SUB SEMNUL ORORII DEPLINE (3)

REEDUCARE - DEMASCĂRI - PROCESE

Întoarcerea din cruciadă

de Radu Gyr

 

Întâiul cruciat

Trist geme cornul stinsei Cruciade.

 Şi noi, betegi şi jalnici seniori,

 ne poticnim sub platoşe schiloade,

 în vechi armuri, cârpite strâmb cu sfori -

baroni şi prinţi care-au purtat în spate

 Ierusalimul altor aurori.

 

Cu trupul supt de răni ce se usucă,

 amari şi-nfrânţi ne-mpleticim în fier

 câţi n-am murit sau câţi mai ştiu s-aducă

 vreo ţandăra de chivără din cer;

 pe-o umbră de mârţoagă, o nălucă,

 pe-un ciob de scut, un ciot de cavaler...

 

Când am plecat demult în Cruciadă,

 - Mai ştii, Bertrand? - eram numai lumini.

Se îmbulzea tot burgul să ne vadă,

 ne troinea sub roze şi sub crini,

 iar noi, pe armăsarii de zăpadă,

 ardeam printre vasali şi paladihi.

 

Cetatea scânteia cu mii de feţe

 şi ne-aşternea covor de borangic

 sub strălucirea razelor semeţe

 -îţi mai aduci aminte, Alberic?-

 Cu fruntea-n cer, cu spada-n tinereţe,

 încovoiam vecia ca pe-un spic.

 

Şi soarele bătea medalioane

 pe scuturi şi pe suliţe-minuni.

 Mulţimile vuiau şi, din balcoane,

 madonele cu mâini de rugăciuni

 ne surâdeau prin lacrimi ca-n icoane

 ori ne-aruncau în uliţe cununi.

 

Şi-acum ne-napoiem o hâdă ceată,

 pe piept cu câte-o urmă de blazon,

 cu coiful spart, cu faţa sfâşiată,

 sub zdreanţă unui rest de gonfalon,

 strigoi de cruciaţi ce altădată

 au fulgerat în zale de baron.

 

Şi cum povara-ntoarcerii ne frânge

 pe cai ologi, în zale care curg,

 convoiul de fantome parcă plânge

 pornind încet spre vechiul nostru burg -

pe când, necucerit şi plin de sânge,

 Ierusalimul scapără-n amurg.

 

O clipă numai porţile de-aramă,

sub care n-a fost dat să biruim,

se fac de foc şi-n urmă se destramă,

topindu-se în cerul lor sublim,

şi, tot mai jalnic, cornu-nfrânt ne cheamă,

tot mai departe de Ierusalim.

 

Al doilea cruciat

De ce, Gotfried, de ce ne înspăimântă

 o rană-n piept şi-un hârb de scut beteag,

cât încă-n noi Ierusalimul cântă

 şi mai păstrăm prăjina unui steag

sau când nobleţea-ntreagă stă, ne'nfrântă,

 în sângele rămas pe zale cheag?

 

Şi dacă fu armura să se spargă,

 tot mai suspini, nevolnic scutier?

 Adună-mi trupul în platoşa prea largă,

 din spada mea dă-mi ciobul de mâner

 şi fă-mi pentru întoarcere o targa

 din crengi cereşti şi verzi de palmier.

 

Presară-mi-o cu crini şi roze toată,

 de multa lor mireasmă să mă-mbăt

 ca-n burgul fermecat de altădată

 ce ne-ngropa sub floare de omăt...

 Aşa - cules pe targă-nmiresmată -

purtaţi-mă spre ţară îndărăt.

 

Şi ce-i de-am fost învinşi sub metereze?

Pe trup aceste biete sfâşieri

o veşnicie n-or să sângereze...

 Cândva uita-vom marile căderi

 şi braţele s-or ridica mai treze,

 sfinţite-n mirul rănilor de ieri.

 

Ne-ntoarcem frânţi sub platoşe schiloade

 sau poticniţi în zdrenţe de furtuni.

 Dar mâine-n burgul nostru cu arcade

 fecioarele cu ochi de rugăciuni,

 zâmbind în cinstea altor cruciade,

 ne-or împleti mai fragede cununi.

 

Şi mâine burgul iar o să se scoale

 în cântece de calfe şi fierari.

 Zburând, vor dănţui pe nicovale

săbii mai lungi şi suliţe mai tari

 şi s-or zbârli din fulgere noi zale

şi noi potcoave pentru armăsari.

 

Şi iarăşi, spintecând albastre spaţii,

 peste doi ani sau peste încă trei,

 cu lănciite sus, în constelaţii,

cu platoşele evului în şei,

 ţi-or sta în faţa porţii cruciaţii,

Ierusalime care nu ne vrei.

 

 

Şi vom veni mai mulţi din Soare-Apune:
şi cei de ieri, şi cei ce azi încă nu-i ştim.
Pe vechile morminte or să tune                             

noi cavaleri cu chip de heruvim,

 şi ei sau alţii tot te vor supune,

 strălucitorule Ierusalim.