PITEŞTI, ÎNAINTE ŞI DUPĂ "CUTREMUR" - 2

Dar să revin la viaţa mea. Am scris cele din aliniatul precedent scârbit de neadevărurile spuse despre Piteşti şi despre studenţii care au avut neşansa să treacă pe acolo. Noi stăteam foarte bine la celule (aşa vine vorba) şi nici prin gând nu ne-ar fi trecut să ne batem unul pe altul, ba unii să fie chiar omorâţi în bătăi, ca să-i punem Securităţii pe tavă secretele ce le mai aveam, ori să ne batjocorim singuri, prin transformarea noastră în delatori, mai pe româneşte, în turnători.

Analizând situaţia dată, m-am gândit că ce ştie Ilie Ţăranu şi Gheorghe Chirilă despre mine, de la Oraviţa, nu pot ascunde, căci de bună seamă aceştia au spus-o. De asemenea, ce ştie Vili Mreneş, am presupus, ca a spus şi el. N-am îndrăznit să aştept să mă demaşte unul din ei, căci îmi dădeam seama că aş fi fost descoperit ca „nesincer", ca „bandit" şi consecinţa ar fi fost reluarea „reeducării". M-am gândit să repet lucruri declarate la Cluj, mai ales că am bănuit că se întâmpla şi în alte părţi ale închisorii şi cu alţi deţinuţi, cele petrecute cu noi. Altfel de unde ar fi ajuns Mreneş pe mâna lor, căci doar venise la Piteşti odată cu mine, ori acum era împreună cu alţii, veniţi aici mai de curând.

Cam a doua, a treia zi, după ce fusese Ion Soare plecat împreună cu şeful de cameră (Max Sobolovschi), văd că se deschide uşa şi intră în cameră un tip fălcos, de statură potrivită, dar lat în spate, ţinându-1 de braţ pe altul aplecat din mijloc, slab şi palid din cale-afară. Acesta, cel slab, mi se părea îngrozit şi aproape că tremura tot. Cel vârtos vine la Soare şi-1 pune să repete ce probabil „demascase" (aşa se spunea la declaraţie-demascare.)

-Cum îi, banditule? - către cel adus.

-Pe Dumnezeul meu, domnii' Ţurcanu, că nu mi-am amintit.

-Hm, făcu acesta, pe Dumnezeul tău. Pe Dumnezeul mă-tii! şi bietul adus la confruntare se frânse în două, sub greutatea pumnului aplicat în stomac.

Era Ion Angelescu, şeful lotului din care făcea parte Soare - Mătărângă - Laitin, fusese oprit la cartierul general de la 4 Spital pentru continuarea chinurilor, căci era bănuit că ştie mai multe decât declarase. Foştii colaboratori de afară, acum aici, au spus probabil mai mult şi acum trăgea ponoasele „nesincerităţii". Am auzit, mai târziu, că s-a prăpădit în închisoare, de bună seamă că în urma chinurilor.

Iar celalalt, care-1 adusese, era, va-să-zică, Ţurcanu. Nu cel presupus de mine. Ce impresie putea să-mi fi făcut încă de la prima vedere, decât de om rău. câinos, vulgar, o brută, şef de reeducare¹} Avea mai de grabă apucăturile anchentatorilor noştri şi aceleaşi metode dure, accentuate însă de dorinţa de reabilitare întărită de impunitatea garantată ori poate numai asigurată de şefii lui actuali.

Aveam să văd la el acte de sălbăticie de neînchipuit: să calci cu picioarele un om şi să-1 frămânţi (cu picioarele), cum fac cărămidarii cu pământul şi să-ţi asmuţi şi ajutoarele să continuie, ca să-i înveţi cu câinoşenia (bunăoară cum 1-a continuat odată unul mai tânăr. Victor Gorbatai, care la început ezita să-şi bătătorească victima). Ţurcanu avea o inteligenţă diabolică, pe care aveam s-o descifreze apoi şi de la distanţă, prin reţeaua întinsă în jurul nostru, pentru a nu ne mai scăpa din mână. Era un apostat hulitor de cele sfinte, zelos în a-i obliga şi pe alţii la apostazie, în numele materialismului filozofic pe care el 1-a adoptat, zel despre care ştiam că-i caracterizează pe toţi neofiţii.

Peste câteva zile, după ce am „demascat" şi în faţa camerei ce ne notasem pe săpun, ne-a luat Sobolevschi cu el pe cei cinci nou veniţi. Ne chemase în prealabil şi în colţul camerei, unde stătea comitetul şi ne-a pus să-i citim notiţele, mai bine zis faptele ce aveam să le demascam. Ne-a dus la etaj, la Secţia Spital. Cheile uşilor de la cameră, de la Secţia Parter şi de la Secţia Spital erau la gardieni, dar în faţa lui Ţurcanu şi a oamenilor lui uşile se deschideau ca la un „Sesam, deschide-te" .

Implicarea administraţiei era mai mult evidentă şi sub acest aspect. Ne-a băgat în camera mică din mijlocul scurtei stângi, pe partea dreaptă, unde eu ştiam mai de mult că era camera destinată băii infirmerii. Acum însă nu mai era baie ca în 1948, ci o cameră amenajată pentru scris. La mijloc era o masă lungă, de scânduri, cu bănci pe margini, iar pe masă - călimară şi tocuri de scris, cu peniţe. Într-un colţ era o măsuţă cu coli de hârtie. Bineînţeles, ca să fiu ironic, înzestrare făcută din ordinul Mişcării Legionare, care voia să se autodenunţe, după cum rezultă din explicaţiile "istoricilor" comunişti asupra fenomenului Piteşti. Unul dintr-ăştia, nu mai reţin care, Mircea Muşat ori Stelian Neagoe, dar aşa mi-aduc aminte că a sens după '89, că la Piteşti studenţii s-au bătut între ei.

Aici l-am găsit pe Ţurcanu, care, de cum am intrat, s-a uitat la mine cu o figură de băgat în sperieţi:

-Şi tu, mă, şi tu eşti bandit?

Uitasem să spun că pe Costache Oprişan 1-a mai dus o dată sus, înaintea noastră, şi apoi avea să meargă multă vreme zilnic, având o biografie mult mai bogată.

- Ia bagă-te sub masă! Aşa, pentru primul nostru contact personal. E ruşinos pentru mine, dar am făcut-o. Ştiam că mă umilesc, dar bătăile de jos mă tăcuseră să mă supun. N-am stat însă acolo, căci el voia doar să vadă că m-a înfrânt şi probabil să mă umilească încă o dată. M-a scos curând şi m-a pus să scriu ca şi pe ceilalţi, dându-ne câte o coală de hârtie, şi spunându-ne să scriem tot, să nu mai încercăm să ascundem ca la Securitate, că el verifică. îmi era vie în ochi imaginea bietului Angelescu.

Sobolevschi scria la măsuţa din colţ, unde am spus că erau colile de hârtie, şi aveam să constat că ori de câte ori mergeam la scris, cei din comitet, care ne însoţeau, scriau şi ei. De bună seamă că ei îşi făcuseră mai de mult „demascarea". Acum probabil că scriau cele aflate de la noi, una, ca să compare şi să verifice cele ce aveam noi să le scriem, ori mai degrabă ca o notă informativă, prin care se lăudau la Securitate cu cele descoperite de ei. în orice caz, Securitatea se afla în faţa unei avalanşe de declaraţii, care îi dădea ocazia să-şi completeze dosarele noastre. Pe Costache Oprişan l-au luat pentru scurt timp la ei, căci probabil declarase lucruri mai interesante ori chiar cu caracter de urgenţă (pentru anchetatori). La alţii s-au mulţumit să dea curs informaţiilor astfel obţinute şi să facă arestări pe baza lor. Un student - Constantin Vintilescu - declarase lucruri care îl implicau şi pe tatăl său, fost colonel şi cunoscut pictor de biserici, întâlnit de mine ulterior la Gherla, de bună seamă că în urma declaraţiilor propriului său fiu. Este numai un exemplu care îmi vine momentan în minte, despre beneficiarii declaraţiilor suplimentare care ni s-au smuls nouă prin aşa-numitele „demascări", botezate şi „reeducarea de la Piteşti". De aplicat întrebarea „cui prodest?" (cui foloseşte) şi se găseşte cine a fost în spatele lui Ţurcanu.

Am mai întâlnit aici, la scris, studenţi din alte camere decât a noastră. Erau victimele de la 4 Spital, unde după cum aveam să reconstitui ulterior, administraţia închisorii, mai bine zis directorul şi politrucul care se ocupa de problemă, băgau toate loturile de nou-veniţi, peste echipa de bătăuşi a lui Ţurcanu, întărită cu neofiţii mai zeloşi, selecţionaţi de el, ori cu proaspeţii înfrânţi, reţinuţi aici pentru verificare. Verificarea consta atât în confruntarea diverselor declaraţii cât şi în participarea la chinuirea altor victime. După ce mai înainte făceau pe oamenii de bună credinţă, să-i păcălească pe noii sosiţi ca să aibă încredere în ei, să mai obţină ceva informaţii prin indiscreţii ori manifestări verbale ostile regimului, de afară şi din închisoare, îi luau apoi la bătaie. N-a fost lot adus la Piteşti după începerea demascărilor, să nu fi trecut prin acest teribil purgatoriu, dai mai de grabă prin acest iad. întâi „demascarea" şi apoi „reeducarea", cu metode din ce în ce mai diabolice, experimentate acolo, la sediul lui Ţurcanu şi aplicate apoi în restul închisorii, în camerele pregătite pentru aceasta, în decembrie al aceluiaşi an.

În ce consta iluzia reeducării şi reabilitării fluturate pe dinaintea ochilor studenţilor. în scopul transformării lor în unelte fie de muncă brută, fie de asupritori ai celorlalţi deţinuţi, în acelaşi obiectiv al sclavizării, ori de delatori ascunşi, pentru stăpânirea maselor de deţinuţi şi mai târziu a tovarăşilor de muncă, după eliberare. Căci unii aveau pedepse mici şi se punea atât pentru ei cât mai ales pentru deţinători, problema reinserţiei lor în noua societate. în Camera 3 Parter, seara, după închidere, observatorii treceau să pândească la uşi, chipurile, să nu fie surprinşi de gardieni, iar cei de pe paturi, „domnii" începeau să cânte ca la U.T.C. ori ca la brigăzile de pe şantierele unde se începuse îndoctrinarea tineretului şi prin cântece, care prin repetarea unor cuvinte ori idei, aveau să le introducă povestea în suflete. Se cânta şi în Mişcarea Legionară, se cânta şi la adunările neoprotestante creştine, aşa că metoda era bună de aplicat. Am auzit aici noul Imn al republicii, Imnul Sovietelor, Moscova, Marşul U.T.C.-ului, al partizanilor, al brigadierilor de la Bumbeşti-Livezeni, Salva-Vişeu.

Mă miram cine şi de unde cunoştea aceste cântece. Dar în afară de Ţurcanu mai fuseseră şi alţii în taberele din vara 1948 şi mai erau şi studenţii, care, ca şi el, trecuseră la comunişti şi erau arestaţi nu pentru faptele lor actuale, din momentul arestării, ci pentru antecedente mai îndepărtate, ori pentru omisiuni de denunţ. în ţară începuse trecerea unui mare număr de adversari ai comuniştilor în rândurile lor sau alături de puternicii zilei. Tineretul partidelor "istorice" şi simpatizanţii acestora, destul de numeroşi până în 1946 - 47, l-am întâlnit în închisori în număr mult mai redus decât noi. încât adaptarea la noile condiţii era considerată mai degrabă inteligentă decât oportunism şi scuzată, după eliberarea din 1989, ca o stare necesară de supravieţuire şi nu carierism. Din rândurile acelui tineret, cinste atâtor eroi din munţi şi chinuiţi din închisori, pe care i-am cunoscut. Fără a voi să minimalizez lupta, lupta acestora, dimpotrivă, vreau numai să spun că de trecerea la comunişti nu pot fi acuzaţi numai foştii legionari (cum se lansaseră şi glume, imediat după 1945): pe foştii mei colegi de facultate ţărănişti, căci liberali au fost prea puţini, aveam să-i găsesc după ieşirea mea din închisoare cu carnet şi căpătuiţi. în închisoare nu am întâlnit nici unul dintre aceştia.

Revenind la ideia cu „cântăreţii" noştri, s-a constatat o tactică la comunişti, vădită şi la deportările făcute în 1951 în Bărăgan, când au fost trimişi acolo şi aderenţi ai regimului, care au fost apoi puşi primari în noile sate. Deci Securitatea a avut grijă să aibă oameni şi acolo, cadre de sprijin, chit că sufereau alături de cei pe care îi încadrau. Tot aşa, comuniştii arestaţi cu noi (la Piteşti), am spus că pentru nişte vini minore din trecut, au fost printre primii aderenţi ai reeducării, doară ei făcând parte şi afară din organizaţii roşii în care se educau. Această categorie a fost repede ataşată de Ţurcanu şi a participat alături de el în comitetele de demascări. Din lotul nostru de la Cluj a fost cazul lui Costică Juberian, un student la Drept, în momentul arestării - februarie 1949 - era în anul III. Fiind înscris la comunişti încă din primul an de studii, ajunsese îndrumător politic pe Facultate şi împreună cu prof. univ. Vlasu, (cel care avea să-ne judece în primăvara aceluiaşi an, în calitate de colonel magistrat, comandant al Tribunalului Militar Cluj) a participat la lucrările secrete de reorganizare a Facultăţii de Drept. Juberian a fost legat de lotul nostru pentru că nu şi-a declarat la autobiografie legăturile clandestine din timpul liceului, iar în Cluj 1-a găzduit odată pe fostul lui şef, care ţinuse fără ştirea lui, o întâlnire conspirativă în locuinţa gazdei. La proces a solicitat înţelegere de la judecătorul căruia îi fusese colaborator, dar acesta, parcă şi mai punitiv, i-a dat o pedeapsă de 7 ani, maximul prevăzut de lege pentru nedenunţare, fapt considerat delict de uneltire. Juberian a ajuns la Piteşti şef de comitet de demascatori într-o cameră (sucursală), iar la Gherla unul dintre şefii Biroului Organizatoric (deţinuţi) al fabricii, de unde apoi a fost dus în 1952 ('53) şi inculpat împreună cu Ţurcanu şi condamnat la moarte ca şi acesta.

Revin la reeducare. Se făceau şi seminarii de marxism - materialism dialectic şi istoric - încercându-se convingerea auditoriului de superioritatea noilor metode de gândire. Metode noi, pentru cei care le ignoraseră până atunci. Se aplica logica dialectică la tot felul de fenomene spre a i se dovedi superioritatea universală.

Reeducarea prin muncă era rezervată numai „ bandiţilor". În ce consta aceasta într-o încăpere din închisoare, chiar de mărimea camerei în care trăiam aici, unde cea mai mare parte a spaţiului era ocupată de paturi, priciuri şi preşuri? Era totuşi loc destul pentru chin. Nu mai foloseam mătura (administraţia închisorii realiza economie) ci în genunchi, în patru labe, eram puşi să frecăm pardoseala cu petice rupte din propriile haine. Frecam mozaicul mai mult cu genunchii, cum ne târâm. Intram pe burtă pe sub paturi şi pe sub priciuri, tot frecând până ieşea un lustru de să-ţi razi mustaţa oglindindu-te în el. Adesea câte un „domn" (am mai spus că aşa se numeau toţi cei trecuţi prin demascări şi consideraţi reeducaţi) se punea în cârca vreunui năpăstuit pentru cine ştie ce nepotrivire de declaraţii, ori pentru completa descurajare. Din ce suflete câinoase or fi ieşit toate acestea, că parcă altfel i-am cunoscut eu pe oameni?

Tinetele fiind neîncăpătoare pentru câţi eram noi în camera asta, trebuiau golite pentru noapte. Dar la closet, după închidere, nu te mai scotea. S-a găsit soluţia: „bandiţii" să arunce conţinutul pe fereastră. Pe lângă un hârdău se mai găsea în cameră un recipient pentru aceeaşi destinaţie, transformat dintr-un tub metalic, ca de un extinctor mai mare. Acesta se putea ridica la fereastra, care era peste înălţimea capului, şi se putea răsturna peste pervaz, nu însă fără a se mai scurge şi pe „servanţii tunului", cum eram numiţi în batjocură cei care făceam operaţiunea. Asta dura mai multă vreme, căci se pritocea şi conţinutul hârdăului. De spălat după asta, nici vorbă, căci doar nu ne ajungea apa nici pentru băut, încât mâinile şi chiar hainele ni se îmbălsămau. Cum făceam noi asta într-o seară, m-a prins gardianul pe mine şi pe necăjitul meu de prieten şi coleg, Vili Mreneş. Gardienii constataseră de mult murdăria din curtea de plimbare, unde aruncam noi dejectele, dar în loc să ia măsuri de rezolvare a problemei, a fost mai simplu să-1 bage pe Vili la beci, unde am mai spus că se făcea izolarea pedepsiţilor. Pe mine nu mă văzuse, că eram chiar sub geam, acoperit de trupul prietenului. Comitetul nu a protestat, ori să fi dat vreo explicaţie, căci doar ei ne puseseră să facem treaba, şi, în continuare, până la plecarea din camera asta, aveam să îndeplinim operaţiunea de seara.

De regulă, în închisoare micile treburi gospodăreşti de întreţinere, maturatul, spălatul duşumelelor, deşertarea dejectelor, adusul apei, se făcea prin rotaţie de toţi colocatarii, excepţie făcând neputincioşii (bolnavi ori bătrâni). în camerele de „ reeducare " toate astea reveneau în exclusivitate „bandiţilor". Conducătorii se îndepărtau ca şi cei de afară de munca de jos. De fapt, chiar sintagma aceasta este folosită numai în socialism aşa că reeducaţii noştri dovedeau odată mai mult că au învăţat câte ceva de la noii lor dascăli.

Nu mai reţin numele celor mai mulţi din camera asta. Pe câţiva doar, pe Gicu Mătase, parcă student la Chimie la Iaşi, pe Aurelian Nemţeanu, tot de la Iaşi, apoi un băiat deosebit de cumsecade, mic, slăbuţ, palid, timid ori speriat, nu-mi dădeam seama, Vlad Dragoescu, de la Craiova, condamnat mi se pare pentru participare la o organizaţie monarhistă.

Am trecut fără să vreau, peste un amănunt important al demascărilor. "Bandiţii" erau puşi pe rând să se spovedească în faţa camerei, mărturisind toate câte le-au făcut şi nu le-au declarat. Aici însă nu a fost vorba de demascarea intimă. Le-au trebuit numai datele care le deţineam. Perfectarea metodei de distrugere sufletească prin divulgarea unor intimităţi personale ori inventarea unor fapte intime de natură să te discrediteze în faţa propriei persoane şi a celor din jurul tău a apărut la ultimele serii de victime.

Când ne scotea la plimbare, reeducaţii făceau un lanţ de-a lungul coridorului, să nu putem fugi, tot aşa când eram scoşi la program. în curte eram instruiţi să mergem numai cu capul în jos, atât ca să nu vedem, cât şi ca să nu fim văzuţi de la ferestre de alţii. Deci, aplecaţi până aproape de mijloc şi bineînţeles, cu mâinile la spate. „Domnii" se plimbau liberi fără supraveghere şi supraveghindu-ne ei pe noi. Pe platforma din capul scărilor de la parter (curtea era la nivelul demisolului) făceau paza foarte riguroasă, nu cumva să sară vreunul. Curtea de plimbare era împrejmuită cu un zid de 4 metri, dincolo de care era grădina închisorii, de asemenea prevăzută cu gard înalt de zid, cu sârmă ghimpată deasupra şi cu prepeleacuri pentru soldaţi, cum le spuneam noi foişoarelor de pază.

Din când în când câte unul dintre noi era prins cu lucruri pe care nu le-a declarat, dar s-au descoperit de la alţii. Atunci i se aplica o nouă şedinţă de demascare, căci nu a dat dovadă de sinceritate. Dacă la prima demascare ţi s-a arătat un credit, acum erai socotit mai „bandit" ca la început şi torţionarea era mai mare. Mai participau acum la ea şi „ bandiţii" de lângă tine. Cădeau una câte una redutele tale, încrederea în tine, încrederea în cel de lângă tine. Până la urmă oamenii se predau. Demonică metoda aceasta dialectică de prăbuşire a fenomenelor -oameni din interior. Prin apropierea Paştelui ne-a luat pe o parte din cei de pe preş, unde am spus la început că stăteam cei în curs de demascare - şi ne-au suit iarăşi la etajul I, unde era secţia de muncă silnică şi de unde ne luase. Au umplut mai multe celule cu noi, câte patru în cameră, eu nimerind cu Mircea Mihai Iosub, Mitică Bordeianu (cei cu care coborâsem în februarie) şi cu Petre Cojocaru, bănăţeanul de care am mai pomenit. Erau ocupate acum cu de-al-de noi vreo 4 -5 celule, în partea de către sud, având dedesubt Camera 3 Parter iar la stânga, pe scurta Celularului, celebra 4 Spital.

Escortarea au făcut-o gardienii, cel de la part» ne-a predat celui de la etaj, dar repartizarea a făcut-o Ţurcanu, care a intrat după noi în celulă, avertizându-ne să nu care-cumva să spunem oricui cele petrecute cu noi, că vom avea iarăşi de-a face cu el. Să nu luăm legătura cu vecinii, chiar de ne-ar chema ei, nici dacă am vedea că sunt veniţi de jos, de unde venim şi noi.

Camera 3 Parter nu fusese desfiinţată, ne-a luat numai pe noi, de care deocamdată nu mai avea nevoie şi ne anihilase.

Rămaşi singuri nu am îndrăznit să comentăm în nici un fel cele ce se întâmplaseră, de părea că nici nu am trecut prin demascările acelea. Ne-a fost frică, ne-a fost ruşine, ne-am pierdut încrederea unul în altul? Toate la un loc. Ne-am reeducat. Nici mai târziu, când am fost duşi în alte camere, nimeni nu a suflat o vorbă, deşi am întâlnit mai apoi şi foşti prieteni de afară. Exact cum procedaseră cu noi foştii prieteni întâlniţi la 3 Parter.

Petre Cojocaru era mai mult tăcut, ori că aşa îi era firea, ori că devenise aşa după puternicul "cutremur" sufletesc pe care îl străbătuse. El venise la Piteşti cu o parte din lotul lui de elevi şi foşti elevi de la Timişoara, subalterni, şi a fost pus să-şi facă demascarea în faţa lor. Metoda asta a terfelirii şefilor în faţa celor din subordine avea un efect moral scontat dialectic. Se forma o contradicţie între acele categorii, cu efect de destrămare a coeziunii şi mai ales de prăbuşire a încrederii în cei mai mari, în ierarhie.

Aveam să mai regăsesc metoda şi în aşa numitele desolidarizări care au precedat amnistierea şi graţierea deţinuţilor poltici din 1964, dar atunci aplicate chiar de cadrele M.I. Nu cred să le fi învăţat ei de la Ţurcanu, mai degrabă era expresia aceleiaşi concepţii represive, marxismul aplicat în lupta de clasa. Voi reveni despre aceasta la sfârşitul memoriilor.

Mircea Mihai Iosub nu era nici el prea vorbăreţ. Nu-i vorbă că nici nu era momentul de vorbărie, dar aşa cum era acuma, era parcă mai tăcut decât îl ştiam eu. Fiecare îşi trăia în felul său drama. Cât am stat împreună, nu ne-am mărturisit unul altuia şi nici nu ne-am sfătuit între noi despre cele ce mai urmau. Fără s-o mărturisim, trăiam încă sub frică şi mai ales într-o stare de neîncredere reciprocă izvorâtă din cele văzute. Nu mai era prietenie, camaraderie, solidaritate umană, nu ştiai când te poate pocni cel de lângă tine, într-un fel sau altul. Dar dacă celălalt s-a convins, ca cei de lângă Ţurcanu şi (în mod surprinzător) chiar ca victimele lui. Mai poţi să ştii cine-i convins, cine te bate ori te toarnă - cum îi zice acum, cine te demască? începeam să trăim într-o lume altfel ticluită decât cea din care veneam şi trăisem până atunci. La Camera 3 Parter delaţiunea a fost propovăduită ca sinceritate şi dovadă de ataşament la „noua lume" de afară, apostazia şi hulirea celor sfinte drept o nouă credinţă, iar brutalitatea ca o expresie a luptei de clasă pe care o constatasem întâi la anchetatorii noştri de la început. Au fost suficiente două luni de zile ca să renunţăm la noi înşine, la credinţele noastre, la lupta noastră? Deocamdată tăceam.

Dar Mircea tăcea şi din alt motiv. Începuse să-1 doară capul tot mai des. Era un băiat molcom, frumos la figură, cu un ten mai mult palid, cu o privire blândă. O faţă care trăda bunătate şi cuminţenie, şi o sfiiciune ca de fată mare de pe atunci.

Îmi ceruse să-i spun ce ştiu despre tuberculoză, îl rodea o bănuială. După puţine zile cefaleea devenise persistentă. Am pus-o pe seama traumatismelor suferite, căci am spus cum ne trataseră la primul asalt. Dar el, neliniştit şi trist, îmi spune:

-Doctore, eu cred că am ca mama şi ca fratele meu care a murit. Amândoi s-au prăpădit de tuberculoză.

Nu-mi spusese până atunci despre asta. Ştiam numai că mama i-a murit în copilărie şi că de treburile casei se ocupa sora sa Sofica, logodnica lui Mitică Bordeianu, cel de lângă d şi împreună cu noi în celula. Dar nu-mi povestise motivul decesului mamei şi nici al fratelui mai mic. Acum aflam că unul făcuse meningită iar celălalt peritonită bacilară. Dacă făceam o anamneză corectă şi investigam antecedentele heredo-colaterale, mă orientam în diagnostic. Aşa mă orientasem doar la traumatismul cranian suferit. Dimineaţa la deschidere i-am spus să ceară gardianului scoaterea la vizita medicală. L-am liniştit spunându-i că nu cred că abia după atâţia ani de atunci să-i apară boala. În sinea mea mi-am dat seama că bătaia, plus mizeria îndurată, cu lustruitul pardoselii cu genunchii, câteva ore pe zi, cu mâncarea slabă redusă şi prin gamelele ce şi le împărţeau reeducaţii, cu deprimarea morală provocată de noua noastră stare, toate au făcut să i se redeschidă focarul închistat, pe care îl avea de bună seamă de când cu prăpădirea celor dragi din copilărie. Dar nici el nu mai credea. Şi ca un regret după viaţă care vedea că i se ducea, pe atunci tuberculoza, mai ales cea meningeală, avea un pronostic sumbru, aproape implacabil, şi el era oricum medicinist, chiar dacă în an mai mic, ca un regret, zic, îmi spune:

-Doctore, nici nu mi-am început viaţa.

Am înţeles că îşi mărturisea astfel fecioria. Şi era un student bun, mi-am dat seama după câte ştia!

A venit şi Ţurcanu, înainte de scoaterea la infirmerie. Gardianul pesemne că îi raporta şi lui despre noi.

- Ce-i cu tine, mă?

Eu nu am avut curajul să-1 susţin, căci am văzut la demascări că aşa ceva se interpretează ca ajutor legionar, dar Mircea a vorbit destul de convingător şi a fost dus apoi la infirmerie. I s-a aprobat internarea, căci acum nu mai era „bandit", îşi făcuse doar demascarea.

Bandiţii erau ei, care l-au omorât, căci în puţine zile a şi murit. Ca şi mama şi ca şi fratele său. Numai că el scăpase atunci şi doar chinurile din urmă l-au doborât. Şi vorba lui, potrivită pentru toţi tinerii sfârşiţi aici fără vreme, „Doctore, nici nu mi-am început viaţa".

Mitică Bordeianu avea altfel de fire. Era mic de stat, cu o mustaţă lungă, de unchieş, şi sfătos la vorbă ca un moldovean din cei ai lui Creangă şi Sadoveanu. încet, încet s-a lăsat la vorbă şi ne umplea zilele cu povestirile lui. Era mai în vârstă decât cumnatul său (căci aşa se socotea Mircea), deşi la facultate erau colegi de an. Cauza întârzierii şcolare a fost războiul. Mitică făcuse şapte clase primare şi apoi a mers la liceu. Cum amânarea de studii nu se da decât pentru clasele a 7-a şi a 8-a (ultimele două, din liceul de pe atunci), 1-a luat la armată şi a mers până la Cotul Donului ca soldat.

Şi ce frumos povestea el, nu ca alţi foşti combatanţi, care te omorau cu geografia, redându-ţi sat cu sta. tot itinerarul străbătut. Mitică povestea numai episoade umane, în care omul era numai om. Şi acum, după mai bine de 40 de ani, ţin minte cele petrecute de el, de parcă eu le-aş fi trăit.

Cum în retragerea aceea, în fuga de la Cotul Donului, se furişa spre casă, pe întinderile îngheţate şi fără de sfârşit ale Ucrainei. Se nimerise în anul acela o iarnă aspră, cum n-a mai fost de mult. Flămând şi obosit, a întâlnit un alt soldat, mergând şi acesta către ţară. Se vedea că soldatul are sacul de merinde plin şi a bănuit că are pâine. Era mai mare de stat şi mai voinic, mai spătos, şi Mitică s-a ţinut după el, chipurile, ca să taie mai uşor vântul îngheţat, la adăpostul aceluia. Şi a mers, tot a mers până a reuşit să-i desfacă sacul şi să scoată una din cele două pâini. Foamea şi dorinţa de supravieţuire l-au făcut să calce camaraderia, dar îi era frică să ceară celuilalt, căci şi acela voia să supravieţuiască şi poate că nu i-ar fi dat. Şi a ales mai bine prima cale, cea nedreaptă. În primul sat s-au despărţit, soldatul neobservând până atunci lipsa pâinii.

Apoi s-a însoţit cu alt soldat, continuându-şi drumul către soare apune, prin stepa îngheţată şi vrăjmaşă. N-aveau hartă, n-aveau busolă, singuri în imensitatea albă, au ajuns pe noapte în alt sat. Unde să tragă pentru mas? S-au oprit la o clădire mai mare, şcoala.

Unul dintre ei a intrat tiptil în casă, apoi a ieşit şi 1-a chemat să vină şi celălalt, că înăuntru sunt soldaţi care dorm pe jos. Când s-a făcut ziuă, să îngheţe şi ei, dar de frică, aşa ca soldatul îngheţat şi mort de lângă ei. încăperea era plină de trupuri îngheţate de soldaţi morţi, stivuiţi ca lemnele dintr-un depozit. Numai unul, cel pe care îl pipăiseră ei pe întuneric, era singur lângă stivă, de i-a făcut să creadă că înăuntru dorm de-ai noştri. Dormeau, săracii de ei, căci ceilalţi, în retragerea grăbită, nu i-au putut îngropa, pământul fiind îngheţat adânc, nepermiţând săparea gropilor până la dezgheţul din primăvară.

Ajuns aproape de ţară, a dormit la o bătrână rusoaică, bătrână ca mama lui de acasă. Avea şi aceasta un fiu plecat tot la război, dar la ruşi. Se apropiau partizanii de sat şi bătrâna 1-a condus pe cărări ferite până la marginea satului şi i-a arătat drumul către casă. Mitică a sărutat cu respect de fiu mâna bătrânei, iar aceasta, mama soldatului advers, a lăcrimat poate gândindu-se la copilul ei, poate la mama soldatului acestuia, căruia i-a însoţit multă vreme calea, cu privirea. Doi duşmani...

În primăvara '44 moldovenii fugeau din calea ruşilor, de la casele lor, ca de atâtea ori în zbuciumata noastră istorie. Mai cu seamă tineretul. Mitică i-a găsit pe ai lui adăpostiţi într-un sat din Olt. Cum scăpase pentru un timp de armată, nu reţin din ce motiv, ca să-şi câştige traiul s-a băgat slugă la curtea unui boier. Mai era în curte cu el încă un flăcău. Acela era mai şugubăţ. Cum bătătura era plină de orătănii, iar ei se ţineau numai cu mămăligă şi cu ciorbă, îi zice hâtrul:

-Ia să vezi tu, măi Mitică, ce de came o să mai mâncăm şi noi.

Şi nici una, nici două, îi dă unei păsări din ogradă, pâine înmuiată în rachiu. Curca a mâncat şi s-a îmbătat ca un gospodar, apoi s-a pleoştit ca de boală. I-a arătat-o bucătăresei şi aceasta a dat fuga la stăpână, mama boierului:

- Sai, coană mare, cred că dă boleşniţa în orătănii.

Iar aceea, rea de pagubă din fire, i-a zis s-o taie, până nu se întinde molima. A doua zi altă pasăre s-a îmbătat. Azi aşa, mâine aşa, ba curci, ba găini grase, ba gâşte, până când făcându-li-se lehamite la boieri de atâta carne de pasăre, le-a ajuns carnea şi slugilor.

S-a împăcat Mitică la o astfel de slujbă, de voie, dar mai abitir de nevoie, dar una i-a căzut mai greu. Avea boierul tânăr, venit şi el la moşie, o boieroaică tânără pe care o iubea, în satul vecin. Pe înserat îl punea pe argatul de Mitică să înhame caii la faeton şi să-1 ducă la dragostea lui. Apoi să-i plimbe aşa pe lună, printre lanuri, până noaptea târziu. Ei se iubeau, iar argatul mâna caii. Cum să nu ţi se facă rău, când aveai şi tu 23 de ani, chiar dacă erai la stăpân.

Când eram în Săptămâna Mare, pe prietenul meu 1-a năpădit nostalgia pentru cele din sat, amintindu-şi de pregătirile ce le fac moldovenii pentru praznicul Paştelui. Ne-a povestit acum nouă, celor doi bănăţeni din celulă, cum se fac renumiţii şi delicioşii cozonaci moldoveneşti. Când a ajuns cu reţeta la frământat, s-a aprins, de parcă-1 vedeam suflecat şi, dăi:

- Îl frămânţi, măi doctore, îl frămânţi, îl frămânţi, înţelegi? şi iar dăi cu frământatul, cu glas din ce în ce mai tare, de s-a auzit şi la vecinii de alături, pe fereastra deschisă. Când ne-am întâlnit cu aceia, ne-au întrebat:

- Măi, ce cozonaci a tot frământat Bordeianu de Paşti, de ne-a lăsat şi nouă gura apă? Dară-mi-te lui, săracul, că veneau Pastile.

Şi când aproape că ne împăcasem cu soarta, ce-a fost, a fost, deşi nu uitam, dar speram că atâta să fi fost tot, ne pomenim într-o zi că se deschide uşa şi intră în celulă Ţurcanu:

- Măi, voi mai sunteţi legionari?

Cum era să răspundem unui astfel de om la o astfel de întrebare?

-Nu.

- Ei atunci vă faceţi bagajul. Veţi merge în altă cameră. Nu spuneţi nimic din ce-aţi văzut şi aţi petrecut. Vă purtaţi ca şi mai înainte, ca şi cum aţi rămas "bandiţi". Căutaţi să vedeţi şi de la alţii cum gândesc, ce ştiu şi ce fac. Ştiţi voi. Dar vă ia marna dracului dacă suflaţi o vorbă., A plecat, singur cum venise fără gardian. S-a auzit deschizându-se uşa şi la celula vecină. Curând a venit gardianul şi ne-a scos din cameră, în faţa noastră erau alţii, din alte celule, în spate, iarăşi alţii. Eu am fost dat într-un grup, Bordeianu şi Cojocaru în altele. Ne-au coborât la subsol şi am mers până la ultima uşă de pe stânga.