SUB SEMNUL ORORII DEPLINE (2)

REEDUCARE - DEMASCĂRI - PROCESE

AŞADAR, CUM A FOST CU PUTINŢĂ?

Un camarad, aproximativ de aceeaşi vârstă cu mine, mai norocos însă, întrucât periplul lui carceral a fost de mai scurtă durată şi fără situaţii limită, citind una din cărţile privind "reeducarea", mă întreabă într-o bună zi, oarecum confidenţial: "A fost chiar aşa?" "Cum adică, socoteşti că autorul ar putea să exagereze?" Tăcerea de o clipă s-a aşternut ca o" confirmare a unui asemenea gând nerostit. "Ei bine, află că ceea ce a fost depăşeşte, cu mult, ceea ce efectiv se rosteşte. S-au petrecut lucruri ce nu încap în cuvinte." "Să zicem. Dar cum a fost cu putinţă? Dacă tot era vorba de moarte, aş fi murit cu ei de gât sau m-aş fi sinucis. "Simplă neînţelegere? Poate. Oricum, o neînţelegere des­tul de răspândită, nu lipsită de conotaţii incriminatorii; ce merită efortul unei încercări de clarificare.

Pentru început, câteva precizări. Cum a fost cu putinţă, ce? Evident, fenomenul. Caracterul complex, plurideterminat al acestuia, con­feră şi întrebării plurivalente. E vorba, prin urmare, de mai multe între­bări şi de cel puţin tot atâtea răspunsuri, subsumabile, eventual, unui număr oarecare de categorii, să zicem, două: condiţii de desfăşurare, pe de o parte, ontologia fenomenului, pe de alta.

Preluând o anume sintagmă din "Republica" lui Platon, John Stuart Mill definea democraţia drept o "tiranie a majorităţii". Recent, într-un articol publicat în "Komsomolskaîa Pravda" din 18 sept. 1990, reprodus în nr. 2 al revistei MEMORIA, Aleksandr I. Soljeniţîn, citându-1 pe V. V. Dozanov, exprimă un alt punct de vedere: "Democraţia este o metodă cu ajutorul căreia o minoritate bine organizată, conduce (a se citi subordonează, nu importă cum) o majoritate neorganizată". Iniţiatorii ca şi protagoniştii reeducării de la Piteşti, în dorinţa lor de a salva aparenţele, în consens cu ce se petrecea la nivelul întregii ţări, mimând cu grijă "democraţia", constituiau, de fapt, acea minoritate organizată, în plin exerciţiu de terorizare a majorităţii celei neorganizate, în fiecare din camerele în cate aveau loc demascări, funcţiona un "co­mitet de cameră", în frunte cu un şef, adevărat satrap. Membrii, simple unelte, simple păpuşi, după cum, şefii comitetelor, la rândul lor, că mem­brii ai comitetului pe închisoare, tot păpuşi erau în raport cu tiranul Ţurcanu. Caracterul organizat al acestei minorităţi, i-a permis, printre altele, să realizeze, în acţiune, elementul surpriză: "deslănţuirea terorii, isbucnirea, asemeni unei furtuni din senin, uneori în chiar miezul nopţii", de unde lipsa de ripostă imediată a "bandiţilor". Şi totuşi, la început, au fost şi riposte şi încă hotărâte. În ziua de 6 decembrie, după alţii, de 10, în camera 4 spital, agresaţii (majoritari), s-au regăsit repede, au ri­postat dezarmându-i şi ar fi reuşit să domine situaţia, dacă, la un semnal convenit, nu ar fi intervenit Administraţia, cu oamenii ei. Această intervenţie bestială, a conferit situaţiei o dimensiune nouă. În mod fulgerători confruntarea nu mai era între grupuri de deţinuţi, cu orientări diferite, într-o problemă oarecare, ci între Administraţie, având alături o minoritate de deţinuţi, bine organizaţi şi majoritatea deţinuţilor etichetaţi bandiţi şi huligani, o confruntare inegală, paralizantă, în cele din urmă efectiv strivitoare fizic. Capitularea astfel obţinută, trebuia exploatată imediat. Era ea însă, reală? Paralizantă, da. Era limpede, în pofida cumplitei buimăceli, "cu torţionarii de gât, nu se mai putea muri". Nu erau cunos­cute, apoi, nici metodele în totalitatea lor. Ce va mai urma? Cât va mai dura? De unde, un număr de calcule instantanee: nu voi accepta nici un fel de compromis; nu voi vorbi; mă voi lăsa ucis; mă voi ucide sau: voi spune ceva, fără importanţă; mă voi face frate cu Dracul, până trec puntea. Toate aceste alternative au fost încercate. Puţine au reuşit: Nedelcu Nicolae Ristel, Gafencu Valeriu, Cantemir loan, Limberea Paul, au murit în timpul demascărilor, Şerban Gheorghe s-a sinucis, aruncându-se în golul dintre scări -nu e singurul- Pop Cornel, unul dintre cei mai remarcabili studenţi ai Clujului, după 6 săptămâni de tortură cumplită, cedează, devenind el însuşi torţionar. Exemplele sunt nume­roase. Practic, fiecare caz, în felul său, e unic, şi toate, împreună, atestă concluzia că există o limită a rezistenţei omului la tortură, care, odată depăşită, îl scoate în afara propriei condiţii şi, implicit, în afara responsa­bilităţii, situându-1 diricolo de bine şi de rău, altfel de cum înţelegea acest lucru, Nietzsche.

În "Arhipelagul GULAG", acelaşi Soljeniţîn, face remarca următoare: "Ca să facă răul -or, la Piteşti şi Gherla s-a săvârşit răul absolut- omul trebuie mai întâi să considere acest rău drept un bine, să şi-1 motiveze logic şi să şi-1 facă înţeles ca atare. Căci natura omului este, din păcate, aşa fel alcătuită, încât orice om simte nevoia să-şi jus­tifice actele." Apoi: "Ideologia! Ea este cea care aduce ticăloşiei justi­ficarea căutată, ea întăreşte îndelungata fermitate necesară ticăloşilor ca să acţiorţeze". Ţurcanu şi o parte din colaboratorii săi iniţiali au intrat în închisoare fiind membrii ai U.N.S.R.-ului, unii, alţii chiar membrii de partid, îndoctrinaţi deci. Alţii, dintre cei ce au aderat la proiect, de bună voie, se vor îndoctrina pe parcurs, lucru relativ simplu, dată fiind puţinătatea principiilor ce se cereau însuşite, în ultimă instanţă unul sin­gur, formulat de Lenin astfel: "Tot ce se exercită în numele prole­tariatului, nu poate fi decât moral". În momentul arestării lui, era Ţur­canu un ticălos? Nu voi risca un răspuns. E greu de spus dacă există oameni funciar ticăloşi sau virtuoşi funciar. E greu de apreciat în ce mă­sură opţiunea unui om, a lui Ţurcanu în speţă, pentru comunism, se explică prin seducţie ideologică sau prin oportunism, prin dorinţa de parvenire. E sigur în schimb, că în luarea deciziei de a iniţia şi realiza "reeducarea", un rol de primă mărime 1-a avut şi factorul emoţional, resentimentul. Hipertrofiatul eu al acestui om, orgoliul lui rănit ca ur­mare a unei ascensiuni barate, s-au transformat în ură patologică, factor determinant al acţiunii în mai mare măsură decât ideologia însăşi, ră­masă ca un fel de anestezic cu eficienţă discutabilă. Confruntarea cu propria conştiinţă trebuia, pe cât posibil, evitată. Mai mult intuită decât gândită, starea aceasta s-a transformat într-o nesfârşită şi progresivă tensiune. Odată declanşată, acţiunea nu se mai putea opri cu de la sine putere. Dimpotrivă, tendinţa firească era de continuă ambalare, de neîntreruptă amplificare, după modelul bulgărelui de zăpadă. Răgazul ar fi fost periculos. In fapt, torţionarii aceştia nu numai că urmăreau o hi­meră, fugeau şi de ei înşişi, de propria lor conştiinţă, stare reală, nu numai pentru categoria torţionarilor de bună voie, ci şi pentru cei pro­veniţi din rândul victimelor. La început ezitanţi, s-au obişnuit cu oroarea treptat, pentru ca, în cele din urmă, asemeni drogaţilor, să devină dependenţi, să depindă de ea. Sinistrul joc al "reeducării", plăcerea de a tortura, devenise necesitate, raţiunea de a fi. Aşa se explică de ce, Gherla, prin abjecţie şi număr de morţi, a depăşit Piteştiul.

Sistarea reeducării a survenit ca un şoc. Vrând, nevrând, ră­gazul necesar confruntărilor cu propria conştiinţă, s-a instituit. Acţiunea, ca drog, nu mai era cu putinţă. Pentru justificări, rămânea doar ideo­logia. Şansele, slabe. Încremeniţi în proiect, au mai rămas puţini studenţi. Cei mulţi, indiferent cât de adâncă le-a fost căderea, s-au regăsit treptat, nu fără sechele, validând astfel eşecul cumplitului experiment. Supo­ziţiile iniţiatorilor au fost, în mod succesiv, infirmate. S-a spus: "Din Infernul Piteşti şi Gherla nimeni nu a putut ieşi cu mâinile curate". Un adevăr relativ. Aufost deţinuţi, mulţi, puţini, nu importă, care au trecut prin demascări fără. să se dezică în vreun fel şi, mai ales, fără să lo­vească. Gradul de dezumanizare a fost diferit, de la om, la om. Dacă e vorba de vreun merit sau numai de o şansă, e altă problemă. De fost însă, au fost. S-a spus de asemenea că "în clipa în care cel tor­turat torturează la rândul lui, calitatea lui de victimă dispare. Nimeni nu va mărturisi, pentru că au fost legaţi între ei prin tortură". Situaţia e dostoievschiană: Vorkoveski-Stavroghin. Ei bine, nu. Pop Cornel, torţionarul provenit din victimă a rămas şi a murit ca victimă. Nici o clipă nu a fost altceva, în lipsa "liberului arbitru" anihilat prin tortură, el nemai fiind el. Munteanu Ion, student la medicina clujeană şi el, apropiat al tragicului personaj, mărturiseşte într-un volum de memorii, nepublicat încă, o întâmplare, pe cât de neluată în seamă, pe atât de semnificativă. S-a întâlnit cu Pop Cornel, după îngenuncherea acestuia, în loc de orice altă discuţie -în condiţiile acelea, de neimaginat- spre marea lui surpriza, acesta i-a recitat, abia stăpânindu-şi lacrimile, ba­lada poetului Ştefan Aug. Doinaş, "Mistreţul cu colţ de argint", "o tristă spovedanie - remarcă Munteanu Ion- alegoria poeziei acoperindu-o pe cea a propriei sale vieţi". Din câte ştia, a ales-o, nu fără spaime, doar pe aceasta. Pop Cornel, ca atâţia alţii, un Prinţ din Levant, sfâşiat de propriul său ideal... Avea, prin urmare, percepţia exactă a stării în care se găsea. în timpul procesului, ca ultim cuvânt, şi-a cerut con­damnarea la moarte. A fost condamnat la moarte şi executat, împreună cu Ţurcanu. Numai că această condamnare, pentru el nu a fost o pe­deapsă, a fost o eliberare, a fost, îndrăznesc să afirm, un deznodământ fericit, o renaştere a "fratelui de cruce", o biruinţă â Prinţului. De vorbit apoi, "cei legaţi între ei prin tortură", iată, au vorbit. Ţurcanu avea obi­ceiul să repete -citez din Virgil Ierunca, ceea ce eu însumi am auzit-:  "Dacă v-am fi spus: Care dintre voi vrea să moară?', s-ar fi găsit destui nebuni, cu educaţia voastră exaltată, care ar fi răspuns: Moar­tea, numai moartea legionară, şi am fi dat naştere altor Nicadori şi altor Decemviri, cum au făcut partidele istorice când v-au ucis. Noi facem altceva, noi facem mai bine: vă ucidem moral, să vă fie scârbă de voi înşivă, să nu mai puteţi aştepta nimic, să nu mai puteţi aştepta biruinţa legionară. Cine dintre voi să dorească? Pop Cornel? Mai poate el dori biruinţa legionară? Ca să vină legionarii din străinătate şi să-i spună trădătorule?" Zilele au trecut, sentimentul acela de silă de sine, cât a fost, s-a risipit, s-a instalat un altul, cel al înţelegerii reciproce, iar printre legionarii din străinătate nu s-a găsit nici unul care să arunce anatema asupra trădătorilor.

Prin forţa lucrurilor, genocidul biologic e ireversibil. Genocidul moral nu neapărat. Mai mult, în cazul studenţilor îmi îngădui să afirm că a fost chiar un eşec. Toţi prigonitorii Mişcării Legionare l-au ur­mărit, şi nu au fost puţini: Regele Carol al II-lea, Generalul Antonescu, comuniştii, prin Ţurcanu, în mod declarat. După nici 10 ani, col. Crăciun 1-a urmărit şi el, în mod prioritar. În timpul reeducării de la Aiud, 1962-1964, nu se mai estorcau informaţii, se distorsiona adevărul, se falsificau imagini, se sfărâmau caractere, se surpau respectabilităţi, se perfecta acelaşi genocid moral ca la Piteşti şi Gherla. Ciudată obsesie, neabandonată încă, în pofida faptului că cei vizaţi sunt departe de a mai constitui o primejdie pentru forţele angajate în actualele jocuri po­litice, încercarea de şantajare cu publicarea de fragmente din "Cartea albă" scrisă de legionari, la Aiud, e inoperantă, pentru simplul fapt că eventualii vizaţi, chiar dacă ar vrea-o, nu mai au cum să se gân­dească la funcţii şi scaune. În faţa implacabilului timp, au învăţat să preţuiască modestia.

În perspectivă, o anume primejdie subzistă totuşi. Când mar­torii nu vor mai fi, şi ziua aceea nu e atât de departe, istoricii nepre­veniţi s-ar putea să considere adevărate afirmaţii făcute în circumstanţe cu totul şi cu totul nefireşti. Despre figurile emblematice ale unor martiri ai rezistenţei la genocidul moral ca George Mânu sau Prinţul Ghica, cine va mai fi să vorbească? În felul acesta, "Lucrarea" ar putea fi so-cotită chiar desăvârşită. Mişcarea Legionară, învinsă definitiv. Numai că, între timp, s-a-mai şi scris câte ceva, preocuparea aceasta neîncetat-concertată de a lovi, greu de înţeleşi va trezi suspiciuni, presiunile de ocultare şi manipulare a informaţiilor vor mai slăbi şi adevărul va ieşi la suprafaţă, ca uleiul deasupra apei, bun înţeles, dacă nu se va declanşa întte timp, sub cine ştie ce pretexte, o nouă prigoană. Mă întreb totuşi, împotriva cui? Poate, împotriva spectrelor, împotriva celor ce nu mai sunt, împotriva urmaşilor lor, dacă au urmaşi, cine mai ştie?

În efortul de înţelegere cât- de cât a "Fenomenului Piteşti", s-a recurs şi la ipoteze mai puţin logice: Ţurcanu, calfele şi ucenicii lui au fost oameni stăpâniţi de demoni, nişte posedaţi. Comunizarea în sine a societăţii a fost considerată, de mulţi legionari, proces de satanizare. Or, dacă lucrurile stau aşa, teza poate fi luată în seamă. Eu însă nu o voi face, întrucât mi se pare că explorarea motivaţiilor sau explicaţiilor ce ţin de contingent nu a fost epuizată încă.

"Reeducarea", respectiv spălarea creierelor, sfărâmarea perso­nalităţii, recompunerea unei alte personalităţi îa temeiul unor alte valori, cum ar fi cele ale luptei de clasă, departe de a fi fost singurul scop, cum se pretinde, a fost, mai degrabă, justificarea aberantă a terorii generalizate, a terorii neîntrerupte, la nivelul subiectului (victimă-bandit), la nivelul obiectului (torţionar-victimă devenită torţionar), la nivelul martorului (victimă sau torţionar în aşteptare), în scopul obţinerii de informaţii. Nu cred să fi existat în intenţia conducerii partidului, ca ini­ţiator al reeducării, recuperarea deţinuţilor politici, a celor condamnaţi la muncă silnică îndeosebi. Ceea ce s-a urmărit, a fost, în mod cert, com­pleta lor anihilare, fizică şi morală, prin ei înşişi, nu înainte însă de a le fi smuls şi ultima informaţie presupus utilă. Recursul la aşa zisele metode pedagogice ale lui Makarenco e, oricum, discutabil. Teroarea nici chiar la Makarenco nu e un mijloc de a face educaţie, e, în schimb, o metodă de guvernare specifică regimurilor nelegitime, cum a fost şi cel de la noi.. Motiv pentru care ea escaladează gardurile de sârmă ghimpată, zidurile închisorilor; forţează intimitatea, pentru a putea fi găsită, în ţară, pretutindeni.

Potrivit lui Ţurcanu, am mai spus-o, "reeducareair e un proces lăsat la latitudinea celor vizaţi, demascările, nu. "Dacă nu înţelegeţi să o faceţi de bună voie, vă vom obliga noi, pe toţi, pe atbsolut toţi". Amestec de adevăr şi minciuniă, de suficienţa de şine şi oportunism. El ştie foarte bine că administraţia penitenciarului, şf nu numai ea, e profund implicată şi că noi, deţinuţii, ştim acest lucru. Era Conştient şi de faptul că joacă un joc periculos. Resentimentele antilegionare şi frustarea, pe de o parte, speranţa nemărturisită:cu glas tare, reală totuşi, că va fi, în cele din urmăr răsplătit pentru serviciile aduse, pe de alta; şi, nu în ul­timul rând, convingerea ca are spatele asigurat (americanii nu au venit şi nu vor mai veni, biruitori fiind sovieticii) îi explică, în mare măsură, şi orbirea şi comportamentul aberant. In pofida unei inteligenţe, zice-se, diabolice, s-a dovedit a fi şi el o victimă, evident vinovată, un manipulat împreună cu cvasitotalitatea apropiaţilor lui. Procesul din 1954 şi condamnările la moarte, deloc formale, nu lasă, în această privinţă, loc nici celui mai neînsemnat dubiu. Manipulare, de altfel, nu e sinonimul determinării, e doar o direcţionare insidioasă a propriilor impulsuri, de unde iluzia că obiectul manipulării e subiect ce lucrează din proprie iniţiativă, hrănit de orgolii sau spaime, o acţiune motivată deci -cum anume nu are importanţă- şi, ca urmare, purtătoare de responsabilităti categorice.  Ţurcanu a primit şi a acceptat o sarcină. I s-au dat, indiscutabil, şi instrucţiuni. I s-au dat lecţii de felul cum să schingiuiască şi ce să facă în cazurile când victimele vor sucomba. Modul de îndeplinire, ororile şi încrâncenarea de a nu lăsa nimic nepângărit, nimic nestrivit de ură, de vină şi dezgust, îi aparţin: Un anume exces de zel, de imaginaţie şi supralicitare, le era caracteristic  tuturor torţionarilor. Reluarea reeducării, după un deceniu, la Aiud, s-ar părea că mă dezice. Simplă părere. Nici . col. Crăciun nu urmărea reeducarea, respectiv recuperarea duşmanului, ci nimicirea lui, distrugerea lui morală, acum, din raţiuni politice, conjuncturale. Precizări importante, întrucât pun între paranteze două din concluziile vehiculate în legătură cu "Fenomenul Piteşti": unicitatea experimentului şi caracterul lui străin firii şi gândirii neamului românesc. Să fie, aşadar, "Fenomenul Piteşti" un experiment unic? Şi da, şi nu. Ca aglomerare de mijloace violente, ca durată şi intensitate a suferinţei pricinuite, poate; ca proiect, nu, schema lui fiind uşor dece­labilă în mecanica întregului proces de guvernare comunistă: îngenuncherea oamenilor prin ei înşişi, respectiv prin aducerea lor în stare de disperare, prin sugerarea linei posibile ieşiri condiţionate, prin sugera­rea invulnerabilităţilor şi, în cele din urmă, prin inculcarea unui alibi justificator. Relevarea faptului mi-a fost facilitată de mulţimea proceselor de demascare muncitorească din întreprinderi, ca şi din lumea literară, de cazuri de obţinere a colaborării unor scriitori, ca Tudor Arghezi, de "mineriade", acelea din iunie, 1990, îndeosebi. Secvenţele cu minerii deslănţuiţi pe străzile Capitalei, cu molestarea bestială a unor semeni fără apărare, luaţi prin surprindere, încuviinţarea dement-zgomotoasă a agresiunii de pe margini, seamănă prea mult cu scenele de început ale "reeducării" ca să mă mai pot îndoi de faptul că se desfăşurau după unul şi acelaşi scenariu, adaptat circumstanţelor: Disperarea nu mai trebuia creată. Condiţiile de viaţă şi muncă ale mi­nerilor -minoritatea organizată- ca ale întregului popor dealtfel -majo­ritatea neorganizată- erau de ajuns. Ieşirea din tunel era şi ea sugerată de aşa-zisa reacordare a unor drepturi avute, în fapt de acordarea unor privilegii tovărăşeşti -polonicul de supliment- fapt ce obligă. Li se cere să vină şi să se dezlănţuie? Foarte bine. Legal sau nu, de vreme ce o cere Puterea, Statul, de ce şi de cine să se teamă? Mai mult, pentru a nu avea nici un fel de reticenţă, li se inculcă şi ideea că, prin ceea ce fac, apără cuceririle Revoluţiei -la care nu au participat- şi propriile lor drepturi, drepturi nu privilegii. Victime prin excelenţă, minerii, prin manipulare, devin călăi, nu altfel decât studenţii, unii dintre ei pe parcursul reeducării.

Extinderea cazului explică, în mare măsură, şi sensul celei de a doua aserţiuni. Supoziţia că "reeducarea" aparţine ca iniţiativă şi concepţie unei mentalităţi străine, se sprijină pe date indubitabile. Generalul Pantiuşa, a fost rus. Să fi fost sovieticii străini de cele ce se petre­ceau în închisorile româneşti? Mă îndoiesc. Ana Pauker, Teohari Georgescu, generalul Nicolski, colonelul Zeller, Dulgheru, Sepeanu, Koller, Căpitanul Tiberiu Lazăr, ca să citez doar câţiva dintre cei implicaţi, au fost evrei. Dumitrescu Alexandru, directorul închisorii Piteşti, Goiciu şi Gheorghiu, comandanţi la Gherla, ofiţerii politici Mircea Mhai, Iagăru Marin, Avădanei Constantin, Sucigan Gheorghe, gardienii Mândruţă, Ciobanu, Georgescu, Dina şi mulţi alţii, au fost români. Ţurcanu, Popa, Mărtinuş, Zaharia, Leonida, Livinschi ş.a.m.d., deasemenea. Rek Şte­fan, a fost maghiar. Fucs şi Staier, evrei. O evaluare a contribuţiei fie­cărei grupe e posibilă, dar fără o prea mare relevanţă. E oare mai vinovat iniţiatorul decât realizatorul? S-ar putea. Nu avem însă nici dreptul, nici interesul ca, la adăpostul acestui fapt, să ne minimalizăm propriile neajunsuri, propriile păcate, socotind că procedând aşa ne dovedim a fi mai buni români. Faptele sunt fapte şi dacă vrem cu adevărat un răspuns la întrebarea "cum a fost cu putinţă?", este nece­sar să pornim de la recunoaşterea lor ca atare şi, implicit, de la recu­noaşterea propriilor noastre slăbiciuni. Juridic vorbind, colectivităţile nu pot fi incriminate. Vinovaţi sunt doar inşii. Inşii aparţin însă, prin forţa lucrurilor, unor comunităţi. Interdependenţa individ-societate e o reali­tate de care nu se poate face abstracţie. Colectivităţile nu pot culpabilizate, este adevărat. În schimb, pot fi, este necesar chiar să fie, conştientizate, pentru a nu se hrăni cu iluzia că sunt altcum şi altceva decât ceea ce sunt. Şi aceasta cu atât mai mult, cu cât istoria, care este şi ea o instanţă de judecată, cea mai severă şi incoruptibilă, poate, nu ţine seama de principiul individualist al neincriminării colec­tive. Istoria, ne place sau nu, judecă şi condamnă colectivităţi.

Încă o dată aşadar, "Cum a fost cu putinţă"? Rostită cu nedi­simulată durere de Mihai Sora, în urma mineriadei din iunie 1990, întrebarea e reluată de Gabriel Liiceanu şi extrapolată în spaţiu şi timp. Cum au fost cu putinţă Auschwitz-ul, Katin-ul, Vorkuta? Piteştiul, Gherla, Canalul şi atâtea alte orori, înainte şi după, cum au fost cu pu­tinţă? Excepţia, cazul unic, iată, nu mai e câtuşi de puţin unic. Civilizaţia camerelor de gazare şi a gropilor comune, inumanitatea ei, acoperind un întreg secol, conferă problemei dimensiuni filozofice. Răspunsul, prin urmare, nu poate fi nici el circumstanţial, ci adecvat. Un asemenea răs­puns propune, recent, şi Andre Glucksmann, cu a sa "A unsprezecea poruncă". "Nimic din ceea ce este inuman să nu ne rămână străin"! Până nu demult, în spaţiul nostru cultural, neoameni erau so­cotiţi doar naziştii, deşi, în U.R.S.S., la data când la Nurenberg avea loc procesul, numărul victimelor era considerabil mai mare decât în spaţiul de influenţă german, iar moartea pin înfometare, prin frig, prin extenuare fizică, prin schingiuire şi glonţ, cu nimic mai uşoară, cu nimic mai umană decât prin gazare. Nici motivaţiile nu erau esenţial diferite. Deşi cunoscută, starea aceasta de lucruri a fost ignorată cu bună ştiinţă. Dreptul învingătorilor a prevalat asupra dreptului pur şi simplu, de unde duplicitatea demersului nurenbergez, dacă nu cumva, imoralitatea lui monstruoasă. În timp, analogia s-a impus. Chiar dacă nu întru totul justificată, în cele din urmă, între "zvastică" şi "secera cu ciocanul" a fost pus semnul egalităţii. Istoric şi moral, comunismul a fost sancţionat. Să zicem. Nu însă şi democraţiile occidentale, a căror delimitare de rău şi asumare de vină e departe de a se fi produs, ca şi cum indiferenţa, concesiile pe seama altora şi târgul cu ucigaşii, fie ei şi biruitori, pot fi nesocotite. În treacăt fie spus, nu altfel stau lucrurile cu democraţia noastră interbelică, sublimă, dar inexistentă. Se uită prea uşor faptul că, frauda electorală, demagogia, încălcarea flagrantă a legii, subterfugiile juridice, violenţa şi asasinatul politic nu i-au fost străine. Recunoaşterea, da. "Zeci de milioane de oameni -scrie Eugen Ionescu- au suferit groaz­nic în universul sovietic. Crima intelectualilor din Occident este de a nu fi vrut să ia cunoştinţă de acest fapt". Au ocultat, altfel spus, seg­mente din întregul unei realităţi, distorsionând prin aceasta datele problemei. Efectele nu s-au lăsat aşteptate. Răul, nu numai că nu a fost  curmat, el s-a extins şi agravat în mod monstruos, la adăpostul unei discriminări profund imorale. Sute de mii de oameni, iertată fie-mi parafraza, au suferit cumplit în universul concentraţionar al României. Mii, poate zeci de mii, au fost ucişi. Printre ei, e cazul să o spunem răspicat, şi mulţi, foarte mulţi legionari. O posibilă vină a intelectualilor noştrii este pierderea din vedere a acestui ultim fapt, evaluarea discri­minatorie a suferinţei; a martiriului, în fond, nesocotirea criteriului moral, unic, în timp, cu urmări la fel de nefaste. Aşadar, "Nimic din ceea ce este inuman să nu ne rămână străin"! "Homo sum et humani nihil a me alienum puto". La un prim excurs, diferenţa dintre sentinţa lui Glucksmann şi versul lui Terentius - pare a fi doar formală. Aceeaşi asumare a condiţiei umane, aceeaşi solidarizare cu specia, în şi nu dincolo de bine şi de rău. Formală, dar nu şi deplină. Înţelegător, doar înţelegător, Terentius constată, ridică din umeri, se complace în a fi ceea ce e. Glucksmann, dimpotrivă, se situează într-un univers moral, tensionat, a unsprezecea poruncă fiind o consecinţă, un paradox. I se cere omului să fie, ceea ce de faptei este, adică neom. Un nonsens, se pare, încărcat de sensuri, pentru că a-ţi asuma propria condiţie, a fi conştient de faptul că eşti neom (în termeni teologici, zămislit în şi din păcat), a nu nesocoti răul, a-1 accepta ca realitate ce se cere depăşită, e semn de omenie. Maniheismul implicit al acestei antropologii e greu de eludat. Potrivit lui, în acelaşi timp, şi  bună şi rea, natura omului e funciar tragică, nu doar funciar rea. Nu altfel înţelegea lucrurile Max Scheler,. "Tragicul ineluctabil din lume -scrie el- constă în legătura necesară dintre bine şi rău, ba chiar dintre bine şi rău în firea omenească". Omul şi neomul, victima şi călăul se întrepătrund, se intercondiţionează. Şi s-ar putea ca în acest fapt să rezide explicaţia, nu şi justificarea, a cel puţin două caracteristici de natură să intrige, ale "reeducării": convertirea victimelor în călăi, pe de o parte, tăcerea victimelor, pe de alta. Radicalizarea naturii tragice, în primul caz, înţelegerea compătimitoare, în cel de-al doilea. Fără să absolutizăm însă. Ce anume simţeau călăii în timp ce-şi executau vic­timele, nu ştiu. Ce au simţit majoritatea victimelor faţă de proprii călăi, în timpul schingiuirilor şi, mai ales, după, pot presupune. Au intuit în ei victimele şi ijau iertat, pe unii cel puţin: Puterea de a-i şi absolvi de  vină, nu au avut-o, după cum nu au avat nici dreptul. Iertarea, ca ur­mare a compasiunii, e un fapt nedeliberat, strict personal. Iert, în nu­mele meu, pe cel vinovat faţă de mine, pentru că nu pot face altfel, pentru că, pur şi simplu, nu sunt capabil de ură. În numele altora, în numele morţilor, în numele legii, moral, nu o pot face şi, cu atât mai mult, nu o pot face juridic. Solidaritatea cu omenescul ca existenţă tragică, nu numai că nu exclude responsabilitatea, o presupune, con­diţia sine qua hon a exorcizării inumanului fiind asumarea lui. De aici caracterul general uman al celei de a unsprezecea porunci. Dar şi îngrijorarea sumbră, văzând cât de puţini sunt călăii, unii încă în viaţă, dispuşi sau capabili să se căiască public. Din grupul Ţurcanu, unul sin­gur, Mărtinuş, s-a sinucis în timpul anchetei. Motivaţia reală a gestului nu mai poate fi cunoscută. Un tragic proces de conştiinţă în schimb, de umanizare aş zice, se poate presupune. În descendenţa răului fundamental uman, optimismul e şi el o poruncă. O poruncă dificil de îndeplinit. E suficient de pus faţă în faţă situaţii şi întâmplări aparţi­nând unor perioade istorice diferite, nu prea îndepărtate în timp, pentru a realiza dificultatea.


La 10.11.1954, Tribunalul Militar pentru Unităţile M.A.I. pronunţă sentinţa în aşa zisul proces Ţurcanu sau al Reeducării. 22 de tineri sunt condamnaţi la moarte. Parcurgând documentele care au stat la baza sentinţei în cauză, irepresibila întrebare "Cum a fost cu putinţă? sau "Cum este posibil?" revine multiplicându-se.

Din P.V.I. rezultă clar că Rek Ştefan, Staier, Fucs, Zaharia Ghe., Leonida Titus, Gherman Coriolan, Bogdănescu ş.a.m.d., au fost şefi de comitete de cameră, că au terorizat în grup, că au schingiuit şi ucis, unii cu propria lor mână (cazul lui Ionică Pintilie, ucis de Zaharia Ni-colae, în camera 3 subsol, de Anul Nou 1951). Nu a fost incriminat nici unul. Schingiuirile, în cazul legionarilor, erau socotite activitate legionară. În cazul celor amintiţi, în ce fel de activitate se constituiau? Prin urmare, cum a fost cu putinţă?

Cum e cu putinţa să pui pe acelaşi plan de vinovăţie, oameni care au acceptat de bună voie rolul de torţionari, cu cei care au fost obligaţi, prin teroare inimaginabilă, să o facă? Pe Popa Tanu, spre exemplu, alături de Pop Cornel?

Cum a fost cu putinţă să condamni la moarte un om - e vorba de Cobăjeş Nicolae- care nu a trecut nici prin Piteşti, nici prin Gherla, pentru simplul fapt că, în timpul unei discuţii avute cu Bogdanovici, la Suceava, s-a declarat de acord cu un anume gen de reeducare, ca şi cu întocmirea unui "Memoriu" adresat stăpânirii?

Cum e cu putinţă să iei de bune declaraţii luate sub presiune, confuze şi contradictorii?

Cum e cu putinţă ca ceea ce tu însuţi organizezi, să pui în
sarcina altora şi să numeşti schingiuirile legionarilor, activitate legionară
desfăşurată din ordin legionar?                  

Aceeaşi discriminare scandaloasă, în cadrul celui de al doilea proces, să-i zicem Sepeanu. Implicaţi sunt doar câţiva ţapi ispăşitori, dar şi aceştia sunt condamnaţi, nu pentru ceea ce au făcut, ci pentru o presupusă favorizare. De procesul Pătraşcu-Vică Negulescu nu mai vorbesc. E limpede, procesele au fost simple formalităţi lugubre, desfăşurări de scenarii autoacuzatoare. Şi încă un amănunt. Preşedinte al completului, în procesul Ţurcanu, a fost general maior de justiţie Petrescu Alexandru, provenit din magistratura antonesciană, când a îndeplinit funcţia de Director General al Penitenciarelor. E călăul care a introdus, în penitenciare, pentru legionari, doar pentru legionari, pedeapsa corporală (25 de lovituri), acelaşi care a prezidat şi "lucră­rile" procesului intentat lui Iuliu Maniu. Justiţie? Conştiinţă? Demnitate umană? Să nu mai vorbim.

În perioada 23-25 mai, 1938, în faţa Tribunalului Militar al Corpului II de Armată, s-a judecat procesul Comeliu Zelea Codreanu. Preşedinte de complet, Col. Mg. Dumitru Constantin. Recent (1994) Kurt W. Jreptow şi Gheorghe Buzatu, publică, la Iaşi sub titlul "Cor-neliu Zelea Codreanu în faţa istoriei", documentele acestui proces, nu cele cuprinse în cele 20 de "Dosare", rezultat al anchetelor, ci cele ale procesului propriu zis, declaraţiile inculpatului, în faţa instanţa, intervenţiile avocaţilor apărării, depoziţiile martorilor, rechizitoriul, sen­tinţa. Comparativ, documentele acestui proces probează o incomparabil mai mare grijă pentru salvarea aparenţelor procedurale. Numai că, sen­tinţa, nesocotind evidenţa şi documentele, în total dispreţ faţă de ade­văr şi dreptate, condamnă inculpatul la 10 ani m.s., pentru crima de înaltă trădare. Cum a fost cu putinţă ca omul care întruchipa onoarea, patriotismul, spiritul de jertfă a unui întreg tineret, să fie condamnat pen­tru înaltă trădare? Cvasitotalitatea elitei intelectuale, militare, bisericeşti şi chiar politice, l-au socotit nevinovat. Justiţia, nu. Cum a fost cu putinţă?

În iunie 1941 se judecă procesul membrilor Guvernului Na­ţional Legionar şi a şefilor legionari, prezenţi sau în contumacie. Sfidând cu cinism adevărul, Generalul Ion Antonescu pretinde Tribunalului condamnarea la moarte a unora, dacă nu cumva a tuturor împrici­naţilor, printre ei şi Alexandru Ghica, Şeful Siguranţei Statului, pentru crima de inalta trădare. Colonelul Pion, reprezentantul Ministerului Public, stânjenit de lipsa de probe, declară în plină şedinţă: "în ce priveşte acuzaţia de înaltă trădare îndreptată împotriva Domnului Ghica, cunoscând înaltul său patriotism şi patriotismul Mişcării Legionare, îmi este imposibil să o susţin". Şi totuşi, Alexandru Ghica a fost con­damnat la 25 ani m.s., pentru crima de înaltă trădare şi a murit în Zar-că, la Aiud, ca oponent la reeducarea colonelului Crăciun.

Trei procese politice aşadar, desfăşurate în trei momente de răscruce ale istoriei noastre, marcate de una şi aceeaşi incontestabilă infamie, de una şi aceeaşi sete de putere, de una şi aceeaşi ură setoasă de sânge, posibile, vai, datorită uneia şi aceleiaşi slugărnicii. Dincolo de retorica întrebărilor, aceleaşi realităţi, în 1938, în 1941, în 1954. Asemănările nu sunt însă simple asemănări. Ele atestă o continuitate şi o disponibilitate îngrijorătoare, pentru un rău de substanţă, pentru un râu mai adânc, ce se cere recunoscut ca atare. La ce ar folosi eludarea? Să nu fiu însă înţeles greşit. Faptul că "Fenomenul Piteşti" s-a produs în România, faptul că protagoniştii acestui fenomen, victimele îndeosebi, au fost, în mod precumpănitor, români, faptul că s-a desfă­şurat în descendenţă altor asemenea fenomene sau evenimente ale is­toriei noastre contemporane, atestând o anume disponibilitate pentru rău, dar şi pentru frumos şi bine, faptul că modelele străine, cele asia­tice, explicite, lipsesc, neexcluzând prin aceasta ingerinţele din afară sau implicarea unor forţe străine, în ce priveşte elaborarea proiectului şi luarea deciziilor, în sfârşit, faptul că recunosc eu însumi, cu destulă tristeţe, caracterul românesc al fenomenului, nu justifică, în nici un fel, considerarea lui drept expresie a specificului românesc, aşa cum face dl. H. R. Patapievici într-un eseu, "Încercările experienţei", pu­blicat în revista "22", Nr. 1/5 -11 ianuarie, 1994. Nu! Orori asemă­nătoare, chiar dacă nu şi identice, s-au mai petrecut, mă gândesc la Inchiziţie, la teroarea instituită de Calvin în Republica sa teocratică, se petrec încă şi, probabil, se vor mai petrece pe întinsul acestui pă­mânt. Nici una nu o va echivala însă pe aceea care ne-a marcat pe noi înşine. E modul de receptare al victimelor. Călăii, în schimb, vor avea mereu nostalgia unui plus de rafinament. Suferă şi ei de angoasa deprecierii artei lor, în plan teoretic. Concret, demersul lor se bucură de aceeaşi nedesminţită preţuire.

Să revenim însă la dl. H. R. Patapievici. Textul domniei sale, un veritabil galimatias, adică preţios şi confuz, postulează -caracterul specific românesc al "Fenomenului Piteşti". "Atât în spaţiul mioritic,cât şi în fenomenul Piteşti, ceea ce se manifestă este setea de acelaşi. Abia când privim spaţiul mioritic ca anticameră a fenomenului Piteşti, gravitatea chestiunii specificului naţional este cu adevărat pusă". Ce tre­buie să se înţeleagă prin acel "acelaşi", nu ştiu. Nu ştiu, deasemenea, ce trebuie să se înţeleagă prin sintagma "gravitatea chestiunii spe­cificului naţional". E grav să constaţi, pur şi simplu, existenţa acestui specific sau e grav să constaţi că acest dat fundamental e aşa cum este, bun sau rău, şi că vrei să-1 perpetui? Nu voi încerca acum să
clarific obscurităţile. Mă voi mulţumi doar să reiterez un adevăr peste
care suntem ispitiţi să trecem cu prea mare uşurinţă. "Fenomenul Piteşti"
e considerat, şi este, o imensă şi cutremurătoare oroare, o dezgustă­toare abjecţie, de unde dorinţa legitimă a repudierii lui, de unde încer­carea de contestare a caracterului lui românesc. "Românii sunt buni,
românii sunt blânzi, sunt ospitalieri, sunt toleranţi" ni se repetă cu
ostentaţie, ca şi cum noi nu am fi în măsură să ne cunoaştem aşa
cum suntem. "În nici un caz românii nu ar fi putut concepe ei ree­ducarea", în consecinţă, faţa de victime trebuie să se manifeste o înţe­legere compătimitoare: "întrucât noi nu am trecut prin ee au trecut ei, nu
avem căderea morală să-i judecăm". De acord. Mi se pare totuşi ciudat
faptul că ne declinăm înţelegerea, dar nu remarcăm reversul medaliei
celor întâmplate, adică dimensiunea eroică. Nu spun vorbe mari, dar
faptul că un număr atât de mare de studenţi, iniţial, s-au opus reeducării,
asumându-şi riscurile, e o dovadă de eroism. Cât de simplu ar fi fost,
dacă ar fi acceptat-o cu toţii! Nu ar mai fi fost nevoie de suplicii.
Fenomenul nu s-ar mai fi produs. Amploarea supliciilor, amploarea şi
intensitatea ororii, atestă măsura rezistenţei noastre, eroismul ce tre­buia răpus. Şi dacă, în cele din urmă, a şi fost răpus, nu înseamnă că
el, eroismul, şi implicit, eroii nu au fost. Eroismul învinşilor nu e cu
nimic mai prejos decât al învingătorilor. E doar mai tragic- întoarce­
rea din Cruciadă, pe cai betegi, cu scuturi sparte, cu suflete sfâşiate
până în adânc, dincolo de şerpuirea jalnică, îşi are măreţia ei, măreţia tuturor tragediilor. Or, în mod incontestabil, "reeducarea"a fost o mare tragedie. În consecinţă, să nu rămânem pururea cantonaţi doar în abjecţie şi în complexele ce, inevitabil, decurg din ea. Să ne asumăm, cu toată onestitatea, şi eroismul. "Reeducarea", incalificabilul "Feno­men Piteşti", nu a fost numai oroare, a fost şi eroism. Aşa că, dacă cineva, asemeni domnului H.R.Patapievici, din cine ştie ce imbolduri nemărturisite, nu va avea linişte până ce nu va dovedi că acest feno­men a fost specific românesc; e liber să o facă, dar şi obligat, moral, să releve, alături de laşitate - daca cedarea la tortură poare fi numită laşitate - curajul, alături de abjecţie, măreţia discretă, multă, puţină, câta a fost  "FENOMENUL PITEŞTI -scrie Virgil Ierunca- nu a fost un fenomen tipic legionar. Nu legionarii au fost cei care s-au gospodărit şi exterminat între ei. Piteştiul, în anul 1949, era o închisoare rezervată tine­retului, mai precis studenţilor care nu-şi trecuseră încă examenul de licenţă. Dintre ei, o bună parte erau legionari, restul aparţinând tuturor formalilor politice". Precizarea, de o remarcabilă bună credinţă, s-a  vrut o punere la punct, un răspuns dat versiunii oficiale, ca şi a acelora oficioase, cum ar fi cea proferată, cu rea credinţă, de Ion Lăcrănjan, în romanul "Caloianul". Este adevărat, "Fenomenul Piteşti" nu a fost un fenomen tipic legionar, întrucât nici călăii, nici victimele, nu au fost în exclusivitate legionari. În expresie matematică, absolută, şi într-o parte şi în cealaltă, legionarii au fost cei mai numeroşi. În expresie re­lativă, lucrurile stau altfel. Nu toţi legionarii au devenit călăi. Studenţii evrei, socialişti şi comunişti, în schimb, toţi şi fără constrângere. Expli­caţia e cât se poate de simplă, întreaga acţiune era îndreptată împo­triva legionarilor. Ei erau cei vizaţi. Ei erau chintesenţa răului social, duşmanul numărul 1. Disponibilitatea coalizării cu Ţurcanu, respectiv cu Puterea, împotriva legionarilor, prin urmare, pare să ţină de firesc. Se continua o stare de lucruri mai veche. Nici penau călăi, nici pentru victime nu existau dubii în această privinţă. Faptul că prin "demascări" şi "reeducare" au fost trecuţi şi nelegionari, la Gherla şi Canal îndeo­sebi, nu schimbă cu nimic datele problemei, mai ales că, în vederile Securităţii, a fi legionar nu înseamnă, neapărat, a aparţine Mişcării Legionare, ci a fi DUŞMANUL regimului comunist, cel mai decis, cel mai înverşunat

Încă o dată, aşadar, pentru ce vizaţi, cu precădere, au fost legionarii?

Un prim răspunsa şi fost dat: "Pentru că Mişcarea Legionară s-a născut şi şi-a justificat existenţa, în viaţa acestui neam, nu doar ca reacţie anticomunistă, ci şi ca destin. Dintru început, aceasta i-a fost menirea. Anticomunismul tuturor celorlalţi deţinuţi politici a fost, mai mult şau mai putin, conjunctura! Spun aceasta fără a minimaliza aportul nelegionarilor la lupta de rezistenţă anticomunistă, luptă care a fost, mai putin a oamenilor politici, şi mai mult a românilor de rând. Antico­munismul Mişcării Legionare a fost funciar, i-a fost însăşi raţiunea de a fi. Materialisti şi atei, comuniştii nu cred, sau pretind că nu cred, în destin. Existenţa Mişcării Legionare părea să-i dezică. Şi nu au ezitat să o considere ca atare, adică, în mod indirect, să-i recunoască dimen­siunea metafizică, calificând-o, din motive ideologice, drept "fanatică". Aşa se şi explică de ce obsesia Uciderii morale a Mişcării Legionare a fost constantă. Reeducarea întreprinsă de colonelul Crăciun, la Aiud, aşa se explică. Plecând de.la doctrină, respectiv sub-pretextul noci­vităţii acesteia, e de presupus, apoi, implicarea unor forţe şi din afara ţării: Uniunea Sovietică, pe de o parte, Occidentul, cu organizaţiile masonice şi evreieşti, pe de alta. De bună seamă, dovada materială, indubitabilă, a acestei implicări eu nu o pot face, motiv pentru care nu acuz explicit, o pot presupune doar, în temeiul atitudinii manifestate, dealungul timpului, nu doar faţă de "Fenomenul Piteşti" ca atare, cât faţă de Mişcarea Legionară, ca realitate istorică. Pentru U.R.S.S., religiozitatea şi naţionalismul Mişcării Legionare, intransigenţa ei în problema integrităţii şi independenţei naţionale, nu avea cum să nu irite: era atee, Basarabia era încorporată Uniunii, ţara întreagă, practic, era ocupată. în Securitate, Pantiuşa şi Nicolschi -cetăţeni sovietici- erau factotum. Implicarea lor în acţiunea de "reeducare" e mai mult decât dovedită. Prin ei, N.K. V.D.-ul să nu fi avut nici un cuvânt? Gândind, în perspectivă, expansiunea înspre Polonia, au conceput şi realizat K aţinui. Piteştiul poate fi, foarte bine, gândit ca acţiune vizând o extindere asemănătoare peste o bună parte a pământului românesc. In ce pri­veşte Occidentul, lucrurile se cer nuanţate.-în Occident au putut să apară cărţi referitoare la subiect. Radio Europa Liberă 1-a făcut public. în procesul de instrumentare-mediatizare a războiului rece, difuzarea, de către Virgil Ierunca, a largi fragmente din lucrarea amintită mai la în­ceput, şi-o fi avut un rost, benefic, oricum, şi pentru noi, românii. Ul­terior, atitudinea antinaţională şi antilegionară s-a radicalizat, devenind ameninţătoare prin exces şi imoralitate. În 1975, în condiţii dificile pri­vind documentarea, despre "Fenomenul Piteşti" s-a putut vorbi. în 1995, când posibilitatea documentării e cât de cât alta, a dispărut, în mod .surprinzător, interesul, nu doar faţă de crimele săvârşite împotriva Miş­cării Legionare, la Piteşti şi Gherla, ci şi faţă de crimele împotriva uma­nităţii în-general, săvârşite în Est. Explicaţii se vor găsi desigur. Interesul Comunităţii Internaţionale Evreieşti de a nu fi aduşi în instanţele opi­niei publice, criminali proveniţi din rândul conaţionalilor lor, s-ar putea să fie printre ele. Germania şi-a anatemizat vinovaţii pentru atari crime inprescriptibile. Într-o anumită măsură, au făcut-o şi sovieticii, asumându-şi Katin-ul. Americanii, englezii, evreii, nu, şi nu pentru că nu ar avea şi ei criminalii lor, ci pentru că nu au dorit-o, nu o doresc şi au posibilitatea, ca învingători, să se opună.

De bună seamă, întrebarea comportă şi alte răspunsuri po­sibile: ponderea legionarilor, în închisori, a fost, de departe, cea mai mare; Mişcarea Legionară a fost singura organizaţie anticomunistă cu structuri organizatorice pe întreg teritoriul naţional, în toate straturile societăţii, disciplinată, activă, motivată ideologic; în rândurile ei puteau fi găsite mari personalităţi culturale; viitorul îi era asigurat de un corp masiv de tineri, elevi şi studenţi,,cu totul şi cu totul remarcabili; com­portarea lor demnă în lagăre şi închisori, nu e nici ea de neglijat; grupul de peste hotare, cu toate că dizidenta, reală sau pusă Ia cale, nu a lipsit, era şi el activ. Modul de receptare a pericolului legionar de către Puterea Comunistă, prin urmare, nu a fost întâmplător, după cum nu a fost întâmplător nimic din cele câte li s:au întâmplat legionarilor. Proiectul anihilării, prin reeducare, a fost gândit în perspectivă. Vizat, prin legionari, a fost, în ultimă instanţă, viitorul neamului acestuia, aflat în calea tuturor răutăţilor. Numărul jertfelor şi suferinţa au fost de neimaginat, mari şi cutremurătoare. Au fost pe măsura a ceea ce Mişcarea Legionară însăşi a fost. E concluzia ce se cere reţinută.

In cursul anului 1995, Premierul României, Nicolae Văcăroiu, întreprinde o vizită oficială la Paris. Din suită face parte, în calitate de ziarist şi poetul Grigore Vieru. Revenit în ţară, acesta publică, într-una din revistele bucureştene, impresii de călătorie, relatând, printre altele, şi despre o vizită făcută, într-una din dupăamieze, unui grup de "români inimoşi", în casa domnului George Dănescu Pişcoci, vizită în cursul că­reia s-a degustat, s-a cântat, s-au recitat poezii, s-au purtat discuţii antimonarhice. Preluând informaţia, anostă în fond, domnul Mircea Iorgulescu, la Radio Europa Liberă, se deslănţuie, la început ironic, apoi insidios, acuzator în cele din urmă: "Spune improvizatul reporter şi recentul academician că au purtat discuţii antimonarhice. Uită, în schimb, să spună ca romanul inimos Pişcoci e un legionar notoriu, care are o librărie într-unui din cartierele Parisului, profilată pe literatură legio-nar-naţionalistă..." (citat din memorie). Ascultând, am simţit în lungul şirei spinării un fior rece. Ochii apoi mi s-au închis şi am văzut sau
revăzut scene de care aş fi vrut să nu-mi mai aduc aminte: Să zicem,
camera 4 spital. În prezidiu, Ţurcanu şi ai lui. Stând pe priciuri, bandiţii aflaţi în diferite stadii de dezumanizare. La mijloc, palid, înspăimântat, Victima serii, acum el, poetul basarabean, Vieru, de care nu mă leagă nimic, îşi face autodemascarea, se flagelează, vorbind încet, incoerent, pierdut. Deodată, de undeva, din gloată, cineva în chip de Mircea Iorgulescu, se agită, sare de pe prici, se ridică în vârful picioa­relor, ridică şi o mâna, şi două degete, ca la şcoală, se opinteşte şi strigă: "Minte, domnule Ţurcanu, minte! A rămas bandit! S-a ferit să spună că Dănescu Pişcoci, Dănescu acela era legionar!" ,Un moment, tăcerea generală sufocă, aduce a lipsă de aer. Urmează apoi trăznetul: "Aşa e, banditule? Îţi acoperi camarazii? Marş în poziţie!" ceea ce însemna reluarea întregului ciclu al torturilor cunoscute. Am fost martor -mi s-a întâmplat şi mie- la multe asemenea scene. Şi iată, după cinci decenii aproape, redescopăr DELAŢIUNEA şi DELATORUL ORIGINAR; delatorul născut, nu făcut, delatorul de serviciu, pe cel ce nu are nici măcar spuza spaimei, delatorul cu simbrie şi, pe deasupra, şi mincinos, întrucât domnul George Dănescu Pişcoci nu a fost membru al Mişcării-Legionare. Simpatizant, poate.

Nu e singura întâmplare de acest fel, pe care o cunosc sau la care mi-a fost dat să particip. Mai anul trecut, cu prilejul unui sim­pozion organizat la Oradea, de redacţia revistei "Familia", ceva ase­mănător ca semnificaţie, mi s-a întâmplat chiar mie. Protagonişti, de data aceasta, o romancieră, redactor şef al unei reviste cu iz politic şi un romancier. Aceeaşi manieră de punere la zid. Despre mineriade, nu mai vorbesc deocamdată. Oricum, revoluţia din decembrie 1989 nu a curmat acea realitate obscură, fără determinări sesizabile, din care s-a născut şi se naşte mereu. OROAREA.

E adevărat, acuzarea unei continuităţi a "fenomenului ree­ducării"  pare hazardată.  Hazardată, dacă se au în vedere doar circumstanţele şi modalităţile de fiinţare. Nu însă dacă ne referim la principalul scop urmărit, inculcarea sentimentului de vinovăţie: vina de a fi fost legionar, adică ticălos, pervers, ucigaş, mai ales ucigaş, produs al unei "crime originare". Ei bine, în pofida unor eventuale declaraţii   smulse, se ştie bine cum, nici Ţurcanu, nici colonelul Crăciun, nu au reuşit o atare performanţă, la nivelul conştiinţei. Au instrumentat tragedii, sub povara munţilor de suferinţa şi orori, au strivit conşti­inţe, au mutilat trupuri şi suflete, dar nu au reuşit să convingă pe vreu­nui dintre cei vizaţi - şi vizaţi au fost mii- că mobilul luptei lor a fost altul decât cel care a fost: credinţa în Dumnezeu, iubirea de neam şi de ţară, compasiunea pentru cel obidit, admiraţia faţă de exemplul de viaţă, de luptă şi jertfă al înaintaşilor.

Azi nu mai suntem violentaţi fizic, nu suntem puşi în lanţuri, târâti prin tribunale, aruncaţi îndărătul zăbrelelor. Subzistă doar ameninţările, atmosfera de dinaintea furtunii, cultivată cu insistenţă. Subzistă violentarea informaţională, insinuările, etichetările, minciuna, calomnia, rămase aceleaşi, exercitate, vai, şi din partea cui nu te aştepţi. Sunt resuscitate spaimele, spaimele şi vina, în temeiul unei logici apa­rent corecte. De vreme ce Mişcarea Legionară e expresia istorică a unui "fenomen originar", a unei "crime originare", cum clamează, de la înălţimea prestigiului său, domnul Gabriel Liiceanu, vina nu poate să fie decât eternă. Vinovaţi înainte chiar de a ne fi născut. Vinovaţi! Vinovaţi! Vinovaţi! Arhivele totalitarismului, revistele "22", Dilema, România Literară, posturile naţionale de radio şi televiziune, mijloacele mass-media străine -şi lista pare fără de sfârşit- denigrează, denigrează, denigrează. Se perpetuează astfel un genocid moral, asemănător celui de la Piteşti, Gherla şi Aiud, ce se vrea fără sfârşit. Ce nu au reuşit par­tidele politice interbelice, ce nu a reuşit Carol al II-lea şi camarila lui, ce nu au reuşit Mareşalul Ion Antonescu şi, mai apoi, comuniştii, vreme de şapte decenii, speră să reuşească continuatorii 1or actuali. Se străduiesc, oricum. Pentru noi nu există alternativă. Suntem vinovaţi şi, în consecinţă, condamnaţi, în eternitate, pentru credinţa   în Dumnezeu,  pentru iubirea de neam şi de ţară, pentru cutezanţa sau crima de a fi încercat, oameni fiind, să devenim mai  mult decât oameni.