14, în frunte cu Bogdanovici, respectiv Enăchescu, sunt în Aiud. Aceştia nu mai sunt briga­dieri. Lucrează, se pare, ca normatori în cadrul Biroului Tehnic. De ce să se renunţe la nişte unelte atât de devotate?

În celulă cu mine, Alecu Ungureanu, medicinist, din Iaşi, şi Surdu, probabil, Vasile, student veterinar, mai tânăr şi netrecut prin Piteşti. Alecu e volubil. Nu pare marcat de reedu­care. Nu se aşteaptă la un nou proces. De la el aflu că Ţurcanu, Livinschi, Mărtinuş, Popescu Aristotel, Gigi Popescu, Popa Ţanu, Calciu Dumitreasa, Pop Cornel şi încă mulţi alţii, toţi foşti torţionari, au fost ridicaţi de la Gherla, puşi în lanţuri şi duşi la Ministerul de Interne, pentru anchetă. Se aşteptau la o bineme­ritată răsplată, pentru serviciile aduse, la graţiere, la promovări. Se spune că Ţurcanu a crezut într-o asemenea utopie până în ultima clipă. Mai realist, mâna lui dreaptă, Mărtinuş, şi-a pus capăt zilelor. Alţii, ca Gheorghe Calciu Dumitreasa şi Eugen Magirescu, mai prudenţi, nu s-au lăsat seduşi, au protestat, au acuzat şi au scăpat de condamnarea la moarte. Adevărul, cine îl ştie! Supravieţuitorii, nu ştiu să fi făcut vreo mărturisire. De la cel de al doilea proces al reeducării, cel al comandanţilor legi­onari, învinuiţi de conceperea acţiunii de compromitere a Par­tidului, prin crimele săvârşite la Piteşti şi Gherla, există mărturia, indirectă, a lui Marcel Petrişor. De necrezut, ce poate concepe o minte furajată cu ură, nu neapărat de clasă, cu o ură cultiva­tă neîntrerupt, nu ani, nu secole, milenii, cu o ură devenită atavică. În numele clasei muncitoare au vorbit, cel mai adesea, impostorii, oameni care nu au sădit un pom, nu au aşezat două cărămizi una peste alta, nu au strunjit un şurub şi care, bătrâni acum, privesc în urmă nostalgic şi surâd înţelept şi bine dispuşi, în vreme ce noi...

Şi tot de la el, câteva date despre împuşcarea doctorului Simionescu, date întregite ulterior de către Raica Aurel, martor ocular.

Toamna anului 1951, octombrie-noiembrie. In Colonia Peninsula, brigăzile studenţilor reeducaţi nu cunosc odihnă. Îngenuncherea tuturor bandiţilor e încă un deziderat. Sunt încă mulţi şi Bogdănescu, împreună cu ai lui, înţelege să fie încontinuu activ şi vigilent. Într-una din seri este adus în briga­dă, disciplinar, doctorul Simionescu, lider necontestat al gene­raţiei 22. Nu a fost legionar, a fost doar naţionalist şi trebuie să ştie multe. Şi nu atât informaţii actuale, cât informaţii vechi, compromiţătoare. Începuturile mişcării studenţeşti trebuiau şi ele, cu orice preţ, murdărite, reprezentau doar rădăcina răului. Mai mult, doctorul Simionescu reprezenta el însuşi un mit ce se cerea sfărâmat. Şi s-au apucat brigadierii noştrii de treabă. Ziua, muncă, peste puteri, pe Şantierul Fabricii de Cărămidă Năvodari. Seara, jigniri, corvoadă, torturi. Astăzi aşa, mâine aşa, săptămâni în şir, până când capacitatea de a răbda a ce­dat, în plin program, după un proiect stabilit mental, se des­prinde din grupă, calm şi se îndreaptă spre zona interzisă, fără să ezite, oricum, hotărât. Oamenii din grupă nu intervin. Santi­nela îl somează. El continuă. Se trage o rafală în aer. Nu se opreşte. Trece chiar de gardul de sârmă ghimpată. Înaintează. Alarmat, caporalul de schimb urcă în foişor, ocheşte şi trage în plin, doborându-1. Între timp s-a dat alarma. Se întrerupe lucrul, deţinuţii sunt culcaţi la pământ şi călcaţi cu cizmele, de către miliţieni şi soldaţi, ca şi cum ar fi avut vreo vină. Unul pentru toţi? Na. Doar toţi pentru unul sau, mai exact, toţi pentru ceea ce i se năzare tovarăşului şef.

Împuşcatul a fost transportat şi el în Colonie. A doua noapte, a fost înmormântat în cimitirul satului Valea Neagră, de către patru studenţi ajunşi în pragul eliberării. Printre ei şi Raica Aurel, cel ce depune, prin mine, mărturia.

Surdu e cu totul altă fire, un ardelean introvertit şi, pe deasupra, şi unit. Tace toată ziua, se roagă mult şi răspunde la provocări cu oarecare zgârcenie. Aflu că a fost student la Facultatea de Medicină Veterinară din Arad. Aradul, aşadar, a ajuns centru universitar Faptul mă bucură. Patriotism local. Patriotism totuşi, adică detaşare de mine însumi. Interes pentru un viitor ce nu e al meu şi nici al urmaşilor mei. În pespectiva morală, semn bun! Şi totuşi, cât de departe sunt de ceea ce se cheamă normalitate! Pe Ungureanu, Surdu nu-1 suferă. I se pare amoral, religios indiferent. E Surdu un intolerant? Se poate. De sancţionat nu are cum să-1 sancţioneze. Se mulţumeşte, prin urmare, să-1 ignore. Dar cum, când suntem atât de îngrămădiţi? Să taci încontinuu, zile şi săptămâni, e greu. Să vorbeşti, ce? Printre noi, nici un magistru. Aproape toată ziua stăm întinşi, ceea ce e semn de bunăvoinţă, şi ne mângâiem obsesiile, îndeosebi foamea. Nu ca în 1948-1949, dar nici prea departe. Cunosc primejdia, dar şi lupt, pe cât mi-e cu putinţă, cu năluci­le, nu pentru a le risipi, ci pentru a le sublima. Fără ele, adică fără reflexele vieţii, fie ele şi vegetative, existenţa neagră ar fi cuprinsă de prostraţie şi ar duhni a cadavru aflat în descompu­nere. Rugăciunea, prin urmare se impune. Numai că rugăciu­nea presupune credinţă, credinţa e har, iar harul e selectiv, nu e la îndemâna tuturor oamenilor, nu coboară când vrei. Intole­ranţa religioasă îşi are rădăcinile în necunoaşterea sau în ne­socotirea acestui adevăr. Dar eu, sunt eu un credincios? De ce nu aş recunoaşte-o, nu îndeajuns de fervent. Desprinderea de contingent, la mine, ia adesea forma unei visări. Lumea în care plonjez e o lume a ideilor ce pe măsură ce insist se sustrage înţelegerii, e o lume alcătuită din cuvinte percepute acustic. Mă învăluie ca o muzică, surprind rumuri, sensuri mai puţin. Numai că eu am nevoie de sensuri şi întrucât nu le surprind, în mod constant, le caut cu tot dinadinsul şi sfârşesc prin a încro­pi un vers, o strofă, un poem. Nu caut de la bun început percep­ţia poemului întreg. În sinea mea îl repet o dată. de două ori şi constat că îmi place, bucuria rămânând o taină pe care, cel puţin deocamdată, nu o împărtăşesc nimănui. Nu mai sunt o simplă fiinţă, cu atât mai puţin un simplu obiect, sunt o stare, care se constituie în merit al meu. Precizarea e importantă, întrucât explică perseverarea, zic eu, deloc diabolică, deşi mi s-a întâmplat, nu o dată, ca din starea de rugăciune să alunec în aceea de poezie. Să fie vorba de vreun amestec discret al Satanei? Nu cred şi nu o voi crede niciodată. Fără a fi întru totul un adept al Abatelui Bremond, sunt convins, în ce mă priveşte, că poezia nu e străină de rugăciune, în sine, şi nu mai puţin în efecte. Mă umple, mă linişteşte. Cu mulţi ani în urmă, când am scris şi am publicat prima mea poezie, motivaţia şi efectul erau altele. Alături de încântare, veghea şi orgoliul. Iată, pot face şi eu ceea ce fac ei, consacraţii. Orgoliul acum a murit. Nu mă confrunt cu cineva anume şi nici nu-mi fac iluzii, chiar dacă mă încăpăţânez cu tot dinadinsul să reţin. Să reţin, pentru ce? Comportamentul mi-e contradictoriu. Nu cred că ceea ce isc va vedea vreodată lumina tiparului, nu cred că va ajunge bun de notorietate, nu cred ca mă va consacra. Şi totuşi, repet, mă încăpăţânez să reţin totul, absolut totul, chiar şi nerealizările, ca şi cum mâine sau poimâine, în vitrinele marilor librării, cartea mea cu poeme, cartea celui care a trădat poe­zia pentru o mai seducătoare zeiţă, aceea a înţelepciunii, va străluci. Sărmana mea vanitate, tu nu mă părăseşti nici aici? Sau, poate că ăsta ţi-e rostul, să ţii mereu în cumpănă, cu sen­sul tău profan, încărcătura de sublim a lucrurilor sacre. Mai e de reţinut apoi un fapt. Poezia, chiar şi în sens de entitate, în sens de poem, e fiinţă, nu e obiect şi, ca orice fiinţă, se împotriveşte morţii cu orice preţ. Problema raţiunii de a fi, e o problemă de alt ordin o problemă ce se pune, dacă se pune, întotdeauna aposteriori.

Într-o altă celulă, cu alţi camarazi. Printre ei, Eugen Gheorghiu.. E un bărbat mai în vârstă, înalt, bine legat, adus puţin de spate, cu mişcări lente. În timpul guvernării antonesciene, a fost director de cabinet al ministrului de finanţe, Mir-cea Cancicov. Liberal deci, în mijlocul unui grup de legionari tineri, iscoditori. Dar nu numai. Nu evită discuţiile, nu ocoleşte răspunsurile. E originar din Brăila, fecior de negustor angrosist. Tatăl lui a apucat să dea o "lovitură" cu o cantitate imensă de cafea. A cumpărat-o azi, să zicem, în Brazilia, a vândut-o, după câteva zile, într-o altă ţară, cu o mare diferenţă de preţ, câşti­gul 1-a investit apoi în industria de morărit şi panificaţie din Bucureşti. Fecior de bani gata şi nu puţini, şi-a permis studii universitare în Franţa şi s-a implicat în politică. Nu mai ştiu daca a fost condamnat pentru activitatea din cadrul Ministe­rului sau pentru spionaj sau şi pentru una şi pentru alta. După arestarea ministrului Mircea Caricicov, el a mal rămas, oricum, în funcţie, de unde a furnizat informaţii privind exploatarea economiei româneşti de către ruşi, direct sau prin sovromuri. Cert este că a avut loc un proces al principalilor masoni de la noi şi că, în timpul procesului, pe masa completului de judecată zăceau zeci de dosare cuprinzând informaţiile economice furnizate occidentului. La un prim excurs, situaţia mi se părea paradoxală. Ştiam că masoneria a susţinut comunismul, pe toa­tă durata existenţei acestuia, că 1-a născocit chiar, pentru a-1 folosi ca mijloc de dominare a lumii. Cum să înţeleg conflictul de acum? Eugen Gheorghiu nu neagă nici el premisa. Numai că schimbarea suferită nu e a masoneriei, faţă de comunism, ci a comunismului, faţade masonerie, un fel de răzvrătire a unel­tei. Stalin e cel care a răsturnat perspectiva. Procese antimasonice au avut loc în toate ţările înfeudate şi s-au soldat cu sentinţe de condamnare la moarte. Norocul masonilor noştri a fost că procesul lor s-a judecat după ce Stalin a murit. De con­damnat, au fost condamnaţi, dar nu la pedeapsa capitală, ci la recluziune. Punţile, prin urmare, nu au fost în totalitate tăiate, o revenire la relaţii amiabile fiind astfel posibilă oricând. Deşi organizaţie anticlericală, în rândurile ei se vor găsi prelaţi. Antimonarhismul nu o va: împiedica să coopteze monarhi. Declarat antinaţionalistă, îl are, printre maeştrii, pe Octavian Goga. Ştiam acest lucru de pe vremea când eram elev. La Baia Sprie fiind mi 1-a reconfirmat şi ing. Pantiş, fratele colegului meu, Pantiş Crăciun. Ocolul silvic de care a răspuns, până la arestare, îşi avea sediul în castelul poetului de la Ciucea. Doamna Veturia locuia şi ea la castel şi nu s-a sfiit să-i arate documente şi însemne revelatorii.

Interlocutorul zâmbeşte cu subînţelesuri: "Masoneria e încă puternică şi va fi şi mai puternică, mâine. E o nebunie să cauţi o confruntare cu ea." Domnul Gheorghiu e de altfel con­vins că, la noi, lucrurile vor reveni la situaţia lor interbelică. Dis­cuţia se animă, se fac proiecte, se prevăd reparaţii. Ţăranii îşi vor reprimi terenurile. În sinea mea zâmbesc şi eu. Colectiviza­rea e în plină desfăşurare. Cineva încuviinţează şi adaugă: "Nouă, anii de detenţie să ni se socotească ani munciţi, vechime neîntreruptă în muncă şi încă dublu. Să ni se acorde des­păgubiri," Să ... Să ..". Să! "Dar ce facem cu băncile? Ce facem cu marea industrie naţionalizată?" În această chestiune păreri­le se împart. "A, nu, marea industrie să rămână şi pe mai de­parte industrie de stat." "Ar fi nedrept." "Dimpotrivă." Şi discuţia capătă accente dramatice. Încerc să temperez lucrurile, "Ce ştim noi despre economie? Ce competenţă avem? E cazul să fim mai oneşti, mai ales că, iată, eu unul nu cred că lucrurile se vor schimba peste noapte. Americanii nu vor veni. Un nou război, pentru noi? Să fim serioşi." Şi mi-a fost dat să aud, pe parcursul unor asemenea discuţii, un avertisment de neima­ginat. Din partea unui ţărănist, din câte îmi aduc aminte. "Nu domnilor - domni de data aceasta eram noi, legionarii - ameri­canii vor veni şi ne vor elibera, dar nu pe toţi. Voi, legionarii, veţi rămâne pe mai departe în închisori, pentru că nu aveţi pri­eteni. Comuniştii vă urăsc, americanii nu vă agrează." E şi pun­ctul de vedere al profesorului universitar Nicolae Mărgineanu. Intervenţia mea, într-un fel, a surprins şi m-a surprins. Ce se întâmplă cu mine? Am uitat una din legile comportării demne? "Vorbeşte puţin, vorbeşte când trebuie, vorbeşte ce trebuie. Oratoria ta să fie oratoria faptei. Tu făptuieşte. Lasă-i pe alţii să vorbească!" Dar teama? Chiar nu îmi mai este teamă?

Comunicarea prin Morse, surprinderea în flagrant, scrisul pe săpun sau perete, izolările, percheziţiile umilitoare şi pritocirea sunt evenimente atât de obişnuite încât, chiar dacă ai vrea, nu le poţi pe toate reţine. Ţin de cotidian şi de firescul nefirescului în care trăim în celulă cu mine, undeva la etajul I, pe aripa mică a T-ulul înspre W.C. trei camarazi: domnul Gali un bătrânel vioi, funcţionar superior de bancă, povesteşte admirabil viaţa lui Napoleaon Bonaparte şi asta săptămâni în şir. Dacă e dispus. Dacă nu, stăruinţele devin zadarnice. E şi un bun cunoscător al istoriei artelor plastice. In patul de dea­supra mea, un inginer din Brăila. Tânăr, morocănos, îndemâ­natic. Din te miri ce, confecţionează ace, ustensile de scris, ori de reparat îmbrăcăminte. Viaţa lui e facerea şi utilul. E necăsă­torit şi-şi aminteşte, zâmbind, de o vizită făcută unei prezumtive logodnice, ingineră şi ea, dar din Ardeal. L-au impresionat mult şuncile afumate, din cămară şi, într-un cu totul alt mod, faptul că a fost servit cu sarmale îndulcite. "Auzi domnule, sarmale cu zahăr! Influenţă săsească!" "Poate, ardei umpluţi" mi-am zis în sinea mea. Alături, un bucureştean cu activitate anticomunistă îndelungată. A cunoscut lagărele germane, a fost paraşutat. Nu vorbeşte despre toate acestea. Se mulţu­meşte doar să povestească întâmplări de pe vremea când, în

clandestinitate fiind, cumpăra prune şi fierbea magiun. În celu­lă atmosferă plăcută, încredere deplină. Paznicii, acceptabili şi ei. Suntem scoşi la plimbare, chiar dacă nu zilnic. Asistenţa me­dicala, relativ, existentă şi ea. În ce mă priveşte, condiţii prielnice pentru a "scrie" poezie şi chiar pentru a o comunica. Încă un pas în sensul descătuşării. Cu toate riscurile pe care le portă faptul, o parte din poeziile mele circulă, unele sub nume propriu, altele sub nume străin. Circulă şi se diversifică. O primă baladă, "Brâncoveanu Constantin", e pe sfârşite. M-ar interesa părerea unui om de meserie. Sunt în legătură cu Ion Maxim. Cum să fac să ajungă textul la el? Prin intermediul caloriferului e greu. Balada e mult prea lungă, să poată fi astfel transmisă. În cele din urmă, brăileanul găseşte el soluţia. Mai puţin vigilent decât în trecut, mai puţin prevăzător de cum va

fi, într-un viitor nu prea îndepărtat, medicul cabinetului din ce­lular nu reţine ambalajul medicamentelor. Etichetele de pe sti­cluţe, cutiile de carton ale granulelor, devin astfel hârtie de scris. Cerneala se rezolvă şi ea: permanganat sau albastru de metil, medicamente curente în închisori. De unde însă pana? Inventivul nostru inginer rezolvă însă şi problema aceasta: un băţ, un simplu beţigaş cu vârful ascuţit ca acul. Scrib, tot el. Şi ce scrib! Nu mi-aş fi putut închipui, în ruptul capului, că pe câteva cartonaşe pot fi scrise, citeţ, atât de multe strofe. Se convine apoi asupra unei modalităţi de transmitere, în timpul programului de dimineaţă. Riscurile sunt enorme. Ni le asumăm ş avem satisfacţia, eu şi camaradul meu, de a fi reuşit. Ion Maxim nu e un critic binevoitor. Nu cunoaşte menajamentul. Pare uneori chiar cinic. In ce priveşte competenţa, nu încape discuţie. Aştept, prin urmare, verdictul, cu interes. El nu întârzie şi e nesperat de favorabil. Mă simt, pentru o clipă, măgulit. De unde se vede că orgoliul rezistă bine şi la foame şi la frig şi, în mod paradoxal, chiar şi la umilinţă. Nu ştiu daca vreun sfânt a realizat vreodată faptul că rugăciunea poate fi şi orgolioasă, adică vinovată. Cum, pentru mine, poezia era un fel de rugăciune, am înţeles aceasta şi m-am tulburat. Să fiu deci cu băgare de seamă, ca nu cumva ceea ce menit să fie. Cuvânt, să se preschimbe în pâine amară.

Pentru poeţii Eladei, aflaţi în relaţie nemijlocită cu Zeii, poezia avea caracter sacru, de sărbătoare cereasca. Plecând de la această constatare tulburătoare, Holderlin, comparând circumstanţele, în poemul de largă respiraţie Pâine şi Vin, îşi asumă, cu profundă tristeţe, condiţia profană "... prietene, noi venim prea târziu". Chiar dacă Zeii trăiesc, ei nu mai sunt prin­tre noi. Şansa realizării poeziei noastre, prin urmare e cvasinulă. Şi nu numai din cauza despărţirii de Zei, ci şi din acea a fragilităţii noastre, întrucât..." întrucât, numai rar poate un om plinătatea divină să-ndure". Or, dacă lucrurile stau aşa, râspunsul la inevitabila întrebare: ce e de făcut? Se desprinde de la sine: "Eu nu ştiu, şi apoi, la ce bun poeţii în vremi derestrişte?" Pentru mine, acest celebru vers, de o actualitate evident e o mai veche obsesie a mea şi nu mai puţin o gravă nedumerire. Câtă interogaţie, câte îndoieli, câtă afirmaţie şi câte incertitudini se află condensate în el? La ce bun poeţii, dacă cărţile lor nu pot să apară sau, dacă apar, nu se citesc? La ce bun poeţii, când interesul pentru poezie e copleşit în occident de huzur, la noi de sărăcie, pretutindeni de isteria muzicii sau rock? Aserţiunea că poezia, cultura în general, e un apanaj al aleşilor, nu mi se pare de acceptat. Dimpotrivă. Statutul ei e unul ontologic, dovadă amploarea la care a ajuns fenomenul în puşcării. Iată. Fac o afirmaţie scandaloasă: nu omul face cultura, cultura îl face pe om; nu poetul iscă poezia, poezia zămisleşte poeţii, aşa după cum adevărul zămisleşte libertatea, aşa după cum pâinea cea de toate zilele ne condiţionează, ne susţine trupeşte. Experienţa anilor de detenţie mi-a revelat această taină a mântuirii prin poezie, a mântuirii prin cuvântul rostit. Nu e vorba de vreo retorică sau figură de stil, menite să impresioneze. Cum ar putea-o face? E vorba de o realitate existenţială, în ce mă priveşte, de netăgăduit . În urma demascărilor de la Piteşti şi Gherla, retras în mine însumi ca într-o inexpugnabilă carapace, ca într-o criptă, mi-am acceptat condiţia de mormânt încă viu. Clinic, nu eram mort. Antropologic, având în vedere refuzul, devenit funciar de a comunica, atât cu exteriorul, presupus a fi irefutabil primejdios, ostil, saturat, ca un burete ud, de violenţă şi delaţiune, cât şi cu propriile mele amintiri, cu propriul meu trecut, da! Nu e, prin urmare, deplasată afirmaţia că în ziua în care, somat de nu ştiu ce demon, la Aiud fiind, am încropit primul meu vers arestat, m-am născut a doua oară, prin poezie, eu care, liber fiind, nu am slujit poezia, mai mult, am trădat-o. Primele lanţuri care au cedat au fost acelea care mă ţineau răstignit, pe crucea fără speranţă a unui prezent perpetuu, împiedecându-mă să-mi simt rădăcinile şi să-mi asum trecutul Efectul: introspecţia lirică, prin mijlocirea poemului scurt, de formă fixă, sau evaziunea, aparent epică, prin intermediul baladei extrapolate. Treptat, treptat, în interiorul universului concentraţionar, pe de o parte, în întunericul în care vegetam, pe ele alta, prindea consistenţă un alt univers, cel poetic, pe cât de inefabil pe atât de reconfortant. Reconfortant întrucât nu era nici artificios, nici de împrumut; îmi aparţinea în totalitate, fiindu-mi consubstanţial. Atâta doar că, pentru a-1 descoperi au fost necesare suferinţa şi timpul şi ispita Satanei. Nevoia de a comunica versurile, în circumstanţele date, un impuls cu totul nou, nu doar pentru a fi memorate, cât pentru a fi confirmate, a reîntemeiat apoi încre­derea în semeni, în buna lor credinţă. Cu fiecare strofă învăţa­tă de omul de lângă mine, cu fiecare lovitură de piatră, în ţea­va caloriferului, prin intermediul căruia versurile, cu sutele, ajungeau la urechile altor şi altor camarazi, teama se risipea, ca ceara în para focului, iar eu redeveneam om capabil să mă bucur, capabil să răspândesc bucurie (uneori şi invidie) şi nu în ultimul rând, capabil să îmi asum riscuri, şi nu puţine. În temniţă, poezia şi-a răscumpărat dreptul de a exista, nu o dată, cu sângele credincioşilor ei, urmărirea vinovaţilor cutezători prelungindu-se până în zilele revoluţiei din 1989 şi, într-o anume măsură, şi după. La interval de peste un deceniu, an­chete, tracasări, confiscări de manuscrise şi, poate, chiar ruguri. Câte din manuscrisele confiscate vor mai fi existând, cine ştie? Ceea ce ştiu însă e faptul că ne găsim în faţa unui mister ce nu poate fi în nici un fel zădărnicit, întrucât raţiunea de a fi a po­eziei universului concentraţionar rezida, nu în obiect, ci în act Faptul de a o fi scris - impropriu spus, despre creion şi hârtie neputând fi vorba - ca şi acela de a o fi memorizat, e relevant nu poemul ca atare. Actul modifică sufletul. Poemul poate fi confiscat, poate fi tezaurizat, poate fi ars; actul, odată produs, nu. Subzistă în această stare de lucruri paradoxul oricărei tai­ne, în speţă acela de a scrie şi de a învăţa, fără speranţa explicită de a-ţi vedea poemele în situaţia de a putea fi şi publicate. Aveam o condamnare, la început de 10, apoi de 25 de ani m.s. şi nu-mi făceam iluzii că mă va absolvi cineva de pedeapsă, după cum nu întrevedeam nici evenimente de genul celor ce se vor petrece în decembrie 1989. Dimpotrivă. Consideram socotelile mele cu lumea definitiv încheiate. Logica era simplă. In lume fiind, îţi asumi vieţuirea şi nimeni nu te va putea învinui pentru aceasta. Temniţa, într-un anume fel, e în afara lumii. Oricum, zbaterea pentru bucata de pâine, oricât de puţină şi neagră ar fi ea, nu-ţi aparţine. Grija e a altora. A ta e aşteptarea, o aşteptare chinuitoare, capabilă totuşi să cre­eze disponibilităţi. Asemănarea cu ceea ce Evanghelia relatea­ză ea ispitirea lui Iisus e deplină: "Atunci Iisus a fost dus de Duhul în pustie, ca să fie ispitit de către Diavol. Şi după ce a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, la urmă a flămânzit. Şi apropiindu-se ispititorul a zis către El: De eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâine. Iar El răspunzând a zis: Scris este Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu. (Mat. Cap.4, 1--41). În umbra celulei, sub bolta fără lumină a minelor de plumb, în mlaştina Deltei, în clipa de răgaz sau fierbinţeală malignă, alături de libărci şi trupuri schiloade, neînsufleţite uneori, împreuna cu rugăciunea, poezia a fost un asemenea cuvânt, nu mântuit, prin rostire, cum spune Lucian Blaga, ci mântuitor. Un omagiu mai deplin decât acesta, adus poeziei, consider ca nu e cu putinţă. Poeţii, şi vechi şi noi, în chiar aceste vremi de răstrişte, pot să se bucure cum, la timpul său, nu s-a putut bucura Holderlin. În temniţele comuniste din România, poezia a fost convertită - în intimitatea lui, procesul îmi scapă - în pâine şi vin, în trup şi sânge sacru. Şi cât de bine şi frumos ar fi ca această convertire să rămână un bun câştigat.

 

La telegraf un mesaj pentru, mine. Un tânăr, dintr-o celulă apropiată, îmi trimite câteva poeme, cu rugămintea de a mă pronunţa asupra calităţii lor. Tânărul se numeşte Dan Staicu, iar ciclul de poezii, că e vorba de un ciclu, "Don Quijote".

Un simbol frecvent, o substituire adecvată. Numai că, împotriva intenţiilor probabile, tânărul meu, un adolescent încă, se regă­sea, mai puţin în Don Quijote şi mai mult în Sancho, un Sancho virtual îmbujorat, aflat la intersecţia dintre senzualitate şi inocenţă. Reţin încă din versurile citite sau ascultate atunci: "O, cârnăciorii degetelor mici / îmi umplu biata piele cu sute de furnici; / Iar chicotul (când o ciupesc de şoldul plin) / E clinchet de pahare cristalin / Şi ce bucate ştie să gătească! / O fericire e, împărătească, / Ce aromate sosuri şi nectare . . ." Talent indiscutabil acest Dan Staicu, ce, din păcate, nu s-a realizat. După mai bine de trei decenii, mi-a remis, dactilografiat de data aceasta, acelaşi ciclu de poeme, cu aceleaşi imperfec­ţiuni, dar şi cu aceeaşi inocenţă, pentru că numai un inocent e capabil ca, după decenii de inactivitate poetică, să reînsufle­ţească năluci, de unde se vede că prima iubire, împlinită sau nu, nu se uită niciodată.

Perioada 1954-1958 a fost marcată, în exterior, de forţarea colectivizării şi revoluţia maghiară (oct. 1956), în interior, de asasinarea deţinutului Ioan Popa Teiuş, (1956), de greva generală (1957, martie), de o nouă anchetă la securitatea din Arad, (oct. 1957), de izolarea la Zarcă; (sept. 1958). şi de internarea în lagărul "9 Culme"; (nov. 1958). Dincolo de aceste evenimente şi numeroase şi dramatice, subzistă însă o constan­tă: poezia ca stare şi act, în derulare continuă. Nu cred să fi trecut o zi, o singură zi, în care să nu repet un poem, să nu dăltuiesc un vers, ori o strofă, până şi în somn. Ajuns în inconştient, ajuns sau născut, germenele poeziei rodea acolo, uneori chiar împotriva voinţei mele. Depindeam, altfel spus, de poezie, aşa cum depinde tabagicul de otrăvitorul fum al buruienii aurii. Şi mă simţeam bine în acest nou univers, pentru mine mai real decât cel real. Numărul poeziilor? Nu-1 ştiu. Cel al baladelor? Până la zece. Respiraţia lor era însă largă, totalizând versuri de ordinul miilor: Constantin Brâncoveanu, Fata din turn, Ciuta, Balada fratelui de cruce, Geoda, Amanta Maiestăţii Sale, Bala­da unei temniţe cumplite ş.a.m.d. Din păcate, deşi salvate în 1964 - metode eficiente de percheziţionare a creierului nu se cunosc încă - azi mai supravieţuiesc doar două. E vorba de balade. Soarta poemelor. În marea lor majoritate sonete, a fost mai bună. Nu greşesc spunând, ele m-au impus.