În Zarcă

Din nou acasă, arde-o-ar focul. La început, pe celular, apoi într-o celulă din Zarcă. Sunt singur. Nu ştiu cine îmi sunt vecinii şi nici nu încerc să aflu. Încă zece, unsprezece luni şi pedeapsa îmi va fi expirată. Mă voi elibera? Nu cred. O schimbare, nu neapărat în bine, se va produce totuşi. Până atunci, clipe de înseninare, cu poezia. Cu poezia şi umbrele. Zarea nu avea încălzire centrală. Timp de jumătate de oră, flăcările câtorva aşchii de lemn, erau toată căldura. Numai că nu o strângeam în braţe, ca pe o femeie. E vorba de sobă. Voluptate molcomă. Amintiri. Altfel spus, tot un fel de poezie, un fel de nălucire, o variantă de proiect.

Un sentiment mai vechi, acela al vinovăţiei mele faţă de copiii smulşi de pe băncile şcolilor şi "târâţi" - expresia nu-mi aparţine - prin închisori, se cere sublimat. Un model posibil: "Cruciadă copiilor" de Lucian Blaga. Există şi în această dramă un călugăr care îşi asumă răspunderea antrenării copiilor pe un drum fără întoarcere, nu însă şi complexul culpei. Or. În ce mă priveşte, acest complex mi se pare esenţial. Cu ochii închişi, în poziţie orizontală sau deşirând, în mod mecanic, paşii prin celulă, imaginez fel şi fel de peisaje şi situaţii. Fiind vorba de o dramă, caut un context: Modern? Renascentist? Medieval? Un spaţiu geografic: Occident? Orient? Un univers spiritual: Catolic? Ortodox? îmi par la îndemână doar personajele. Pe scurt: O cetate oarecare, cu un guvernator atotputernic, un Episcop cărunt, negustori, ţărani şi soldaţi. Peisaj accidentat. Jocuri de copii. În fruntea grupului, fiul guvernatorului sau, poate, un tânăr necunoscut. Această opţiune alterează, întrucâtva analogia. Un drum pietruit ocoleşte un promotoriu străjuit de o cruce de lemn, de care atârnă un Hrist de tinichea. Pe platoul din apropiere, un pluton de soldaţi, în repaus. La un moment dat, un soldat se ridică şi, mai în glumă, mai în serios, trage în obrazul Celui răstignit, poate cu arcul, poate cu sineaţa. O săgeată, două . . . Şi apoi minunea. Hristos cel de tablă îşi smulge din cuie palmele, îşi smulge picioarele din piroane, coboară de pe cruce, tăcut şi prinde să urce culmea dealului împădurit.

Odată cu coborârea, s-a făcut şi seară. Soldaţii îşi văd de ale lor, copiii nu se pot desprinde. Privesc fascinaţi omul Hristos depărtându-se, şi-1 urmează, ca şi cum ceva sau cineva i-ar soma să o facă. Urmează o cumplită confruntare cu forţe¹ potrivnice. Copiii cad, unul câte unul. Află familiile. Împrejurimile sunt cercetate de soldaţi. Cercul se strânge. Hristos şi băiatul din fruntea cetei sunt prinşi.

Judecata se va ţine în Piaţa Mare a cetăţii. Judecător, guvernatorul. Acuzatori, dregătorii şi mamele copiilor căzuţi. Învinuiţi, la început tânărul, apoi însuşi Hristos. Capetele de acuză: seducţia şi ca urmare, pierderile de vieţi omeneşti. Îi şi aud vorbind, noaptea, la lumina făcliilor, în liziera tainei, pe înţelepţii cetăţii, îmbâcsiţi de concepte, pe mamele cele îndurerate, pe apărătorii neînduplecaţi ai interesului general, care de care mai convingător.

Acuzaţii, fie şi de formă, se cer şi ei apăraţi. Cine să o facă? Fiind vorba de însuşi Hristos sau şi de Hristos, o va face Arhiereul. Dar cum? Ce argumente se pot opune lacrimilor de mamă şi ţipătului copiilor din Rama? Dumnezeu îşi salvează Pruncul, dar nu şi pruncii oamenilor, ucişi de Irod. "Glas în Rama s-a auzit, plângere şi tânguire multă; Rahela îşi plânge copiii şi nu voieşte să fie mângâiată pentru că nu sunt." (Mat. 2.18) Gând blestemat, îşi zice Episcopul. Omeneşte judecând, pruncii au pierit. În plan divin, egoismul salvării Pruncului, e dragoste supremă, întrucât, prin El e salvată omenirea, iar pruncii ucişi de Irod, nu sunt morţi, trăiesc în eternitate. Numai că întreg acest raţionament nu e în măsură să potolească durerea părinţilor şi nici să clintească împietrirea guvernatorului, îndoindu-se deci, bătrânul Episcop întâlneşte privirile învinuitului şi se luminează. "Să mi se aducă o suliţă!" I se aduce: O ia, se apropie de Hristos, cel care nu a rostit nici un cuvânt, şi I-o înfige în inimă. Din rană izvorăşte sânge şi apă. "Învinuitul e mort. Pe cine judecaţi?".

Reacţia Guvernatorului, reacţia acuzatorilor, reacţia mulţimii a fost neaşteptată. Mulţi nu înţelegeau ce se petrece. Altora li s-a făcut frică şi s-au retras. În cele din urmă, S-a retras şi Hristos şi S-a urcat la locul Lui, pe cruce. S-a retras şi Arhiereul. Rămas singur, plângând, tânărul a intrat în biserica aflată în piaţă, a îngenunchiat şi a închis ochii. L-au trezit clopotele şi un cor de copii ce cânta "Hristos a înviat." A înviat şi s-a reîntors printre noi, şi oamenii, prin chiar slujitorii Bisericii, îl vor răstigni din nou, ca jertfa, şi a lui şi a oamenilor, să nu aibă sfârşit.

După câteva săptămâni, nu voi mai fi singur. Noul camarad, Ciaca Liviu, mai tânăr decât mine, e un ardelean aşezat, puţin comunicativ, nu însă şi rece. Stă multă vreme nemişcat şi îşi rosteşte, în gând, rozarul. E greco-catolic. Nu angajez discuţii având caracter confesional şi nici discuţii politice. A fost agent la poliţia de moravuri din Cluj. Ar avea ce să povestească. E, însă, prea sobru, ca să o facă, aşa că ne petrecem timpul mai mult în tăcere. E bine şi aşa, mult mai bine decât singur. Simpla prezenţă a unui om bun, e pentru mine benefică. O nouă perioadă de singurătate. Pe Ciaca Liviu l-au scos. Îl vor aduce, după câteva săptămâni pe Popşor, nume cunoscut mie, de la Piteşti. Şef al Frăţiilor de Cruce, aparţinând dizidentei, slab reprezentată la nivel de ţară. Temeiurile, educaţia, erau aceleaşi. Singura deosebire, rezervele faţă de Horia Sima. Cum o asemenea problemă nu era în nici un fel de competenţa noastră, a celor din Frăţiile de Cruce, am ignorat-o cu bună ştiinţă. Dealtfel, nici timp să ne cunoaştem, să ne apropiem, nu prea am avut, întrucât, un al treilea sosit a tulburat totul.

În general vorbind, eu nu am suferit de pe urma informatorilor, nu sunt suspicios, nu mă revoltă, îi accept ca pe un dat, ca să nu spun, ca pe un rău inevitabil. Cu omul acesta - nici măcar nu-i reţin numele - lucrurile stau altfel. Omul acesta, mai exact neomul acesta, provoca, neomul acesta teroriza, neomul acesta, marcat lombrozian, remarcă făcută până şi de sergentul de pe sală, e în stare să ucidă. A fost introdus, nu pentru a spiona, nu avea cum să o facă, ci pentru a ne face viaţa imposibilă. Din momentul sosirii lui am renunţat, nu doar la încercarea de a intra în legătură cu vecinii, ci şi la comunicarea dintre noi. Faptul îl enerva la culme. Lichea de mahala, nu suporta tăcerea. Socotea că în spatele ei se ascundea nu ştiu ce conspiraţie, evident, împotrivă-i, şi reacţiona, de foarte multe ori, violent. Gardianul, presupun, ştia că e un psihopat. Ne supraveghea, oricum, cu mult mai susţinută insistenţă decât până la venirea lui, intervenind nu o dată. După atari

intervenţii, omul se mai liniştea. Încerca să fie chiar sociabil. Se oferea să povestească întâmplări, şi chiar romane. Şi nu aş zice că o făcea fără talent. Evident, nu lipseau obsesiile sexuale, insinuările, impertinenţa esccrocului de duzină. Pretindea că a ajuns printre condamnaţii politici dintr-o eroare, a cărei corectare aştepta să o obţină. Era susceptibil şi greţos. Cum să comunici cu un asemenea neom? Intuia repulsia şi reacţiona violent. Mă aşteptam, aşa, din senin, într-un moment de criză, să ne sară în gât. Preferatul era Popşor. Ajunsese să nu se mai stăpânească. În cele din urmă, cere paznicului să fie scos la raport. Zadarnic, mi-am zis. Dar nu a fost aşa. La ora prânzului, Koller ne aştepta în cabinetul medical. Primul chemat a fost împricinatul. Al doilea, reclamantul Popşor. Ultimul am fost eu, în calitate de martor, aşa socoteam. Koller, pe scaun, picior peste picior. "Noa, cum a fost?" Am prezentat, stând în picioare, întreaga situaţie, obiectiv şi fără dramatizări. Părea că mă ascultă. Era pentru prima dată când îl vedeam de aproape: negru, strâmb, cu priviri tulburi, asemănătoare celor ale delatorului. Nu a reacţionat în nici un fel la cele spuse, "Poţi să pleci." Nu exagerez. Aveam impresia ca mă alungă, din urmă, scârba. Eram din nou, toţi trei, împreună. Muţi. Aşteptam verdictul Câta naivitate! Inadmisibilă, după aproape zece ani de temniţă. Cu privirile acoperite de mantale, Popşor şi cu mine am fost duşi la izolare, bine că împreună, într-o celulă de la subsolul celularului. Zarea nu avea subsol. Am fost percheziţionaţi la piele. Ni s-au luat centurile, ni s-au luat şireturile, ni s-au luat puloverele şi am fost zăvorâţi în spatele unei uşi din metal. Cu excepţia unei tinete pentru urină, şi aceea fără capac, în interior, nici un obiect. Camera, boltită, nu avea ferestre. Un bec anemic risipea, dintr-o nişă, o lumină mai palidă decât feţele noastre. Igrasie, mucegai, mici gângănii miriapode, specifice haznalelor. La ora stingerii, ni se aducea câte un pat de fier, fără saltea, fără rogojină, fără scânduri, doar plasa metalică, şi aceea rară. La deşteptare, paturile, devenite obiecte de tortură nocturnă, erau scoase. Hrana, o dată la trei zile. Până şi obligatoria apă caldă ne era interzisă. Încerc să înţeleg ce se petrece. Pentru ce suntem pedepsiţi. "Va spus ceva Koller, domnule Popşor?" "Nimic. Absolut nimic." "Nici mie." Şi pentru că era imposibil de găsit un răspuns, am renunţat, nu fără a reţine concluzia că, la judecata duşmanului tău, e un nonsens să recurgi. Nu îţi va face niciodată dreptate. Protecţia lui oprimă.

Greu. După câteva zile, picioarele: îmi erau ca butucii. Nu mai simţeam foamea. Aşteptam doar patul, obiect de tortură, aşa cum era. Ca să treacă timpul, aş fi vrut să întreprind ceva, să întreb, să ascult, doar eram doi. Degeaba. Tăceam din lipsă de resurse fizice. Până şi rugăciunile, rostite în gând, curgeau poticnit. Asistam la propria noastră stingere, lentă, fără sincope fără convulsii, la propria noastră topire, nedisperată, asemeni lumânării. Şi, ceea ce mi se pare ciudat, e faptul că nu ceream Dumnezeului meu, nici putere, ca să înfrunt, nici dezlegare, ca totul să se sfârşească. În schimb, îmi repetam poeziile. De ce? După trei sau patru săptămâni de izolare, barba ne crescuse ca blana pe jivine, o vizită simandicoasă. Singura de altfel în tot acest interval. În pragul uşii, doi colonei. Koller, ceva mai la o parte. "De câte zile sunteţi aici?" "Nu ştiu." "Pentru ce?" "Nu ştiu nici aceasta. Am fost aduşi, fără să ni se spună de ce." Koller se apropie, şuşoteşte ceva la urechea celui ce pare că e superiorul, acesta aprobă şi uşa e zăvorâtă din nou.

În total, am socotit ulterior, am stat la izolare patruzeci de zile. Când am fost scoşi, ne ridicam anevoie butucii. Mă obosea aerul, mă descumpănea lumina. Ne-au fost restituite puloverele. Centura, o aveam de la tata, mi-a dispărut. Deşi eram legat afectiv de ea, nu am insistat să fie căutată. Mi s-ar fi răspuns sec: "Ce centură, bă? Nu ai avut nici o centură." În celula de la Zarcă, unde am fost readuşi, delatorul nu mai era. Ar fi trebuit să facem o baie. Miroseam a stârv. De bărbierit, ne-au bărbierit. Ni s-a dat şi ceva de mâncare, fiertura obişnuită, dar de spus, nu ne-a spus nimeni de ce am fost pedepsiţi, nici chiar sergentul Alexa, omul lui Dumnezeu, căruia ar trebui să i se ridice statuie, pentru cât bine a făcut, pentru cât a suferit el însuşi ca om condamnat pentru încălcare de consemn -cine vor fi fost martorii? - şi, nu în ultimul rând, pentru felul ieşit din comun, cum ştia să doinească.

După câteva zile sunt anunţat că voi părăsi Aiudul. Pedeapsa îmi era expirată şi au primit dispoziţie să mă trimită, via Jilava, în lagărul dobrogean 9 Culmea.