Soldat in uniformă

 

Arad, regimentul 1 Roşiori, batalionul recruţi, escadronul specialităţi, plutonul transmisiuni, grupa radiotelegrafişti. Încorporat la 5 aprilie, 1943. În afara a ceea ce, în termeni militari, se cheamă parte sedentara, din regiment aproape că nu mai era nimic. Cazarma de pe Calea Aurel Vlaicu era ocupată de elevii şcolii de ofiţeri de rezervă. Noi, recruţii, am fost cazaţi în Cetate. Cazarmă improvizată, acceptabilă totuşi, dat fiind faptul că vremea frumoasă ne reţinea mai mult pe afară. Stânjenitoare mi s-a părut, în schimb, uniforma: salopetă de celofibră, centură din fibre textile şi opinci din piele de porc. În copilărie am mai purtat opinci. Cele de acum mi se pă­reau însă dovada unei stări de înapoiere. Mă simţeam ridicol. Pas de defilare în opinci, nu arare ori cu găuri în talpă: Progra­mul, cel obişnuit: deşteptare, exerciţii de înviorare, instrucţie, masă, corvezi. Sâmbăta, program administrativ, prilej de anihilare a personalităţii, prilej de dezumanizare, prin exacer­barea căprariilor, dar nu ca la alte unităţi. Gradaţii noştri, întâmplător sau nu, erau de prin partea locului. Singur plutonierul major al escadronului, Craioveanu, era oltean. La aceasta, deloc lipsit de importanţă, se adaugă şi faptul că erau trecuţi prin proba focului, veniţi de pe front, maturizaţi de război cum s-ar zice, oricum, cu o altă înţelegere a lucrurilor. Conflagraţia nu era încă încheiată şi ei, ei ştiau bine ce ne aşteaptă. Prin urmare, nu mai era loc pentru deriziune, nici pentru grotesc şi nici pentru exaltări patriotice. Marşurile pe care le cântam "Azi noapte la Prut/ Războiul a-nceput..." sau "Cântaţi gloria patriei", mult îndrăgite de comandantul plutonului, şi alte asemenea, emoţionau, dar numai pentru prea puţină vreme. Dominant rămânea sentimentul de îngrijorare.

Depunerea jurământului s-a consumat într-un cadru restrâns, în faţa bisericii existente în incinta cazărmii. După, o masă ceva mai bună, un pahar de vin şi, în sfârşit, libertatea de a părăsi cazarma pentru câteva ore. Libertate, libertate, dar ce să mă fac, eu, cu opincile? Dacă mă întâlnesc, din întâmplare, cu vreun coleg, sau cunoscut? Mi-ar fi ruşine, de parcă vina de a fi astfel echipat, mi-ar aparţine în vreun fel. Semn bun, acest sentiment, această jenă. Sunt încă, eu, nu doar un număr, e drept cam bicisnic, făcând faţă cu greu efortului fizic, dar şi împăcat. Fiind singurul, din grupă, cu oarecare pregătire, mă bucuram de respect, mai ales că, majorul mă întrebuinţa şi ca furier. Cu ofiţerii, relaţii puţine. Locotenentul Cosma, comandant de pluton, era un om bolnav. Greul instrucţiei îl purta încheie-torul, plutonierul Bosoancă, om îndeajuns de blajin. Comandan­tul escadronului era mai mult plecat. Pe Maiorul Marinescu, co­mandantul batalionului, ţigănos, din spusa gradaţilor, nu tocmai demn, pe câmpul de luptă, l-am întâlnit rar. Pe comandantul nostru se pare că-1 ocolea, ceea ce nouă ne prindea bine.

Între timp, a venit vara. Zidurile întortocheate ale cetăţii se pierdeau pur şi simplu, ca într-o mare verde, sub acope­rământul de iarbă crudă. Tufele de porumbari erau în floare, ca troienite. La fel păpădiile, macii. Nu mă mai săturam privind pastelul viu, albul proaspăt, galbenul moale, catifelat, roşul violent, ca o compensare; poate, a unei supărări legitime. Aveam scabie. Cum Dracu m-a nimerit tocmai pe mine, că doar nu eram eu cel mai murdar din pluton? Scabie şi trese de soldat fruntaş; Mai în serios, mai în glumă, se spunea, prin unitate, că au înflorit dovlecii.

După alte câteva săptămâni, un nou eveniment survine, gata-gata să-mi fie fatal. O după-masă cu soare dogorâtor. Sâmbătă, duminecă, nu mai ştiu. Mureşul îşi vedea de ale sale, în vreme ce eu şi încă unul sau doi camarazi, pe mal, întinşi la soare, visam la cine mai ştie ce. Reţin încă vorbele îngăimate ale unuia din soldaţi, Cicariu: "Dacă mai ajung sa o strâng o dată în braţe, o săptămână nu mă mai despart de ea". Tânjea nespus după femeie, nu după una anume, că nu era însurat, era doar bărbat tânăr. Hotărârea de a intra în apă, nu ştiu cum mi-a venit. Ştiam să înot. De confruntat cu Mureşul, vestit pentru victimele pe care le face an de an, vară de vara, nu m-am confruntat însă niciodată. Aşa dar, intru în apă, sărind de pe un mal abrupt şi nu mă mulţumesc să înot în preajmă-i, ci mă îndrept spre malul celălalt, mai exact spre plaja unei insule existente în mijlocul râului. Distanţa, mai mare decât mi-o , închipuisem privind-o de sus, creştea ca urmare a curentului care mă purta în aval. La jumătatea distanţei, adică acolo unde adâncimea apei trebuie să fi fost maximă, mă scufund. Cârcei? Nu. Epuizat? Poate. Nu ating nisipul. Fac un efort. Sunt din nou deasupra apei, dar numai pentru câteva secunde. O nouă cădere, inexplicabilă, un nou efort, aproape disperai, pentru ca la cea de a treia prăbuşire să simt sub tălpile picioarelor nisipul. Ajuns pe plajă, după ce înecul, aproape iminent, mi-a fulgerat şira spinării, am căzut frânt de oboseală. Realizam abia acum dimensiunea primejdiei prin care trecusem, hărţuiala cu moartea, din ale cărei gheare am fost izbăvit, nu ştiu de cine. Pe mal m-am întors cu barca. De povestit, nu am povestit nimic, nimănui.

 

Pe la începutul lunii septembrie, perioada de instrucţie pedestră şi trageri s-a încheiat. Între timp, din Transnistria, au sosit caii regimentului. Urma să înceapă o altă etapă a pregă­tirii noastre, instrucţia călare. În cetate nu existau condiţii de desfăşurare a unei astfel de instrucţii, fapt pentru care am fost strămutaţi, în spaţiul vechii cazarme a regimentului. Ni s-au a-menajat dormitoare, în fostele grajduri, alături de cai, şi ne-am apucat de treabă. Îngrijirea cailor ne crea noi probleme, comparativ cu cele de până acum. Masa, în schimb, era bună, am fost reechipaţi cu haine noi; în locul opincilor purtam acum cizme. Arătam a soldaţi. Mă simţeam, oricum, altul. Se spune că nu haina îl face pe om. Nu îl face, dar îl exprimă, exprimă mai ales starea în care se află, când nu-1 umileşte de-a dreptul. Situaţia mea, era, oricum, privilegiată. Lucram la can­celaria escadronului, nu aveam sarcini la grajduri, coman­dantul escadronului mă aprecia. Duminecă de duminecă ieşeam în oraş. Doar de călărie nu eram scutit. Îmi şi plăcea dealtfel. În şa mă simţeam bine, de bună-seamă, mai bine decât în copilărie, când duceam caii să pască, strunindu-i doar din căpăstru. Nu am apucat însă să mă bucur prea mult de această nouă stare de lucruri. Într-o dimineaţă, majorul îmi spune că are ordin să mă trimită la "Centrul de Instrucţie nr. 5 Sărata", întrucât am fost condamnat politic. Urmare, predau echipamentul, mai exact îl schimb cu altul murdar şi peticit, reîncalţ opincile şi reintru în condiţia mea de proscris. Mă simt mult mai jenat decât înainte, consolându-mă totuşi cu gîndul ca nu sunt singur. Am fost adunaţi, de pe raza garnizoanei, toţi cei ce aveam acelaşi statut, nu prea mulţi: Neamţu Ilie, fost elev al Liceului Militar din Târgu Mureş, Cordoş Valeriu, elev şi el, de loc din Podgoria Aradului şi încă doi sau trei tineri, ale căror nume nu mi le mai amintesc. Am călătorit însoţiţi de un delegat. Prin urmare, nu mai eram oameni liberi. Călătoria, lungă şi inevitabil obositoare. Tinereţea noastră, în schimb, şi mai ales faptul de a ne regăsi împreună, oameni de aceeaşi credinţă, cu acelaşi destin, ne conferea energii nebănuite. Şi nu doar împotriva oboselii fizice, ci şi împotriva neprevăzutului pe care, iată, nu-1 vom înfrunta singuri, ci împreună, uniţi. În numele unui individualism "sacrosant", împotriva acestui "împreună", azi se ridică obiecţii, se proferă jigniri: "spirit tribal", "comportament primitiv". Viaţa de întemniţat m-a determinat să gândesc altfel să-i deplîng, ori­cum, pe aceşti egocentrici, virtuali psihopaţi, incipient parano­ici. Problema e importantă, aşa că, sper ca pe parcurs să revin.

 

Sărata, fost sat nemţesc, un târg mai degrabă, situat undeva în sudul Basarabiei, mi s-a părut neprimitoare. Era toamnă. Ploaie, noroi. Gara, izolată. Drumul până în localitate, lung, desfundat, anevoios. Nici un copac, nici o grădină, cu pomi. Casele, unele arătoase, acoperite cu ţiglă, păreau pustii. Din coşuri, nici o ridicare de fum. Duşumelele, vopsite, aminteau încă de vechii stăpâni. Gardurile, din aşchii de gresie, scunde, aduceau a ziduri de cetate în ruină. Străzile, glod, numai glod. Viroaga din partea de răsărit, nu avea apă, doar câteva bălţi. Câmpul de dincolo de ea, era plin de ciulini, Aspect de stepă rusească. De la gară până la comandament, câţiva kilometri buni, ţipenie de om. Cumplită pustietate. Unde vor fi fiind internaţii?

Formalităţile de predare au fost cât se poate de simple. Din partea biroului mobilizare, un subofiţer a preluat plicul cu documente, a chemat un sergent, a transmis ordinul, şi ne-am pomenit conduşi undeva, la marginea de est a satului, într-o casă nelocuită, complet goală. Am intrat în raţie, şi deci într-un sistem de organizare, abia a doua zi, când ne-am luat şi locul, în cadrul unei grupe numeroase, într-o încăpere scundă, supraaglomerată, cu paie pe jos şi câteva pături ca sita.

Vremea era umedă, era rece. De încălzire, nici vorbă. Dealtfel, eram atât de înghesuiţi încât propria noastră căldură ne era de ajuns. În schimb, ne lipsea aerul. La două ore de la stingere, în încăperea aceea era imposibil să aprinzi un chibrit. Lipsea oxigenul.

În general vorbind, programul era lejer. Zilnic, instrucţie fără arme, corvezi, din când în când. Despre vreun program administrativ-gospodăresc nu putea fi vorba. Pur şi simplu nu aveam ce gospodări. Singurele momente, negativ mai aparte, erau adunările săptămânale ale întregului centru şi defilarea zilnică, de la sfârşitul programului, aceasta ca pedeapsă pentru nu ştiu ce faptă, săvârşită de nu ştiu cine, conform principiului: "toţi pentru unul, unul pentru toţi". Efectul educativ al măsurii mi s-a părut a fi egal cu zero. Adunările de sâmbăta, în schimb, aveau darul să înspăimânte. Careul era imens. Întregul efectiv trebuia să fie de faţă. Ploaia, bruma, zăpada nu contau. În faţa batalioanelor aduse şi de prin satele din jur, vegheau coloneii, oameni în vârstă, de obicei rezervişti concentraţi. Am văzut soldaţi desculţi, pe zăpadă, aşteptând cu orele venirea coman­dantului, colonelul Ghienescu. În faţa lui, o turmă de soldaţi deţinuţi, mânaţi din urmă de plutonul de pază al închisorii interioare. Arătau jalnic. Dezbrăcaţi, prea îmbrăcaţi nu eram nici noi, vineţi, orbiţi de lumina zilei, aşa palidă cum era. Comandantul, în cabina camionului. Se oprea la locul prevăzut, primea raportul, rostea cîteva cuvinte ameninţătoare, privitoare la faptele săvârşite de cei escortaţi. Turma era apoi trecută prin faţa fiecărei laturi a careului, ca stafiile să poată fi văzute de aproape, cât mai de aproape. Tremurau îngrozite. Erau aliniate apoi, undeva la mijloc. Ordinul răsuna cumplit: Pantalonii jos! Culcat!" în dreptul fiecărui pedepsit un gradat, rumen, bine îmbrăcat, aştepta cu o frânghie udă, uneori îndoită, alteori nu. "Fără milă - tuna în continuare ordinul - cât mai sus! Începeţi!" Şi începeau. Sunetul înfundat al loviturilor acoperea urletul. Victimele îşi înfigeau unghiile în pojghiţa de pământ îngheţat, o muşcau cu dinţii, ia propriu, nu la figurat cădeau apoi, spre sfârşitul celor 25 de lovituri, într-o stare de aparentă nesimţire. Nu mai gemeau. Dar nici să se ridice nu puteau, fără ca cineva să-i ajute, fie şi cu vârful bocancului. Puşi apoi din nou în mişcare, erau duşi iarăşi, în aceeaşi temniţă improvizată, pentru a-şi obloji suferinţa! cu alte suferinţe, poate mai uşoare, dar mai lungi, la adăpostul întunericului continuu. Faptele lor. indiscutabil, erau reprobabile (dezertări, furturi, violuri, omucidere chiar) fapte penale ce se cuveneau a fi, poate că şi erau, sancţionate potrivit legii. Pentru ce atunci recursul la frânghia udă? Nici într-un caz pentru îndreptarea celui vinovat. Nu ei, ci noi, cei mulţi, eram avuţi în vedere. Înspăimântarea noastră se urmărea şi nu pentru căderea în ispite similare, ci pentru a conştientiza faptul că unii oameni sunt făcuţi să comande alţii, să se supună. Metoda viza crearea uneltelor. Şi s-a reuşit? În parte, da. M-am întors, oricum tulburat. Grupului nostru de arădeni i s-au mai adăugat inginerul Ică Tănase, personalitate de primă mărime în rândul Mişcării Legionare, şi Adrian Fochi, student, originar din Bucovina. Eram aproape tot timpul împreună, discutam mult, şi oricând ni s-ar fi putut imputa desfăşurarea unei activităţi politice ilegale. Şi, era puţin probabil să nu fim urmăriţi. Raţiunea concentrării noastre la Sărata era de mult cunoscută. Eram aduşi pentru a. fi trimişi pe front în unităţi de sacrificiu, un mod nedemn de lichidare a adversarului politic. Metoda era, de pe acum, verificata. Cei mulţi şi vârstnici trecuseră prin ciur, cu luni în urmă, şi mulţi erau acum martiri cu şi fără cruce. Noi, cei de faţă, eram contingentul cel din urmă eram copiii. De unde se vede că Mareşalul era hotărât, nu doar să pedepsească legionarii, ci să le stârpească şi sămânţa, cu orice preţ.

Că aşa stăteau lucrurile, aveam să mă conving curând. Marea majoritate a efectivelor aflate acum 1a Sărata nu proveneau din închisori, ci din rândul minorităţilor şi îndeosebi, al însăşi armatei: oameni aduşi pentru cine ştie ce abateri disciplinare, minore. Li se adăugau suspecţii, în ce priveşte loialitatea faţă de România, îndoielnici, dar nu duşmani declaraţi. Scopul, se pare, nu mai era acela de a organiza unităţi combatante, pentru a fi trimise pe front, ci detaşamente de muncă, în spatele frontului. Instrucţia era iară arme, organizarea, sui generis: nici companie, nici plutoane. Comandant, un căpitan de geniu, Matei, din Bucureşti ofiţer de stat major, manierat şi bun, ajuns la Sărata, disciplinar, probabil, din cauza vreunui conflict, pe teme de principii, cu superiorii. Locuia, cu soţia, într-o singură încăpere şi obişnuia să invite din când în când, pe câte unul dintre noi, adică din grupul nostru, la ceai. Era un intelectual şi nu se sfia să ne aibă parteneri de discuţii. În ajunul Crăciunului, i-am colindat nu doar lui, ci şi colonelului Ghienescu, a cărui, atitudine faţă de noi a fost binevoitoare. Şi Neamţu şi Cordoş şi Fochi aveau şi ureche şi voce, în vreme ce eu, lipsit de asemenea daruri, am fost constrâns, pur şi simplu, să fac pe dirijorul. Reuşita a fost deplină, şi-mi vine şi astăzi să zâmbesc, revăzând scena, nu a colindului, ci a dansului care i-a urmat: doamna Matei, în rochie de seară, alături de Ilie, încălţat în opinci, pereche de tangou.

La scurt timp după, schimbare de decor. Defecţiunea din Italia a dus la mari capturi de echipament militar. Nemţii l-au cedat românilor, pentru a ne îmbrăca pe noi, cei din detaşa­mentele de muncă. Era un echipament aparte, de culoare gri şi croi cu totul neobişnuit. Sâmbătă, obişnuiam să mă duc la teatru, da, la teatru. Centrul avea o trupă de varietăţi, alcătuită din actori profesionişti, de mâna ,a doua, pentru noi remarcabili. Când am apărut în hol, purtând, în loc de manta, o pelerină largă, nu puţini ofiţeri, neştiind cine sunt, au prins să mă salute.

Povestea nu a durat însă prea mult, Din miile de soldaţi aflaţi la Sărata, am fost selecţionaţi, evident, noi, legionarii, pentru o altă treabă decât săpatul tranşeelor, spunându-ni-se că, de vreme ce avem condamnări, pentru a fi reabilitaţi, trebuie să luptăm pe front. Puteam refuza. Ar fi însemnat să ne dezicem. Aşa că, am predat efectele de sorginte, italiană, am îmbrăcat uniforma agatei române, am părăsit cantonamentul şi ne-am regrupat, în altă. parte a satului, pentru o scurtă perioadă de instrucţie adevărată, cu arme şi muniţie în regulă, sub comanda unui căpitan activ.

În ziua plecării voluntarilor, aşa eram socotiţi, şi nu pe nedrept, în gară la Sărata cânta fanfara. Trenul, alcătuit din vagoane de marfă, pentru soldaţi, şi unul de clasă pentru ofiţeri, ne aştepta. Un discurs al colonelului Ghienescu, câteva marşuri, şuieratul locomotivei şi am pornit. Spre surprinderea noastră, cu noi în vagon, într-un hamac improvizat, căpitanul Matei. A refuzat să călătorească în vagonul rezervat ofiţerilor.

Se simţea mai bine cu noi. Buna dispoziţie nu ne lipsea. Frig suportabil. Căpitanul avea la el esenţă de ceai. Am fost serviţi. Discuţii, glume, cântece. Atmosferă voit sfidătoare faţă de ceea ce reprezenta, în fapt promiscuitatea unui vagon de marfă, fără deschidere spre peisaj, ticsit de trupuri transpirate. Eram însă tineri, eram încrezători. şi refuzam cu obstinaţie orice analiză lucidă a situaţiei. Lelu (Cordoş) mai ales, înalt, puternic, faţa rotundă, ochelari cu ramă neagră, dintre noi cel mai tânăr, cânta, premonitoriu parcă, aria soldatului Valentin, din opera Faust: "Înainte de-a lăsa/ Ţară scumpă, ţara mea/ Doamne, îţi voi încredinţa/ Pe sora mea. O las în paza Ta/ Că voi cădea, eu voi cădea/ cel dintâi." Dacă a avut sau nu o soră, nu ştiu. De căzut însă, a căzut într-adevăr cel dintâi.

Am trecut Nistrul, am traversat Transnistria, am trecut şi Bugul şi ne-am oprit undeva într-o gară pierdută în stepă, dincolo de Nicolaev. Ordin să coborâm Era noapte, era frig, dar nu pe cât ne aşteptam. În raza vederii noastre, nici o aşezare. Doar silueta subţire a unei construcţii metalice, o pompă mi s-a părut, acţionată eolian. Încolonaţi, am început marşul, mai mult peste câmpul îngheţat, fără zăpadă, decât pe drumuri practicabile, cât de cât. Pe măsură ce înaintam, se lumina de ziuă, şi lucru curios, vântul care sufla continuu, părea plăcut. În cele din urmă, localitatea, punct terminus, îşi arată faţa: Stanislav, centru de raion, pe malul limanului în care îşi varsă apele şi Bugul şi Niprul. Explicaţia climei blânde era acum limpede. Ca şi aceea a lipsei de apă potabilă. În tot satul nu am întâlnit o fântână, doar un izvor în malul ce cobora abrupt înspre liman. În rest, apă de ploaie, colectată cu grijă, de pe «acoperişurile caselor.

Am fost cazaţi, undeva în centru, într-o clădire arătoasă, folosită, până la sosirea noastră, ca magazie de cereale. În curte, de altfel, se găsea şi o moară cu valţuri. Am evacuat chiar noi cerealele, am măturat duşumelele, am improvizat aşternuturi, pentru odihnă. Şi, ca să ne simţim cât mai bine, în mod imprudent am făcut şi foc în teracote. Prin curte, oamenii investigau, căutau cartofi îngropaţi, să-i coacă in spuză. Fumul focurilor aprinse, alergătura oamenilor pe-afară, se pare însă c-au fost remarcate de inamicul de peste liman. Oricum, după o linişte de săptămâni sau luni, în plină zi, câteva proiectile, bine ţintite, au făcut explozie. Nu au atins clădirea. În curte în schimb, câţiva soldaţi au fost răniţi. Printre ei şi camaradul nostru, Cordoş Valeriu.

Măsurile impuse de situaţie, nu au întârziat. Au fost stinse focurile, ne-am adunat lucrurile, şi am plecat, pentru a fi cazaţi, în altă parte a satului. Au fost luaţi şi răniţii. Împreună cu Adrian Fochi, am nimerit în casa unei bătrâne, în imediata vecinătate a limanului. Noaptea, în timp ce-1 vegheam, Lelu a murit. A doua zi i-am săpat groapă în cimitir. Slujba de înmormântare a fost oficiată de preotul militar. De faţă, noi, prietenii. Pe de margini, câţiva localnici, bărbaţi şi femei în vârstă. După ce slujba s-a sfârşit i-am făcut mormântul, i-am aşezat o cruce, am cântat imnul morţilor noştri: "Plânge printre ramuri luna". Nu ne mai sfiam. Mai mult decât să ne trimită în gura tunului, ce altceva ar mai fi putut să ne facă? A fost, oricum, cel dintâi contact cu o realitate nouă.

La Stanislav nu am rămas prea multă vreme. Repartizarea la noile unităţi a adus după sine şi despărţirea. Lelu, mort. Ică, Adrian şi Ilie, în compania căpitanului Matei: eu, singur. Vremea apoi s-a schimbat. Vânt, lapoviţă, ninsoare. Şi nici un fel de informaţie. După doar câteva zile de aşteptare, ne-am pus din nou în marş. Am părăsit localitatea. Încotro, nu ştia nimeni. Am părăsit şi drumurile, am apucat-o, pieziş, peste o arătură imensă. Primul popas, un sat pustiu, mai exact, evacuat recent. Sătenii apţi de muncă, săpau tranşee. Una din ororile războiului: folosirea adversarului ca unealtă împotriva lui însuşi. Din ordinul încheietorului de pluton, eu am rămas în can­tonament, să pregătesc ceva de ale gurii. Mi s-a dat o găină sacrificată şi atât. Am pus apa la fiert, am opărit găina, am curăţat-o de pene. Când să o tranşez, m-am poticnit. Amintirile mele, din câte am văzut eu la mama, s-au dovedit prea sărace. În cele din urmă, am scos-o la capăt cum am scos-o, fără să devin însă şi convingător. Nu aveam stofă de bucătar şi pace, aşa că m-am reîntors printre soldaţii de rând.

După nici două zile, poziţia, în curs de organizare, a fost abandonată. Din nou la drum, peste aceeaşi arătură cumplită. Bocancii îngropaţi în brazda umedă, neagră, pe jumătate îngheţată, pleznele ploii, şfichiuitoare, vântul din faţă, făceau înaintarea istovitoare. Să te aşezi undeva, pentru câteva minute de odihnă, era cu neputinţă. Căruţele cu muniţie şi alimente, înglodate până la butucul roţilor, trebuiau împinse, caii nemaiputând face faţă. Efort inimaginabil, aducând a caznă. Şi asta, de dimineaţa şi până noaptea târziu. Când am ajuns - unde? - şi am ocupat dispozitivul, în preajma unui sovhoz izolat, întune­ricul era mai vâscos decât păcura. În speranţa unui ceas de odihnă, am ridicat corturi. Degeaba. Uzi până la piele, îngheţaţi de-a binelea, tremurând, fără posibilitatea de a aprinde ciulini sau vreascuri, cum să ne odihnim? S-au organizat apoi posturi de veghe, înspre localitatea din vale, Efrimofca, de lângă ace­laşi liman al Bugului, localitate în care, cu o zi mai devreme, so­vieticii reuşiseră să debarce. Misiunea noastră, ca unitate de ariergardă, era lichidarea acestui cap de pod periculos, întru­cât, prin consolidare, ar fi putut periclita retragerea unităţilor noastre aflate în zona Nicolaevului. Am făcut parte din primul schimb. Întunericul era atât de dens, şuieratul vântului atât de puternic, iar eu atât de îngheţat, încât inamicul, dacă s-ar fi încumetat, ar fi putut trece, la un pas de mine, fără să fie remarcat. Mai mult, schimbul nu m-a putut descoperi, aşa că. am rămas în post până ce s-a crăpat de ziuă, când a şi început pregătirea de artilerie, apoi asaltul. Am urmărit desfăşurarea operaţiunii din post. Noaptea a fost cumplită. Mă bucuram în schimb de privilegiul de a nu mă găsi în bătaia armelor. Compania din care făceam parte, nu a pătruns în localitate, misiunea ei fiind acoperirea. Ruşii dealtfel, fiind puţini, au cedat repede, ceea ce a făcut posibilă retragerea noastră spre Nicolaev, cu ordinul expres ..de a trece, cât mai repede, pe cont propriu, Bugul. Riscul de a fi luaţi prizonieri era deosebit de mare. A urmat, prin urmare, un alt marş forţat, încheiat, în ce mă priveşte, cu bine. Am trecut Bugul, pe un pod de pontoane, noaptea, printre ultimii. Dincolo, luminile, surprinzător de multe, păreau ale unui oraş întreg. Cum e posibil? În plină bătălie? Nicolaevul era rămas în urmă. În realitate nu era nici un oraş. Erau doar maşinile, cu farurile aprinse, ale unei întregi armate germane, în retragere precipitată. Ajunşi pe malul drept al fluviului, câteva şire de paie, probabil ale vreunui colhoz, ne-au oferit adăpost, pentru câteva ore de somn, atât de binevenit. Şi tot acolo am aflat că, în timpul luptelor de la Efrimofca, o schijă de obuz a retezat unul din picioarele căpitanului Matei şi că, pentru comportarea lor exemplară, Ică, Fochi şi Ilie vor fi propuşi pentru "Bărbăţie şi credinţă".

Săptămânile ce au urmat au fost de refacere şi regrupa­re, pierderile nefiind puţine. Compania căpitanului Matei o reîntregeşte pe a noastră. Cei plecaţi împreună din Sărata: Ică Tănase, Adrian Fochi şi Ilie Neamţu, ne reîntâlnim. Sunt sănătoşi şi, pe deasupra, cum spuneam, şi propuşi pentru câte . . o distincţie militară. Frigul s-a înteţit şi el. Ninge. Întârziem cate o zi sau două, încartiruiţi prin sate; periodic, mai ocupăm câte o poziţie de luptă, în tranşee săpate de alţii sau părăsite, suntem atacaţi, cu nu prea multă vigoare, respingem şi ne desprindem de inamic, retrăgându-ne spre poziţii mai sigure, undeva spre Dalnic, lângă Odesa. În clipele de răgaz, discuţii. Nepreţuit dar disponibilitatea aceasta. Nu te mai gândeşti la câte au fost şi nici la cele ce s-ar putea să survină. Clipa ţi se dilată până la anularea de sine, ca durată. Evaziune, zic unii. Probabil. Fără intenţie însă. Evaziune în sens de reflex, reflex de apărare. Oricum, Fochi e o fire deschisă, volubilă, cu preocupări apropiate de ale mele. O discuţie, în tranşee, urmărind traiectoriile trasoarelor, despre problema mântuirii lui . Faust, e greu să o uiţi, mai ales când e vădit insolită.

Aprovizionarea cu alimente, a unui front în repliere continuă, nu e o problemă uşoară. Pentru rezolvare se recurge adesea la iniţiativa celor ce deservesc bucătăriile de campanie, se recurge la aprovizionarea locală, abuzivă aş zice, cu efect aparent salutar: o ciorbă de cartofi, cu bulion de roşii şi carne proaspătă, de vită, după zile de nemâncare, e o adevărată sărbătoare; dar şi cu blestemele nefericitului, înde­obşte vârstnic, rămas fără junincă. Eram contrariat şi nu m-am putut abţine să nu-mi exprim dezacordul, faţă de ai mei, evi­dent. Intervenţia lui Ică, dură, m-a surprins; "Este adevărat ce spui. Nu uita însă că războiul îşi are legile lui şi că mâine, armatele sovietice vor rechiziţiona ele, ceea ce nu am rechizi­ţionat noi, şi încă într-o manieră mult mai radicală". Argumentul nu m-a convins. La urma urmelor, care e vina amărâtului ciolovec? Ne este duşman? De bună seamă. Mi se povestiseră întâmplări cu partizani, nenumărate, de-a dreptul dramatice pentru soldaţii români, dar şi cu victime ale regimului comunist din Ucraina, sau cu oameni care, regăsindu-se, au reuşit să scape de demon, aşa că , neomenia rămâne. Dar oare, a exis­tat vreodată un război uman? Despre vreo comportare barbară a ostaşilor români, luaţi ca întreg, faţă de prizonieri sau civili, nu poate fi vorba. Sunt de altfel convins că, în circumstanţe asemănătoare, pe teritoriu românesc dacă am fi fost, ar fi procedat la fel.

 

De două, trei zile, din nou în cantonament. Ninge, neîntrerupt aproape. Întruna din dimineţi, suntem adunaţi, totuşi, pentru un serviciu religios, undeva la marginea satului. Impresionant acest serviciu, oficiat de preotul regimentului, nu prin fast, prin simplitate şi adecvare la moment. Eram pregătiţi moral pentru noi încercări. Era limpede, pentru oricine, că frontul e în degringoladă, şi faptul acesta ar fi fost firesc să stârnească, în rândurile soldaţilor, cel puţin îngrijorare. În război însă nimic nu e firesc. Soldatul nu are răgaz şi nici disponibilitate pentru a se gândi la viitor, nici chiar la ziuă de mâine. El trăieşte într-un prezent continuu, se luptă pentru clipă, nu pentru viitor.

După ce careul s-a desfăcut, căpitanul nostru şi-a luat compania mai la o parte, pentru unele puneri la punct. Nu cred că era cazul. În război, cum spuneam, nimic nu este însă normal. Supărarea era de ordin personal. Un soldat, contingent mai vechi, ungur pe deasupra, a râvnit la femeia comandan­tului. Femeie, e un fel de a spune. Într-o căruţă, ascunsă de coviltir, căpitanul purta cu sine o rusoaică. De văzut, nu am vazut-o. Faptul constituia o încălcare flagrantă a regulamentu­lui. Prin urmare, femeia trebuia ferită de ochi indiscreţi. Cum a ajuns soldatul nostru să o cunoască, nu ştiu. Presupun că, în vreun fel, era în serviciul personal al căpitanului: ordonanţă sau om de legătură. Nici cât de departe a mers cu impertinen­ţa, sau lipsa de loialitate, nu ştiu. Supărarea căpitanului a fost totuşi deosebită, de vreme ce, ca lezat, a crezut de cuviinţă să o facă publică. Opera, de data aceasta, mai puţin raţiunea şi mai mult orgoliul masculin.

 

Din nou în marş. În ce mă priveşte, mă simţeam epuizat. Presupun chiar o boală. În afara circulaţiei periferice deficitare, din cauza căreia nu mai eram în stare să-mi închei nasturii pantalonilor sau ai mantalei, resimţeam o jenă respiratorie. Îmi lipsea în permanenţă aerul. Am ieşit la raport. De unde doctor? De unde sanitar? În cele din urmă, în timp ce unitatea ocupa un nou dispozitiv de luptă, nu departe de Dainic, localitate cu rezonanţă tristă în rândurile Regimentului 1 Roşiori, datorită imensului număr de morţi căzuţi în bătălia pentru Odesa, din 1941, mi s-a încuviinţat plecarea, cu trenul de luptă, care acum nu mai era în urma batalionului, respectiv companiei, ci în faţă. Sfârşit de martie. Vremea, schimbată mult. Pe măsură ce ne apropiem de oraş, se resimţea influenţa mării. L-am traversat fără incidente. O singură oprire, în faţa unui depozit de băuturi alcoolice, ridicarea câtorva damigene cu vişinată şi, în cele din urmă, un popas în cartierul de vest, la Şcoala de Paraşutişti, pentru a pregăti hrană pentru cei rămaşi în tranşee. Ţipenie de localnici. O clădire devastată, cărţi, multe cărţi risipite, pista avioanelor şi marea clădire a Şcolii; cu instalaţiile defecte şi mobilierul distrus. Lumină nu era. Apa robinetelor curgea întruna. Paturile de fier, fără saltele. În apropiere, o magazie de cereale, apoi un cartier muncitoresc, străzi rectangulare, case, numai parter, aparţinând unor oameni care lucrau la calea ferată. Încălcând instrucţiunile, riscând chiar consecinţe neprevăzute, din partea unei populaţii ce se vedea în pragul unei eliberări iminente, am plecat sin­gur, pe străzi. În faţa amintitului depozit un grup de localnici, femei tinere, bărbaţi în vârstă, în plină agitaţie. Sâ-1 devasteze? Să nu-1 devasteze? Era, oricum, nepăzit. Privirile unui om cu barba albă, dezmeticindu-se, mă fulgeră cu ură. Moment critic. Starea mea deplorabilă 1-a determinat, se pare, să mă considere neprimejdios. Trec mai departe. Din spatele unor garduri de şipci, câteva femei asmut înspre mine câinii. Am asupra mea armă. Să trag? Ar fi fost o adevărată nebunie. Realizez totuşi faptul că nu inspir nimănui teamă. Mai mult, intervenţia unor alte femei mă pune în încurcătură. Mă întrebă, pe ruseşte, dacă sunt bolnav, dacă mi-e foame. Una îmi întinde chiar o bucată de pâine cu untură. Mi-e foame. Primesc şi mănânc. Faptul că s-ar putea să fie otrăvită, nu mă preocupă. Reţin omenia. O alta mă invită înăuntru. Intru. Stătea cu bărba­tul, la masă. Mi se oferă şi mie o strachină. Arpacaş cu prune uscate. Accept. Încerc apoi să schimb câteva vorbe. Bărbatul lucrează la depou. Rupe câte ceva şi pe româneşte. E îngrijorat. Reîntoarcerea sovieticilor s-ar putea să-i creeze probleme. A colaborat cu românii. Dincolo de îngrijorare mi se relevă un fapt. Oamenii aceştia, ruşi, neruşi, sunt oameni. Mânia mea, a ocupantului, din clipele când se asmuţeau câinii, s-a topit repede. Ca inşi, noi nu aveam nimic de împărţit.

 

Plecarea din Odesa a fost precipitată. Desprinderea de inamic, mai grea şi cu mai multe pierderi decât în alte daţi. Şoseaua, spre Tiraspol, ticsită. Patru coloane de maşini germane şi căruţe româneşti se împiedicau reciproc, vrând, se freacă repede, cât mai repede, Nistrul. Panica a izbucnit în momentul în care ruşii, dinspre nord, au început să bombarde­ze şoseaua. Era limpede că retragerea ne era tăiată. Trebuia căutată o altă ieşire. Care, şi cum să schimbi direcţia de mers a atâtor armate? În disperare de cauză, nemţii au incendiat vehiculele, urmând să-şi caute scăparea, în mod individual, care cum. Nouă, ca cei de pe urmă, ni s-a ivit prilejul să fim cei dintâi. Fiind puţini, am părăsit, într-un moment de inspiraţie, şoseaua principală şi am apucat-o spre Bucaz, unde era încă operativ un pod de pontoane, cu o linie ferată. Şi am reuşit. În ziua de Florii, zi de primăvară, plăcută, răsuflăm liniştiţi. În localitatea Şaba. Ne-am deplasat apoi spre Cetatea Albă pentru a ocupa poziţii de apărare, pe litoral. Eram acasă şi lucrul acesta era resimţit de fiecare dintre noi. Cunoşteam parcă locurile de când lumea, deşi nu fusesem niciodată prin partea locului. Zidurile cetăţii, surprinzător de bine conservate, asemănătoare unora ridicate mult mai târziu, pivniţele cu bu­toaie guliveriene, matlasate cu plapuma vinului, vilele cu gră­dini, caldarâmul şi viţa de vie, emanau căldură. E drept, câte o mobilă descheiată, câte o păpuşă pierdută, câte o carte răsfoi­tă de vânt, ca şi mormanul de proteze, pansamente, gipsuri şi cutii de medicamente, depuneau mărturie cum că oraşul a fost evacuat în grabă. Pribegii nu au putut însă lua cu ei şi trecutul în virtutea căruia, noi percepeam oraşul ca fiind al nostru cu toate ale lui.

 

Starea sănătăţii mele, aceeaşi în sectorul nostru de front fiind linişte, sunt trimis, pentru consult, tratament şi refacere, din nou la Sărata, transformată acum în spital. Fac drumul pe jos. Ajung în plină zi şi rămân surprins. Era Săptămâna Mare şi satul întreg părea scăldat într-o lumină ce nu era numai a soa­relui. Sala de triere a bolnavilor şi a ostaşilor răniţi, în schimb, era cumplită. Duhoare, gemete, înjurături, ordine răstite. Unii răniţi, întinşi pe podea, îşi aşteptau rândul de trei, patru zile. Priorităţile, când nu erau întâmplătoare, erau subiective. Erau apoi mulţi, prea mulţi, în raport cu resursele personalului me­dical, care opera fără odihnă şi ziua şi noaptea. Sala căminului cultural, biserica romano-catolicâ, saloanele spitalului civil, re­şedinţa fostului centru de instrucţie, erau pline. Cu mine lucru­rile au decurs fără prea .multe probleme. Nu eram rănit, mă puteam mişca, puteam fi chiar util altora din salonul fără paturi, dar cu saltele aşezate pe duşumea. Alături, bolnavi de tot felul. Unii, cu boli venerice. Acestora din urmă li se făcea un tratament nu doar medicamentos, ci şi, să-i zic, psihologic. Erau, altfel spus, bruscaţi, chinuiţi chiar cu premeditare, ca, pe viitor, să le treacă pofta de aventuri amoroase.

La câteva zile după internare, mi se face o radioscopie. Imagine toracică, nu tocmai normală, dar nici vădit acuzatoare. Problema reformării, date fiind circumstanţele, nu se poate opune. Mă voi reîntoarce deci la unitate, cu anumite recomandări, de care nu va ţine nimeni seama. De altfel, chiar dacă. ar fi vrut, nu ar fi avut cum să o facă.

Vreme frumoasă. Renăşteam parcă şi eu, deodată cu mugurii piersicilor şi colţul ierbii. Sărbătoarea stăruia, asemeni miresmei, în aer. Popas, de o noapte, la casa unui ţăran drept credincios. Ospăţ cu mămăligă şi brânză. Un incident minor apoi, cu domnul căpitan. Neavând gamelă, darămite pahar, am băut apă dintr-o găleată. Mi s-a reproşat că molipsesc unitatea. La Cetatea Albă nu voi rămâne prea mult. În timpul retragerii, pierderile au fost însemnate. Se pare apoi că raţiunea pentru care această unitate militară, regimentul 902, a fost creată, nu mai subzista, aşa că, Marele Stat Major a decis desfiinţarea. Noi, supravieţuitorii, am fost vărsaţi, care pe unde. Sorţii au făcut ca eu să cad la Batalionul 13 Vânători de Munte, Piatra Neamţ, aflat pe poziţie, la sud de Cetatea Albă, în zona satului Talmaz. Ca proaspăt sosiţi de pe câmpul de luptă, suntem ţinuţi, o perioadă de timp, în refacere. Ridicăm corturi, la marginea unei vii înflorite, extraordinară mireasmă, şi, ca primă măsură, purcedem la despăduchiere. În câteva ceaune, aduse din sat, apa clocoteşte continuu. Totul se fierbe, şi lenjeria şi flanelele şi hainele, aşa groase cum sunt. De neimaginat cât de numeroşi sunt păduchii. Plutesc deasupra apei, în strat gros, mai gros decât lintiţa sau mătasea broaştei , pe suprafaţa apelor stătute. Ne tundem apoi, ne bărbierim, ne spălăm trupurile. Vremea însorită ne prinde de minune. Întinşi la soare, ne savurăm parcă oboseala preschimbată în lene plăcută. Soldatul nu se cuvine însă să se" lase stăpânit de lene. Nu e în tranşee? E la instrucţie, o instrucţie lejeră totuşi. Cu telefonul de campanie în mână, ori cu bobina de cablu în spate, urcăm dealurile domoale, simulând fel şi fel de situaţii şi acţiuni. Dispersaţi fiind, cine şi cum să ne mai şi controleze?

Într-una din zile, cum stăm tolănit, la umbra unui butuc de vie, îmbătat de miros, observ un călăreţ urcând în pas domol. Nu bănuiam că cel căutat sunt eu. Se apropie şi recunosc, în cele din urmă, în persoana sergentului major care descăleca, pe vărul meu primar, Tripa Cornel. Ne îmbrăţişăm, ne retragem mai la o parte şi începem depănatul. Aflu că unitatea lui e în flancul drept al unităţii noastre, că e şeful unui dispensar veterinar, ferit deci de focul primelor linii, că s-a întors, nu de multă vreme, din concediu, că ai mei sunt bine, că Ioan, cumnatul meu, e tot la Deva şi alte asemenea informaţii valoroase, nu doar în sine, adică prin ceea ce spun, ci prin faptul că te proiectează, fie şi pentru puţină vreme, într-un spa­ţiu de continuitate şi siguranţă, benefic. Mi-a mai spus apoi că a făcut, în numele meu, o cerere de concediu pentru susţinerea examenului de clasa a opta. Din câte ştie, potrivit unor dispo­ziţii recente, se acordă asemenea concedii. Ne-am despărţit cu speranţa de a ne mai revedea. Nu a fost să fie chiar aşa. De revăzut, ne-am revăzut abia după ce războiul s-a sfârşit. Vară basarabeană. Am părăsit via şi ne-am apropiat de sat. Nu în case însă, în bivuac. S-a renunţat şi la instrucţie, pentru a nu fi reperaţi de artileria inamică. Aveau loc doar exerciţii tematice, cu ofiţerii, la masa de nisip. Ca telefonist, mă învârteam pe aproape. Se analizau variante de retragere, în caz de necesitate. Simţeam plăcere urmărind ipoteticele iscări, războiul cu steguleţe. Nu însă ca aceea pe care mi-o prilejuiau nopţile, contemplarea cerului înstelat. Trebuie că Poezia s-a născut noaptea. În mod cert, pentru mine da, atunci şi acolo. Versuri am mai scris eu şi înainte vreme, sub auspiciile modelelor. Poezia, ca stare, am realizat-o însă, abia acolo, în satul Talmaz, pe malul drept al Nistrului, poate şi pentru faptul că nu mă mai simţeam proscris. Nu bănuiam că mecanismul de urmărire a victimei, odată pus în mişcare, nu se va opri niciodată; de la sine în nici un caz.

Din bivuac, în sat, în case de pământ, răcoroase, acoperite cu stuf. Singura mobilă, priciurile. Pe pereţi, în unele încăperi, scoarţe de lână, specifice: fond negru, cu mulţi trandafiri. Indiferent de circumstanţe, nevoia de frumos rămâne vie. În curte, şanţuri pentru circulaţie, iar din loc în loc, bordeie întărite cu trunchiuri de copaci. Linia de apărare propriu-zisă era la marginea de est a satului. Curând aveam să o cunosc, şi încă într-un mod aparte. În sector, linişte, prea multă linişte. În afara unor cartuşe trasoare, trase la întâmplare, nimic. Distanţa între linii, era, se pare, prea mare pentru a se putea observa eventuale mişcări la inamic. Şi totuşi, ceva, ceva trebuie că ni se pregăteşte. În consecinţă, se ia hotărârea de a se organiza o incursiune. Cu cine? Evident cu voluntari. Cu voluntari şi oameni cărora să li se fluture prin faţa ochilor şansa reabilitării. Preţul? N-are nici o importanţă. Printre cei aleşi, şase la număr, şi eu. De cunoscut, nu ne cunoşteam Un prim neajuns. Comandant? Nici unul. Al doilea neajuns. Instrucţiuni, dotare, nimic. Singurul lucru cert era că, din cei şase, trei purtam acelaşi nume: Gheorghiţă. Înainte de a pleca în misiune, două nopţi consecutiv am urmărit, din tranşee, mişcările ruşilor, miş­cări inexistente în fapt, sau, doar imperceptibile. A treia noapte am părăsit tranşeea, am coborât în zăvoi, am pornit. Scopul, capturarea de soldaţi în vederea obţinerii de informaţii. Consemne, câteva: o rachetă albă, în caz de reuşită, alta roşie, în caz că e necesar foc de acoperire, în vederea retragerii noastre. De emoţie, nu mai vorbesc. Acţiunea se putea solda, foarte uşor, cu opusul celor urmărite. La puţină vreme de la plecare, surpriză. Fire de telefoane, vădit abandonate, cutii de lemn, foste mine de câmp, cartuşe trase, şi cam atât. Poziţie abandonată. Din ce raţiuni? Să continuăm? Unii dintre noi ar vrea să se reîntoarcă. Mă opun. Vom merge în adâncime, până la reperul dinainte stabilit. Fără să fi fost numit şef, sunt ascultat. Aceeaşi situaţie pe întreg traseul: poziţie părăsită. Identific punctul de referinţă. De ruşi, nici vorbă. Ne reîntoarcem deci şi raportăm, probând spusele cu un număr de corpuri, să le zicem, delicte, din cele amintite.

A doua noapte, se stabileşte, vom pătrunde mai adânc în dispozitivul inamicului. Tirul aruncătoarelor noastre e reglat în consecinţa. Din nou încordare, din nou emoţii. Noaptea era cu lună. Păşim în şir indian, cu îndrăzneală mai multă, drumul părându-ni-se acum cunoscut. Ei, da. Acum lucrurile sunt lim­pezi, în faţa noastră, un obstacol de sârmă, rulou. Dincolo de gard, o gârlă cu apă. Nici un soldat. Să aşteptăm o eventuală patrulă. Aşteptare zadarnică. Încercarea de a trece obstacolul ar fi echivalat cu o sinucidere sau, poate, cu o dezertare la inamic. Aveau şi ruşii nevoie de informaţii. În consecinţă, ne reîntoarcem, nu înainte însă de a lua încă o dată câteva dovezi materiale ale incursiunii: cartuşe, mine de lemn, saci de . merinde, gamele. Scopul, din păcate, nu a fost atins. Un rezultat pozitiv, s-a obţinut totuşi. Inamicul era în afara razei de acţiune a armelor noastre. Prin urmare, nu mai era cazul să se irosească muniţia, trăgând.

Acţiunea urmează să fie reluată într-un alt sector. Din fericire, fără mine. Din ordinul comandantului de batalion sau de divizie, chiar de a doua zi, sunt trimis, undeva, mult în spatele frontului, la o şcoală de radiotelegrafişti. M-am reîntors la unitate după vreo zece zile, şi, în timp ce-mi luam în primire staţia de emisie, aflu că echipa din care făcusem şi eu parte, a plecat în incursiune, a doua sau a treia zi după plecarea mea, noaptea, a intrat într-un câmp de mine, despre a cărui exis­tenţă se bănuia ceva, şi nu s-a mai întors. Am mai aflat apoi, după ce m-am desconcentrat, că unitatea, la ordinul Marelui Stat Major de a mi se acorda un concediu pentru susţinerea examenelor ultimului an de şcoală normală, a răspuns că soldatul Gheorghiţă V, contingent 1941, a căzut eroic, în cursul unei misiuni. Nu eram eu. Eroul era unul din camarazi, Gheorghiţă Vasile, mai vârstnic decât mine cu un an. O simplă întâmplare? Nu cred în întâmplări. Cred în schimb, în Providenţă, în intervenţia ei expresă. În proiectul existenţei mele era prevăzut altceva. Pentru acest altceva, am fost smuls din ghearele morţii, în ultima clipă.

Ziua de 20 sau 21 august, 1944, înainte de răsăritul soa­relui. Singur în adăpostul staţiei. În vale, exploziile proiectilelor se aud desluşit şi din ce în ce mai puternic. După luni de linişte relativă, barajul de artilerie, asemeni unui tăvălug uriaş, se apropie ameninţător. E limpede, ruşii atacă. Din linia întâi, nici o veste răspicată, doar zvonuri. Din partea batalionului, nici un ordin. Ciudat comportament şi nefiresc. Urmează apoi o pauză semnificativă. Momentul ieşirii din tranşee. Se înteţesc şi veştile. Soldaţii noştri)?! care se retrag, se înmulţesc şi ei. Ofiţerii lipsesc. "Şi voi ce mai aşteptaţi? mi se adresează, cine, nu ştiu. Vreţi să vă ia ca din oală?" Aştept în continuare ordine şi pentru că ordinele întârzie şi pentru că nu am cui cere un sfat, altfel decât japonezul din poveste, hotărăsc singur. Strâng staţia de radio, o iau în spinare şi mă îndrept spre comandament. Zarvă mare. Căruţele sunt acolo. Se încarcă arhiva, se încarcă bagaje. Caut ofiţerul cu transmisiunile. Nicăieri. Potrivit regulamentului, trebuia să am, pentru transportul staţiei şi aparatelor, o căruţă proprie. Căruţă? De unde? Încarc atunci staţia în furgonul cu arhiva şi bagajele batalionului, hotărât să o urmez din aproape. Surpriză. Înainte de plecare, un cal înşeuat îşi aştepta stăpânul care nu mai venea. Văzând eu aceasta după ce convoiul s-a pus în mişcare, încalec. După doar câţiva zeci de metri de mers, un ofiţer, apărut ca din senin, îmi face semn să opresc. Descalec şi aştept. Fără să-mi reproşeze sau să mă întrebe ceva, semn că nu el era stăpânul, îmi ia calul şi pleacă. Reiau şi eu marşul, de linul singur, deşi eram mulţi, dezorganizaţi, năuciţi, la început năuciţi de linişte, apoi de şuieratul şi exploziile proiectilelor de tun şi katiuşă ce prind din nou să se înteţească. Tăvălugul se rostogoleşte din nou, mai intens, parcă, în partea din dreapta mea. O iau spre stânga. Îşi schimbă grindina de foc sectorul? Îmi schimb şi eu direcţia de înaintare, iar când bag de seamă că nu mai am cum mă feri, o iau drept înainte, fie ce o fi. Câmpul e presărat cu răniţi şi morţi. Nu-i aude nimeni, nimeni nu-i vede. Ajuns în dispozitivul artileriei noastre, remarc, pentru a câta oară? Nefirescul. Servanţii, abia deşteptaţi, îşi spălau obrazul, ca şi cum în preajmă nu s-ar întâmpla nimic. Par cu adevărat surprinşi. Bine, dar cum e cu putinţă? Ruşii sunt la nici un kilometru distanţă, şi voi nu aţi tras un singur proiectil." "Nu am primit ordin. Şi chiar dacă l-am fi primit, nu aveam cum să-1 executăm Bateriile nu au proiectile, iar ofiţerii, cei mai mulţi, sunt în concediu." în zona şanţului anti-tanc, aceeaşi situaţie. Nici un soldat care să opună rezistenţă. De necrezut. Realizam nefirescul, dar nu şi trădarea ascunsă în spatele lui.

Am trecut şi de comandamentul diviziei. Nici o rezistenţă organizată, nici o încercare de a opri retragerea dezordonată. Rezistenţă, nu; cale liberă, da, dar cum şi încotro? Nu ştia nimeni. In cele din urmă, am fost regrupaţi de un colonel pe nume Păunescu. Mic de stat, purta cizme cu tocuri înalte, uscat, se tot agita într-o trăsură, de unul singur. Nu-1 cunoşteam, nu ştiam de ce regiment aparţine, nu ştiam ce face şi, mai ales, din ordinul cui face ceea ce face. Cert rămâne faptul că ne-a condus, şi ne-a condus bine, evitând cu grijă întâlnirea cu uni­tăţile sovietice. Fără acest colonel, aş fi împărtăşit soarta cople­şitoarei majorităţi a ostaşilor angajaţi în luptele din Moldova, începând de la Iaşi şi sfârşind cu cei din jurul Talmuzului, aş fi fost, adică, dezarmat, luat prizonier, şi dus în cine ştie ce lagăr. Şi nu pentru că am fi fost învinşi, ci pentru că am fost trădaţi.

Despre cele întâmplate la 23 august, am aflat de la civili, în timp ce traversam o localitate oarecare. Bucuria a fost mare. Războiul s-a terminat. Aşa credeau cei mai mulţi dintre noi. O săptămână, două, până vom curăţa ţara de nemţi, şi gata. Ne vom reîntoarce la vatră. Aşa credeam şi eu, fără să mă şi bucur însă, ştiind că pacea ce va urma va fi mai grea decât războiul, îmi revenea cu obstinaţie în minte dictonul: Vai de cel învins!" Curând aveam să constat şi faptul că războiul continuă, cu întreg cortegiul de suferinţe şi aberaţii specifice, la început, sub pretextul dezrobirii Ardealului, apoi sub acela al lichidării fascismului.

Pe unde am trecut Prutul, apoi Şiretul, prin ce trecătoare Carpaţii, nu mai ştiu. Reţin în schimb gustul harbujilor culeşi din holdă, ca şi gustul amar al unor întâmplări incredibile. Dimineaţa, la marginea unui sat de munte, gata de marş. Dins­pre pădure, un sergent major şi alţi câţiva soldaţi, împingeau de zor o maşină nemţească. Povestea circulă repede. O grupă de soldaţi germani, scăpată de urmărirea rusească, încerca să se salveze, rulând înspre Ardeal. O pană oarecare, de motor, de benzină, le-a zădărnicit tentativa. În timp ce încercau să o remedieze, observaţi de vigilentul sergent major, sunt somaţi să se predea. Refuză. Urmarea: sunt împuşcaţi, iar maşina le este jefuită. A procedat bine sergentul major? A procedat rău? Părerile s-au împărţit repede. "Dă-i Dracului de nemţi! în timpul retragerii din Rusia, ei au procedat altfel? Nu ne loveau cu patul armei, peste mâini, ca nu cumva să fie urcăm la ei, în ca­mioane?" "Se poate să o fi făcut. Faptul nu justifică însă tâlhă­ria." "Ce tâlhărie, bă, ce tâlhărie? Suntem cu ei în război şi avem dreptul." "De când, şi mai ales, de ce?" Lozincile patrio­tarde îmi făceau greaţă. Reacţia mi-a fost, oricum, imprudentă. Eroii de ieri sunt trădătorii de astăzi, eroii de astăzi sunt trădătorii de ieri, sau, mai exact, nu mai ştie nimeni, despre nimeni, ce este. Aveam o singură certitudine, aceea că nu ne va fi bine. Iată, a trecut de atunci aproape jumătate de veac şi părerile au rămas tot împărţite. Act de salvare, pentru unii, de trădare a intereselor naţionale, pentru alţii. Istoricii au ce să clarifice, în ce mă priveşte, ca soldat participant la bătăliile premergătoare, depun mărturie, întru totul convins: pe frontul de est, în anul 1944, luna august, armata a fost trădată, trădată în toată puterea cuvântului, şi, odată cu ea, trădat a fost neamul românesc, trădată a fost ţara. Trădată, nu prin faptul că s-a ieşit din război, cu toate că şi din acest unghi se poate pune problema trădării, ci prin felul cum s-a făcut ieşirea. Nepriceperea, dacă a fost nepricepere, nu e o scuză, după cum nu e o scuză, nu poate fi o scuză nici lipsa de cuvânt a învingătorilor.

În ce mă priveşte, nu cred că la mijloc a fost nepricepere. Trădarea e anterioară ofensivei din august, 1944 şi, într-un fel, e corolarul unei gândiri prost orientate, şi a unor acte politice, interbelice, viciate de această gândire. Explicit, ea se manifestă în chiar vara anului 1940, luna iulie, când, la "nota ultimativă", remisă de Molotov, Guvernul României, cu Regele în frunte, trădează, renunţând la Basarabia fără luptă: Motivaţia: alianţele nu funcţionează, aliaţii nu-şi onorează obligaţiile, iar Armata Română, prost dotată, nu e în măsură să facă faţă nici celei mai neînsemnate agresiuni. E aceasta o stare de fapt. Dar vinovaţii unde-s? Unde e Titulescu, să vadă rodul politicii sale?

Avioanele şi armamentul greu -câte şi cât a fost- deturnate de acelaşi Titulescu, spre Spania, pentru a susţine frontul antifranchist, unde-s? Guvernanţii interbelici, istoricii de astăzi, sunt ei nevinovaţi? De ce să nu fie? Vinovat e Ribbentrop, vinovat e Molotov, vinovată e înţelegerea intervenită între cei doi, ca şi cum nu s-ar fi ştiut că U.R.S.S. revendică Basarabia şi că Germania nu a contractat nici o obligaţie de asigurare a securităţii şi integrităţii noastre teritoriale, deşi a dorit-o. Trata­tele noastre erau cu Anglia, cu Franţa. Ce au întreprins aceşti aliaţi ca să prevină ocuparea Basarabiei? Nu au schiţat nici cel mai neînsemnat gest. "Cedaţi!" acesta a fost sfatul, şi arn cedat, oferind agresorului, nu doar pământ românesc, ci şi un veritabil certificat de neagresiune. El a pretins, iar noi ne-am conformat, fără să ne afirmăm în vreun fel calitatea de singuri stăpâni, ceea ce Finlanda, Estonia, Letonia şi Lituania nu au făcut. Consecinţele, dăinuie şi astăzi, şi vor mai dăinui încă, vreme îndelungată, şi nu doar pe hartă, cât, mai ales, în conştiinţa fraţilor trădaţi.

S-a declanşat apoi războiul antisovietic. Duplicitari şi laşi, adevăraţii vinovaţi încuviinţează, fără să se implice, ca tot ei, când pierderea războiului era evidentă, după ce pun la cale arestarea Mareşalului, să acuze: Armata Română trebuia să se fi oprit la Nistru. Trec peste inepţie pentru a-i întreba pe aceşti "bărbaţi politici", pentru ce, după 23 august, nu au cerut ca aceeaşi armată să se oprească la hotarul de vest al ţârii, şi să nu meargă, să-şi verse sângele pe străzile Budapestei, sau să degere în Munţii Tatra?

Ni se mai spune apoi că 23 august trebuia săvârşit, pentru a preîntâmpina distrugerea ţării, transformarea ei între imensă ruină. Nu mă îndoiesc de faptul că războiul, purtat în propria ţară, comportă distrugeri mari, şi că, în cele din urmă, tot la capitulare necondiţionată s-ar fi ajuns. Numai că interesul invadatorului, de când lumea, a fost şi este ca teritoriile cuce­rite să nu fie ruină, pentru a avea ce jefui. Ceea ce s-a salvat, economic vorbind, prin abandonarea haotică a luptelor, nu pentru noi s-a salvat, ci pentru sovietici: ţara a fost considerată în întregime, ocupată - armistiţiul semnându-se doar în septem­brie - materialul rulant al căilor ferate, industria, aurul, arma­mentul, totul, absolut totul, constituindu-se în pradă de război.

Şi ca ironia şi cinismul să fie depline, noi, pentru a lupta în vest, ne-am răscumpărat mijloacele, iar ei ne-au refuzat calitatea de cobeligeranţi.

Ungaria nu a procedat ca noi. A continuat lupta şi a fost ocupată. Pierderile ei, în bunuri şi oameni, comparativ, au fost mai mari? Nu cred. Şi chiar dacă ar fi fost, până şi în ochii duşmanilor, ea şi-a păstrat credibilitatea. Noi, nu. Acest ultim aspect, mi se pare mie, trebuia avut în vedere mai presus de orice. Se spune că, înainte de 23 august, între Iuliu Maniu şi Mareşalul Antonescu ar fi avut loc o întrevedere, în cursul căreia, i s-ar fi cerut Mareşalului să pună capăt războiului. Răspunsul Mareşalului, motivat de faptul că el, ca militar şi , conducător al statului, nu poate să-şi calce cuvântul de onoare dat, a fost negativ. Reacţia omului politic: "Pus în situaţia de a alege între salvarea neamului meu şi încălcarea cuvântului de onoare, aleg salvarea". Nu contest buna credinţă- a nici unuia dintre cei doi interlocutori. Fiecare dă expresie unui anumit mod de gândire politică. Personal, nu cred însă că un neam se poate salva nesocotindu-şi onoarea. Suntem un popor relativ mic. Şansa de a ne impune, în istorie, ca mare putere, nu o avem. Viitorul nostru, singurul nostru viitor, rezidă în demnitatea noastră. Modul nostru de afirmare în lume, e cel moral. Prin el vom dobândi sprijin şi de la Dumnezeu, şi de la oameni, vom dobândi sens şi justificare. Altfel vom pieri.

 

Situaţia noastră, a celor scăpaţi din luptele de la Talmaz, între timp, a dobândit transparenţă. Ştiam acum unde mergem, ştiam pentru ce. La Clopotiva, în Ţara Haţegului, nu departe de Sarmizegetusa romană, ne aşteptau recruţii, ca împreună să continuăm războiul de data aceasta împotriva nemţilor, într-un cadru organizatoric nou: Batalionul 20 Vânători de Munte. So­coteala de acasă nu s-a potrivit însă cu socoteala din târg. Re-numele câştigat de Divizia a 4-a Munte, pe frontul de est, i-a determinat pe ruşi să se opună participării acesteia pe frontul apusean. Un mod de a judeca surprinzător, în sensul că, cel puţin unii dintre soldaţi erau socotiţi a fi altceva decât nişte automate, adică oameni cu personalitate, cu opinii şi caracter. După o şedere, mai mult decât reconfortantă, în sat la Clopotiva, printre oameni de o bunătate aparte; sătui de brânză şi mere, în preajma iernii, purcedem la un nou marş, în lungul văii Jiului, pentru a ierna la Pojogeni, în Oltenia şi nu în munţii Tatra.

Pentru mine, schimbarea nu a fost numai de decor. Ca furier al companiei, iar mai apoi la Serviciul de Aprovizionare, relaţiile mele cu oamenii, fie ei soldaţi, ofiţeri sau civili, dobândeau un alt statut. Mi se conferă încredere, mi se acor­dă grade, la început de caporal, apoi de sergent. Sunt uneori, chiar răsfăţat. Se organizează un bal, pentru ofiţeri, subofiţeri şi notabilităţile satului. Sunt invitat şi eu. Stau la masă cu ofiţerii, în marea lor majoritate rezervişti, dansez cu soţiile lor. Şeful Serviciului de Aprovizionare, deci şi al meu, locotenentul Vasile Rebreanu, se îmbolnăveşte de malarie. Îmi asum respon­sabilitatea suplinirii lui. Revizia de fond e mulţumită. M-am descurcat bine. Sunt un om util. Pot să fiu mândrii, chiar dacă sunt sectoare de viaţă în care mă descurc greu, mai greu decât un soldat oarecare. La urma urmei, nu-i este dat nimănui să aibă toate virtuţile, unele cu evidentă greutate de păcat. Ce adevăr paradoxal. Păcatul, nici el nu e la îndemâna tuturor oa­menilor, printre altele, pentru că presupune îndrăzneală, curaj.

La Pojogeni, regiune deluroasă, iarna e cu zăpadă. Am făcut câteva exerciţii de alunecare cu schiurile, eram doar vânător de munte, fără vreun câştig real. Primăvara, o criză de malarie, boală adusă de pe Nistru. Noroc de un medic ce m-a tratat, neconvenţional, dar eficient. Spre sfârşitul verii, bucuria cea mare: desconcentrarea. M-am despărţit de comandanţii mei direcţi, cu mulţumiri, de recruţi, cu lacrimi. Ei rămâneau sub arme. Pierdeau însă un frate. Până acasă am călătorit în fel şi chip, uneori pe tampoane. Încă un capitol lua sfârşit.