Furtuna primului proces a trecut...
Toată dădăceala făcută de Securitate cu mine în timpul anchetelor nu a folosit la nimic. Eu am fost "seful" lotului de torţionari şi am avut puterea să nu recunosc faptele de care am fost acuzat.
Zadarnic, căci declaraţiile de la dosar care erau semnate de mine ziceau altfel...
Acum mă găseam la arestul din Malmaison unde a început o nouă serie de repetiţii. De sute de ori acelaşi lucru: Existenţa unui "'comandament legionar", legături cu Horia Sima, dispoziţii primite de la CIA.-ul american etc. Se aplică aceeaşi metodă: un anchetator îmi preda lecţia, iar un altul mă seminariza. Am ajuns într-o asemenea fază de automatizare încât puteam să mă gândea cu totul la altceva în timp ce gura repeta lecţia învăţată ca o moară stricată.
Această comedie a durat doi ani, apoi lucrurile s-au mai liniştit, rămânând în stadiu de aşteptare. Mi-am mai revenit din răvăşirea sufletească. Aveam impresia că sunt eu cel dinainte de arestare. Eram sigur că voi fi martor al acuzării împotriva camarazilor mei unde va trebui să recunosc existenţa unui "'comandament legionar" (deşi acesta n-a existat niciodată, invenţia fiind sută la sută a Securităţii).
Doamne, oare ce mă fac ?
Să recunosc papagaliceşte ceea ce aceştia mi-au repetat de sute de ori?... Să neg, pur şi simplu ?... Să spun în gura mare tot ce s-a întâmplat la Piteşti, Gherla şi Râmnicu Sărat ?...
Cui să spun toate acestea ?... Judecătorului ?... Judecătorul nu-i decât un securist travestit în uniformă de magistrat!
Un lup m-a învăţat ce să vorbesc, iar acum va trebui să repet papagaliceşte tot ce am învăţat în faţa întregii haite...
Într-o zi mă pomenesc ferchezuit în mare viteză, legat la ochi şi la mâini şi dus direct într-o sală de judecată.
În boxă am recunoscut pe camarazii mei, victime ale atrocităţilor de la Piteşti. Alături erau şi călăi voluntari, precum şi din cei care n-au trecut prin Piteşti. Cu toţii erau adunaţi pentru a fi judecaţi ca "ţapi ispăşitori" pentru masacrele de la Piteşti şi Gherla.
Acest al doilea lot era format din:
- Valeriu Negulescu - comandanat legionar, care n-a fost la
închisoarea Piteşti şi nici nu ştia pentru ce este adus la proces.
- Constantin (Costache) Oprişan- şeful Frăţiilor de Cruce pe ţară.
- Dragoş Hoinic - legionar de elită, care
făcea legătura între legionarii din ţară şi cei din diasporă. Trecut prin
Piteşti.
-Aurel Popa (zis "Popicu") - legionar de elită...
Trecut prin Piteşti.
- IosifV. Iosif - legionar de elită, trecut prin raşniţa
Piteştiului...
- Virgil Bordeianu - ticălos de mare anvergură. Torţionar voluntar, adjunct al lui Ţurcanu. Încă de la închisoarea Suceava a făcut parte din banda
acestuia.
- Gheorghe Caziuc - ticălos şi acesta, călău şi colaborator voluntar al lui Ţurcanu.
- Gheorghe Calciu-Dumitreasa - şef de grup Frăţia de Cruce de la
Facultatea de medicină din Bucureşti.
Element deosebit de capabil. După lungi şi
groaznice torturi la care a fost supus de către Ţurcanu şi banda sa i-a fost "spălat creierul" şi conştiinţa întoarsă. A
fost transformat în călău. Din călău a fost
selecţionat colaborator al ofiţerului politic Avădanei la Gherla.
Numai cât au deschis gura anchetatorii în marea înscenare pe care au pus-o la cale, că Dumitreasa a intuit mişelia şi a avut o revenire bruscă din noaptea în care fusese cufundat. Acum stătea şi el pe banca acuzaţilor aşteptându-şi verdictul ca "ţap ispăşitor".
Deci, iată-mă martor mincinos împotriva celor
mai bravi şi mai scumpi camarazi pe care-i
aveam.
În ultimul moment voiam să întorc totul pe dos, cu orice risc, fie ce o fi.
Numai că gura şi mintea sucită n-au vrut să asculte de sâmburele cel mic dar viu al unei fărâmături de conştiinţă ce-mi mai rămăsese. Era impasibil să poruncesc nervurilor să facă altceva decât ceea ce au repetat de sute de ori la anchetă. Am repetat papagaliceşte, recunoscând existenţa "'comandamentului legionar" în închisoarea Piteşti, precum şi alte bazaconii pe care azi nu le mai reţin.
Abia atunci am tras linie şi am concluzionat cât de drăcească poate fi metoda. Cât era de bine experimentată de Securitate. Cunoşteau perfect limita până la care un om poate să reziste.
Calciu-Dumitreasa a cerut să spun ce condamnare am. El ştia că fiind condamnat la moarte nu pot avea calitatea de martor.
Eu, neştiind că am fost condamnat la moarte, i-am răspuns că sunt condamnat la 25 ani muncă silnică. Numai pe aceasta o ştiam.
Am semnat fără să citesc.
Toate acestea s-au întâmplat în luna martie 1956 sau 1957...
A trecut şi acest proces. Sentinţa tot nu mi s-a comunicat. Îmi dădeam seama că voi mai fi martor şi în alte procese. Iată-mă ajuns martor de meserie.
Înainte de a fi dus ca martor la vreun proces, se prezenta un individ în celulă care mă măsura din ochi. Trebuia să mă întorc în toate poziţiile şi apoi acesta dispărea . Nu peste multă vreme venea gardianul cu un costum de haine impecabil, croit, parcă, exact pe măsura mea. Era din stofă scumpă.
Pe tavă mi se aducea şi o cămaşă de un alb imaculat, cravată asortată costumului, butoni pentru costum şi ac de cravată strălucitor.
Eram bărbierit cu cele mai fine instrumente,
pudrat şi dat pe la gât cu puţină apă de
colonie. Mă simţeam ca scos din cutie.
"Manechinul" îmbrăcat în costumul respectiv era un cadavru ambulant, un schelet galben mortificat, supravieţuitor al genocidului de la Piteşti/Gherla şi Râmnicu Sărat.
Sărmana mea imaginaţie!... De care ori m-au costumat astfel, de atâtea ori mi se crea o stare de euforie, de speranţă că s-ar putea să-mi dea drumul. Atât de diminuată îmi era raţiunea !
Trăiam momente de descumpănire. Uitam de modul in care eram considerat de către aceste fiare. Visam asemeni copiilor la Feţi Frumoşi şi la Ilene Cosânzene...
Înaintea primelor procese, unde am apărut ca martor, situaţia mea fizică s-a deteriorat rapid.
Am fost dus în curtea arestului de la Uranus unde se găsea o căsuţă numai cu parter, căreia i se zicea "infirmerie".
N-am primit nici un fel
de medicament. Am fost, însă, supravegheat mai puţin intens şi am avut o ambianţă a mediului mai
plăcută.
Mi-am revenit rapid. Probabil, mişeii au mai experimentat acest soi de "vindecare" pe pielea altora.
La această "infirmerie" am luat legătura, prin perete, cu Gheorghe Matei, student legionar la Facultatea de silvicultură din Bucureşti. Făcea parte din lotul aprigilor anticomunişti care au luptat în munţii Făgăraşului, versantul sudic. Abia cu aceasta ocazie am aflat unele "noutăţi" care s-au consumat demult. Pentru mine erau, totuşi, noutăţi.
Gheorghe Matei îmi fusese coleg de facultate.
Mai întâi, preşedintele Tribunalului m-a întrebat cum mă cheamă.
Eu i-am răspuns cu glas tare numele, precum şi datele mai importante privind anul naşterii, locul etc... Apoi, în continuare, am adăugat cu glas tare şi clar ca să fiu înţeles de publicul din sală :
- Sunt supravieţuitor al atrocităţilor din închisoarea Piteşti.
Sala arhiplină, surprinsă
de răspunsul meu, a început să framete şi să şuşotească.
La rândul său, preşedintele a rămas surprins de răspunsul meu şi, oarecum, s-a pierdut cu firea. Cu o voce civilizată şi rugătoare mi-a cerut să las la o parte aceste întâmplări. Mi-a cerut să-i confirm dacă Gheorghe Matei a făcut parte din reţeaua de informaţii legionară.
Am răspuns că nu a
făcut parte, deoarece participarea lui (la reţea) ar fi fost
periculoasă şi inoportună.
Întrucât preşedintele nu-şi dădea seama cam unde vreau să ajung cu afirmaţia mea, s-a fâstâcit şi a preferat să termine cu mărturia mea.
O altă mărturie am depus-o tocmai la Tribunalul Galaţi.
Profesorul Nicolae Pospai a fost pomenit in anchetele din anul 1948. Faptul acesta m-a făcut să-1 consider informator al Securităţii. N-a existat nici măcar un singur om căruia să i se fi pomenit numele în anchetă şi să nu fi fost arestat.
La întrebările puse de preşedintele Tribunalului am răspuns că Pospai este un informator al Securităţii. Dacă instanţa vrea să afle ceva, să întrebe Securitatea.
Nu i-a deranjat răspunsul. N-am tras nici o consecinţă din cauza răspunsului dat.
Ultima mărturie a fost împotriva lui Mihai Pârlea. Acesta fusese condamnat în timpul lui Antonescu şi apoi pus în libertate în urma armistiţiului dintre Nicolae Petraşcu şi Partidul Comunist.
Pârlea n-a fost arestat, deşi a activat în cadrul grupului legionar din Politehnică. Numele lui a fost pomenit în anchetă.
Nu-mi mai amintesc precis ce anume am zis despre el în calitate de martor. Ştiu doar atât că am dat cu "bâta în tău", insinuând că a fost informatorul Securităţii.
Demonicele metode de diversiune ale Securităţii aveau în conţinutul lor şi metoda tactică de a amesteca oamenii de onoare cu cei prăbuşiţi. Cei căzuţi erau gata de a face orice pentru a-şi salva viaţa şi libertatea. În felul acesta se semăna deruta şi neîncrederea oamenilor unul în altul...
Era prin luna mai 1957.
Uşa s-a deschis şi paznicul îmi zise să-mi fac bagajele.
Legat la ochi, ca de obicei, am fost condus de paznic într-o încăpere care avea două mese-birou. După ce mi s-au luat ochelarii de la ochi, mă pomenesc faţă în faţă cu o femeie.
Femeia era îmbrăcată şi avea trupul zvelt.
Eu stăteam în picioare
în faţa unui birou, dânsa stătea în picioare la celălalt, prefacându-se că-şi face ceva de lucru. M-a invitat să
iau loc pe scaun...
Mă tot întrebam: Oare ce vor ? Ce experienţe mai fac ? Unde vor săajungă ?.., îmi puneam tot felul de întrebări şi mă puneam în gardă din toate direcţiile.
Au trecut nouă ani de când n-am mai văzut o femeie. Constatam un fenomen ciudat în tot trupul meu ieşit complet de sub controlul raţiunii. Toţi muşchii de pe mine tremurau.
O singură dată mi s-a întâmplat una ca asta, la plecarea cu duba din închisoarea Piteşti, când prin găurile tablei de la fereastră am zărit prune pârguite pe marginea drumului.
Am ajuns la concluzia că organismul uman are un sistem care intră in funcţiune doar în anumite situaţii şi la anumite provocări. Îmi părea rău că n-am studiat medicina, ca să-mi pot explica fenomenul.
După un timp femeia a plecat. Apoi am fost scos şi eu din acel birou şi dus în celula mea "cea de toate zilele".
De la Malmaison, prin luna iulie 1957, am fost dus la arestul Securităţii din strada Uranus.
Celula în care am fost introdus nu avea nici o comunicare prin geam cu exteriorul. Lumina în încăpere venea de la un bec, printr-un oberlicht de deasupra uşii. Întregul mobilier al camerei se compunea dintr-un pat de fier cu saltea şi o pătură sură.
În zilele următoare am constatat că era imposibil să iau legătura cu cineva dintr-o celulă vecină, deoarece camerele de alături precum şi cea din fund erau nelocuite.
După trei-patru zile sunt iarăşi legat la ochi şi dus într-un birou spaţios. Când mi-au eliberat vederea, m-am pomenit în faţa unor granguri, toţi în uniforme de magistraţi militari cu grade de maiori şi colonei. Pe una din margini erau şi doi colonei de securitate, iar în partea opusă, un căpitan de securitate. Mai târziu l-am identificat pe acel căpitan ca fiind şeful arestului.
Prima întrebare:
- Cum vă cheamă? (mă
lua cu "dumneavoastră" )
Am ezitat să răspund, dar mi-a rostit ofiţerul numele.
- Dumneavoastră aţi fost judecat în anul 1954 ?
-Da.
-
Acum vi se comunică
sentinţa si veţi semna de luare la cunoştinţă.
Unul din colonei s-a ridicat în
picioare şi mi-a citit sentinţa. Eram condamnat
la moarte.
În timp ce magistratul încă mai citea, simt cum pe la spate cineva se apropie şi umblă pe la picioarele mele. M-am dumirit. Îmi închideau cătuşele ce comunicau între ele cu un lanţ de aproximativ 40-50 cm. Încă mai citea la sentinţă când unul îmi ia şi mâinile şi mi le pune în cătuşe.
După ce termină lectura ofiţerul îmi zise:
- Ai posibilitatea să faci recurs.
- Nu eu am determinat acest proces. Deci, nu voi declara
recurs. Voi protesta împotriva
acestei mascarade prin care s-a dezlănţuit toată samavolnicia de înscenare a procesului.
- Bine-bine, acestea sunt motivele dumitale.
Fără alte explicaţii am fost dus la celulă în simfonia lanţurilor care zornăiau.
Nu mai era patul în celulă. În loc de pat era doar o saltea trântită pe ciment în rundul camerei, drept în faţa vizetei.
Obligatoriu trebuia să dorm cu capul spre fundul camerei, ca astfel să fiu văzut în permanenţă de gardian.
Situaţia de condamnat la moarte îţi stimulează memoria şi gândirea. Mintea pare o torţă aprinsă în liniştea unei nopţi plină de calm şi întuneric.
În mare viteză îmi treceau prin minte cele mai gingaşe imagini din viaţă, la care de mult nu mă mai gândisem: copilăria, dragostea mamei şi căldura din sânul familiei. Acest film se derula mereu cu aspecte şi tablouri ce le credeam demult uitate. Niciodată nu le-aş fi văzut în oglinda minţii mele dacă n-aş fi ajuns în situaţia aceasta.
Nu m-a încercat mila de mine însumi. Gustam cu nostalgie clipele îndepărtatului trecut.
Din această visare dulce-amăruie mă trezea şi cel mai mic zgomot. Sensibilitatea deţinutului din mine era extrem de receptivă. Mă îndemna să-mi încordez atenţia...
Mi-am dat seama că pe culoarul acela mai erau deţinuţi cărora li se comunica tot atunci sentinţa de condamnare la moarte... Când treceau prin faţa celulei mele erau fără lanţuri, dar când se întorceau, purtau lanţuri zornăitoare pe care le auzeam târându-le.
La vreo 40 de zile după comunicarea sentinţei de condamnare la moarte, din nou am fost dus în aceeaşi încăpere în faţa unor alţi indivizi îmbrăcaţi în haine de magistraţi, toţi cu grade de la maior în sus.
- Dumneata ai făcut recurs ?
- Nu am făcut recurs, pentru că n-am nici o vină. Am
ripostat eu.
- În cazul acesta a făcut avocatul. Iată că noi am venit cu
rezultatul: Recursul a fost respins,
sentinţa de condamnare la moarte a rămas definitivă.
În momentul acela, am simţit cum toată teroarea ce mi-a încuibat-o în suflet şi în trup Oculta prin torturile de la Piteşti s-a năruit. A dispărut ca praful bătut de furtună. Din nou m-am simţit stăpân pe puterile mele... Aşa că le-am zis-o înţepat şi fără să tremur:
- Să vă fie de bine !
-Mai ai o singură cale de salvare. Să faci cerere de graţiere. Le-am luat vorba din gură spunându-le că n-am să fac cerere de graţiere.
Îmi dădeam seama că totul e pierdut. Aceştia urmăreau, de acum, a mă umili până-n ultima clipă. Chiar şi hotarul vieţii să-1 trec cu obidă şi capul plecat. N-aveam de ce să cer clemenţă sau mai ştii ce înţelegere când eu n-am făcut nici o faptă vrednică de pedeapsa cu moartea.
Vedeam cum scopul lor era să se acopere de formalităţi şi proceduri juridice... Toate acestea, pentru a duce în eroare pe viitorii cercetători ai istoriei măsluite de ei.
După alte câteva zile, am fost dus într-o sală de mese. Acolo mă aştepta un teanc de hârtii albe şi ustensile de scris - toc şi cerneală. Un ofiţer îmi zise:
-Poftim, faci cerere de graţiere. Apoi ofiţerul a plecat, în uşă a rămas un gardian ce stătea pe un scaun cu faţa la mine.
Am luat tocul în mână şi am stat aşa înţepenit multă vreme. Nimeni nu mă zorea de la spate. Aveam senzaţia unei înfrângeri totale.
În tot timpul anchetei am fost călăuzit de speranţa că având postura de victimă voi supravieţui. Apoi, în faţa camarazilor mei, care mă cunosc atât de bine, voi da în vileag toată josnicia Ocultei.
Şi iarăşi îmi puneam întrebarea invers: Dar dacă nu voi rămâne în viaţă şi nici camarazii - care vor scăpa zdrobirii - nu vor ajunge să depună mărturie pentru istorie ?... Oarece va rămâne ? Doar măsluirile lor!!
Ce istoric va reuşi să ghicească adevărul în grămada de minciuni ticluite de Securitate ?
A trecut aproape o oră de cugetări pană m- am apucat de scris.
Am formulat un fel de memoriu către Prezidiul Marii Adunări Naţionale, prin care aduceam la cunoştinţă acestui for politic toată mârşăvia folosită de Securitate împotriva mea.
Am scris mult. Cam vreo două ore. Când m-a văzut că pun tocul jos, mi-a luat hârtiile şi m-a dus la celulă.
Această cerere mai putea amâna ceasul morţii cu câteva săptămâni. Îmi ziceam în mine: Orice clipă trăită în plus e un câştig mic şi o speranţă mare.
Noaptea, după ce adormeam, simţeam zgomote discrete pe coridor. Se auzea cum o trupă întreagă de oameni pândea discret pe la uşi. Deschideau uşor vizeta şi se hlizeau unul câte unul înăuntru.
La început mi-am zis că acesta-i un control oarecare, obişnuit. Dar nu. Acela era tipicul din flecare noapte. Atunci m-am pus şi eu la pândă să văd dacă sunt aceleaşi figuri sau altele. Erau aceleaşi. Unul din aceşti "inspectori" purta pălărie cu boruri late. Am recunoscut în acela pe Alexandra Drăghici (ulterior ministru de Interne).
Ziceam în mine: Oare ce mai am de pierdut ? Piteştiul cu fiorii lui de gheaţă a trecut. A trecut Gherla şi Râmnicu Sărat. La moarte am fost condamnat. Azi sau mâine tot îmi vor zbura creierii cu un glonte in ceafă... Noi am fost oameni deosebiţi de muritorii de rând. Acum să pier chiar atât de jalnic... Să nu am nici un preţ ?
Pe celular erau şase caralii care făceau de pază tot doi câte doi. Nu păreau a fi pătrunşi de ura comunistă. Nu aveau porniri mişeleşti izvorâte din conştiinţa lor. Aceştia îşi făceau serviciul în schimbul unei lefi şi în speranţa unei pensii de bătrâneţe. Ei nu ştiau că executarea unui ordin criminal înseamnă solidarizare cu cei care au poruncit.
Gardienii erau oameni simpli ce ar putea fi buni martori, când marele întuneric va trece. Gardienii vor putea mărturisi că cei condamnaţi la moarte n-au tremurat aşa cum o fac laşii şi cei de duzină.
Mi-am adus aminte că există metoda de a te dezbrăca de pantaloni chiar legat cu lanţuri la picioare. Condiţia este ca obada de la picior să fie destul de largă iar pantalonul subţire. Condiţia aceasta eu o îndeplineam cu prisosinţă. Carnea îmi era scăzută, ba chiar şi osul, parcă, se mai subţiase de înfometare îndelungată.
Cum era prin luna iulie-august 1957, în celulă era destul de cald ca să pot sta fără grijă în pielea goală.
După stingere, am aşteptat puţin iar apoi mi-am scos nădragii din doc subţire şi chiloţii. Mi-am dezbrăcat şi bustul, rămânând gol puşcă întins şi răscrăcănat atât cât permitea lanţul:
- Acum puteţi să mă admiraţi în pielea goală domnule ministru Alexandru Drăghici. Altă onoare nu vă pot face.
Nu peste mult timp a venit şi inspecţia. A deschis încet vizeta, apoi a închis-o rapid la loc.
-Cine-i ăsta ?
Paznicul i-a răspuns. Şi ceilalţi rând pe rând m-au privit. Eu mai mişcăm din când să nu creadă că-s mort.
Fiecare m-a onorat cu câte o înjurătură rostită şoptit.
A doua zi nimeni n-a scos o vorbă despre ce am făcut eu peste noapte. Parcă totul ar fi fost normal şi bine încadrat în program.
N-a mers ! Trebuie să încerc altceva. Oare ce aş putea face ? Prin minte nu-mi treceanimic ieşit din comun. Totuşi mă bucuram că fantezia de a face ceva împotriva lor o luase din loc de unde părea împotmolită...
Ne bărbieream în fiecare zi sau cel mult la două zile. Da! Aici e posibil să fac o boroboaţă care să rămână de pomină. Trei inşi veneau la bărbierit, aducând cu ei şi un scaun.
Eram aşezaţi pe un scaun cu mâinile legate la spate. Unul mă ţinea de cap cuprinzându -mă după frunte. Altul îmi studia toate gesturile. Al treilea mă bărbierea. Bărbierul era frizer de meserie şi avea scule excelente.
Uşor am ghicit că toate măsurile se luau pentru a evita o sinucidere, dând cu gâtul în brici.
Bărbieritul atât de des era una din ipocriziile comuniste ca inferiorii să fie în permanenţă pe placul superiorilor. În plus, să se poată spune că deţinuţii condamnaţi la moarte sunt ţinuţi în condiţii de igienă civilizate.
I-am lăsat să se instaleze pentru bărbierit. Când am fost invitat să iau loc pe scaun pentru a fi dichisit, am refuzat:
- Nu vreau să mă bărbieresc !
- Da ce, merge după tine ?
- Nu vreau şi pace. Dacă încercaţi să mă forţaţi, urlu cât
mă ţine gura de tare..
Cei trei nu aveau căderea să ia nici o iniţiativă proprie decât să raporteze mai departe. Aşa că m-au lăsat în pace luând drumul înapoi pe condor ca să raporteze comandantului de arest.
Veni comandantul de arest gâfâind, căci era gras ca un gâscan îndopat, ca un porc în preajma Crăciunului şi mă luă la rost:
- Tu, de ce de nu vrei să te bărbiereşti ?
- Domnule, eu sunt condamnat la moarte. În viaţa mea nu am
purtat barbă. Vreau să port acum
înainte de a muri, ca să văd cum îmi stă.
Mă privi îndelung şi tot mai puţin autoritar îmi zise :
- Vrei să te pun jos si să-ţi trag o bătaie soră cu moartea
?
- Ştiţi ce....Deslegaţi-mi lanţul de la picioare, iar
gardienii să stea deoparte. Vom vedea noi
atunci care din noi va sta întins pe jos. Pe mine mă vedeţi cum arât. Du mneavoastră v-aţi privit în oglindă ? Vreţi să faceţi pe eroul cu o stafie legată în lanţuri ?
A rămas pe gânduri.
Se vedea în el fricosul. O scursură din cine ştie ce bordel din mahalalele Bucureştiului. Ajuns la troaca cea mare cu lături consistente, hăplise ca porcul... Acum gata să pleznească de atâta îmbuibare şi osânză greţoasă. A plecat luând după el şi pe gardieni.
După un timp s-a întors. Se vedea că este hotărât să mă bărbierească cu forţa. Probabil, a primit instrucţiuni de la superiorii săi.
La rândul meu m-am prefăcut a mă zbate, că mă opun din toate puterile, că vreau să dau cu gâtul în brici.
Nu eram eu chiar atât de prost să mă sinucid. Până eşti viu, tot mai e o speranţă şi o ieşire. Dar dacă eşti mort, isprăvite sunt toate .
Eu speram să trăiesc. Nu credeam de loc în moartea cea iminentă. Credinţa în Dumnezeu îmi întărea certitudinea că voi supravieţui.
Mă gândeam cum aş putea să le joc o festă, aşa ca de adio. În rest tot nu mai putem face nimic. Eram în mâna lor.
Îmi trecu prin minte gluma care circula prin puşcărie cu "cele trei dorinţe" ale ţiganului ce fusese condamnat la moarte.
Dacă ofiţerii sau caraliii cunosc gluma, sunt deconspirat şi nu pot să-i păcălesc, însă nici ce pierde nu aveam. Dar dacă nu o cunosc, efectul va fi maxim.
Am început să fac gălăgie şi să protestez împotriva mâncării - care nu era de regim - deşi eu trebuie să primesc mâncare fără sare. Apoi am insistat să vină comandanatul ca să-i raportez ceva.
A venit comandantul.
- Domnule comandant. Întrucât procedura prevede pentru condamnaţii la moarte consemnarea într -un proces verbal a ultimei dorinţe, cer să vină procurorul şi să-mi consemneze dorinţele.
Comandantul se prefăcea că mă ascultă, dar vedeam cum abia aştepta ca să termin.
A zis un "bine" cu jumătate de gură şi apoi dus a fost.
Începând din ziua următoare am primit mâncare fără sare. Cât priveşte procurorul, nici vorbă să vină.
Nu m-am dat bătut. Am aşteptat vreo patru zile şi apoi iarăşi am protestat. Atâta i-am iritat pe paznicii de pe coridor până când într-o zi a venit procurorul. Şi nu unul ci patru inşi.
Mi-au introdus în celulă o măsuţă mică şi un scaun curbat pe care a luat loc "pracurorul'. Ceilalţi trei au rămas în picioare.
- Ai cerut să vină procurorul. Iată că a venit. Spune ce vrei.
După tonul cu care vorbeau, după figurile pe care le făceau se vedea că totul nu-i decât a panaramă. Nici nu-şi imaginau că şi eu le-am pregătit una pe măsuraă.
Mai întâi mi-am compus o figură şi un glas leşinat de om pe jumătate mort şi numai apoi am început cu prima dorinţă:
-Întrucât până la mama acasă nu e prea departe, as vrea să o văd. Dacă acest lucru nu este posibil, atunci să-i las o scrisoare care să-i fie trimisă după ce voi fi executat.
Ei consemnau toate într-un proces verbal..
- A doua dorinţă este să mi se aducă o fanfară care să-mi cânte "Să vină pompierii inima să-mi stingă" Cei patru cu greu şi-au abţinut zâmbetele. Chiar şi mie năzbâtia aceasta mi-a venit în minte în ultimul moment.
- A treia dorinţă este întocmai ca cea a ţiganului
care a zis: "Să-l pupe-n cur tot
completul de judecată". Judecătorii auzind neruşinarea ţiganului s-au repezit cu toţii la el. Dar ţiganul
retrăgăndu-se speriat într-un colţ le zise: "Pe rând, pe rând, nu toţi
odată".
Abia arunci le căzuse
la tonţi fisa că eu fac băşcălie de dânşii.
L-am văzut pe cel de la masă ridicându-se
brusc încât a răsturnat masa în faţă şi
scaunul în spate şi au ieşit cu toţii buluc pe uşă injurându-mă.
După satisfacţia din primul moment, a început să mă cuprindă spaima. Frica de urmări se infiltra prin "fisurile Piteştiului"... Dar nu s-a întâmplat nimic.
Exact când am împlinit 108 zile de stat în lanţuri, am fost dus din nou în faţa magistraţilor.
- Dumneata ai făcut cerere de graţiere ?
-
Nu. Eu am făcut cerere
de revizuire a procesului.
-
Dacă n-ai făcut dumneata
atunci a făcut familia. Noi am venit să-ţi comunicăm
rezultatul şi să semnezi pentru luare la cunoştinţă.
Îmi citeşte că cererea
de graţiere mi-a fost aprobată, pedeapsa cu moartea fiindu-mi
comutată în muncă silnică pe viaţă.
Am semnat. Încă în timp ce semnam, gardianul mi-a deschis cătuşele de la picioare, eliberându-le. Astfel am fost coborât din nou la celulă.
Şi în celulă mă aştepta o surpriză: nu mai era salteaua pe jos în fundul celulei, ci mi-au adus un pat cazon de fier cu saltea de paie, cerceaf, părură şi o pernă. Gardianul îmi comunică: ai libertatea să stai întins pe pat. Chiar dacă nu mi-ar fi comunicat acest lucru, tot m-aş fi întins, că altceva nu mai aveam puterea să fac.
Printre gardienii care ne păzeau era şi un sergent major pe a cărui faţă am citit multă compasiune pentru mine.
Intr-o zi deschise
vizeta (fiind singur, perechea lui nu era de faţă) şi -mi puse întrebarea:
Domnule, ce au ăştia cu dumneata de te
chinuie în halul acesta ?
Surprins de întrebare, i-am ticluit pe loc un
răspuns îndrăzneţ:
-
Pentru că sunt nepotul
lui Ştefan cel Mare şi al lui Mihai Viteazul...
De data asta a rămas gardianul surprins, ca lovit în cap.
A închis vizeta imediat. Probabil i-a venit ortacul.
După aproximativ o oră, a deschis din nou vizeta întrebându-mă plin de mirare:
- Domnule, cum eşti dumneata nepotul lui Ştefan cel Mare ? Ce vârstă ai ?
Mi-am dat seama de simplitatea lui spirituală şi de postura de victimă a regimului pe care îl servea şi imediat i-am dat răspunsul cel bun:
- Dumneata eşti frate cu mine şi amândoi suntem nepoţi ai lui Ştefan cel Mare şi ai lui Mihai Viteazul.
Şi-adat atunci omul cu palma peste frunte în semn că a înţeles. Apoi a suspinat adine, dând din cap cu tristeţe şi iar a închis vizeta.
După vreo zece ani de la acea întâmplare, eram liber şi mă îndreptam cu tramvaiul spre serviciu.
Deodată cineva îmi pune blând mâna pe umăr.
- Domnu Voinea, mai trăieşti ?
Am privit cu atenţie la omul care mai mult mă mângâia şi în ai cărui ochi străluceau două lacrimi mari, ce începură să se rostogolească pe obraji. Era gardianul, sergentul major din arestul de la Uranus.
- Da, eu sunt. Şi nu
m-am putut abţine să nu lăcrimez. Îmi era teamă să nu-i creez complicaţii, deorece eram în premanenţă
urmărit.
- I-am zis în şoaptă la ureche ca numai el să audă: Dumnezeu
să te binecuvânteze. La prima
staţie am coborât şi mi-am continuat drumul cu tramvaiul următor.