CAMERA 2 SUBSOL - 1

Mobilierul acestei camere era alcătuit din priciuri aşezate de-a lungul pereţilor şi acoperite cu preşuri făcute din deşeuri de haine militare, tăiate fâşii şi ţesute ca rogojinile. Aveam loc pe ele unul lângă altul, chiar să ne întindem pe spate. De la priciuri se ajungea la ferestre, două ferestre foarte mici, de demisol, căci deşi Secţiei i se spunea subsol, era de fapt un demisol. De la ferestre se vedea în curtea de plimbare, dar numai zidul alb din faţă, cerul nu se mai vedea. Mobilierul acesta era completat cu două tinete mari, una pentru apă, cealaltă pentru dejecte.

Am descris întâi camera, pentru că aici aveam să rămân cea mai mare perioadă din detenţie cât am stat într-un singur loc, mai bine de un an, şi pentru că aici s-a petrecut prăbuşirea mea.

Îl rog însă pe acel care a avut răbdare să ajungă până aici cu lectura, să nu o întrerupă decât la capătul amintirilor.

Dealurile au lângă ele văi, munţii au prăpăstii, dar rămân tot munţi. Omul are şi el prăbuşirile lui şi cred că imaginea lui reală nu este numai cea din fundul hăului. Să nu fie priviţi „piteştenii" numai în prăpastie, să se vadă cine şi cum i-a aruncat acolo, cum au ieşit din această încercare. De multe ori se iese târâş, adesea nu mai ai curajul să urci din nou creasta.

Am ajuns în această cameră în jur de 30 de oameni, toţi cu pedepse de muncă silnică. În capul coridorului, în prima cameră, precum şi vizavi de noi, era aceeaşi componenţă. îh aceeaşi zi, au fost mutaţi şi cei de la temniţă grea, în camerele mari de la parter, tot trei la număr ca şi aici. Celularul mare se golise, dar acolo avea să bage Ţurcanu pe cei cu demascarea terminată, cei trecuţi prin mâna lui la 4 Spital, mai ales din loturile sosite în ultimul timp, ori cei care eventual mai continuau să vină. Dintre cei din celula de sus, de unde veneam, numai eu am nimerit în această cameră, ceilalţi în altă parte. Ne împărţise Ţurcanu după socotelile lui, având grijă să aibă în fiecare cameră un anumit număr din cei trecuţi prin demascări, apoi ca persoanele mai deosebite, după rolul jucat în organizaţiile din care au făcut parte, să fie repartizate în cameră cu foştii prieteni în care au avut toată încrederea, dar acum nu ştiau nimic ce evoluţie au mai urmat între timp. Abia mai târziu, când am aflat cum sunt alcătuite celelalte camere, am desluşit ţesătura de oameni, care nu era deloc întâmplătoare.

În camera aceasta am dat peste Nicu Eşianu, colegul meu de la Cluj. Şase luni de zile, până la 6 decembrie, când am trecut la o nouă fază, nu mi-a spus nimic din cele ce i s-au întâmplat aici la Piteşti, deşi dormeam alături pe prici şi aveam atâtea amintiri comune care ne legau destinul. Nici eu lui.

Dincolo de el, pe prici, stătea Cornel Pop, tot de la Cluj, cunoscut ca un element dârz, bun, tare în credinţa lui, mai fusese închis pentru asta pe timpul lui Antonescu. După arestarea noastră, din mai 1948, el a continuat acţiunea, regrupând rămăşiţele nearestate din Centrul Studenţesc. De la el am aflat de arestarea - în lot cu el - a lui Ion Gherasim, pe care eu nu-1 declarasem, fiind unul din cei trei subalterni ai mei scăpaţi nedeclaraţi de mine şi nici de Florea. Mai bine îl spuneam atunci, acum a venit lângă noi cu o condamnare de 15 ani, pe care i-a executat. Nici acum, după atâţia ani, nu ştiu dacă nu cumva acela e supărat pe mine că nu l-am spus, deşi dacă o făceam, poate că m-ar fi detestat pentru că am făcut-o. Nici Cornel Pop nu mi-a spus nimic din cele ce le-a păţit aici, dar eram bănuitor şi la prima baie care am făcut-o, când ne-am dezbrăcat, i-am văzut pe fese cicatricile recente, violacee. Amândouă fesele erau nu numai vinete-violaceu, dar erau şi retractate, înfundate şi am reconstituit, fără ca să i-o spun, flegmoanele abcedate, consecinţa unor bătăi recente şi nemiloase, până la sângerare şi la distrugere de ţesuturi. Deci, prietenii mei, care miau spus că au venit aici împreună, erau ca şi mine, trecuţi prin "cutremur". Cum nu mi-au spus ei nimic, aşa am tăcut şi eu. Probabil că şi ei gândeau la fel despre mine. Reeducarea reuşise să distrugă prin teamă încrederea noastră reciprocă, pe care o avusesem afară şi fără de care nici nu este posibilă o societate omenească evoluată. Asocierea prin teamă, durează doar cât teroarea, când aceasta dispare, societatea respectivă se prăbuşeşte ca lagărul socialist când a renunţat la dictatură.

Poate că nu am să reuşesc să-mi amintesc componenţa întregii camere şi întrucât pe parcurs s-au mai făcut mutări să amestec în efectivul iniţial şi pe cei veniţi mai târziu.

Grupul cel mai numeros îl formau ieşenii, căci am spus că aceştia fuseseră condamnaţi excesiv, având calificativ munca silnică, pe când cei din alte centre universitare ar fi luat până la 7 ani de corecţională. Pentru aceleaşi fapte l-am reîntâlnit pe Mihai Lungianu, medicinistul cel bine pregătit profesional, care nu mi-a iertat mai târziu faptul că nu l-am prevenit, dovedind astfel neîncredere în prietenia lui. Dar nu îndrăznisem nici eu, ca şi alţii, căci niciodată nu erai sigur cât îl ţin balamalele pe fiecare, doar văzusem atâtea cazuri când s-au călcat prietenii fie prin frică, fie prin dezertare la inamic. Omul adesea este imprevizibil.

Alţi ieşeni, Ion Scutaru, Mircea Macovei, Mircea Bârsan, George Mihuţ, Vasile Ignătescu, Silviu Sestac, Fănică Sângeap, Mihai Dănilă, (doctorul de mai târziu, cel popularizat de revista „Flacăra" pentru un medicament miraculos contra cancerului), vărul său Ion Dănilă, Valentin Blăgescu şi Gheorghe Mărculescu (aceştia doi cu pedepse mici şi nu reţin exact momentul venirii lor în camera asta, dar au jucat un rol mai de seamă - poate că au fost aduşi ulterior), Ion Huţuleac, Petrică Arapu, student la Braşov, şi Nae Purcărea, fost student la Academia Comercilă din Braşov (cu Arapu).

Erau oameni din diverse loturi de la Bucureşti: Octavian Voinea, Costache Oprişan, Dragoş Hoinic, Costache Vasiliu, Ion Păunescu, George Chivulescu, Alexandru (Puiu) Chivulescu, Voicu Andreescu, Mircea Crăciunescu, un arădean - Gheorghiţă Viorel, un craiovean - Ion (Nelu) Popescu, toţi până aici foşti în diverse organizaţii legionare, precum şi Virgil Bordeianu, un naţionalist-ţărănist - Alexandru Tetler-Toe, un monarhist (?) ori în legătură cu o ambasadă străină, nu mai ştiu exact -Alexandru Ghica şi Fag Negrescu, dintr-o organizaţie necolorată decât de poziţia antirosu. Cam aceasta era de fapt structura închisorii de studenţi Piteşti în 1950, la secţia de muncă silnică, celelalte camere fiind asemănătoare. Poate am uitat vreo doi-trei, dar asta era trupa care avea să joace drama montată de Ţurcanu şi jucată simultan pe cele şase scene din cele şase camere câte mai rămăseseră de rezolvat. Şi cu 4 Spital, şapte, căci acolo ardea focul continuu al cazanului marelui tartor.

Virgil Bordeianu nu era de pe secţia de muncă silnică şi asta m-a făcut să bănui că are un rol deosebit. După vreo lună de zile, a fost luat de gardian. Tot atunci a mai fost luat de pe Secţie Gheorghe Zaharia, din camera de vizavi - 3 Subsol - şi (Alexandru?) Mătinuş de la Camera 1. Cei trei aveau să se întoarcă pe Secţie la 6 decembrie, cu un rol important, de şefi ai comitetului de demascare din camera respectivă. Am bănuit că acum au fost luaţi pentru că probabil Ţurcanu a vrut sa vadă cum merge treaba şi dacă nu cumva a răsuflat ceva de la noi. Oare câţi eram şi care anume? Căci de purtat se purtau toţi ca şi cum nu ni se întâmplase nimic, doar aşa a fost consemnul.

Cel puţin eu aşa m-am comportat. De telul meu eram o fire deschisă, sociabil şi volubil. Octavian Voinea, acum student la Politehnică, dar fost ofiţer activ de geniu, în grad de căpitan, om curajos şi perspicace, m-a luat într-o zi, de-o parte, curând după ce venisem aici, şi mi-a zis:

- Domnu' Munteanu, dumneata ori nu ştii ce se întâmplă în închisoare, ori ai spatele acoperit, altfel nu ai vorbi asa deschis.

A fost suficient ca să mă retrag, nu cumva să mi se reproşeze de către Ţurcanu că am făcut-o dinadins, ca să-mi pun clopoţei, Fără să ştie, Voinea mi-a făcut un mare bine, căci nu m-am angajat după aceea în nici o discuţie politică şi nu am mai avut astfel ocazia să mai fac nimănui rău prin asta. Căci toate se puneau la socoteală, cum mi se puseseră şi mie când am intrat la 3 Parter.

În schimb, Costache Oprişan şi mai ales Cornel Pop toată ziua stăteau de vorbă cu alde Hoinic- şi Voinea, care fuseseră mai importanţi dintre noi, şi prin activitatea lor de afară ştiau mai multe şi trebuiau mai bine descusuţi. Nu ştiu dacă au avut ordin anume să o facă, sau au făcut-o de la sine, dar mie mi s-a părut zel. Dumnezeu să mă ierte dacă am gândit rău despre ei, săracii, căci s-au angajat fără voia lor într-o acţiune de unde li s-a tras moartea. Pop avea să fie implicat în procesul lui Ţurcanu, condamnat la moarte şi executat, iar Costache s-a îmbolnăvit de tuberculoză la Gherla, după izolări repetate şi prelungite, a fost dus pentru anchete la Bucureşti, în acelaşi caz Ţurcanu, şi ţinut în condiţii care i-au grăbit sfârşitul.

La rugăciunea mea de seară am adăugat şi pe toţi camarazii mei de aici. Până acum spuneam în gând, în fiecare seară rugăciunea învăţată în liceu: „Doamne, dacă trebuie să mor, dă-mi moartea; dacă trebuie să putrezesc în temniţă, dă-mi temniţa; iar dacă Tu crezi că este bine să fiu liber, luminează-mi mintea şi paşii si ajută-mă să fac voia Ta"... Am adăugat rugăciunea pentru fraţii mei de aici, să nu-i ducă Dumnezeu în încercarea în care m-a dus pe mine, să le întărească sufletele şi trupurile pentru toate necazurile, iar mie să-mi dea tărie să nu fac nimănui rău.

Tot trăgeam nădejde că nu se va mai abate nici-un "cutremur".

Viaţa în cameră se desfăşura liniştit, în discuţii neprogramate, libere, pe grupuri de prieteni, cu caracter mai mult biografic. Cel puţin aşa a fost pentru mine şi pentru cei de lângă mine, cu care vorbeam mai mult. Nicu Eşianu, după ce ne-am despărţit în duminica aceea din iunie 1948, când mi-a spus că pleacă din Cluj, aşa a făcut. S-a dus mai întâi acasă, la Sibiu, apoi la Bucureşti, unde din întâmplare a dat peste fratele meu ; Nicu, în căutarea unei legături care să-1 treacă graniţa, iar fratele meu pe atunci făcând legătura între organizaţia din Bucureşti şi oamenii noştri de pe frontieră. A venit cu un grup până la gara Racăşdia, pe linia Oraviţa-Iam. Fratele meu a plecat să caute legătura şi nu s-a mai întors, chiar de curând căzuse punctul de trecere, călăuza fusese arestată. Nicu s-a întors pe jos până la Oraviţa, iar de aici apoi a revenit cu trenul la Bucureşti, de unde a fost arestat în primăvara anului 1949. A fost adus la Cluj, dar la câteva zile după procesul nostru. Judecat în contumacie, luase 15 ani de muncă silnică iar la rejudecare, numai 3 ani de închisoare corecţională plus 2 ani pentru tentativă de trecere frauduloasă a frontierei. Pedepsele contopindu-se, a rămas la o condamnare definitivă de 3 ani. Nu la 15, cât îi dase în lotul nostru unde s-au dat pedepse cu caracter exemplar, de intimidarea studenţimii române. Asta însă nu ne-a împiedicat să executăm toată condamnarea, căci deţinerea noastră în continuare, tot caracter de exemplu avea, era pielea ursului cu care erau speriaţi ceilalţi români. M-am bucurat pentru Nicu. Am retrăit împreună aici nişte amintiri de la mănăstirea Sâmbăta, din Făgăraş, din vara lui 1947.

Eu mersesem acolo în pelerinaj şi reculegere, adus de fratele meu, care ştia lăcaşul de la o făgărăşeancă din Cincu, ce-i vorbise mult de frumuseţea locului şi mai ales de atracţia unui mare duhovnic de acolo, părintele Arsenie Boca.

Acesta era un om învăţat şi pe lângă darul duhovnicesc era înzestrat de o fire de artist care sfinţeşte locul. Mănăstirea cea veche, a lui Brâncoveanu, fusese părăginită, şi din iniţiativa Mitropolitului Nicolaie Bălan se restaurase. Părintele Arsenie, chiar el, dacă îmi amintesc eu bine şi n-oi greşi, pictase în pronaos chipurile în picioare ale noilor ctitori, de-o parte Mitropolitul, de cealaltă Regele Mihai. Din pârâul Sâmbăta erau trase nişte pârâiaşe mici prin grădina cu chiliile călugărilor şi cu reşedinţa de vară a mitropolitului. Fiecare podeţ, fiecare bancă din această grădină plină de pomi încărcaţi de roade, erau altfel făcute, după imaginaţia şi cu munca personală a părintelui pomenit, ba din crengi de mesteacăn, ori de stejar, ori din pietre prăvălite din munte, toate lucrate cu un gust artistic desăvârşit. Livada era atât de frumoasă, cu pomii în pârgă şi cu împodobirile făcute, încât Nicu Eşeanu, care venise şi el singur aici, să petreacă o parte din vacanţă şi să se reculeagă, mi-a zis odată încântat:

- Ioane, dacă o fi Rai pe lumea ailaltă, eu cred că aşa trebuie să fie, ca aici.

În apropierea mănăstirii erau două cabane, una - Casa Fraţilor- unde se adăposteau membrii Oastei Domnului, când veneau în pelerinaj şi cealaltă Casa închinătorilor pentru cei veniţi ocazional, ca noi.

Era venită aici mulţime mare de oameni, de peste tot din ţară, ca noi din fundul Banatului ori ca alţii, din Bucureşti, ori din Moldova. Se apropiase praznicul Sfintei Marii, venise şi mitropolitul şi un profesor universitar de la Academia Andreiană din Sibiu, Nicolaie Mladin, pe care îl mai auzisem predicând din amvonul Catedralei mitropolitane şi îmi plăcuse să-1 ascult. Acum venise aici în rugăciune şi profundă meditaţie, căci aveam să asist aici la slujba de intrarea sa în viaţa monahală. Noul călugăr, cu faţa şi trupul de ascet, dar cu verbul răspicat şi înaripat, fost mai în urmă cu anii instructor legionar, a ajuns după săvârşirea din viaţă a Mitropolitului Nicolaie, să ţină el cârja de mare păstor. Tot atunci şi aici mai erau alţi doi teologi, cu faima în următorii ani, Leonida Plămădeală, iarăşi viitor mitropolit, şi Silviu Iovan, viitorul renumit părinte Ioan, de la Vladimireştii Tecuciului.

Biserica mănăstirii era mică şi neîncăpătoare. Se făcuse un altar frumos printre arborii din păduricea ce înconjura mănăstirea şi aici se făceau slujbele, mai ales cea de seară, vecernia. Sub bolta copacilor mi se părea atmosfera mai copleşitoare. La meditaţii vorbea când stareţul, un alt învăţat cu studii desăvârşite prin străinătăţi, când părintele Arsenie. Acesta ne acorda şi lămuriri la diferitele teme ridicate de ascultători. Avea o figură de ascet şi vorba lui mi se părea luminată de o puternică flacără interioară.

Am auzit mai târziu că a fost batjocorit, umilit şi zvârlit în temniţă. Dar nu făcuse nimănui rău, lumina însă prea puternic şi trebuia să se înstăpânească întunericul peste ţară.

Cu Nicu nu le-am mai vorbit pe toate cum le ştiam pe cele de mai sus, dar amintindu-ni-le ne-am mai limpezit sufletele, de pâcla noilor vremi.

Lângă Nicu Eşeanu stătea Ion (Nelu) Popescu. Acesta nimerise printre studenţi dintr-o greşeală. Nu mi-a spus niciodată că nu are decât 7 clase primare, dar nici eu nu am observat. Vorbea numai ce ştia, adică nu se băga în alte subiecte, în general vorbea puţin. Era tare la literatura română, cunoştea clasicii noştri şi îi plăcea să spună versuri din Coşbuc şi Eminescu. Era retras, nu lega vorba cu mulţi. Bunul lui simţ ţărănesc 1-a călăuzit şi în situaţia în care se găsea, nu mi-a vorbit nici el niciodată despre faptul că trecuse prin demascări, dar ataşarea lui de Eşeanu şi de Pop, m-a făcut să presupun că au avut aceeaşi soartă.

Îmi povestea cu mult drag despre un nepoţel al lui, din spre o soră. (despre sine mi-a mărturisit că încă nu şi-a închegat o familie, fusese la război, era ceva mai bătrân decât noi, apoi după război vremurile încă nu s-au limpezit şi am mai aflat mai târziu de la alţii că Nelu Popescu fusese un devotat al luptei noastre, trecând peste interesele sale personale, ocupându-se mult de regionala Oltenia). Reţin despre înfocarea oltenaşului - era de pe lângă Craiova - după un meci de fotbal pe care l-au pierdut cei din satul lor, iar nepoţelul îi zise:

- Neică, ştii de ce pierdură ai noştri? .

-Decernă?

- Fiindcă nu ştiură să se bage orbeşte. La fotbal totu-i să te bagi orbeşte.

Ştia el puiul de craiovean că acolo trebuie să lupţi şi probabil că din de-al de el au ieşit fotbaliştii de azi din Bănie. Nu se bagă orbeşte, căci au crescut, dar cu tot sufletul.

Şi tot aşa îmi amintesc altă vorbă a precocelui nepot. într-o seară a venit la casa bunicii, unde stătea şi unchiul Nelu. După ce i-au dat de cinat, a zis că el vrea să se culce la ei. L-au mirosit că a făcut o poznă şi l-au întrebat ce anume:

- O bătui pe Mili (sora sa mai mică).

- Păi de ce-o bătuşi, mă călăule?

- Aşa. Ce caută ea, fată, acum seara pe uliţă. Olteanul avea 6 ani, iar sora lui numai 4 ani şi fratele veghea la bunele purtări ale sorei. Ascultam bucuros astfel de. povestiri, căci ştiam că dintr-astea nu poate ieşi nimic rău. Căutăm anecdota şi fiindcă ea se potrivea firii mele.

Mircea Bârsan era student în anul III la Medicina ieşeană, originar din părţile Botoşanilor, de altfel ca şapte băieţi din această cameră: Lungeanu, Scutaru, Vasiliu, Mihai şi Ion Dănilă, Petru Arapu. Avea şi el un umor moldovenesc, rustic şi sănătos. Părea bine pregătit şi îi plăcea să mai întrebe pe mediciniştii mai mari chestiuni de-ale noastre, profesionale, doar eram aici 9 învăţăcei de-ai lui Aesculap. Din glumele povestite de Mircea ţin minte o întâmplare cu un vecin Haralambie. Când a umblat popa satului cu Icoana de Naşterea Domnului pe la casele credincioşilor, vecinul Haralambie tocmai tăia porcul. Popa, lăsător, zice:

- Ştii, Haralambie, eu nu am tăiat încă porcul. N-ai vrea să-mi împrumuţi şi mie un cârnate? Gospodarul s-a simţit şi i-a trimis preotului printr-un copil, pofta. A trecut vremea şi împrumutul nu mai venea înapoi. Ţăranul, ori şugubăţ din fire, ori ca să-1 pună la încercare, ori păgubos şi-i părea rău de cârnat, destul că a trimis iar pruncul, dar de data asta ca să ceară „împrumutul" înapoi, dar nu la căpătat. La prima întâlnire cu preotul, tot acesta a deschis vorba:

- Ştii, Haralambie, s-a împu[it cantatele ăla care mi l-ai dat tu.

Am reţinut anecdota pentru că, atunci când au început şi în această cameră demascările, am avut răutatea să-i spun lui Mircea că „s-a împuţit cantatele".

George Chivulescu făcea puşcărie de pe timpul lui Antonescu. Era un om de statură potrivită, fusese robust şi se mai cunoştea încă alura sportivă pe care a avut-o la arestarea de acum 8-9 ani, când, tânăr student la Drept în Bucureşti, înfruntase ambiţia Generalului (ajuns apoi mareşal). Pe George îl rodea însă foamea. Doar mai târziu, când m-am mai învechit şi eu între ziduri, am înţeles că deţinutul se culca întotdeauna cu gândul la eliberare şi la masa următoare. Amândouă erau expresia speranţei şi ale instinctului de conservare. Bietul George, de când nu s-o mai fi săturat?

Se începuse o practică în camera asta. Seara, după închidere, se deschide o adevărată bursă de schimb a meselor. Cei mai mulţi ar fi mâncat mai mult decât porţia ce ni se da şi atunci adunau una sau mai multe porţii de la cei care se în voiau să rabde într-o zi, căci şi aşa dacă-şi mâncau porţia, tot flămânzi rămâneau. Dar măcar ştiau că odată mâncau pe săturate. Numai eu şi cu Jorj Mihuţ nu am făcut niciodată schimbul, păstrându-mi bioritmul.

Aşa s-a făcut că într-o zi Chivulescu a adunat 26 de porţii de terci, de câte 250 de grame fiecare, din care o componentă era de 200 gr. de apă şi 50 grame de mălai fiert, plus 6 porţii de fasole (şi aici apa era partea precumpănitoare, boabele reprezentând o parte înspăimântător de mică). Bietul om! Ce destin! Am auzit că după eliberare nu a primit servici decât la un şantier de construcţii din Capitală. Odinioară era în anul IV la Drept. A murit accidentat de o greutate căzută de la schelă. Oare accident să fi fost? Căci exista şi o astfel de metodă pentru îndepărtarea indezirabililor. Probabil că i-a jenat în vreun fel. George Chivulescu a fost un om integru, tare în credinţa lui şi curajos.

Tot ros de foame, mai mult decât alţii, era Fănică Sângeap. Acesta la arestare era student la Drept la Iaşi. în timpul războiului fusese la o şcoală de ofiţeri activi în Germania şi acolo 1-a prins sfârşitul ostilităţilor.

A rămas o vreme în ţară străină, pe lângă Hamburg, împreună cu alt român, fost camarad de şcoală. S-au aciuit la ferma unui neamţ, care avea tot felul de utilaje agricole. De la el am auzit eu mai întâi cum este o fermă nemţească. Şi mai avea gospodarul şi două fete. Românii erau sportivi, jucau fotbal amândoi într-o echipă mai mică din Hamburg. Fuseseră ofiţeri, erau feciori harnici, de la ţară, deprinşi cu munca agricolă şi gazda s-ar fi bucurat să-i ia de gineri, căci şi aşa nemţii tineri se răriseră, risipiţi în morminte semănate de-a lungul şi de-a latul Europei şi Germaniei.

Dar Fănică avea acasă pe Leana lui, o fată care acum începuse să-i scrie, era deja şi ea studentă, la Iaşi. A lăsat nemţii şi nemţoaicele cu toate ale lor şi s-a întors spre casă, furişându-se printre americani şi ruşi. Nişte peripeţii care ar forma numai acestea un subiect de bogat reportaj. A venit la Leana şi s-a înscris şi el la facultate. Acum era cu noi, având o condamnare de 7 ani. Şi el fire robustă, cu un corp mai bine clădit, era chinuit de foame, dar parcă mai în alt fel decât Chivulescu, la care foamea devenise organică. Pe Fănică îl chinuia şi gândul foamei.

El a dorit să aibă numai pentru sine o pâine întreagă. Aşa mare lucru? Uite că omul nostru ar fi fost fericit să aibă o pâine. În ce consta şi fericirea? Pe la ora 11 ni se dădea pentru ziua întreagă - pâinea. Erau pâini de 2 kilograme şi pe atunci trebuiau împărţite fiecare la 8 oameni. Cu riscul de a li se confisca la percheziţii, unii îşi ascuţeau coada lingurii, încât aveau cu ce tăia. Se făcuseră şi nişte balanţe, dintr-un băţ adus de la baie, unde se făcea focul cu lemne şi nişte aţe (deşirate din ciorapi vechi şi răsucite), căutându-se ca porţiile să fie cât mai apropiate una de alta. Pâinile intrate în cameră se alegeau pe rând de către grupele de 8 cărora le reveneau. Când a fost rândul grupei lui Sângeap să aleagă prima pâine din cele patru, a ales-o el pe cea mai rumenă şi cu coaja mai multă, căci doar la greutate egală coaja are mai multe calorii decât miezul. Sunt ridicole şi par meschine aceste calcule, dar omul e om, speră că şi astfel poate supravieţui. N-am să uit satisfacţia din ochii lui, în sfârşit avea o pâine. S-a dus la locul său pe prici, a pus-o pe prosop lângă gamelă, în aşteptarea mesei şi se uita din când în când la pâinea lui. Ceilalţi 7 din grupă renunţaseră în ziua aceea să mănânce cu pâine, urmând ca fiecare pe rând să-şi primească în zilele următoare datoria.

Credeţi că Fănică a mâncat-o toată în ziua aia, precum Chivulescu? Aş! A mâncat o coajă reţinută din ziua precedentă cu ochii însă pe rumena din faţa, apoi după mâncare a tăiat-o felii - felii şi a înşirat-o pe o sfoară, atârnând-o la fereastră să se usuce. Doar 7 zile până restituia datoria celorlalţi nu mai primea nimic, şi trebuia şi atunci să mănânce, nu? A dorit numai să aibă o pâine întreagă şi şi-a săturat numai gândul.

Fireşte că cele de mai sus nu constituie nota caracteristică, dominantă, a oamenilor şi zilelor de aici, ilustrează poate numai deformarea la care a fost supusă biată fire omenească.

Am mai spus că în cameră se povestea pe grupuri de prietenii ori preocupări apropiate ori comune. Eu însă nu mă mai implicam şi în discuţii de alt gen. Mi-era frică să aud lucruri pe care la o altă demascare să fiu nevoit să le spun. Timpul trecea şi se părea că nimic nu ne mai tulbură existenţa. Şi seara, când închideam ferestrele dinspre sat şi rămâneam numai cu mine însumi, mă rugam şi mă rugam, poate-poate o da Dumnezeu şi să trecem peste alt pahar, fără a-i mai sorbi amărăciunea. Eram slab şi copleşit de înfrângerea şi neputinţa mea. Prin vară 1-a luat şi pe Octavian Voinea de aici. Am presupus că 1-a dus Ţurcanu la el, căci şi din camera vecină a luat tot atunci pe unul. Uşile camerelor de la secţia asta, ca şi cele de la Parter, aveau geam vopsit pe dinafară cu alb. Cele două secţii aveau în concepţia constructorului altă funcţionalitate, cameră de lectură, de paraclis, de mese, de magazie, dar acum deveniseră spaţii de locuit. Uşile erau obişnuite, nu speciale, groase, ca cele de puşcărie şi erau prevăzute cu geamuri transparente, despre care am scris mai sus că acum erau vopsite. Când am ieşit la program, careva zgâriase „ vopseaua " la un colţ de geam şi se puteau vedea astfel mişcările de pe sală. Fireşte că asta n-am făcut-o noi, cei „ reeducaţi", căci ştiam că nimicul acesta se tălmăceşte ca o acţiune duşmănoasă contra regimului şi etichetată ca act de "banditism". Văzusem asta la 3 Parter. Dar profitam şi noi de cele aflate de alţii, având mai multe elemente de interpretare. Aşadar, a plecat întâi Virgil Bordeianu şi câte unul, din cele două camere. Acum iar au plecat din fiecare cameră câte unul, de data asta dintre cei netrecuţi prin demascări. Şi nu unul oarecare, Voinea, prin funcţia care a avut-o în organizaţie a avut acces la mai multe secrete, apoi fiind element de vârf şi devotat, era de presupus că dacă vreunul dintre cei trecuţi prin demascări ar fi făcut vreo confidenţă, apoi de bună seamă că unuia ca el i-ar fi făcut-o. Cel care a fost luat din camera vecină era de calibru asemănător, Ţurcanu desigur că verifica prin sondaje dinainte calculate atmosfera din camerele noastre. Juca simultan cu cele şase camere, câte îi mai rămăseseră de cucerit, în acţiunea lui. Juca singur? Nu se vedea nimeni altul, dar am desluşit din celelalte mişcări pe care le-am redat, că nu este de capul lui, are mentori şi colaboratori externi.

Sar peste câteva luni şi spun că - fiindcă vorbeam de Voinea -, atunci când 1-a readus în camera, se începuse deja demascarea şi aici. Voinea se întorcea de la Securitate, unde fusese dus în urma celor demascate de el sau de alţii. După el a intrat în cameră Ţurcanu şi 1-a luat la bătaie într-un mod îngrozitor:

- Banditule, de ce ai spus la Securitate ce se întâmplă aici şi de ce ai declarat că tot ce ai spus, ai spus şi ai declarat sub bătaie?

Pentru mine era clar că Voinea a trecut prin demascări în altă cameră aşa cum bănuisem că se va întâmpla, de cum 1-a luat dintre noi şi că apoi a fost dus la Securitate ca şi Costache Oprişan, căci prea ştia lucruri importante. Stăpânii, Securitatea, nemulţumiţi că deţinutul spune cauza declaraţiilor - teroarea lui Ţurcanu - i-a făcut observaţii acestuia cum de nu şi-a zdrobit omul, încât să aibă frică a mai spune câte i s-au întâmplat, în orice caz, se vedea clar legătura dintre ei, căci Ţurcanu nu a păţit nimic pentru câte le făcea, continuându-şi acţiunea. Vor trece ani de la această întâmplare până când Securitatea îşi va lua mâna de deasupra lui şi îl va judeca, dar n-au făcut-o atunci când au aflat că terorizează pe alţi deţinuţi, ci când cârdăşia lor a devenit prea compromiţătoare.

Cu deţinuţii din alte camere, de la alte caturi, se lua legătura cu „cioara". Aşa i se spunea unei sfori cu ajutorul căreia se transmiteau în camerele de pe verticală obiecte sau înscrisuri făcute cu bruma de capete de creion, bucăţele de hârtie, cine ştie cum rămase după percheziţiile destul de dese care ni se făceau. Ca să coboare o sfoară trebuia atârnată o greutate la capăt. Ca să facă zgomot la atingerea betonului din curte, camera noastră având un geam la nivelul solului, cei de deasupra noastră au legat de sfoară o periuţă de dinţi. Cei din Camera 4 Spital aveau şi ei ferestre către această curte, dar perpendicular pe zidul nostru. încât cred că numai lor li se datoreşte faptul că, la una din percheziţiile uzuale, am rămas foarte surprins că ni se confiscă toate periuţele de dinţi din cameră, ca de altfel şi din restul închisorii. Unii însă presupuneau că se găseau printre noi talente artistice, care cu migală, cu ajutorul unei dăltiţe făcută dintr-un ac frânt şi apoi ascuţit pe mozaic, au reuşit să realizeze frumoase cruciuliţe din cozile periuţelor. Indiferent care a fost motivul real, am rămas până la capătul puşcăriei fără periuţe de dinţi. Acestea ni s-au confiscat aici, pachete nu am mai primit, în următorii 13 ani de detenţie, încât lipsa de igienă dentară, suprapusă peste carenţele alimentare, a făcut ca la eliberare să fiu un flăcău de 40 de ani ştirb, cu 14 dinţi lipsă, din aparatul meu masticator.

Cei înzestraţi cu talent de plastician îşi mai încercau şi îşi desăvârşeau talentul pe alte materii prime, brute, cum erau oasele de vacă ce se nimereau în mâncare când primeam carne. Cu multă răbdare se freca osul, după ce era spart, până rămânea plăcuţă. Crucifixe miniaturale şi iconiţe în basorelief, adevărate bijuterii artistice, care se ascundeau în săpun. Asta până la noul "cutremur", când aveau să fie scoase toate, batjocorite şi aruncate de apostaţi în tinetele cu dejecte. Iar pentru sculptori nu a fost numai durerea pierderii obiectelor migălite pentru cei dragi de acasă, să întărească momentul revederii, ci şi durerea fizică, pentru obiectele acestea subversive fiind prevăzute de asemenea canoane sub forma de ciomag (doară arta are canoanele ei).

Când am trecut în revistă efectivul camerei, mi-am amintit de doi macedoromâni care erau cu noi. Ca o scuză pentru memoria aceasta care îmi face feste, mă explic totuşi că efectivul s-a mai schimbat în timpul cât am stat în această cameră, mai ales după începerea demascărilor, când interesele acţiunii l-au făcut pe Ţurcanu să ne mai amestece.

Gheorghe (Gula) Cucoli din Constanţa, mai vârstnic decât noi, întârziat în facultate (fusese înscris la Drept) din motive de război, lagăre şi închisori. Gula era tăcut, nu prea lega vorba cu mulţi, intrase în colimatorul lui Cornel Pop. O fi fost urmărit anume, căci la arestarea acestuia Securitatea nu a prins multe fire de la el, dar după începerea demascărilor a fost luat repede la Ţurcanu, şi apoi dus din închisoare, destul ca macedonenii arestaţi mai târziu să-i reproşeze atitudinea, fără să ştie măcinarea de oase care 1-a făcut cârpă.

Cel de al doilea aromân a venit în ţară după război, prin 1945. Era student la Drept la Bucureşti şi îl chema Anagnoste (Tega) Stere (toţi macedoneni au diminutive deosebite de ale noastre). El stătuse în timpul ocupaţiei italiene, la Atena, nu din motive de colaboraţionism ci din motive naţionale. Grecii îi asupriseră pe românii macedoneni. La Salonic, capitala Macedoniei greceşti, fusese prefect un colonel, Zervas, care era şi căpetenia antariţilor, cum se chemau trupele de luptători munteni alcătuite din greci. Lor li se opuneau haiducii aromâni, numiţi armatoli. Fireşte că sprijinul prefectului era hotărâtor în lupta de supunere a vlahilor noştri. Grecii voiau să facă loc în Thesalia şi în Macedonia pentru cei un milion de conaţionali de-ai lor alungaţi din Anatolia în urma războiului ce l-au avut cu turcii, la încheierea primului război mondial. Românii macedoneni acolo locuiau şi locurile lor trebuiau ocupate de cei alunga\i de Atatiirk. Deci vlahii noştri erau în legitimă apărare şi pentru asta s-ar fi aliat cu oricare duşman al duşmanilor lor. Deci şi cu italienii.

Ei ne mai reproşau, celor din Dacia, că i-am trădat începând cu Pacea de la Bucureşti, care a încheiat războiul balcanic din 1913, purtat pentru Macedonia de către ţările balcanice. România a declarat atunci că nu are probleme teritoriale în Balcani, mulţumindu-se să ia Cadrilaterul, unde ar fi loc să aducă Fârşeroţii şi Gramoştenii, cum se chemau două ramuri mari ale românilor macedoneni. Colonizarea asta s-a făcut în parte până în preajma celui de al doilea război, noii colonişti fiind măcelăriţi în Cadrilater de către bandele de comitagii bulgari, venite adesea de peste frontieră. Şi aromânii ne reproşau acum, cu ce drept am venit noi şi fără să-i întrebăm, am negociat patria lor străbună, în care s-au format ca popor, pe care au apărat-o un mileniu şi jumătate, şi pe care n-ar fi părăsit-o de bună voie niciodată. Am vândut ce nu ne aparţinea şi pentru care nici nu ne dase nimeni mandat, ni l-am arogat singuri.

Drept aceea, acum când le-a venit ocazia cu italienii, unii dintre ei au început să susţină că nu sunt ramură a poporului român, ci a celui italian, căci doar de acolo ne rupsesem cu toţii, de la Roma. Italienilor le convenea să aibă sprijin local şi s-au format chiar două organizaţii recunoscute de ei: Lupoanea (cum încă mai zic şi bănăţenii la Lupoaică) şi Legiunea a V-a Macedonica, după numele primilor luptători şi coloni romani de pe plaiurile lor străvechi. Fireşte că după alungarea italienilor, care pentru românii macedoneni nu fuseseră fascişti cifraţi de sânge, indiferent de culoarea lor politică, s-a terminat şi cu visul de libertate al vlahilor. Cine îşi mai aduce aminte de răscoala comunistă a generalului Marcos, din 1947-1948, nu poate să fi uitat şi figura sinistră pentru romani a generalului Zervas - aceeaşi persoană cu fostul colonel prefect de Salonic. Acesta acum a potolit răscoala comuniştilor, dar luptele s-au dus în munţii Gramos şi Rodopi, unde erau şi statele cu duşmanii etnici ai lui Zervas. Şi s-a răfuit sub alt pretext. Anagnoste (Tega) Stere suferea pentru neamul lui cel urgisit, dar care a dat mulţi oameni mari ţărilor în care trăiau. Macedonenii povesteau că odată Nicolae Iorga a mers în calitate oficială la Atena şi i-a spus primului ministru de acolo că este mândru că poartă nume şi are pe de departe sânge grecesc în vine, la care grecul i-a răspuns nu cu mai puţină emfază că el este mândru că în vinele lui curge sânge românesc (căci la origine era aromân). Nu ştiu câtă autenticitate are întâmplarea, poate că este numai o gasconadă de-a fraţilor de acolo, dar se cunosc atâţia oameni pe care i-a pierdut etnia noastră ca să nu-1 citez decât pe „grecul" Averoff.

Astea mi-au venit în minte, legate de micul, dar pe atunci devotatul aromân Anagnoste Stere, de discuţiile purtate pe un prici de închisoare românească (de cea grecească el scăpase). Iar soarta vlahilor ademeniţi la noi a fost mult mai ingrată: când s-a cedat Cadrilaterul, în 1940, au fost duşi în Ialomiţa. De aici au fost duşi în Basarabia, unde li s-a dat pământ - numai nemţii plecaseră de acolo în jur de 100.000; de acolo s-au refugiat în Banat, tot în locul nemţilor, iar de aici, aveam să aflu după ce m-am eliberat, duşi iar în Bărăgan, de data asta ca deportaţi.

Antecedentele lui Anagnoste Stere erau cunoscute şi mărturisirile lui nu l-au inculpat încă o dată. Colaborarea lui cu italienii era o culpă mai mică decât uneltirea împotriva ordinii sociale de la noi, pentru care a fost condamnat acum la 25 de ani. După demascări nu l-am mai întâlnit pe acest macedonean, dar am auzit despre el că nu s-a mai remontat. A găsit noi stăpâni cu care a colaborat ca şi cu italienii, de astă dată însă fără a mai avea motivaţia naţională...

Avându-se în vedere că românul e născut poet, noi fiind sută la sută români, iată deci încă o preocupare care ne umplea timpul.

Am pomenit că se găsea printre noi un student din Arad, de la Teologia de acolo, Gheorghiţă Viorel. Acesta era înscris şi la Cluj, la Litere şi Filozofie, fiind apreciat de D.D. Roşea şi de Lucian Blaga, la ale căror seminarii se distinsese. Avea şi talent literar pe care 1-a transpus în câteva poezii. în închisoare poeziile se scriu în minte, hârtie nu ne-a dat nimeni decât pentru scrierea demascărilor". Deşi viaţa de claustrare la care eram supuşi ar fi presupus mai degrabă abordarea lirismului, majoritatea celor care şi-au încercat muza au recurs la epic, balada fiind o specie la care se apela adesea pentru manifestarea sentimentelor. în eroii aleşi se transpunea de multe ori firea poetului şi uneori idealurile nerealizate.

Gheorghiţă mi-a recitat câteva realizări de acest fel: Ciuta, Brâncoveanu ş. a. Ţin minte că la o remarcă făcută de mine asupra faptului că eroii lui - în balada aceea {Fata din Turn), nişte nordici - nu realizează nimic, el mi-a răspuns că tocmai asta a vrut el să exprime, eterna dorinţă de care trebuie să fie cuprins sufletul omenesc. Scria în versuri scurte, în metrica populară a Luceafărului şi abunda în metafore, ca Radu Gyr. Se realiza în forma clasică, respectând ritmul, rima şi măsura, majoritatea poeţilor din închisoare rămânând la această modalitate de exprimare. Avea talent remarcabil şi am regretat, după eliberare, că nu l-am regăsit publicat. Merita. Până la data când scriu, nici nu am mai auzit dacă mai trăieşte.

Pe Cornel Pop nu l-am cunoscut ca având preocupări literare. De aceea am rămas surprins când odată mi-a recitat, nu mai ştiu dacă numai pentru mine, Balada mistreţului cu colţii de argint, a lui Ştefan Augustin Doinaş (colegul meu din primii doi ani de Medicină). Până atunci eu nu cunoşteam această alegorie a prinţului din Levant, care cade răpus de propriul său ideal. M-au încântat gradaţiile folosite de poet pentru exprimarea ascensiunii în goana după „eterna dorinţă" (vorba lui Gheorghiţă de mai înainte). Şi m-a mulţumit finalul ambiguu, cu ultima poruncă a prinţului: „Mai bine ia cornul şi suflă într-una/ Să suni până mor, către cerul senin ". Ce-o fi vrut să zică însângeratul prinţ? Că lupta lui continuă, la chemarea neogoită a cornului? Ori vrea să spună cerului biruinţa sa, căci a ajuns chiar sfârtecat să-şi vadă idealul, pe care omul de rând, sluga, nici măcar nu-1 întrezărea. ,, Atunci asfinţea peste creştete luna/şi cornu-a sunat, însă foarte puţin". Apus de lună, apoteoza de erou, care puţin şi-a văzut idealul, iar omul de rând, sluga sa nu i-a înţeles niciodată lupta, dar s-o mai continue...

Aşa cum nu l-am înţeles nici eu atunci, de ce mi-a spus balada aceasta. Am crezut că doar supus de frumuseţea ei. Abia mai târziu am înţeles că a ales alegoria, ca să-mi spună propria lui durere. Altfel nu mai avea curajul. Nu cred că a fost o întâmplare şi că era singura poezie care o ştia, căci alta nu mi-a mai spus. Numai că mistreţul care 1-a răpus era un porc de rând, adevăratul mistreţ gonind mai departe prin codrii de aramă. Când am ajuns să citesc poeziile lui Doinaş, am zăbovit adesea la balada aceasta, până am învăţat-o, tot recitind-o. Şi a îndrăgit-o şi fiica mea, căreia i-am tălmăcit conţinutul alegoric. Ea i-a făcut o melodie, pe care mi-o cânta uneori la chitară, aducându-mi în minte tânărul prinţ, ca un simbol al tinereţii noastre sfâşiate.

Cu Alexandru (Sandu) Ghica am avut multe discuţii pe teme profesionale. Era şi el medicinist, cu un an mai mic decât mine. Era bine pregătit profesional. Se cunoştea, pe atitudinea şi vorba lui, educaţia aleasă care a primit-o, fiind dintr-una din ramurile fostei familii domnitoare. Certificat de origine era şi fizionomia lui, cu un nas puţin acvilin, de rasă dinarică, aşa ca la „arnăuţi" (ştiut fiind ca la origine familia Ghica a fost albaneză, fapt care nu i-a împiedicat să se sacrifice pentru neamul nostru - vezi pe Grigore Ghica-Vodă). Sandu era un băiat fin, se retrăgea elegant din discuţiile care nu-i conveneau, menţinându-şi punctul de vedere fără să jignească pe altul. Tatăl său fusese colonel şi prefect al Poliţiei Capitalei pe timpul lui Rădescu. Nu făcea niciodată caz de ascendenţa sa. Un gentilom.

Era bun prieten în cameră cu un alt medicinist bucureştean. Ion Păunescu. Şi acesta căuta să nu uite profesia întreruptă, angajând dese discuţii pe teme medicale. îmi conveneau. Tatăl său era preot în Daia-Giurgiu. Ion fusese sportiv, participant la naţionalele de bob. de unde s-a ales cu o fractură de bază de craniu, gata să-1 coste viaţa. A rămas cu uşoare sechele pseudo-comiţiale (Făcea scurte crize de absenţă, ca la o epilepsie).

Era un om liniştit, rar se exterioriza. Odată însă nu şi-a mai putut reţine sentimentele, se apropiase ziua nunţii lui. Fusese căsătorit când îl arestase şi acum aniversa fericirea sa întreruptă şi pierdută. Voia să dea un curs festiv aniversării. A pregătit pentru asta şi o masă din m'ai multe feluri. Ei, veţi zice, cum se putea alcătui aşa ceva în închisoare? Ion a găsit cum. Terciul de dimineaţă (am mai spus, cele 50 de grame de mălai fierte în 250 gr. apă) ţinut până la prânz în gamelă se îngroşa, devenea oarecum gelatinos şi dacă răsturnai gamela, păstra forma acesteia. Constituia desertul. Felul unic de la prânz, prin decantare dădea o ciorbă - e drept, cam chioară - iar rezidu-ul solid, dacă era de fasole se preta la prelucrare: cu un pisălog de lemn, ori cu lingura - de altfel singurul tacâm al deţinutului - se zdrobea, rezultând o pastă, din care rezultă o parte pentru tartine şi alta pentru amestecarea cu pâine fărâmiţată. Timp era, imaginaţie, de asemenea, şi la alcătuirea meniului şi la îngurgitarea lui. Aşa că bietul Păunescu a întins la prânz, pe prosopul aşternut pe prici, drept masă tot felul de „bunătăţi" din cele de mai sus, pe care însă le-a mâncat în tăcere, probabil copleşit de aducerile aminte ale căminului său drag. Deh, aveam şi noi deţinuţii felul nostru de a ne închipui, ne mai trăiam viaţa, pe deasupra atâtor regrete nemărturisite.

Că veni vorba de regrete, iată îmi aduc aminte şi de ceva nostim. N-am vorbit până acum nimic despre etajul III al Celularului mare. Acolo era un depozit al 5.5./.-ului, în 1949 fiind închişi aici social-democraţii independenţi ai lui Titel Petrescu, Anton Dumitriu, reşiţenii lui Eftimie Gherman -Hromatka şi Cercega - cu state vechi de luptă socialistă. îi păzea un gardian civil. Ţapu, care la distribuirea mesei era ajutat de o deţinută - tot din depozitul 5.5./., domnişoara Cartojan, fiica academicianului. La acest etaj au mai fost aduşi, tot în depozit, deţinuţi de-ai Securităţii din Piteşti. Aceştia erau scoşi la plimbare de unul singur. Pe unul dintre ei l-am văzut de pe fereastră, când urca scara care se făcea chiar pe lângă geamul nostru. Era îmbrăcat într-un pardesiu din a cărui stofă era confecţionată şi şapca proletară pe care o purta pe cap. Probabil că deţinuse vreo funcţie căreia i se potrivea ţinuta conformistă. Când a ajuns pe platforma din capul scărilor s-a oprit să admire zăvoiul Argeşului, care era aproape, se vedea peste zid şi ne ispitea şi nouă privirea şi sufletul, şi nu şi-a putut abţine un oftat, pe care îl redau cu toată vulgaritatea lui, care desigur ne caracterizează şi personajul şi situaţia lui:

- Heee, He! Asta-i viaţa, f...-o 'n c...r. Regrete proletare...

Se auzise că a început şantierul de la Canal şi unora ni s-a părut scoaterea la muncă drept un liman. Mai ales mie, care mă gândeam la eventualitatea reînceperii demascărilor. Dar şi alţii vedeau plecarea de aici ca o ieşire din situaţia nesigură în care ne aflam, căci parcă totuşi se clocea ceva. Nu ştiam că hidra demascărilor îşi întinsese tentaculele ori unde mergeau studenţii plecaţi de la Piteşti. Apoi celor trecuţi prin "foc" şi prin "cutremur" ni se fluturase pe la ochi şi idea muncii purificatoare. Cultul muncii îl aveam noi, altfel sădit însă, şi a fost uşor de obţinut deplasarea de obiectiv. Odată demascarea personală terminată, nu ne închipuiam că ar mai avea cineva ceva cu noi. Mergeam la muncă şi gata. Vorba gardianului Georgescu: Asta s-o crezi tu, banditule! Avea acela stereotipiile lui, dar uite, că unele ni s-au potrivit. Apoi, presupuneam coloniile de muncă aşa ca şantierele tineretului şi nu ca o metodă stalinistă de exterminare a adversarului. De la distanţă, de după zăbrele, fără antecedente cunoscute, păreau, totuşi, un liman.

Ne apropiasem de toamna anului 1950, dacă nu chiar începuse toamna.

Brusc, se deschide uşa camerei şi ne trezim cu mulţime de gardieni în frunte cu directorul, de-acum căpitan Dumitrescu şi cu un colonel albastru, deci de la miliţie, după câte am aflat ulterior, colonelul Zeller de la Direcţia Lagăre şi Colonii. S-a încins o percheziţie, mamă, mamă, ca de cunoscător, din partea colonelului şi cu un zel din partea gardienilor, care se vedeau observaţi. între altele au găsit o „neagră" care scăpase de multe ori. Ce era aceasta? într-o cutie goală de cremă de ghete, se aprindea când mergeam la baie, de la focul de acolo, o cârpă de bumbac curat. Când era aproape arsă, se înăbuşea cu capacul. Aceasta servea de iască, în loc de amnar se folosea un nasture mai mare de sidef ori de porţelan, cum se găseau pe atunci la indispensabili. Prin două găuri ale nasturelui se petrecea o sfoară obţinută prin răsucirea mai multor fire de aţă de cusut, legată la capete. Se apuca sfoara între degetele mari ale mâinilor, se dădea nasturele peste cap sucind astfel sfoara de câteva ori, iar când se îndepărtau sau se apropiau cele două degete, nasturele se învârtea când într-o parte, când în alta, cu o viteză ca de polizor. Apropiat de marginea cutiei deschise, care conţinea cârpa arsă, neagră, scânteile obţinute aprindeau, sub suflul buzelor, cârpa si iată focul bun de aprins eventualele ţigări ori chiştoace de la care fumătorii pătimaşi nu se puteau abţine să nu le ridice dacă le găseau şi nu erau observaţi.

S-a găsit întâi numai nasturele şi cu sfoara. Dumitrescu nu mai văzuse drăcia şi nu i-a dat importanţă, dar Zeller, probabil că a fost deţinut, i-a arătat cum funcţionează „polizorul" reproşându-i: Se vede că nu ai fost -deţinut si mi ştii ce-i asta (a cobit, căci peste puţini ani căpitanul a schimbat şi el tunica pe zeghe, pentru crimele care le-a patronat aici). Apoi colonelul ne-a cerut şi „neagra", doar nu era s-o lase „bandiţilor", să se bucure de eventualele chiştoace. Doar asta era interzis de regulament, nu?

Dar percheziţia a fost doar un divertisment. Nu pentru asta venise Zeller. Lucrurile s-au legat numai după plecarea acestuia, după doar câteva zile. într-o seară a venit primul gardian şi a citit o listă cu unii dintre noi care aveau pedepse sub zece ani de zile, printre care îi reţin pe Macovei şi pe Sângeap.

Au plecat la Canal. Totuşi.