© avocat Simionică; editura Euromed

22 septembrie 2007

Elancourt

"CAPITOLUL II

MAREA TRADARE

1. - Captarea revoluţiei

Pe 23-24-25 Decembrie 1989, am umblat zi şi noapte pe străzile Bucureştiului, prin staţiile de metrou, încercînd să ajut, acolo unde era nevoie de mine, la restabilirea ordinii în oraş. Mii şi mii de oameni făceau la fel. Dintre aceştia, din nou, în frunte, tineri.

La fel de entuziasmaţi ca în primele ore ale insurecţîei, la fel de curajoşi, ei nu se bazau decît pe numărul lor, care creştea din zi în zi. Tineri, din toate oraşele ţării, veneau la ßucureşti şi îşi ofereau serviciile. Dintre ei, mulţi nu s-au mai întors acasă. Imi amintesc de un grup de 47 de tineri între 17 şi 20 de ani veniţi din municipiul Galaţi, să apere revoluţia. Au mai rămas în viaţă 2.

Asasini de toate categoriile, făceau cunoscut lumii că la Bucureşti viaţa nu mai are nici un preţ.

Nopţile, oraşul era iluminat de trăsoare de direcţionare a tirului, iar zgomotul împuşcăturilor trase de tot felul de arme, atesta luptele grele care se purtau.

La început, am crezut că cei care atacau şi ucideau în timpul nopţii, sînt bande de asasini rămase fidele foştilor dictatori. Aceştia fuseseră capturaţi, iar ei se străduiau să-i elibereze cu orice preţ. Li s-a spus “terorişti”.

Incă din după-amiaza zilei de 22 Decembrie, atît în Bucureşti cît şi în alte oraşe din ţară - Timişoara, Sibiu, Craiova, grupuri de comando, beneficiind de elicoptere şi blindate uşoare, aparţinînd altor state, atacau oraşele, producînd noi şi noi victime. Televiziunea, care a funcţionat în acele zile non-stop, făcea comunicări din oră în oră despre luptele grele angajate cu aceste forţe şi despre numărul mare de victime.

Un prieten de la Craiova, cu care am vorbit la telefon, mi-a spus că oraşul a fost atacat de 8 elicoptere de acest fel, că au fost doborîte 6 şi au fost capturate 2 cu echipj cu tot. Cine erau aceşti străini care îşi permiteau să tragă la mine în ţară ca la ei acasă ?

Incă din seara zilei de 22 Decembrie 1989, pe străeile Bucureştiului, au început să acţioneze alte grupuri de cetăţeni străini. Se spunea că sînt de origine arabă. Alergau cu maşinile pe străzile oraşului, trăgînd cu pistoale mitralieră, semînd panică şi moarte în populaţie. Tîrziu în noapte atacau gurile de metrou, făcînd şi noi victime. Cine erau ei ?

La toţi aceştia, se adăugau delicvenţii de drept comun, care înarmaţi cu armele distribuite fără discernămînt în primele ore după fuga ceauşeştilor, atacau, jefuiau şi ucideau.

In tot oraşul, s-au organizat baraje. La intersecţia străzilor mari, oameni, bagaje, autoturisme, erau percheziţionate.

Au fost găsite arme şi muniţii. In multe împreejurări, cei depistaţi au ripostat prin surprindere, provocînd victime în rîndul tinerilor care compuneau barajul. La intrările în staţiile de metrou, aceeaşi situaţie. Am fost unul dintre organizatorii acestor baraje în unele zone ale capitalei, şi pot să afirm că am participat la capturarea unor astfel de terorişti. Erau cetăţeni străini, de origine arabă. Nu erau înstruiţi în cadrul unor formaţiuni de luptă regulată iar asupra celor ucişi în schimburile de focuri, nu s-au găsit decît importante sume în valută.

Ceea ce înseamnă că, erau plătiţi să tragă, să ucidă şi să provoace haos în rîndul populaţiei.

Aceste comandouri precum şi indiviz aparţinînd altor state au tras şi au ucis pînă în zilele de 25-28 Decembrie 1989, cînd au dispărut de parcă au intrat în pămînt. De asemenea, au dispărut şi prizonierii capturaţi din rîndul acestora. Cum ? De ce ?

Iată primele întrebări pe care mi le-am pus. Si de ce tac mijloacele de informare în masă ?

Asemeni multor oameni, m-am gîndit atunci că toţi aceşti cetăţeni străini, fie organizaţi în comandouri, fie indivizi izolaţi, făceau parte dintr-un plan organizat de Ceauşescu şi Securitatea sa. S-a discutat atunci, că încă înainte de Congresul al XIV-lea al Partidului Comunist, Ceauşescu, temîndu-se de o trădare a unora din acoliţii săi, şi-a importat din ţările arabe apropiate lui, (Libia, Iran, Irak, Siria), mai multe comandouri pe care le-a cazat în baze secrete. Intr-un serial prezentat la T.V. numit “Noaptea generalilor” s-a putut auzi cum generalul Guşe, şeful marelui stat major al Armatei, a emis o astfel de ipoteză. Făcînd o analiză logică a acestor date, era uşor de presupus că aceşti străini ar face parte dintr-un plan conceput în vederea antrenării ţării într-un război civil.

Intr-un astfel de plan, ei ar fi avut rolul de a semăna panică în populaţie, de a obliga populaţia neînarmată să intre în case, iar în stradă să rămînă doar doi combatanţi. De o parte Armata fidelă poporului, iar de cealaltă parte Securitatea, miliţia şi trupele de securitate. Armata, prost echipată şi înarmată ar fi trebuit să fie învinsă, aşa încît tiranul Ceauşescu să fi fost readus la putere. Această ipoteză ar fi explicat într-un fel, graba cu care cei doi tirani ceauşescu au fost judecaţi şi executaţi. Dar desfăşurarea rapidă a evenimentelor de la o zi la alta, de la o oră la alta lăsau să se întrevadă şi alte ipoteze.

Astfel, imediat după fuga celor doi ceauşescu, Generalul Vlad, şeful Departamentului Securităţii Statului (D.S.S.) anunţa public că a ordonat trupelor de securitate să se retragă în cazărmi, iar Ministerul de Interne - Postelnicu şi alţi fruntaşi ai Securităţii, loiali vechiului regim sînt arestaţi. Armata a trecut de partea Revoluţiei încă din primele minute după fuga celor doi tirani, şi era singura formaţiune de luptă bine constituită şi organizată. Beneficiind de aportul gărzilor patriotice precum şi de sprijinul populaţiei, ea trebuia să preia controlul tuturor evenimentelor şi să ia măsuri de lichidare a focarelor de lupte menţinute de elemente rebele ale Securităţii şi a cetăţenilor străini.

In acest scop, în dimineaţa zilei de 24 Decembrie 1989, însoţit de prietenul meu - inginerul - am mers la TV unde mai era încă Sediul Consiliului Frontului Slvării Nationale - . Aveam la mine un prim-proiect de decret, pa care-l redactasem în acea dimineaţă. Voiam să sugerez domnului Iliescu - care îşi asumase prerogativele puterii încă din seara zilei de 22 Decembrie - să emită acest decret, menit să descurajeze folosirea armelor de orice fel şi să stopeze vărsarea de sînge.

Conform proiectului, Armata trebuia să preia controlul acţiunilor de restabilire a liniştii şi ordinei publice, şi să înfiinţeze pe întreg teritoriu al ţării, tribunalele militare care să judece conform unei proceduri de urgenţă, similare curţilor marţiale, pe toţi ce care nu depun armele, nu se predau sau sînt prinşi în posesia unei arme de foc, după trecerea a 24 de ore de la data emiterii acelui decret.

Nu am reuşit să pătrund pînă la domnul Iliescu, dar i-am trimis printr-un curier special instituit la intrarea în clădirea TV acel proiect de decret, însoţit de o scurtă expunere de motive.

Spre surprinderea mea, un astfel de decret, a fost adoptat abia peste cîteva zile. Formularea din cuprinsul său semăna izbitor cu textul redactat de mine, ceea ce însemna că susnumitul curier şi-a făcut datoria, dar tardivitatea adoptării, a costat viaţa altor sute de mii de oameni nevinovaţi.

Toate aceste evenimente, toate aceste nonsensuri care formulau sau dizolvau ipoteze, mi-au creat multe semne de întrebare. Ceva se întîmpla, ceva nu era aşa cum ar fi trebuit să fie, dar nu-mi dădeam seama ce anume.

Cei doi ©eauşescu fuseseră executaţi, dar în ţară încă se mai trăgea, încă mai mureau oameni.

M-am oprit din goana nebună printre gloanţe şi am început să reflectez.

M-am întors pe firul evenimentelor pînă la ziua de 22 Decembrie ora 11 şi 10 minute, cînd s-a anunţat sinuciderea generalului Milea - ministrul Armatei.

Am început să reaşez temeinic, în conexiune, evenimentele la care am participat nemijlocit. Le-am comparat cu alte date, obţinute din alte surse. Metodele de investigare utilizate în scopul stabilirii adevărului nu-mi sînt străine. Ele fac parte din meseria mea, şi nu odată în cei aproape 20 de ani am constatat că amănunte uneori fără importanţă leagă fapte care într-o înlănţuire logică conduc la aflarea adevărului.

Iată cîteva din aceste amănunte. Aşa cum am arătat în capitolul II, pe data de 22 Decembrie 1989, mă aflam printre demonstranţii din intersecţia B-dului Magheru cu strada Oneşti care permite accesul în piaţa palatului fostului Comitet Central al Partidului Comunist, în imediata apropiere a Service-ciclopului hotelului Ambasador.

Cu cîteva minute înainte de a se anunţa moartea generalului Milea, un bărbat în vîrstă de 35-40 de ani s-a urcat pe carcasa unui transformator electric situat lîngă un stîlp, aproape de intersecţie şi ţinînd în mînă o lumînare aprinsă a cerut un moment de reculegere în memoria celor morţi în revoluţie. A rostit cîteva cuvinte în legătură cu victimele de la Timişoara de la întercontinental şi Universitate. L-am recunoscut. Il văzusem seara şi noaptea precedentă printre manifestanţii de la Intercontinental şi Universitate. Era deosebit de activ. Avea chiar şi o porta voce cu care vorbea oamenilor. L-am învidiat atunci fiindcă coardele mele vocale nu-mi erau de nici-un folos pentru a mă face auzit de oamenii care mă înconjurau. L-am recunoscut, deci, l-am privit cu admiraţie şi l-am ascultat. Am întrebat pe un vecin dacă-l cunoaşte, şi mi-a răspuns cu admiraţie că se numeşte Dan Iosif şi că este muncitor.

Aproape de ora 12,00 barejele Armatei şi miliţiei s-au ridicat, iar demonstranţii au putut să pătrundă în piaţă. Aşa cum am arătat, am pătruns şi eu în urma unui tanc. Dacă revedeţi descrierea acestui, vă veţi reaminti că sub geamurile celor de la Direcţia a V-a, cea mai temită din Departamentul Securităţii, care se ocupa de paza tiranilor, am întîlnit acel microbuz de culoare bej, care avea instalate pe platformă, 4 difuzoare mari.

Revăzînd în memorie acele momente mi-am pus o serie de întrebări :

- Cum a ajuns microbuzul în acel loc ? Pe toate căile de acces către piaţă au năvălit masiv mii şi mii de oameni. In acele momente ar fi fost imposibil ca acel microbuz să se strecoare în acel loc odată cu mulţimea.

- Dacă acel microbuz se găsea deja în acel loc în momentul în care masele au năvălit în piaţă, cum a fost posibil ca securiştii cei mai fideli ai lui Ceauşescu, care ocupau clădirea sub geamurile căreia era situat, să nu fi remarcat prezenţa acelei maşini şi a instalaţiilor amplasate pe ea. Aceasta cu atît mai mult cu cît în acea zonă era interzisă staţionarea oricărui autovehicul.

- Cine era persoana din microbuz, care ascunsă vederii, s-a adresat maselor ? Si de ce era aşa de preocupată, să incite masele să nu asculte încercarea lui Ceauşescu de a vorbi despre aşazisa trădare ?“Nu-l ascultaţi pe tiran ! Huiduiţi-l pe tiran” a cerut vocea din interiorul microbuzului. Si mulţimea s-a conformat. Primul elicopter s-a ridicat de pe sediul fostului comitet central al partidului comunist şi a lansat deasupra mulţimii, manifeste, în care se vorbea despre aceeaşi trădare, săvîrşită sub egida unei puteri străine. Aceeaşi voce a cerut mulţimii să nu dea crezare manifestelor şi să huiduie.

La un moment dat, o altă voce, care mi s-a părut cunoscută atunci, a reluat anunţul despre constituirea Fronrtului Salvării Naţionale şi a componenţei sale. Unde am mai auzit eu această voce ? Ulterior am vizionat o casetă pe care erau înregistrate acele momente. Reauzind vocea, .

am tresărit.

- Bine, dar parcă este vocea bărbatului acela pe care l-am auzit vorbind mulţimii prin potavoce la Intercontinental, apoi, urcat pe carcasa transformatorului în intersecţia de la hotelul Ambasador, înainte de moartea generalului Milea. Da, parcă cineva mi-a spus că îl cheamă Dan Iosif şi că e muncitor. Dar... cum a ajuns el în microbuzul staţionat chiar sub nasul securităţii ? Si de unde ştia el, despre Frontul Salvării Nationale ? Dacă ştia, de ce nu a vorbit mulţimii despre acest front în ziua de 21 Decembrie - la Intercontinental, sau măcar pe 22 Decembrie înainte de moartea generalului Milea ? Mult-ţimea, angajată în insurecţie s-ar fi simţit mult mai sigură ştiind că în sînul poporului s-a născut o astfel de formaţiune politică în stare să preia destinele revoluţiei. De ce acest F.S.N., a stat ascuns şi nu a ieşit în primele rînduri ? Poporul, l-ar fi primit cu ovaţii şi l-ar fi apărat. Miile de vieţi, jertfite deja pe altarul revoluţiei, obligau mulţimea să continue lupta pînă la capăt. Ea ar fi strîns rîndurile în jurul acestui front, şi l-ar fi apărat cu preţul vieţii. De ce a stat ascuns ?

Intrebări chinuitoare au început să-mi sfîşie sufletul.

CINE ERA IN REALITATE ACEST DAN IODIF ? CINE ESTE IN REALITATE ACEST FSN SI MAI ALES CINE SE ASCUNDE IN SPATELE ACESTUIA, SI DE CE ?

Trebuia să aflu adevărul. Simţeam că dacă voi găsi răspuns la aceste întrebări, voi reuşi să înţeleg toate nonsensurile pe care le înregistram de la o zi la alta.

Din acele momente, sensul vieţii mele s-a schimbat. Am rămas acelaş bun român, devotat poporului său, acelaş intelectual decis să nu stea în acest timp în afara istoriei, dar, mi-am subordonat întraga activitate unui singur scop - acela de a afla adevărul despre tot ce se urzeşte în ascuns în legătură cu viitorul ®omâniei.

Pentru realizarea acestui ideal, m-am abţinut de la orice activitate politică (pusesem pe picioare chiar şi o grupare politică numită “Noua Democraţie Română”- pe care am dizolvat-o) şi am devenit un observator atent, lucid şi obiectiv al evenimentelor ce se derulau, şi mai ales am început să culeg informaţii.

Mi-am asigurat sprijinul unor oameni de bună credinţă hotărîţi să mă ajute şi care îmi puteau oferi informaţii la care nu puteam ajunge pe căi obişnuite. Cu sprijinul altora, am identifiat anumite persoane, care nu fuseseră arestate deşi ar fi trebuit să fie. M-azm întrebat de ce, şi m-am interesat de activitatea lor în prezent. Mi-am adus aminte că sînt totuşi un profesionist al dreptului, cu destulă experienţă, aşa că am organizat întreaga activitate de investigaţii pe baza unor principii consacrate acestui gen, binenţeles, reduse la scara mijloacelor de care dispuneam. Si eu şi oamenii mei, ştiam că ne riscăm viaţa, dar nu aveam de ales.Bănuiam că forţe ascunse acţionează în cel mai amre secret, pentru a acapara revoluţia şi pentru a deturna sensurile acesteia într-o direcţie pe care poporul nu o dorea. Acest sene, avea aceeaşi direcţie cu drumul de pe care marea majoritate a cetăţenilor români tocmai făcuseră stînga-mprejur, lăsînd în urma lor sîngele martirilor. A ne întoarce pe acelaşi drum, chiar presărat cu flori, ar însemna să ne mînjim tălpile picioarelor cu sîngele copiilor noştri, care încă nu s-a uscat. Ar însemna suprema umilinţă şi laşitate şi am fi demni de tot dispreţul strămoşilor noştri.

Aşa ceva, nu trebuie să se întîmple. Trebuia să demasc cu orice preţ aceste manevre ascunse, şi nu puteam face asta, decî(t folosind o parte din metodele utilizate de asasinii neamului meu.

Pentru început, mi-am îndreptat atenţia în mod deosebit asupra acelei instituţii de tristă faimă - securitatea - şi în mod special asupra Direcţiei a V-a sub nasul căreia a staţionat atît de liniştit, faimosul microbuz de culoare bej. Am căutat şi am reuşit în parte să reconstitui schema de organizare şi funcţionare a acestei direcţii şi să-mi procur liste şi semnalmentele unor ofiţeri, reprezentativi prin anumite genuri de activităţi în care erau specializaţi.

Răsfoind aceste liste, am dat peste un nume şi am tresărit - căpitanul Iosif.

O rază de lumină a spart întunericul. Se năştea o nouă ipoteză, cea mai apropiată de adevăr.

Asupra întregului aparat al Departamentului Securităţii Statului ( D.S.S.) - organizat pe şapte direcţii, (oficial desfiinţat) plutea suspiciunea întregului popor. Opinia publică, simţea că securitetea în general, are un amestec în răuol care plutea în jur şi cerea capul tuturor celor peste 300.000 de funcţionari ai săi, care, evident, nu au fost nişte sfinţi. Dar la adăpostul numărului mare, se ascundeau şi cei mai rari, cei mai temuţi, cei mai apropiaţi tiranilor Ceauşescu, cei mai vinovaţi de crimele şi atrocităţile comise din ordinul Ceauşeştilor, cei din Direcţia a V-a. De ce, şi cine avea interesul să-i ocrotească ?

Incepuse să se contereze o poveste, potrivit căreia haita de lupi, hrănită şi dresată să ucidă de un stăpîn la fel de feroce, începe să realizeze că zilele şefului lor sînt numărate şi se întreabă ce se va întîmpla cu ei, după căderea acestuia. Işi simt pielea în pericol şi se grăbesc să-şi sfîşie stăpînul.

Mă bat cu palma pe frunte şi mă întreb : Cum de nu m-am gîndit la asta mai din timp ?

Intr-adevăr dacă revoluţia ar fi mers pe drumul ei firesc acei lupi, nu ar mai fi avut nici o şansă. Crimele lor ar fi fost date în vileag şi nu sînt pe lumea asta nici gloanţe, nici pedepse destulu cu care să-şi plătească păcatele.

Pentru acei lupi nu există decît o singură şansă. Să rămînă tot ei, paznicii turmelor de oi.

Pentru aceasta le trebuia un alt cioban, în alte haine dat care să răspîndească în jur acelaş miros.

Reuşisem să fac un prim pas. Reuşisem să lărgesc raza de lumină şi să văd cum haita de canibali din imediata apropiere a celor doi tirani, începe ssă se agite cu părul zburlit de frica pojarului ce se apropia, căutînd o portiţă de salvare. I-am văzut căutînd disperaţi un sprijin care să-i ajute să-şi devoreze creatorul şi stăpînul atotputernic şi să le găsească alt cioban.

I-am văeut urlînd şi muşcînd turbaţi de spaimă, din flăcările dezlănţiute de un popor care n-a mai vrut să aştepte dreptatea lupilor şi au pornit, sacrifiindu-şi mieii, să-şi facă propria lor dreptate.

I-am văzut cum şi-au schimbat hainele ca să-şi ascundă mirosul, cum şi-au găsit alt cioban pe măsura lor şi împreună s-au apucat să stingă focul abia înteţit. I-am văzut cum în bezna fumului iscat de ei, nu fără rost, se luptau cu disperare să îndrepte flăcările în direcţia dorită de ei.

Si cine, în istoria acestui pămînt, blagoslovit de Dumnezeu cu aur şi jivine de tot felul, se pricepea mai bine ca ei să stingă focurile şi să manevreze flăcările ?

Era clar. Aşa a fost captată flacăra revoluţiei, dar, sper din tot sufletul meu, că încă nu a fost înăbuşită.

2. - Frontul Salvării Nationale - Legitimitatea Puterii

Exercitate de F.S.N.

Unul dintre puţinele adevăruri enunţate de clasicii ideologiei comuniste, este acela potrivit căruia Problema Fundamentală a oricărei revoluţii, este problema PUTERII (Lenin).

Revoluţia Tineretului Român din 16-28 Decembrie 1989, a izbucnit spontan. A nfost ca o flacără care izbucnită mai întîi la Timişoara, s-a extins în toată ţara căpătînd în şase zile proporţiile unui imens incendiu, pe care guvernanţii comunişti l-au scăpat de sub control.

Nimeni nu putea sau nu dorea să revendice aprinderea scînteii.

Acţiunile unor dezidenţi cunoscuţipoporului, erau în primul rînd individuale şi mai ales izolate.

Restrînse într-o arie ce putea fi uşor controlată de aparatul de represiune şi izolat cu grijă de către Securitate, pentru ca nu cumva să scape vreo scînteie care să declanşeze o revoluţie generală.

Acţiunile de grup, erau deasemeni restrînse şi izolate.

Asemenea grupuri, nu se puteau constitui şi organiza în proporţii suficient de largi, pentru a avea posibilitatea să declanşeze şi să conducă o insurecţie.

Asemenea oameni sau grupuri de oameni, nu au putut decît să poarte un dialog indirect cu masele, prin care mai mult sau mai puţin coerent, rosteau adevăruri înfipte de mult în inima şi conştiinţa oamenilor.

Deci, neexistînd un lider sau lideri ai revoluţiei, nu a putut nimeni să-şi asume prerogativele puterii, ce rămase vacantă după fuga celor doi tirani.

Singurii care se puteau legitima ca pretendenţi la putere, ar fi fost eventualele personalităţi create de revoluţie.

Dacă au existat sau nu astfel de personalităţi născute în focul insurecţiei, deocamdată nu se ştie, sau se ignoră cu bună ştiinţă existenţa lor.

Această situaţie, denumită încă din primele ore de după fuga celor doi tirani, “vid de putere” a permis apariţia şi ascensiunea FSN-ului ca girant al puterii de stat.

Cum a apărut FSN-ul pe firmamentul revoluţiei, prin intermediul vocilor ascunse vederii, izbucnite din interiorul faimosului microbuz bej, am arătat în paginile precedente.

El a obţinut adeziunea miilor de manifestanţi, aflaţi în acele momente, în faţa sediului fostului comitet central al p.c., doar la auzul unor nume ca Doina Cornea, Mircea Dinescu, Dan Petrescu, Corneliu Mănescu, Silviu Brucan şi Laszlo Tokes. Despre numele viitorului preşedinte nu s-a spus nimic atunci.

Se pune deci prima întrebare. Cine l-a invitat pe domnul Ion Iliescu să preia conducerea ţării şi în numele cui ?

Chemat de acasă, nu se ştie de cine şi în ce condiţii, acesta, în dupămasa zilei de 22 Decembrie 1989, a anunţat poporului o platformă provizorie, din care se distingeau trei elemente agreate unanim : separeţia puterilor în stat, respectarea dreptului omului şi alegeri libere într-un sistem pluripartid.

Orice urmă de îndoială a fost risipită în momentul în care domnul Ion Iliescu, a anunţat constituirea Consiliului Frontului Salvării Naţionale cu menţiunea că acesta nu va participa la alegerile ce se preconizau.

Cu toate acestea, la nici două săptămîni de la preluarea puterii în Bucureşti şi în ţară au apărut manifestări de dezaprobare faţă de FSN, în general şi Consiliului FSN în special.

Primul semn de nemulţumire a apărut, din momentul în care s-a descoperit că domnul Iliescu, a cooptat în Consiliul FSN şi în guvern, numeroase personalităţii ale vieţii publice create de vechiul regim comunist.

Sub motivaţia că nu ar avea cine să conducă ţara, domnia sa şi-a apropriat, a menţinut sau a numit în funcţii cheie pe un Boştina sau Paul Niculescu Mizil, care au fost într-adevăr personalităţi, dar nu create în focul revoluţiei şi nici ca urmare a unei activităţii sştiinţifice de excepţie, ci pur şi simplu, ca militanţi de seamă ai Partidului Comunist.

Cînd s-a aflat că tot mai multe personalităţi de acest gen sînt cooptate în Consiliul ce asigura exercitarea puterii statului, cînd a început să se simtă intenţia noilor guvernanţi de a tergiversa lămurirea situaţiei securiştilor şi miliţienilor vinovaţi de moartea miilor şi miilor de oameni, suspiciunea şi neîncrederea maselor a crescut. Aşa s-a ajuns la prima mare demonstraţie de protest din 12.01.1990.

Ulterior datorită succesiunii rapide a evenimentelor, în opinia publică românească, s-a putut constata o creştere din zi în zi a neîncrederii în FSN, mai ales că unii membrii ai Consiliului, agreaţi de mase încă din primele momente, s-au retras (ex. Doina Cornea).

Pe măsură ce apăreau noi adevăruri ascunse cu grijă de Consiliul FSN, pe măsură ce acesta săvîrşea acte şi fapte contrare platformei anunţate iniţial, s-a putut constata o escaladare a suspiciunii şi neîncrederii.

Astfel, s-a descoperit că vicepreşedintele Consiliului domnul Mazilu, nu este în realitate un militant de seamă al drepturilor omului, ci un fruntaş al securităţii, s-a descoperit că securitatea încă mai funcţionează, deşi oficial, a fost desfiinţată ( în intreprinderi, hoteluri, turism, poştă, radio, TV), şi este folosită în continuare pentru spionarea poporului, şi altele.

Pe de altă parte, opinia publică şi-a dat seama că se practică o politică ascunsă, duplicitară, cu măsuri menite să consolideze puterea FSN-ului, prin înfiinţarea de organizaţii FSN în toată ţara, de sus în jos, la toate nivelurile şi prin culegerea de adeziuni, pe aceleaşi căi folosite de vechiul partid comunist.

Cînd Consiliul FSN, şi-a făcut publică intenţia de a participa la alegeri, revenind asupra declaraţiei de bună înenţie enunţată iniţial, suspiciunea şi neîncrederea poporului au atins paroxismul.

Pe acest fond s-a declenşat valul de protest, care a culminat cu marea demonstraţie din 28 ianuarie 1990, organizată de studenţi şi partidele politice în piaţa Victoriei din Bucure5ti.

In acea zi, pentru prima oară de la preluarea prerogativelor puterii, FSN-ului i-a fost contestată legitimitateaDeoarece consider data de 28 ianuarie 1990, ca fiind cea mai importantă zi din istoria ţării de la revoluţie şi pînă cînd scriu aceste rînduri, am să descriu mai amănunţit acea zi, care alături de cea din 29 ianuarie 1990 certifia NELEGITIMITATEA FSN-ului.

Se creaseră milte semne de întrebare. Poporul simţea că forţe ascunse manevrează din umbră, captînd ssau deturnînd sensurile revoluţiei. Sub zidurile înegrite de fumul lumînărilor care ardeau zi şi noapte, oamenii se adunau grupuri-grupuri, pe locurile unde au căzut eroii evenimentelor din Decembrie.

Se întrebau unii pe alţii, se sfătuiau unii pe alţii, şi toţi atraşi de acele locuri ale supliciului se uitau gînditori la troiţele încărcate cu flori şi lumînări aprinse, cerîned parcă, încă o dată, sfat şi sprijin, celor care, deabia plecaţi dintre cei vii, intraseră deja în istorie.

Se invoca memoria lor, şi obligaţia celor rămaşi, de a continua lupta împotriva celor pe care, îi bănuiam acum, ca fiind trădători ai cauzei revoluţioei.

Consiliul FSN, îşi dezvăluia tot mai făţiş, orientarea sa pro-comunistă. Nu îndrăzneau încă să-i spună neo-comunist sau comunism cu faţa umană, dar conservînd instituţii şi obiceiuri tipice vechiului regim, începuseră să lanseze ideea unei democraţii de tip special, necunoscut şi nedefinit.

Oamenii, se temeau din ce în ce mai mult de un nou experiment impus de la răsărit, invocînd cei 45 de ani de nefastă “lumină” comunistă care aduseseră ţara în pragul prăpastiei.

In această stare despirit, de teamă, de neîncredere şi descurajare, în masele de cetăţeni ai Bucureştiului, s-a răspîndit tot mai acut sentimentul că pentru a se stabiliza situaţia în ţară, se impune înlăturarea FSN-ului de la putere.

Conform unui Decret-lege, recent emis de Consiliul FSN, se limita posibilitatea organizării manifestaţiilor paşnice de protestare. Ele se puteau organiza doar în unele locuri retrase ale Capitalei, după o prealabilă înregistrare şi autorizare a Ministrului de Interne.

Imediat, pe zidurile din centrul oraşului au apărut lozinci de tipul “Eroii nu au murit în parcuri” şi s-a trecut la organizarea unor manifestaţii de protest, cu scopul vădit de a înfrînge dispoziţiile decretului, care erau considerate ca un prim pas de reinstalare a vechiului sistam de îngrădire a libertăţii de exprimare.

In perioada 20-27.01.1990. aproape seară de seară, mii şi mii de tineri, în special studenţi, au demonstrat în faţa clădirii Consiliului de Miniştri - în piaţa Victoriei, unde îşi aveau sediul noii guvernanţi, cerînd “Jos securitatea”, “nu mai vrem un no experiment”, “jos comulismul”, şi “jos Iliescu”, acuzînd de trădare a cauzei revoluţionare pe cei care-şi asumaseră prerogativele puterii.

Singurul membru din Consiliul FSN-ului, care-şi manifestase clar orientarea politică, a fost domnul Silviu Brucan. Acesta, considerat ideolog al FSN-ului, făcuse cunoscut în mai multe declaraţii că “a fost şi va rămîne marxist”.

Aceste declaraţii, au creat o stare de îngrijorare în rîndul maselor, care vedeau în marxism sursa comunismului şi a ceauşismului. Ca efect, manifestanţii, nu au întîrziat să ceară “jos Brucan”.

Dar guvernanţii îşi vedeau liniştiţi de treabă, ignorînd revendicările tinerilor. Uitaseră, sau poate nici nu recunoscuseră vreodată, că ei, tinerii, fuseseră aceia care treziseră din amorţeală un popor şi l-au obligat să lupte pentru înlăturarea tiraniei.

Tinerii studenţi nu s-au dat bătuţi. Ei au anunţat pentru ziua de 28 ianuarie 1990 ora 12, o amplă manifestaţie de protest, enunţînd revendicări care dovedeau în primul rînd maturitate şi vigilenţă în conservarea sensurilor revoluţiei.

La această manifestaţie, s-au alăturat şi partidele politice. Partidul Naţional Tărănesc, şi-a anunţat la rîndul său, respectînd decretul emis de FSN, organizarea unui miting în aceeaşi zi la ora 12.Celelalte partide şi grupări politice pro-democratice şi-au convocat la rîndul lor oamenii pentru ziua de 28 ianuarie 1990, la ora 12.

Avînd în vedere gravitatea şi complexitatea revendicărilor, se impunea luarea unor măsuri deosebite de organizare a manifestaţiei. Luînd exemplul studenţilor, partidele istorice s-au unit, realizînd un pachet comun de revendicări. La fel au făcut şi celelalte partide. Dar orgoliul şi aroganţa unor partide istorice, faţă de partidele mici sau nou înfiinţate, avea să conducă, aşa cum se va vedea, la Eşec.

In vederea acestei manifestaţii, în numele grupării politice pe care o reprezentam “Noua Democraţie Română” am realizat cu Partidul Democrat o alianţă, stabilind şi o platformă comună.

Astfel am hotărît să participăm la manifestaţie şi să susţinem revendicările formulate de studenţi şi de celelalte grupări politice. De comun acord am stabilit că FSN-ul nu poate să justifice legitimitatea puterii, pe care o deţine fără drept, exercitînd prerogativele ei, în contra voinţei poporului şi idealurilor revoluţiei.

In baza acestei alianţe, am format o delegaţie comună şi a mers la sediul PNT-ului, încercînd să extindem această alianţă şi cu partidele istorice.

Am fost primiţi de conducătorul Partidului Naţional Tărănesc creştin şi democrat, dar de la primele cuvinte, am înţeles că acesta nu considera utilă o astfel de alianţă. Prin replica rostită scurt “Mîine frontul cade”, am înţeles că partidele istorice sînt mult prea sigure de succes ( cel puţin PNT-ul ) şi nu am mai insistat.

Venisem să le sugerez celor de la partidele istorice, să facem un plan comun, scopul fiind acelaşi - înlăturarea de la putere a unei grupări politice nelegitime -, care, pe lîngă faptul că nu-şi exprimase clar orientarea politică şi menţinea voit, în ţară, o stare de confuzie şi instabilitate ( o să vedem de ce ) utiliza din plin toată gama de metode şi instituţii specifice dictaturii comuniste, în vederea menţinerii puterii. Venisem să le reamintesc, că în ultimul timp FSN-ul îşi întreţine acţiunile de compromitere a partidelor istorice în ochii opiniei publice lăsînd prin intermediul vechiului aparat represiv, diferite zvonuri, ca de exemplu acela potrivit căruia Partidul Naţional Tărănesc îşi cumpăra adeziunile membrilor săi cu dollari SUA, sau că partidele istorice s-au reactivat cu sprijin din străinătate în scopul de a vinde ţara capitalului străin.

De aceea, aş fi vrut să le cer să ne lase pe noi, a doua zi, să ieşim în fruntea demonstraţiei, alături de studenţi, deoarece despre noi nu se putea spune că ne cîştigăm adeziunile cu dolari SUA, şi nici că ne-am întors recent din străinătate pentru a vinde ţara străinilor. Noi am trăit aici, am luptat pentru revoluţie, şi ne-am născut în focul revoluţiei.

Dar din păcate nu am putut discuta despre aşa ceva, şi rezultatul s-a văzut a doua zi.

28.I.1990 - ora 12 - Piaţa Victoriei - Bucureşti

Ca dirijate de o mînă nevăzută, coloanele de manifestanţi, pătrundeau în ordine în piaţă.

Intîi, au venit coloanele de studenţi. Foarte bine organizate, cu pancarte şi cordoane de ordine, pentru a nu permite provocatorilor să pătrundă în interiorul coloanelor, au ocupat centrul pieţii. Erau cei mai numeroşi cca. 50.000. Apoi au venit celelalte partide în coloane bine organizate şi disciplinate.

Partidele istorice, au venit în acelaşi timp şi au ocupat latura din dreapta a pieţii. La coloanele de manifestanţi s-au adăugat alte mii de oameni care nu aparţineau nici unui partid sau grupări politice, aşa încît marea piaţă a Victoriei s-a umplut. Se strînseseră peste 300.000 de oameni.

Intre timp, printre manifestanţi se răspîndise zvonul că FSN-ul organizase o contramanifestaţie. Prin intermediul televiziunii, Dan Iosif, membru marcant în conducerea FSN-ului, cunoscut demonstranţilor din 21/22 Decembrie ca un fel de Robespierre al Revoluţiei bucureştenilor, convocase într-o piaţă din apropiere - denumita Banu Manta -, pe toţi cei care-l cunoşteau.

La acea vreme se mai ştia despre acest Dan Iosif, că în prima săptămînă de după revoluţie, însoţit de cca. 50 de persoane recrutate de el ( cine or fi fost ?) purtînd veste antiglonţ şi pistoale automate, folosindu-se de autoturismele ARO - de teren din dotarea Securităţii recent desfiinţată (formal binenţeles) au mers în aproape toate intreprinderile şi instituţiile mari din capitală ( inclusiv la primăriile de sector ) şi au organizat constituirile de celule FSN prin forţă.

Această activitate, a fost extinsă la nivelul judeţelor, municipiilor, oraşelor şi comunelor din ţară. La nivelurile la care erau constituite, acele Consilii Judeţene, municipale, etc., reprezentau puterea de stat, în numale Consiliului Frontului Salvării Nationale FSN condus de domnul Ion Iliescu. Preşedinţii acelor consilii, au fost numiţi de regulă dintre vechii activişti ai partidului comunist, care ocupau aceleaşi scaune pe care tronaseră pînă nu de mult, vechii Primii Secretari ai Partidului Comunist.

Iată cum a fost posibil, că FSN-ul, deşi la început anunţase că nu se va constitui în partid politic şi că nu va participa în alegeri, a devenit în scurt timp cea mai puternică grupare politică din ţară, care gerind puterea, manevra după bunul plac toate mijloacele moştenite de la Ceauşescu...

Revenind la demonstraţia din 28 ianuarie 1990, am remarcat că imediat după sosirea în piaţă, reprezentanţii partidelor istorice, au cerut să li se permită accesul în Palatul guvernamental pentru a trata cu conducerea F.S.N.-ului.

Sesizînd sciziunea dintre grupul celor trei partide istorice şi restul partidelor, celor trei, li s-a permis accesul la masa trativelor.

Intîlnirea celor trei cu conducerea FSN-ului, a fost televizată încă de la început.

Cu cîtevaz minute înainte de începerea primei runde de tratative, preşedintele Partidului Naţional Tărănesc, considerînd că este bine să-şi facă şi propaganda electorală a rostit de la balconul palatului guvernamental un scurt discurs.

Prin acest discurs, domnia sa, a revendicat în numele partidului pe care-l reprezenta întraega demoonstraţie, cu toate că, din totalul de peste 300.000 de oameni existenţi în piaţă, adepţii acelui partid nu reprezentau nici 10%. FSN-ul a profitat de această greşeală lansînd în ţară, cu ajutorul televiziunii, radioului şi poliţei, zvonul că partidele istorice, însoţite de peste 300.000 de adepţi, au atacat clădirea guvernamentală şi vor să pună mîna pe putere, pentru a vinde ţara la străini.

Incercînd să salvez ce se mai putea salva, am organizat o delegaţie a grupărilor politice cu care încheiasem alianţa şi am pătruns în palatul guvernamental. La fel ca noi au făcut şi alte grupări politice, sau studenţeşti aşa încît în incintă, opoziţia era reprezentată de două grupuri separate.

După terminarea convorbirilor cu cele 3 partide istorice am cerut continuarea acelăor discuţii într-un plen care să reprezinte într-adevăr toţi demonstranţii din piaţă.

Discuţiile de data asta în plen, au fost reluate în sala mare a Consiliului de Miniştri.

La aceste discuţii, au fost prezente presa, radioul şi televiziunea - române, dar cu toate că s-a filmat şi s-a înregistrat din plin, nu a fost informată de loc opinia publică despre conţinutul acestor convorbiri, care au fost mult mai importante decît primele, deoarece problemele nu au fost abordate de pe poziţia unor interese de partid, ci excluziv la nivelul intereselor naţiunii.

Imi amintesc, că în alocuţiunea rostită de mine, am arătat că în ţară domneşte suspiciunea, neîncrederea, teama, că în economie şi industrie nu se munceşte, că se perpetuează un climat de destabilizare a ţării şi că vinovat de această stare se face FSN-ul.

Am demonstrat că FSN-ul este principalul factor destabilizator, deoarece nu-şi defineşte clar orientarea politiccă, şi că se crede că datorită domnului Silviu Brucan, adept fervent al ideologiei marxiste, se încearcă o reneştere sub o formă nouă, de import al acestei ideologii, care a fost denunţată iremediabil de popor cu ocazia revoluţiei.

Am arătat că după revoluţie, s-au constituit noi forţe democratice, unele apărute în focul insurec≤ţiei, şi că se impune ca FSN-ul să cedeze monopolul puterii şi ssă acepte ca prerogativele puterii să fie exercitate provizoriu de un irganism care să reprezinte toate forţele democratice din ţară. Numai în acest mod s-ar putea obţine efecte de stabilizare a situaţiei. Am menţionat că pentru atingerea acestui scop, este absolut necesar să fie înlăturate din viaţa publică a ţării, toate acele personalităţi politice create de vechiuln regim cominist, care numai prin simpla lor prezenţă în posturi care vizează destinele ţării, constituie factori de destabilizare.

Aceste opinii au fost susţinute sau completate şi de reprezentanţii altor grupări, care în plus, au reproşat FSN-ului lipsa de iniţiativă sau chiar tergiversarea acţiunilor de identificare, judecare şi condamnare a tuturor celor ce se fac vinovaţi de crimele săvîrşite împotriva revoluţiei.

Această cascadă de acuzaţii ferme, temeinice, i-a pus în mare dificultate pe guvernanţi, deoarece mulţimea din piaţă îi numea cu vehemenţă trădători şi le cerea să cedeze puterea. Ulterior, mi-am dat seama că dacă ar fi cedat, în acele momente, ar fi fost pierduţi. Singura lor şansă era contremanifestaţia, care, încă nu-şi spusese cuvîntul în piaţă.

Guvernanţii în frunte cu domnul Iliescu, au tergiversat răspunsul, căutînd să cîştige timp. Periodic se retrăgeau din sala de consiliu pentru consultări. In realitate, agitaţi, luau măsuri de urgentare a intervenţiei maselor de muncitori manipulate în contra-manifestaţie.

Intr-una din aceste pauze, m-am gîndit că n-ar fi rău, dacă aş arunca o privire mai atentă în lur, încercînd să identific oamenii FSN-ului aflaţi atît înăuntrul sălii unde ne găseam cît şi în afara ei.

In incinta sălii, pe lîngă vechii cunoscuţi slujbaşi de frunte ai Partidului Comunist, am cunoscut persoane dubioase provenind din lumea interpolă a capitalei, care acum purtau pe braţ şi la piept, concarde tricolore cu însemnele FSN-ului. Pe unii i-am recunoscut. Ii întîlneam în tribunale, în boxele cu arestaţi, ca infractori de drept comun. Un altul, m-a recunoscut şi m-a salutat, deoarece, cu nici un an în urmă fusesem avocatul său într-un proces în care era acuzat de viol.

Deci, cam aceştia era u oamenii de încredere ai FSN-ului ? Işi plăteau datoria ? Fuseseră eliberaţi recent din închisori prin cele două decrete de amnistiere şi graţiere, date de Consiliul FSN-ului la puţin timp după ce a acaparat puterea. ( Aşa făcea şi Ceauşescu )

Văzînd că uşile sălii de consiliu erau închise şi păzite de militari, m-am întrebat de ce. Noi nu aveam de ce să ne temem, deoarece cei din piaţă erau oamenii noştri. M-am hotărît să găsesc un pretext pentru a iesi din sală şi a observa ce se petrece pe culuoarele din jur.

M-am îndreptat către o uşă cu intenţia să ies dar am fost oprit de iun soldat care o păzea, spunîndu-mi că ,a primit ordin ca nimeni să nu părăsească sala.

- Ce înseamnă asta ? Se pregăteau să ne ia ostateci ?

I-am spus soldatului că vreau să merg neapărat la toaletă dar mi-a răspuns că-i pare rău, dar acesta era consemnul pe care trebuie să-l execute.

Zărind în sală un ofiţer îmbrăcat în uniforma marinei militare, m-am dus la el şi i-am cerut indignat să facă ceva deoarece trebuie să mă duc neapărat la toaletă.

Acesta a ieşit şi s-a întors după un minut cu un alt ofiţer care mi-a spus că pot să merg, dar numai însoţit de un soldat. I-am spus că nu am nimic împotrivă şi atunci a ordonat soldatului care păzea uşa, să mă însoţească pînă la toaletă.

Ieşind din sală m-am prefăcut că mă orientez cu greu pe culuoarele care înconjurau sala de consiliu şi i-am cerut soldatului să mă conducă. Pe drum i-am oferit o ţigară, am aprins şi eu una. L-am întrebat de cît timp este în armată şi mi-a spus că de trei luni. Zîmbind l-am bătut prieteneşte pe umăr şi i-am spus că a avut ghinion că a nimerit în plin război.

Am ajuns la uşa toaletei, am intrat, iar soldatul discret, s-a retras pe culoar fumîndu-şi ţigara. La nici doi metri de uşa toaletei, am văzut o altă uşă care dădea spre alt culoar. După ce am aruncat puţină apă pe faţă şiç m-am uscat cu batista am ieşit şi prefăcîndu-mă distrat m-am îndreptat spre acea uşă. Am pătruns în celălalt culoar care era în semiîntuneric : 15-20 de oameni îmbrăcaţi în civil stăteau în picioare sau pe jos în linişte.

Lîngă uşă am văzut pe unul care fuma şi i-am cerut un foc. Intre timp, a venit grăbit soldatul şi m-a recuperat. In timp ce-mi aprindeam ţigara, canadiana cu care era îmbrăcat civilul s-a desfăcut, şi i-am văzut arma. Si acum mă mir cum de m-am putut stăpîni să nu mă trădez. I-am mulţumit pentru foc şi arborînd un aer distrat, l-am luat pe soldat de braţ şi ne-am întors spre culoarul care ne conducea spre sala de consiliu.

Pe drum m-am gîndit la atît de disputate legitimitate a FSN-ului şi am legat-o de arma zărită sub canadiana civilului de pe culoarului cufundat în semiîntuneric. Eraun pistol mitralieră de tip STECIKIM, din acelea cu care erau dotaţi aşazişii terorişti.

Reajuns în sala de consiliu, am regăsit oamenii strînşi în grupuri-grupuri; discutau. Domnul Iliescu şi ai lui nu se întorseseră.

Am căutat cu privirea un grup la care să mă alătur. R. şi T., doi tineri care mă însoţeau ca reprezentanţi ai celor din piaţă, m-au zărit şi au venit la mine spunîndu-mi că au fost îngrijoraţi de lipsa mea.

Intreaga atmosferă din jur era încordată şi le-am spus că starea lor de nelinişte se datorează acestui fapt.

In acel moment, o uşă mare care ducea în balconul palatului guvernamental s-a deschis brusc, lăsînd să năvălească în sală un individ care radiind de bucurie s-a exclamat :

- Vedeţi tovarăşi ? Te pui cu masele ?!

L-am recunoscut şi nu m-am mirat. Era unul din adjuncţii şefului de propagandă din cadrul fostului! Comitet Central al partidului comunist. Nu am spus nimic. M-am uitat doar la ceas şi am văzut că era aproape ora 18. In piaţă au început să se audă ţipete şi urlete de spaimă şi de durere, care s-au transformat într-un vacarm îngrozitor. M-am interesat ca să aflu ce se întîmplă şi am aflat că sosiseră în sfîrşit muncitorii, care organizaţi în Banu Manta de omul FSN-ului Dan Iosif, au venit înarmaţi cu bîte şi duhnind a băutură, să apere FSN-ul.

La scurt timp pe o altă uşa a intrat domnul Iliescu şi cîţiva din suita sa. Nu mai era încordat nici speriat. Liniştit, jovial, zîmbitor chiar, a făcut apel la raţiunea noastră “la necesitatea unui consens, în acele clipe grele, cînd trebuiesc apărate cuceririle revoluţiei”. Lîngă el zîmbea complice “eroul” Dan Iosif.

Simţeam că mi se face greaţă de atîta demagogie.

Mi-am adus aminte că Ceauşescu folosea în loc de “consens” expresia de “unitate de monolit în jurul partidului comunist”.

Am zîmbit amar, gîndindu-mă, că lăsînd la o parte gramatica îndoielnică, aceasta era singura deosebire între comunismul lui Ceauşescu şi noul comunism cu faţa umană pe care FSN-ul vrea să ni-l bage pe gît.

Ulterior am aflat că muncitorii din Banu Manta, conduşi de viteazul Dan Iosif, animaţi de idealuri înalte de patriotism şi civism au atacat “la bîtă” pe huliganii de studenţi, spulberîndu-i din piaţă. In cel mult o oră şi ceilalţi au fost alungaţi, şi au rămas singurii stăpîni victorioşi, în Piaţa Victoriei. Acum îşi savurau victoria în ceaţa aburilor de alcool, şi scandau îndelung, plini de devoţiune : FSN, FSN, Iliescu, Iliescu.

Nu i-am condamnat atunci, nici măcar pentru că i-au uitat pe fraţii lor morţi sub gloanţele asasinilor. Nici studenţii nu i-au condamnat pentru uitarea lor. Cu 36 de zile în urmă se legaseră fraţi de sînge jurîndu-şi credinţă pe sîngele fraţilor lor.

Studenţii ştiau că au fost manevraţi de forţe oculte, după un scenariu pregătit şi exersat ani şi ani.

Dar eu, ştiam de mult. Si asta trebuia să dovedesc. Diversiunea a devenit în mîna slujbaşilor comunismului, o armă perfecţionată la maximum.

Dar diversiunea, ca metodă de manevrare a maselor, şi scenariul, şi cealaltă metodă numită savant “disimulare”- nu fac doi bani, rămîn doar poveşti de adormit copii, în lipsa actorilor.

Ei, actorii, specializaţi şi împărţiţi pe diverse roluri; sînt cei în staare să creeze acest haos în mintea oamenilor sçimpli. Aceştia, cinstiţi şi drepţi în felul lor, sînt prea cinstiţi şi prea drepţi ca să poată lupta împotriva acestori campioni ai perversităţii.

Pe o parte din actori am reuşit să-i identific în acea& seară relativ uşor.

Dacă pe cîmpul de luptă se aflau activişti ai secţiei de propagandă a Comitetului Central al P.C. - adevăraţi aşi ai demagogiei ceilalţi nu puteau fi prea departe.

Securiştii specialişti în diversiuni ( lansări de zvonuri false, infiltrări sau disimulări ) care se dau drept muncitori cinstiţi şi cîştigă încrederea oamenilor, acompaniaţi de lepădături cu denumiri pompoase de informatori sau colaboratori, se găseau printre muncitori, care în simplitatea şi cinstea lor, i-au crezut fraţi.

Dar cine a mai văzut unlup, frate cu un miel ?

Si pentru orice eventualitate erau aproape şi cei cu STECECHIMURILE.

Ziua de 29 ianuarie 1990, a fost o fiesta.

Se serba victoria din ajun. Bucureştiul a fost bîntuit toată ziua de coloane de muncitori veniţi din alte judeţe să apere FSN-ul şi “consensul”.

Au fost devastate sediurile partidelor istorice, pentru simplul fapt că cineva a lansat un zvon, iar alţii au băgat în cap muncitorilor, că liderii acelor partide, dacă au trăit în străinătate, odată veniţi în ţara natală, au neapărat intenţia de a vinde ţara şi de a aduce patroni. Le-au adus aminte că ei sînt adevăraţii patroni, şi atunci au început să strige “Nu ne vindem ţara”, “Nu vrem patroni”, “Noi sîntem poporul”, “Noi sîntem patronii”.

Sărmanii ! Au uitat că timp de 45 de ani şi în mod deosebit pe vremea lui Ceauşescu, tot ei, muncitorii, au fost “patroni”. Si ce bine-au dus-o !

Si asta pînă nu de mult. Mă întreb : Oare cine a avut interesul ca ei să uite ce bine au dus-o în comunism şi ce mîndri au fost că sînt patroni.

In acea zi, în jurul orei 14 mă întorceam de la Tribunal. Centrul oraşului era blocat de muncitori, care strigau “fsn” şi “Jos cu partidele istorice”.

Am fost oprit de un grup şi interpelat oarecum ostentativ :

- Cu cine ţii domnule ?

Le-am zîmbit şi le-am spus că nu fac parte den nici un partid, dar am să ţin cu acel partid care va da poporului suficientă mîncare, căldură şi lumină. Bucuroşi, mi-au replicat binevoitori :

- Atunci înseamnă că ţineţi cu FSN, pentru că el o să ne dea de toate.

- Asta rămîne de văzut, le-am spus. Dacă nu vă dă ce-o să faceţi ?

- Nu se poate ! O să ne dea !

- Dar dacă totuşi nu vă dă ? Tot aşa aţi crezut şi în partyidul comunist, şi l-aţî susţinut atîţia ani. Si ce va dat ? foame, frig şi gloanţe !

- Dacă ne minte şi FSN-ul o să mai facem o revoluţie. Dar patroni nu vrem.

- Revoluţia a venit după 45 de ani de comunism. Vreţi ca şi copii voştri să moară cum au murit ei ? le-am spus, arătîndu-le lumînările aprinse, lîngă zidul Universităţii. I-am simţit că au devenit gînditori şi au început să dea înapoi.

- Nu ! a spus unul, o să mai facem noi o revoluţie !

- Atunci înseamnă că vreţi să mai moară dintre ai voştri.

I-am văzut încurcaţi şi atunci am atacat eu.

- Ia să ne gîndim puţin fraţilor ! nu credeţi că este mai bine să fie mai multe partide, pentru ca să ai de unde alege ? Dacă ajunge la putere unul care nu este bun, atunci îl schimbi cu altul.

Au zîmbit încurcaţi. Am dat mîna cu ei şi am plecat. Cînd am întors capul, i-am văzut împrăştiindu-se în tăcere.

Am scris cele de mai sus pentru că sper că această carte va fi citită de toţi romînii mei. De aceea le cer scuze acelora care ştiu deja ce ştiu eu.

Sînt convins că ei există, dar sînt totuşi puţini. Atunci, cînd ei, cei mulţi, vor şti să aleagă lupii, delatorii, instigatorii şi alţi duşmani din mijlocul lor şi să-i izoleze, comunismul nu mai are nici o şansă pe pămîntul romînesc.

3.- Sterea generală de confuzie - Deturnarea sensurilor revoluţiei

Aşa cum am arătat, consider ziua de 28 ianuarie 1990, ca fiind deosebit de importantă, deoarece pentru prima oară, comunismul este apărat de popor sau cel puţin de o parte a poporului. Pare paradoxal. Contrar sensului major al revoluţioei - înlăturarea comunismuli din viaţa ţării - la care a aderat fără echivoc, întreaga naţiune, realizînd un adevărat miracol prin unirea spontană a tuturor păturilor sociale pe baza aceleiaşi aspiraţii, la abia 38 de zile, acest miracol se destrăma, iar o bună parte a muncitorilor se desprinde din uniune şi se alătură noilor corifei ai comunismului. Acest paradox nu ar fi destul de profund, dacă în acelaş moment al desprinderii, nu ar fi apărut unul altul. Contramanifestaţia muncitorilor, care a spulberat demonstraţia anti-FSN, din 28 ianuarie 1990, nu avea o ideologie clară. Muncitorii participanţi la aceasta nu au arătat clar că doresc menţinerea comunismului, sub forma neocomunismului, sau a comunismului cu faţă umană.

Dacă şi-ar fi manifestat o astfel de opţiune, atunci s-ar fi putut susţine că poporul s-a scindat în dou) tabere, angajate într-un conflict ideologic - de o parte cei ce luptau pentru eradicarea comunismului din viaţa ţării, iar de cealaltă parte, cei ce doreau menţinerea acestuia sub o formă sau alta.

Ei şi-au exprimat în acest mod doar adeziunea faţă de o persoană sau anumite persoane din fruntea FSN-ului, fără să-şi pună problema coloraturii politice a acestui organism, sau a persoanelor în cauză.

Am discutat cu mulţi dintre aceşti pro-FSN-işti şi mi-au confirmat, că şi ei au repudiat comunismul sub orice formă, dar că acordă deplină încredere domnului îliescu şi celorlelţi conducători ai FSN-ului că ei vor fi aceeia care vor înlătura definitiv această ideologie din viaţa politică a ţării.

In acelaş timp, este de remarcat că nici unul din actuali lideri ai FSN-ului, inclusiv domnull Iliescu, nu şi-a exprimat clar, conci, poziţia lor faţă de comunism în general, şi mai ales faţă de ideologia comunistă. Aceştia au susţinut public, doar teza potrivit căreia, comunismul a fost compromis în România datorită tiraniei lui Ceauşescu.Despre opinia lor în legătură cu ideologia comunistă, au păstrat o tăcere deplină. Nici un cuvînt despre confirmarea sau infirmarea acestor texte în practica socială. Singurul care şi-a exprimat concis, convingerile sale ideologice a fost Silviu Brucan, care a fost înlăturat din conducerea Consiliului FSN, dar menţinut în alte funcţii de interes naţional, pentru motive care nu sînt greu de intuit.

Domnul Iliescu, în calitate de Preşedinte al Consiliului FSN., într-un interviy acordat televiziunii române, arătînd că provine dintr-o familie de muncitori de la căile ferate (CFR) a lăsat să-i scape afirmaţia că şi-a dedicat întreaga viaţă intereselor de clasă ale proletariatului...