Despre ucideri, sinucideri şi greva generală

Spaţiul concentraţionar, mai exact, universul concentraţionar e un univers neaşezat, fără legi imuabile, în stare de continuă bulversare, lipsit de frumuseţe, îndeosebi; e o lume a răului, e un univers al suferinţei. Potrivit unor esteţi, o crimă poate fi şi frumoasă. În viziunea poporului român, moartea poate fi frumoasă şi ea. În schimb, nu ştiu ca undeva, pe întinderea acestui însângerat pământ, suferinţa să fie percepută de cineva ca fiind, pentru o clipă măcar, şi frumoasă. Şi totuşi, suferinţa, şi, implicit, universul concentraţionar, a generat şi frumuseţe, cu precădere morală, a generat rugăciune şi poezie. Fără rugăciune şi fără poezie, Târgşorul şi Piteştiul, Mislea şi Târgu-Ocna, Jilava şi Poarta Albă, Gherla şi, îndeosebi, Aiudul sunt de neimaginat. Ca lume a răului, ca spaţiu al suferinţei, universul concentraţionar e incompatibil cu omul cel făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, chiar dacă răul a pătruns în lume ca urmare a neascultării omului. De unde imperioasa nevoie de a ieşi din el. "Pentru a ieşi dintr-un univers concentraţionar - scrie N. Steinhardt, în Jurnalul Fericirii - şi nu e neapărat nevoie să fie un lagăr, o temniţă ori o altă formă de încarcerare, teoria se aplică oricărui tip de totalitarism, există soluţia (mistică) a credinţei", o soluţie pe care Părintele Nicolae de la Mănăstirea Rohia, din Ţara Lăpuşului, considerând-o drept o consecinţă a Harului, prin esenţă selectiv, deci ne la îndemâna oricui, nu o are în vedere, preferând să insiste asupra altor trei căi, socotite lumeşti. Printre acestea, soluţia Soljeniţîn - gândul mă duce la Dante - adică aceea a renunţării premeditate la orice speranţă, aceea a învoirii cu moartea; un fel de sinucidere deci. Tentative au fost, unele, reuşite. Numărul lor, raportat la zecile de mii de deţinuţi politici, rămâne însă nesemnificativ, cu totul şi cu totul nesemnificativ. Soluţia dealtfel nu presupune, neapărat, moartea biologică. E vorba doar de acceptarea conştientă a morţii eventuale, e vorba de neîmpotrivire, e vorba de împăcare, în cele din urmă, e vorba de subordonarea până la anihilare a unui instinct primar, proces deloc simplu, deloc uşor. Şi rămân surprins că N. Steinhardt îl consideră strict lumesc. În fond, această soluţie, Soljeniţîn, e calea mântuirii creştine, sintetizată de Nae Ionescu astfel: "În faţa faptului brut al durerii care străbate nu cosmosul, ci neamul omenesc, el (e vorba de creştinism) nu ia atitudini potrivnice, nu neagă, nu ignoră, ci dimpotrivă, este tocmai reacţia omenirii înşelate în nădejdile ei de mântuire, dornică de libertatea de a-şi plânge durerea". Şi mai departe: "O intuiţie profundă a îmbinării noastre sufleteşti, a înlesnit creştinismului să stăpânească adevărul acesta, fundamental, că nu durerea sau plăcerea, ca stare, sunt dătătoare de seamă pentru suferinţa sau fericirea noastră, ci atitudinea pe care în faţa lor o păstrează personalitatea noastră spirituală; că durerea însăşi poate deveni izvor de nesfârşită bucurie, dacă ea îşi găseşte pentru această personalitate spirituală a noastră o semnificaţie. Această înaltă semnificaţie morală a durerii a găsit-o tot creştinismul în acţiunea ei purificatoare asupra sufletului." Gradul de însuşire a acestei înalte semnificaţii morale şi, în acelaşi timp, de promovare a efectelor chatartice ce decurg din ea, diferă de la om la om. Traiectoria e lungă, începe cu decenţa şi sfârşeşte cu sfinţenia. Locul poeziei, şi ca act şi ca stare, e undeva pe parcurs. Mişcarea ei e una ascendentă. Începe şi ea, ca simplă preocupare, pentru a sfârşi în rugăciune, într-o rugăciune nerostită, capabilă să-şi umple întreaga fiinţă, asemeni unui ecou continuu.

Semnificaţia creştină a suferinţei e uneori împuţinată de perpetuarea mentalităţii Vechiului Testament, de ingerinţa planului juridic, vindicativ, în treburile planului moral. Explicarea sau acceptarea suferinţei, ca preţ al păcatului propriu sau colectiv, e mai la îndemâna firii noastre omeneşti. Numai că, în cazul nostru, al deţinuţilor politici, sentimentul vinovăţiei nu opera. Faptele pentru care pătimeam, nici cele reale, nici cele reţinute de instanţele judecătoreşti, pentru noi nu reprezentau păcate. Dimpotrivă, ele erau percepute ca împlinire a unor obligaţii morale, ca merite deci, iar pedeapsa, respectiv, suferinţa, ca abuz ca nedreptate, nu preţ al vreunei răscumpărări în sens juridic. În ce mă priveşte, am refuzat cu încăpăţânare, atât statutul de vinovat, cât şi pe acela de victimă, pentru a-1 accepta pe acela de binecuvântat, adică de om cu un destin al lui. Peste faptul că, în absenţa semnificaţiilor, suferinţa înrăieşte, satanizează, trec.

În absenţa semnificaţiilor, suferinţa înrăieşte. Prin urmare, nu e de-ajuns să suferi, ci este necesar să conferi acestei suferinţe un sens. E însă la îndemâna omului să o şi facă? Răspunsul nu poate fi unul general, răspunsul nu poate fi decât al fiecărui pătimitor în parte şi indisolubil legat de speranţă, adică de o virtute teologică, pe care noi suntem frecvent ispitiţi să o reducem la statutul de simplu sentiment. Biserica socoteşte lipsa de speranţă păcat capital, smulgere din stratul fiinţării, sinucidere în cele din urmă. Sinuciderea, consecinţă firească a lipsei de speranţă, e un act, presupune voinţă; dar speranţa sau lipsa de speranţă depind ele de liberul meu arbitru, pentru ca să poată fi considerate virtute (nu teologică, morală) sau păcat? E aceasta o întrebare care mă preocupa, pentru că, iată, am văzut oameni sinucigându-se, împotriva cărora eu nu am curajul să ridic piatra. Au suferit atât de mult, au suferit mai mult decât poate un om să îndure şi, pentru că, în cele din urmă, şi trupul şi cerbicia lor au cedat, să fie condamnaţi veşnic? Ştiu. Nu voi rezolva eu această problemă. Mă mulţumesc doar să relatez faptele.

Popa Ioan, muncitor feroviar la staţia Teiuş, se află în închisoare de peste cincisprezece ani, adică din timpul lui Antonescu. Nu a furat, nu a ucis, nu a necinstit casa nici-unui semen şi nici ţara nu şi-a trădat-o. A fost legionar, a crezut în Căpitan, şi-a urmat Comandantul, a crezut în dreptatea neamului lui, a fost demn, a refuzat compromisul şi, ca urmare, a îndurat mult, nespus de mult. Foamea, frigul şi bolile au muşcat din trupul şi sufletul lui, fără milă. În ultimele luni, un ulcer gastric acutizat, extrem de dureros, a fost un ultim strop. I se refuză tratamentul, i se refuză un minim regim alimentar. Ajuns la capătul răbdării, a optat pentru o soluţie extremă. Zi de vară, senină. În aşteptarea rândului, urmăream, printr-o spărtură a jaluzelelor, plimbarea deţinuţilor, în cerc, sperând să pot recunoaşte pe cineva, pe oricine. Văd bine sau mă înşel? Fără să ridice capul, fără să-şi schimbe ritmul, un om se desprinde din cerc, şi se îndreaptă spre gardul de sârmă ghimpată. Nimeni nu încearcă să-1 oprească, de parcă nu ar fi remarcat nimeni nefirescul. Miliţianul se dezmeticeşte târziu: "Ce ai de gând să faci, bă?"

Imperturbabil, omul înaintează. Alertată, santinela din foişor îl somează şi ea. Între timp, deţinuţii, buluciţi în ferestre, prind să strige din răsputeri: "Nu trage! Nu trage! E vorba de un om bolnav." Moment de cumpănă pentru santinelă, moment de cumpănă pentru miliţian, de exasperare pentru deţinuţi, numai pentru Popa, nu. Hipnotizat parcă, escaladează gardul de sârmă ghimpată, îşi ridică privirea cu greu, geme şi strigă: "Trage odată, ce mai aştepţi!" Şi santinela trage în plin. O ultimă încordare a trupului ciuruit, o ultimă închircire, şi Popa T. Ioan se prăbuşeşte. Se dă alarma. Celularul vuieşte: "Călăi! Asasini!" Apoi se lasă o tăcere de moarte. În sufletele noastre, revolta se stinge treptat, iar vorba noastră devine şoaptă, în semn de respect pentru cel ce s-a dus. Dumnezeu să-1 odihnească! Emoţia a fost puternică. Şi se va face vers, şi versul se va face strofă, şi strofa se va face baladă: Balada unei temniţe cumplite. Substituindu-mă, o bucată de vreme, acestui om, îi voi asuma destinul. Şi nu voi uita că în zilele acelea în ţară se desfăşura nu ştiu ce festival internaţional al tineretului, că se lupta pentru pace şi că oraşul era pavoazat cu drapele albe. Grotescă ironie. Şi nu singura. Întregul sistem e o ţesătură de astfel de ironii şi minciuni instituţionalizate. Episodul la care mă gândesc nu s-a petrecut la Aiud. Contextul, în schimb, e asemănător, dacă nu cumva identic. În toamna anului 1953, a fost organizat, în Bucureşti, Festivalul Mondial al Tineretului. Zaiafet mare, butaforie, lozinci. În vitrine, abundenţă. În ţară şi în puşcării, mai ales, foamete pe măsură. Şaptesprezece studenţi, în frunte cu Ionel Buda, originar de prin părţile mele, ca să nu zic consătean, născut în localitatea Bonţeşti, judeţul Arad, rămas orfan de tată, apoi de mamă, absolvent strălucit al Facultăţii de Medicină din Cluj, urmărit de Securitate de câţiva ani buni, pentru participare la greva generală a studenţilor din anul 1946, grevă la declanşarea şi desfăşurarea căreia, legionarii din Centrul Studenţesc Cluj, din toate Centrele Studenţeşti, au dus în spinare aproape tot greul, concep, multiplică şi răspândesc printre studenţii străini, un manifest menit să atragă atenţia asupra adevăratelor stări de lucruri de la noi. Erau invitaţi, altfel spus, să privească şi dincolo de ceea ce li se oferea, în cadrul organizat, adică dincolo de minciuna drapată. Unii poate că au şi făcut-o. Alţii vor fi rămas impasibili, indiferenţi.

S-au găsit însă şi binevoitori, de unde se vede că delaţiunea nu e apanajul exclusiv al românilor. Au fost, prin urmare, denunţaţi, arestaţi, anchetaţi în regim de urgenţă, judecaţi şi condamnaţi la moarte toţi şaptesprezece. În luna octombrie, 1953, Valea Piersicilor îşi adjudeca un nou tribut de sânge tânăr, românesc. Şi nu mă îndoiesc de fel că, în timp ce sângele acestor legionari îmbiba pământul, lozincile luptei pentru pace şi progres mai stăruiau pe la răscruci de drumuri, în pofida ploilor reci, ale toamnei.

Iată, sunt în Aiud de câţiva ani buni, şi nu s-a nimerit să fiu împreună cu vreunul din camarazii mei apropiaţi. Poate că nu ar trebui să existe grade de comparaţie, când e vorba de camaraderie. Poate. Ele însă există şi nu aş fi cinstit daca nu aş recunoaşte că faptul mă afectează. E drept, cei mai mulţi, dacă nu cumva toţi camarazii mei din lot sunt risipiţi prin alte temniţe, în schimb, o parte din timişoreni sunt aici şi mi-ar fi făcut plăcere întâlnirea cu ei, cu Zaharie Marineasa, spre exemplu. E în celular, ca şi mine, undeva pe coada T-ului. Vorbim la geam. Uneori, şi-1 aud zilnic rostind versete, ştiute pe de rost, din Evanghelii. A fost frate de cruce. În intervalul 1941 -1946 a fost închis. În perioada 1946-1948 a luptat în rezistenţa din Munţii Banatului, cu arma în mână, alături de Spiru Blănaru şi cunoscutul comandor Domăşneanu. O primă confruntare cu Securitatea s-a consumat în gara Băile Herculane, în vara anului 1948. Urmează altele. În cele din urmă e arestat şi condamnat la 15 ani m.s. Va executa 16, cumulând şi anii de dinainte, 21 de ani. Cam mult, deşi s-ar fi putut să fie şi mai rău. Dacă arestarea s-ar fi produs un an mai târziu, condamnarea la moarte ar fi fost sigură. Se pare însă că există un destin, că cineva a hotărât altfel. Marineasa Zaharie supravieţuieşte şi e chiar încrezător. Încrezător şi neînduplecat. De azi e în grevă. Doleanţele, surprinzătoare: asistenţă religioasă, preot, împărtăşanie, Noul Testament. Vestea se răspândeşte repede. Comentariile nu lipsesc. După o zi sau două de la declarare, e izolat. Se fac asupră-i presiuni să renunţe, dar nu excesive. E atât de slăbit, încât Administraţia aproape că-1 înţelege. Sfârşitul e iminent şi omul îşi, vrea dezlegarea. În cel mai bun caz, o iluzie, îşi zic necredincioşii. Iluzie, neiluzie, treaba lui. Şi într-un moment de prefăcută generozitate, în a şaptea zi de grevă a foamei, i-au dat hârtie şi creion să-şi motiveze gestul. Preţul, renunţarea la gest, aşa că, după o absenţă de o săptămână, s-a reîntors între ai săi. Asistenţă religioasă, se înţelege, nimeni nu i-a oferit. Gest gratuit, se va zice. Suferinţă inutilă. Adevărat.

Numai că sufletul omenesc are nevoie, uneori, în mod imperios, şi de asemenea gesturi inutile, cu valoare de exorcism.

Supunerea necondiţionată la care e constrâns robul, din când în când se cere infirmată, pentru a-şi dovedi sieşi ca a rămas încă om.

După mai puţin de o lună, celularul freamătă iarăşi. Deţinuţii din Zarcă. În totalitate, sunt în grevă. Noi ce facem? Informaţiile circulă, oamenii se agită, întreabă, aşteaptă sugestii. Ne solidarizăm sau nu cu cei aflaţi în grevă? Ce rost ar avea? Tot nu se va obţine nimic, nimic în afară de o înrăutăţire a condiţiilor noastre de viaţă. Pe de altă parte, cum să rămâi indiferent ia ceea ce se întâmplă alături? Ar fi o mare ruşine, în temniţă, supravieţuirea de unul singur e imposibilă, deşi, Administraţia o asemenea atitudine încearcă să ne impună. Să nu vorbeşti, să nu acţionezi decât în numele tău. Nimic nu o înspăimântă în mai mare măsură ca solidaritatea umană. Şi solidaritatea, în cele din urmă, triumfă. În dimineţa zilei de (?), deţinuţii din câteva celule refuză masa. La prânz se adaugă alţii. Seara e în grevă întreg sau aproape întreg celularul, legionari, ţărănişti, militari. Până şi colaboratorilor le e greu să reziste. Cei ce o fac totuşi, puţini la număr, foarte puţini, sunt izolaţi, probabil pe una din secţii. Asupra grosului încep presiunile: munca de lămurire, ameninţările cu procese, pentru răzvrătire, ademenirea. Nu se înregistrează cedări. Dimpotrivă, când deţinuţii din Zarcă îndepărtează obloanele, când sunt aduse trupe de intervenţie şi se trag focuri de intimidare, celularul reacţionează în consecinţă, adică la fel. Sunt smulse obloanele, se bate cu pumnii în uşi, se-strigă de la ferestre: "Criminalii! Criminalii! Vrem condiţii de viaţă omeneşti!" între timp, pe străzile din preajma penitenciarului s-a adunat mulţime de oameni. Evenimentul nu va mai putea fi tăinuit.

Greva a durat şapte zile. S-a stins aşa cum a şi început, ca şi cum cineva ar fi avut autoritatea şi posibilitatea să ordone. E ceea ce Administraţia a şi presupus, învinuindu-1 de organizare pe Nistor Chioreanu. Nu a reuşit însă să şi dovedească sau, nu s-a ostenit îndeajuns. Aşteptam, oricum, urmări. În afara faptului că o seamă de deţinuţi, în jurul a 150, au fost transferaţi la Gherla, nimic de reţinut.

Viaţa de privaţiuni, la care sunt supuşi deţinuţii, e o viaţă ascetică. Structural, deţinuţii nu sunt însă, decât cu rare excepţii, asceţi. De unde interesul, nu întotdeauna mărturisit, pentru întâmplări comune, pentru întâmplări aşa zis omeneşti, în lipsa magistrilor, un om care să-ţi amintească, zâmbind sau cu umor, păţanii, într-o celulă saturată de preocupări grave, e o adevărată binefacere. Varga Gheorghe, ţăran ceva mai răsărit, în fapt negustor de textile, în localitatea Chişineu Criş, jud. Arad, a fost un astfel de om Mai în vârstă de cât mine, sfătos, a trecut prin multe. Avea ce povesti. Ca prunc, greutăţile inerente familiilor sărace. Remarcabil, cavalerismul rustic al flăcăului, intrat în conflict cu satul, pentru un "drac de fată". S-a căsătorit devreme. Ca ginere, a intrat în conflict şi cu soacra, geloasă, din cauză că îşi iubea prea mult nevasta. Pentru a-şi salva căsătoria, a părăsit casa, lăsând-o de izbelişte, cu soacră cu tot. În preajma războiului, s-a apucat de comerţ. Lipsit de concurenţa evreilor, a prosperat, cu tot tainul plătit inspectorilor financiari, la fel de corupţi ca şi în zilele noastre. Pe front nu a fost. Şi-a crescut şi măritat fetele. Acum e vremea puşcăriilor. Îi e greu, dar nu mai greu decât altora. Ancheta a fost dură. L-au închis, printre altele, într-o cameră, potrivită ca mărime, în care, în afara unui scaun, uitat într-un colţ, nu mai era nimic. Era singur şi trebuia să alerge, fără întrerupere, jur, împrejur. Ca să nu trişeze, un câine lup. dresat, îşi arăta în permanenţă colţii. A alergat el o oră, poate două, apoi a început să se clatine. Îl treceau sudori reci, îi vâjâiau urechile. S-a îndreptat spre scaun. Câinele s-a repezit să-1 sfâşie. Un reflex, puternic şi, nici el nu ştie cum, a apucat scaunul de spătar şi rotindu-se, a lovit dulăul peste bot, cu toată puterea. Un scheunat prelung, apoi s-a făcut linişte. Câinele tremura, într-un colţ; anchetatul moţăia, întins pe duşumea. Ce a urmat după, se poate imagina. Scoaterea unui câine dresat din funcţie, nu e un fapt ce poate trece nepedepsit.

E iarnă. Nu după mult timp de la întâmplarea povestită, a fost scos din celulă, dus într-o cameră de baie, neîncâlzită, dezbrăcat la piele, legat, spate către spate, de un alt arestat, acesta tuciuriu şi aşezat sub duşul rece. La început s-a scuturat, ca fulgerat de trăsnet. A prins apoi să tremure, să clănţăne, să geamă. În cele din urmă, a leşinat. A doua zi, temperatura a săltat la peste 40° C Avea dublă pneumonie.

Procesul, ca toate procesele. Condamnarea, severă, dacă nu mă înşel, 7 ani temniţă grea. A fost trimis pe Canal. Dar cum să lucreze? încheieturile toate i se anchilozaseră. Suferea cumplit şi se deplasa în cârje. I s-a îngăduit să rămână în colonie, unde, să se ocupe de curăţenia câtorva dormitoare. Presupunând că simulează, că nu e chiar atât de bolnav, ofiţerul politic şi-a pus în gând să-1 verifice, spionându-1. L-a urmărit prin fereastră, a intrat, pe nesimţite, în baracă, apoi în dormitor, şi l-a surprins întins. "Ce faci aici, banditule? Dormi?" Şi fără să aştepte vreun răspuns, l-a lovit peste genunchi cu cravaşa. Durerea a fost cumplită, ca de pumnal înfipt în articulaţie, iar reflexul de apărare, prompt, în sensul că a ridicat una din cârje şi a aruncat-o, cu toată puterea, înspre ofiţer. Surprins, neştiind cum să reacţioneze, ofiţerul a părăsit încăperea, înjurând. Desmeticit, după defulare, omul nostru nu ştia ce să mai facă. Fapta era gravă. Şi nu atât consecinţele juridice îl înspăimântau, cât cele represive. Săvârşise, mai mult decât un ultragiu. Săvârşise o agresiune ce nu putea rămâne nepedepsită. Şi, întradevăr, a doua zi, e chemat la grefa lagărului, pentru anchetă, socotea el, dar nu a fost aşa. L-au îmbarcat într-o dubă, l-au transportat la Bucureşti şi l-au internat într-un spital de nebuni.

Nu l-a consultat nimeni. Îmbrăcat cu o cămaşă lungă, l-au introdus într-un salon fără paturi, în care se mai găseau patru sau cinci bolnavi. La intrare, din partea acestora nici o reacţie. Îşi vedea fiecare de" ale lui, ignorându-1. Era înainte de masă, şi el era obosit, şi ar fi vrut să doarmă. Imposibil. Din cauza incertitudinilor, în primul rând. Unde mă aflu? Într-un spital, se vede, dar ce fel de spital? Se deschide uşa şi doi vlăjgani, în halate albe, cam ponosite ele, împing din urmă un pacient. E, ca şi el, ca şi ceilalţi, în cămaşă lungă, are ochii imobili, de om speriat, şi tremură. "I s-au administrat şocuri electrice. E limpede. Spitalul e de nebuni." Confirmarea nu a întârziat într-un moment de pierdere a controlului asupra propriilor simţuri, aţipeşte pentru câteva secunde. Îşi revine însă repede şi, stupoare. Unul dintre bolnavi, cu un bocanc în mână, e gata să-1 lovească. Ţipă, se ridică, nu intervine nimeni. A doua zi, la cabinetul medical. Prima consultaţie. El nu e nebun şi trebuie să dovedească doctorului acest lucru. Îşi stăpâneşte emoţiile cu greu. "Stai jos!" Deşi era, nu vede scaunul şi se aşează pe duşumea. Nu remarcă nici faptul că i s-a ridicat cămaşa deasupra genunchilor şi că şi-a dezvelit goliciunea. I se pun câteva întrebări. Nu le surprinde sensul. Privirile îi sunt atrase de ceva ce seamănă a maşinărie electrică, în fapt un tensiometru şi nimic altceva. "Priveşte-mă în, ochi!" Degeaba insistă doctorul. "Ridică-te!" Se ridică şi doctorul, cu intenţia clară de a-i lua tensiunea. Bolnavul, crezând că e vorba de şocuri electrice, reacţionează violent: "Nu sunt nebun, lăsaţi-mă în pace, că nu sunt nebun!" Numai că, iată, în contextul dat, se comporta ca atare. Şi, poate că în timp, ar fi şi ajuns să se îmbolnăvească psihic, de-a binelea. Salvarea i-a fost o asistentă medicală, mamă a unei fetiţe, care, intuind adevărul, singură ea îl tratează ca pe un om normal, îngăduindu-i să-i îmbrăţişeze copila şi să ciocnească un ou roşu cu ea. Erau zilele Sfintelor Paşti, şi ca o minune, fetiţa îl îndrăgise.