© avocat Simionică; editura
Euromed
22
septembrie 2007
Elancourt
CAPITOLUL
III (1)
"INSTITUTIILE
SI ORGANIZATIILE TIPICE REGIMULUI
COMUNIST
DIN ROMANIA
Pentru a înţelege
cît mai bine, complexitatea fenomenelor care se petrec în România de azi,
precum şi cauza acutelor frămîntări sociale, este necesară o scurtă trecere în
revistă a principalelor instituţii şi organizaţii, determinate prin mutaţiile
ce trebuie să le producă asupra lor, pentru forma de guvernare care va decide
soarte acestei ţări. Nu ne vom opri decît asupra acelor instituţii şi organizaţii
care au avut un rol activ atît în timpul insurecţiei din 16-28 Decembrie cît
mai ales după. Pentru ca încă de la început să ne facem o imagine de ansamblu
asupra acestora, precum şi asupra interdependenţelor între ele, vom începe cu
cea mai temută, cea mai detestată şi cea mai privilegiată instituţie :
1) SECURITATEA
A fost
creată împreună cu Miliţia între anii 1947-1949, cu sprijinul masiv al forţelor
U.R.S.S. care ocupau ţara. Primele nuclee au fost constituite pe scheletul
vechiului aparat de contraspionaj al României, numit SIGURANTA STATULUI.
Imediat după
război, o parte a funcţionarilor fostei SIGURANTE A STATULUI, au fost arestaţi
de comunişti împreună cu forţele de represiune sovietice, şi înlocuiţi cu
membrii ai partidului comunist. Acelaş fenomen s-a petrecut şi cu vechea Poliţie.
In perioada
1946-1949, cu sprijinul forţelor de ocupaţie sovietice au fost recrutaţi şi
trimişi în URSS la şcolile speciale de instruire N.K.V.D. (actualul K.G.B.),
cîteva mii de membri ai partidului comunist, care după efectuarea stagiilor de
pregătire, s-au întors în ţară şi au ocupat toate funcţiile de comandă ale
Siguranţei Statului, Poliţiei, Justiţiei şi Armatei.
Pentru
motive uşor de înţeles, primele instituţii completate cu astfel de cadre a fost
Poliţia şi Siguranţa Statului.
După
reîntoarcerea primelor promoţii de cadre astfel specializate, cu sprijinul
consilierilor sovietici aduşi în România, s-a trecut la reorganizarea întregului
aparatal Siguranţei Statului.
Au fost
îndepărtaţi, arestaţî şi exterminaţi, toţi funcţionarii vechiului aparat şi
înlocuiţi cu indivizi recrutaţi din mediile cele mai abjecte ale societăţii (ţigani,
membrii ai lumii interpole, infractori de drept comun şi delatori).
După
efectuarea unor stagii variind între 6 luni - un an - în URSS, aceştia s-au
reîntors în ţară şi au început activitatea sub directa coordonare a
consilierilor sovietici. Pe măsura integrării lor în noul aparat pe cale de a
se constituii, se derula şi acţiunea de înlăturare a cadrelor vechi.
In acest
mod, s-a ajuns la crearea noului aparat al Ministerului de Interne, care după
1951, a fost definitivat sub denumirea MAI (Ministerul Afacerilor Interne).
S-a susţinut
şi se mai susţine că, în cadrul acestui minister, rolul primordial l-a avut
Miliţia, care în concepţia demagogică a ideologiei comuniste, avea sarcina de a
apăra poporul de valul de infracţiuni de drept comun, apărut după război, dar
în realitate, încă de la primele începuturi, poziţia cea mai privilegiată a
avut-o SECURITATEA.
In politica
internă a partidului comunist, primul obiectiv a fost acela de a distruge toate
clasele şo păturile sociale, care i-ar fi putut deveni un adversar politic. Iar
sarcina de a realiza acest obiectiv, a revenit primului său aparat de
represiune politică SECURITATEA. DE aceea, prima formă de organizare a SECURITATII, a fost structurată în scopul
realizării acestui obiectiv prin :
- urmărirea,
arestarea şi distrugerea elementelor fasciste, sau care au colaborat cu
fascismul sau au îmbrăţişat ideologia fascistă a lui Hitler, în timpul aşa-zisei
aderări a României la puterile AXEI. Această sarcină, enunţată generic, a fost
utilizată pentru justificarea tuturor abuzurilor săvîrşite în scopul consolidării
puterii comuniste. Toţi cei care ar fi putut constitui o piedică în calea
consolidării puterii comuniste, au fost exterminaţi fără discernămînt, sub
deviza că sînt fascişti şi duşmani ai poporului;
- urmărirea,
arestarea şi distrugerea membrilor partidelor politice, care funcţionaseră în
®omânia pînă la alegerile din 1946, cînd prin frauda săvîrşită cu sprijinul
direct al serviciilor N.K.V.D.-ului, puterea a fost menţinută de primul guvern
comunist al doctorului Petru Groza;
- urmărirea,
arestarea şi distrugerea reprezentanţilor unor culte religioase, inclusiv
Biserica Ortodoxă Română, care afost aservită regimului comunist;
- urmărirea,
arestarea şi distrugerea vîrfurilor intelectualităţii române, precum şi a
tuturor intelectualilor care încercau să menţină gîndirea liberă.
Al doilea
obiectiv al p.c. în politica sa internă, a fost acela de a prelua sub controlul
său întreaga viaţă economico-socială a ţării şi de a-şi crea artificial o clasă
socială superioară numericeşte (clasa muncitoare-proletariatul) pe care să o
reprezinte.
Intr-o primă
fază, s-a trecut la pregătirea la pregătirea naţionalizării mijloacelor de
producţie, care s-a definitivat la 11 iunie 1948.
In faza a
doua, regimul comunist, preluînd prin forţă controlul asu!pra mijloacelor de
producţie, invocînd în mod demagogic necesitatea refacerii ţării după război, a
ordonat dislocarea ţăranilor de la sate şi transbordarea lor la oraşe în
fabrici, uzine şi pe şantiere. Concomitent, s-a lansat acţiunea de reorganizare
a agriculturii după sistemul colhozurilor sovietice.
Realizarea
celui de-al doilea obiectiv, a însemnat adevărata probă de foc a Securităţii.
Structurile sale au fost perfecţionate şi adaptate acestui obiectiv. Numărul
funcţionarilor săi a fost sporit în mod corespunzător cu indivizi recrutaţi din
rîndul ţăranilor şi muncitorilor. Criteriul de selecţie principal fiind aşa-zisa
“origine sănătoasă” a însemnat de fapt înregimentarea unor indivizi lipsiţi de
scrupule, analfabeţi sau semidacţi, total nerealizaţi din punct de vedere
economic şi social.
Aceştia,
dobîndind peste noapte, posibilitatea exercitării unor puteri nelimitate în
numele statului, au executat fără nici un fel de discernămînt şi cu exces de
zel toate ordinele abuzive, represive, lansate de regimul comunist.
Se înţelege,
ca într-un aparat regresiv, cu astfel de funcţionari, legea forţei brutale şi a
abuzului de drept, au fost primele caracteristici ale acţiunilor lor. Se ştie că
în acea perioadă, pînă în 1962, cînd s-a realizat aşa-zisa socializare a
agriculturii, au fost arestaţi, deportaţi în lagăre de muncă forţată, schingiuiţi
şi maltrataţi, peste un milion de cetăţeni români, din care peste 600000 au
fost asasinaţi. Numărul supravieţuitorilor acelui prim cataclism social,nu depăşeşte
100000.
Toate
aceste atrocităţi, au fost săvîrşite de Securitate, în numele şi pentru
Partidul Comunist, sub supravegherea atentă a forţelor militare sovietice care
mai staţionau în ţară.
Acesta a
fost motivul pentru care încă din aceeaşi perioadă nu a izbucnit o revoltă
populară de proporţii. Istoria acelor vremuri, a consemnat deja, brutalitatea
deosebită cu care a fost înăbuşită de către forţele sovietice, revolta
ungurilor din anul 1956, condusă de Imre Nagy.
Este
important de menţinut că, victimele Securităţii, în acea perioadă, nu au fost
doar reprezentanţii ai fostelor partide politice, ai bisericii sau a
intelectualităţii, ci şi ai ţărănimii şi muncitorimii, în proporţii de masă.
Dacă ne gîndim că în această perioadă România avea cca 17-18 milioane de locuitori,
din care 6-7 milioane, reprezentau populaţia activă, ne putam forma relativ uşor
o imagine a proporţiilor genocidului.
Pe măsură
ce relaţiile sociale de tip comunist se perfecţionau, se diversificau şi
metodele de lucru ale Securităţii. Chiar şi pentru guvernanţii comunişti,
devenise clar că într-un stat în care politica internă se bazează doar pe forţă,
sistemul de relaţii sociale anacronice se poate prăbuşi. De aceea, pentru menţinerea
acestui sistemm, în faţa Securităţii s-a pus problema găsirii unor mijloace
care să prevină pe guvernanţi despre apariţia sau existenţa unor forme de opziţii.
Aşa s-a născut cea de-a doua linie a Securităţii, cea mai secretă, aşa numită
“armată a delatorilor”. Recrutarea informatorilor, nu a fost o problemă prea grea
pentru SECURITATE. Dizlocarea forţată a oamenilor de pe locurile de origine şi
mutarea lor în alte zone, au favorizat formarea grupărilor sociale cu un
contingent eterogen, în care membrii nu se cunoşteau. In ceea ce priveşte modul
de lucru cu aceste unelte ascunse ale represiunii, de asemeneaaa nu a fost o
problemă.El a fost importat de la NKVD-ul sovietic, ai cărui consilieri
continuau să activeze în cadrul aparatului de Securitate şi îşi cunoşteau bine
meseria. Si astăzi, oameni care au supravieţuit acelor timpuri, îşi amintesc cu
oroare de aceea perioadă în care mulţi dintre ei au fost arestaţi şi condamnaţi
la ani grei de temniţă doar pentru că au povestit în cercuri restrînse glume şi
istorii comice la adresa guvernanţilor comunişti. “Ochii şi urechile” securităţii
au început să funcţîoneze din plin. Acest sistem, a instaurat adevărata teroare
în sufletele şi conştiinţa oameniloçr, şi a fost poate mijlocul cel mai eficace
de îngenunchere a poporului.
Pe măsură
ce relaţiile internaţionale se cristalizau, pentru guvernanţii din aşa numitul
“bloc comunist” a apărut necesitatea de a-şi justifica pe plan internaţional,
superioritatea ideologiei în numele căreia exercitau prerogaativele puterii.
De aceea,
forţele de represiune au început să adopte forme de lucru din ce în ce mai
rafinate şi implicit mai eficiente.
In România,
a început un proces de restructurare a SECURITATII.
In
concordanţă cu acţiunile conducerii partidului comunist, care a început să-şi
aproprie un număr important de reprezentanţi ai noii intelectualităţi, de care
s-a folosit din plin, şi Securitatea a început să înoiască rîndurile, preluînd
după aceleaşi criterii de selecţie, oameni cu o pregătire superioară, dispuşi să-şi
pună inteligenţa în slujba răului.
Falsa
tehnocraţie, trebuia să dea o faţă nouă comunismului, da aceea, titlurile şi
etichetele, sfidînd de cele mai multe ori competenţa, au înlocuit imaginea
brutală a activistului de partid şi a securissstului anilor 50-60. Dictatura
comunistă a primelor două decenii, trebuia să cedeze locul tiraniei ceauşiste.
Imediat ce
a cîştigat puterea, Ceauşescu a dat un prim decret de amnistiere generală a deţinuţilor
politici (cîţi au mai rămas în viaţă) şi a început să agite în faţa opiniei
publice de pretutindeni, ideea regretului pentru abuzurile săvîrşite în trecut
în numele comunismului. Aceste regrete, şi recunoaşteri aveau un dublu scop. Pe
de o parte să-i facă o popularitate care să-l pună la adăpost de furia
poporului pe cale de a se răscula, iar pe de altă parte să-şi pună bazele
acelui cult al personalităţii, propriu marilor tirani.
Pentru
SECURITATE, amnistierea deţinuţilor politici, reprezenta o şansă de a scăpa de
imaginea pe care poporul şi-o crease asupra sa. Ea trebuia de acum să adopte
masca unei instituţii discrete, care nu are nimic comun cu represiunea, unica
ei raţiune de a exista fiind aceea de “apărare a cuceririlor revoluţionare ale
poorului, pe calea socialismului şi comunismului”. In viziunea nou creată, duşmanii
poporului, erau nişte duşmani de superclasă, împotriva cărora nu putea lupta
decît un aparat de securitate, extraordinar de bine pus la punct. In ţară
începe o activitate intensă de selecţie a cadrelor din aparatele Partidului
Comunist, Securitate, Miliţia Armata, Justiţie, Procuratură şi Ministere. In
virtutea rolului conducător în societate al Partidului Comunist, pe care
corifeii comunismului l-au consacrat printr-o modificare vicleană a constituţiei?
se instituţionalizează principiul potrivit căruia toate cadrele de conducere,
la orice nivel, sînt numite numai cu aprobarea aparatului de partid, după ce în
prealabil au fost trecute prin filtrul Securităţii.
In aceste
condiţii, puterile Securităţii, cresc incomensurabil.
Implicaţiile
ei în viaţa economico-socială a ţării, sînt determinante. Beneficiind de cadre
superspecializate pe domenii de actyivitate specifice scopului său, această
instituţie se impune pînă la identificare cu structurile organizatorice
superioare ale Partidului Comunist. Apare necesitatea instruirii superioare a
vîrfurilor Partidului Comunist prin participarea nemijlocită la activităţile
specifice Securităţii. Aparatul de partid, care asigura conducerea efectivă a ţării,
trebuia să-şi cunoască foarte bine instreumentul prin intermediul căruia ţinea
sub control viaţa naţiunii. Pe măsură ce se realiza procesul de restructurare a
cadrelor, apar tot mai frecvent situaţii cînd un virtual promovat în Comitetul
Central al p.c. este trimis mai întîi să efectueze un stagiu de 1-3 ani într-o
funcţie de comandă în aparatul central al SECURITATII. Procedeul iniţiat şi
propagat de sus în jos se transmite şi la eşaloanele inferioare. Din ce în ce
mai multe cadre ridicate în ierarhia de partid pînă la nivelul municipiilor şi
judeţelor sînt trecute să activeze în cadrul aparatului de securitate, de unde,
dacă dovedesc aptitudini, sînt promovate. Aşa se justifică ascensiunea unor
vîrfuri din aparatul de securitate în Comitetul Central al p.c., în Consiliul
de Stat sau în Guvern. Să nu uităm că Ceauşescu însuşi, înainte de a fi ridicat
în Comitetul Central al p.c., a efectuat un stagiu de 2 ani în URSS, după care
întorcîndu-se în ţară, a fost avansat la gradul de General. Specializarea a
fost făcută la NKVD pe linie de Securitate, aşa că este explicabilă pasiunea
lui pentru dezvoltarea propriului aparat de represiune, şi mai ales priceperea
diabolică, cu care a ştiut să-l mînuiască.
Deşi
imensul aparat al Securităţii era prezent şi simţit pretutindeni în mase,
regimul comunist a considerat necesar ca activitatea acestuia, mult
diversificată şi rafinată după 1970, să fie mascată, ascunsă după paravanul
aparatului poliţienesc. Era doar o chestiune de strategie a tiraniei comuniste,
a cărei acţiuni îndreptate împotriva poporului, se confundau cu acţiunile
Securităţii.
De aceea,
la data de 8 aprilie 1978, Ceauşescu emite decretul nr. 121, de reorganizare a
MInisterului de Interne, prin care se creează aparenţa că acest minister a
preluat în subordinea sa întregul aparat al SECURITATII, Inclusiv serviciile de
spionaj din cadrul Departamentului de Informaţii Externe (D.I.E.). Situaţia
este de fapt inversă, în sensul că, practic, SECURITATEA, a preluat sub control
nemijlocit, MILITIA. Este relevantă îme anunţa
ţiunea
SECURITATII de disimulare a cadrelor sale în cadrul Ministerului Afacerilor
Externe (MAE) şi Ministerului Comerţului Exterior şi cooperării economice
internaţionale (M.C.E.C.E.I) aşa încît aceste două ministere se găseau sub
controlul său efectiv. In paralel, sesizînd terenul deosebit de fertil petru
dezvoltarea SECURITATII în condiţii de maximă discreţie, oferit de Ministerul
Turismului, Ceauşescu îl numeşte pe şeful spionajului - General locot. N.
Doicaru în funcţie de Ministru al Turismului. Acesta reorganizează activitatea
turismului românesc în aşa fel încît este transformat în scurt timp într-un
minister al SECURITATII, bine camuflatt şi dotat cu tehnica de vîrf.
Departamentul
securităţii statului (D.S.S.), reorganizat în cadrul Ministerului de Interne
după decretul nr.121/1978, beneficiază de structuri noi, specifice necesităţilor
tiraniei ceauşiste.
Divizat în
două mari sectoare de activitate - internă şi externă, structura se va suferi
importante modificări în special în SECURITATEA INTERNA, care pînă în anul
1980, beneficia de aportul a peste 150000 de funcţionari repartizaţi în
principal pe 7 direcţii.
Intregul
Departament al Securităţii Statului (D.S.S.) esra condus de un Ministru
secretar de stat în cadrul Ministerului de Interne. Poziţia sa era predominenţa
în cadrul M.I., precum şi în cadrul celorlalte ministere aflate nemijlocit sub
controlulsău şi în mod deosebit, Ministerul Turismului.
Din punct
de vedere al atribuţiilor repartizate pe direcţii, schema de organizare a
D.S.S., arăta astfel :
- Direcţia
I-a - Menţine în sarcina sa, primele două obiective de la începutul acestei
instituţii şi anume - supravegherea şi la nevoie reprimarea membrilor fostelor
partide politice şi a instituţiilor religioase. Primeşte în plus sarcina de a
supraveghea şi la nevoie de a reprima pe dezidenţii politici, care începuseră să-şi
facă simţită prezenţa, din ce în ce mai acut.
- Direcţia
a II-a - êxercita controlul, supravegherea şi paza obiectivelor din ansamblul
economiei naţionale. Era aşanumita direcţie de contrainformaţii economicee. Din
punct de vedere strategic, ea era vitală pentru Ceauşescu, de aceea i-a dat un
pronunţa t caracter militar. La adăpostul activităţii sale de bază -
contrainformaţiile economice, s-a organizattt aşanumitul sistem special de apărare
a obiectivelor economice care a justificat înfiinţarea trupelor de securitate,
organizate după modelul Armatei, dar mult mai bine dotate şi ecipate din punct
de vedere tehnic, cu tancuri şi blindate ultramoderne. Efectivele acestor trupe
erau selecţionate după criterii deosebit de severe şi supuse unor antrenamente
de luptă specifice. Ofiţerii, comandanţi ai acestor trupe au fost selecţionaţi
din cadrul direcţiei a V-a, considerată ca fiind
cea mai loaială lui Ceauşescu (Ex. : In anul
1986 - Sef de stat major al trupelor se securitate, a fost numit colonescu
Pavelescu - supranumit “nazistul” care a fost adjunct al şefului direcţiei a
V-a - generalul Neagoe Marin - aghiotant personal al lui Ceauşescu). Militarii
în termen (recruţii) erau selecţionaţi fie din copii securiştilor şi activiştilor
p.c., fie dintre tinerii crescuţi în orfelinate.
După
satisfacerea stagiului militar, mulţi dintre ei erau angajaţi în Securitate şi
trimişi în şcoli speciale de instrucţie, după care, în funcţie de aptitudini,
erau repartizaţi într-una din Direcţiile D.S.S.
In concepţia
lui Ceauşescu, rolul acestor trupe, era acela de a putea oricînd să învingă
Armata în cadrul unei confruntări.
- Direcţia
a III-a - avea ca obiectiv de activitate “contra-spionajul”. A fost şi este cea
mai importantă pentru regimul comunist, deoarece principalul său obiectiv era
acela de a ţine sub control şi de amanipula întraga populaţie a ţării. Această
direcţie, a fost menţinută în cea mai mare parte de actualii guvernanţi. Ea acţiona
în strînsă legătură cu aparatul de propagandă al partidului comunist, şi dirija
imensa armată de delatori, (informatori) dispusă în reţele secrete care au ţesut
în jurul colectivelor de cetăţeni, adevărate, pînze de păianjen.
Sistemul de
lucru al acestei Direcţii, se baza pe dirijarea reţelelor de informatori din
rîndul populaţiei, care figurau şi figurează încă pe liste păstrate în cel mai
strict secret. Dirijarea acestor reţele, se efectuează de către ofiţeri, plantaţi
în toate intreprinderile şi instituţiile din ţară. Prezenţa lor, discretă, nu
era cunoscută decît de un număr restrîns de persoane din cadrul intreprinderii
sau instituţiei (directori, secretari p.c.r. şefii serviciilor de personal)
care îi sprijineau în activitatea de culegere a informaţiilor, sau de recrutare
a unor noi informatori.
Aceşti aşa-zişi
agenţi informatori, pot fi clasificaţi după modul în care au fost recrutaţi,
sau după sarcinile pe care le aveau de îndeplinit, în aproximativ 3 categorii :
- Intr-o
primă categorie, se pot încadra agenţi informatori recrutaţi prin diverse
presiuni, posibile datorită unor vicii sau unor probleme personala deosebite de
care cetăţenii respectivi erau handicapaţi.
Astfel
salariaţii care la locul lor de muncă se ocupau cu vînzarea unor bunuri la preţuri
de speculă, cei care aveau mijloace materiale modeste şi neîndestulătoare, cei
care depuneau autorităţilor comuniste cereri de emigrare, (erau şantajaţi în
vederea obţinerii vizei de plecare; cei marcaţi în viaţa personală de unele vicii
(perverşi sexuali, cartofori adulterini),
reprezentau subiecte pasive, care sub presiunea exercitată asupra lor, sfîrşeau
prin a ceda şi a deveni unelte în mîna celor care-i
dirijau. Din investigaţiile făcute de mine,
cu sprijinul unor foşti ofiţeri de securitate, am înţeles că aceştia erau
folosiţi pentru spionarea colegilor de muncă, asupra cărora întocmeau şi
prezentau periodic rapoarte. Incă de la început ei primeau nume codificate
(indicative) şi erau plătiţi în funcţie de consistenţa rapoartelor întocmite.
- Intr-o
altă categorie, se pot încadra aşanumiţii agenţi de profesie, infiltraţi în
intraprinderi în vederea realizării unor misiuni specifice. Aceştia erau de
regulă infiltraţi pentru anumite servicii specializate ale Securităţii.
Astfel, dacă
un grup sau colectiv de oameni dintr-o intreprindere sau instituţie, se făcea
cunoscut Securităţii printr-o atitudine ostilă regiomului, imediat apăreau sub
forma unor noi angajaţi, agenţi trimişi ssspecial de serviciile secrete
interesate, care de regulă erau numiţi în posturi cheie.
De
asemenea, instituţiile de bază ale statului, ministere, organe centrale,
organizaţii obşteşti (sindicate) radioul, televiziunea, presa, aveau
întotdeauna ca miniştri, directori generali, lideri sindicali sau directori,
persoane verificate şi recunoscute ca fiind colaboratori de nădejde ai Secu!rităţii.
Nu rare erau situaţiile cînd ofiţeri superiori de securitate, erau trecuţi în
rezervă (formal) şi numiţi în funcţii de directori sau lideri sindicali.
Perioada de activitate în acele funcţii era direct proporţională cu timpul
necesar pentru îndeplinirea misiunii pentru care au fost infiltraţi.
In această
categorie se încadrează şi agenţi care ocupau posturi cheie în sistemul de
culegere a informaţiilor (curieri, portari, telefoniste, secretare, etc.)
- In cea de-a
trreia categorie se încadrează agenţii disimulaţi în diverse funcţii în cadrul
serviciilor de personal, învăţămînt-salarizare sau în birourile de documente
secrete. Aceştia proveneau din rîndurile ofiţeerilor sau subofiţerilor de
securitate activi sau trecuţi la rezervă, sau vechi activişti ai partidului
comunist, care datorită insuficienţei studiilor au fost îndepărtaţi din cadrul
aparatelor respective. Ei se ocupau cu întocmirea de dosare (aşanumitele dosare
de cadre sau de pe'rsonal) pentru fiecare salariat, în care notau absolut toate
datele despre fiecare persoană în parte (studii, vîrstă, familie, aptitudini,
slăbiciuni, viaţa personală) şi semnalau ofiţerului care coordona reţeaua de
agenţi, orice amănunt despre o anumită persoană, care ar fi putut interesa
serviciile Securităţii. Această categorie de agenţi era deosebit de temută în
rîndul salariaţilor, deoarece, de cele mai multe ori, de ei depindeau
salarizarea sau ascensiunea profesională a unor specialişti, şi nu de puţine
ori chiar libertatea celor care încercau să li se opună sau să-şi manifeste
opinii personale.
Aceşti agenţi, se deosebeau în primul rînd
prin incapacitatea lor intelectuală (semidocţi sau analfabeţi) pentru care la
un moment dat nu au mai făcut faţă ritmului de dezvoltare a aparatelor p.c. şi
Securitate şi au fost înlăturaţi. Dar odată trecuţi în noile funcţii, ei au
fost în continuare ocrotiţ®i şi privilegiaţi, în schimbul serviciilor pe care
le aduceau ca informatori şi delatori de prim rang.
Cu privire
la modul de lucru cu aceste reţele de agenţi informatori, este de menţionat în
primul rînd că de regulă ofiţerii coordinatori, aveau la dispoziţie în cadrul
intreprinderilor sau instituţiilor birouri discrete, de a căror existenţă nu ştiau
decît conducătorii şi agenţii din reţea. In aceste birouri ei primeau pe agenţi
pentru a primi rapoarte sau pentru a da sarcini sau instrucţiuni. Este de
asemenea de menţionat că între ofiţerii coordonatori de reţele şi agenţii din
categoriile 2şi 3, există o strînsă cooperare cu privire la modul de utilizare
a agenţilor din prima categorie. Ei erau selecţionaţi după aptitudini şi
îndrumaţi să cîştige încrederea oamenilor din colectivele unde erau plantaţi.
Apoi, în
mod discret, ei erau sprijiniţî să fie promovaţi pe poziţii ce puteau constitui
pîrghi în cadrul unui mecanism de manipulare a maselor, cum ar fi liderii unor
grupe sindicale.
Pentru
exemplificare, se cuvine a face o scurtă analiză a revoltei salariaţilor din
uzinele TRACTORUL - din Braşov.
La data de
15 noiembrie 1987, aceştia s-au răsculat datorită faptului că salariile şi aşa
mult diminuate din cauza nerealizării planului de producţie, nu au putut fi plătite.
Revolta a fost spontană şi a avut la început caracterul unor revendicări
sindicale, care, ulterior, s-a transformat într-un protest la adresa regimului
comunist. Liderii grupelor sindicale şi ceilalţi informatori din reţeaua
uzinei, au participat alături de muncitori la revoltă. Deşi ei au fost cei care
au formulat revendicările ce au fost acceptate de autorităţi şi au condus la
sintigerea conflictului (plata salariilor), nu au fost arestaţi. Au fost arestaţi
în schimb, toţi cei care au iniţiat şi au determinat declanşarea revoltei.
Explicaţia este simplă. Aceştia din urmă, au fost identificaţi cu ajutorul reţelei
de informatori, şi în funcţie de ponderea lor în declanşarea revoltei, unii au
fost judecaţi şi condamnaţi la închisoare pe diverse termene, iar alţii au fost
rupţi de familii şi mutaţi forţat în alte localităţi din ţară. In fazele următoare,
reţeaua de înformatori şi-a făcut datoria şi viaţa a redevenit aproximativ liniştită
la Braşov.
Dar reţelele
de înformatori, au fost şi sînt utilizate în mod cu totul deosebit, în
momentele de criză acută ale regimului comunist. In astfel de momente, aceste
rteţele, devin pîrghii în aplicarea unor metode tipice, care să ajute la ieşirea
din criză.
Una din
acele metode este aceea a dezbinării, învrăjbirii oamenilor. “Divide et
imperat”, vechi principiu de guvernare al tiraniilor antice, nu a fost cîndva
mai bine şi mai eficient utilizat ca în regimurile totalitare comuniste. Armata
subversivă a informatorilor şi delatorilor, mînuită cu o diabolică eficienţă de
sectoarele de propagandă ale partidului comunist prin intermediul sreviciilor
secrete ale securităţii, a reuşit nu o dată să deturneze atenţia oamenilor de
la adevăratele cauze ale nemulţumirilor şi să-i lanseze într-o luptă oarbă,
unii împotriva altora. Procedeul era simplu. Se lansu zvonuri false, întreţinute
şi alimentate cu grijă, prin intermediul acestor reţele.
Izbucnea
ura şi duşmănia reciprocă.
In timp ce
oamenii îşi spărgeau capetele unii altora, guvernanţii asistau de sus,
zîmbitori şi mulţumiţi că în timp ce ei se bat, nu mai au timp să se gîndească
nici la frig, nici la mîncare, nici la întuneric.
Revenind la
atribuţiile Direcţiei a III-a din cadrul D.S.S., trebuie să mai menţionăm că
informaţiile culese pe această cale, erau distribuite după caz, tuturor
celorlalte servicii ale Securităţii în funcţie de specificul activităţii fiecăruia.
De asemenea, serviciile de contra-spionaj ale acestei direcţii, erau primele
care preluau şi puneau în aplicare planurile de intoxicare a maselor, întocùite
de celelalte direcţii sau de secţiile de propagandă ale partidului comunist,
punînd în mişcare şi coordonînd reţelele de informatori. In ultimul deceniu,
activitatea de supraveghere a maselor, a fost întărită prin introducerea în
circuitul de culegere a informaţiilor a mijloacelor tehnice de ascultare şi
interceptare a convorbirilor, la scară naţională.
Dar unul
din cele mai importante obiective ale ofiţerilor coordonatori ai reţalelor de
informatori, era acela de a selecţiona cadrele preconizate să evolueze pe scare
ierarhică a regimului comunist. Prin topate cele 3 categorii care compuneau reţelele
de iuunformatori, erau supravegheaţi îndeaproape tyoţi cei avuţi în vedere spre
a fi selecţionaţi şi promovaţi în aparatele p.c. şi Securitate. Despre
acvtivitatea lor se întocmeau rapoarte periodice, se solicitau şi se acordau
avize de promovare într-o funcţie mai importantă, numai după o prealabilă şi
temeinică trecere a persoanei în cauză prin filtrul Securităţii. Regula era
aceea, că pentru ocuparea unei funcţii de la un anumit nivel, era absolut
necesar acordul aparatului Partidului Comunist, care niciodată nu era decît după
o prealabilă avizare a ofiţerului de securitate care răspundea de locul unde
lucra persoana propusă.
- Direcţia
a IV-a - A fost constituită cu misiunea specifică de a asigura un control
permanent al Partidului Comunistă de la început. Dacă în prima perioadă, al a
fost asigurat cu sprijinul forţelor militare sovietice, ulterior a devenit
necesară organizarea unui sistem propriu care să-i asigure un control eficient,
asupra singurei instituţii din ţară, care s-ar mai fi putut opune dictaturii
comuniste. Acest sistem, a fost creat tot în cadrulinstrumentului său de bază -
Departamentul Securităţii Statului D.S.S.) şi a atins forma cea mai perfecţionată
prin organizarea serviciilor speciale din cadrul Direcţiei a I-a.
Totul a
început prin numirea în toate funcţiile de comandă ale Armatei, a unor generali
“specializaţi” In urss.
Este de
sine înţeles, că în timpul studiilor făcute în Rusia Sovietică, ei şi-au
completat cunoştinţele militare, trecînd şi prin şcolile KGB-ului, unde au învăţat
mai temeinic decît arta militară, arta contraspionajului.Reîntorşi în Tară şi
ocupÇndu-şi funcţiile, ei au trebuit să asiguren sedimentarea puterii
partidului comunist, punînd Armata la dispoziţia acestuia.
Intr-o primă
fază, s-au lovit de un principiu
sacru al A2rmatei Române - neutralitatea sa
politică. Acest principiu a fost sabotat prin introducerea funcţiei de “ofiţer
politic” (politruc) adoptată după sistemul sovietic. Aceşti ofiţeri, au ocupat
simultan şi funcţiile de şefi de stat major în unităţile miitare. Cei mai
fervenţi oponenţi ai acţiunii de politizare a Armatei, au fost ofiţerii din
celebrul Birou 2 de contrainformaţii, al Armatei Române. Impotriva acestora
s-au îndreptat în primul rînd atenţiile noilor generali.
Cu
sprijinul consilierilor sovietici, au îndepărtat treptat vechii ofiţeri de
carieră, inclusiv pe cei aparţinînd Biroului 2, înlocuindu-i cu ofiţeri proveniţi
din rîndurile aparatului de Securitate care se născuse şi începuse să se
dezvolte. Aşa a apărut Direcţia de Informaţii a Armatei (D.I.A.). Pe măsură ce
puterea partidului comunist s-a concretizat, Securitatea, împreună cu
reprezentanţii săi din cadrulD.I.A., au desăvîrşit acţiunea de politizare a
Armatei. Au luat fiinţă organizaţii ale partidului comunist în fiecare formaţiune
militară, şi s-a "extins regula că ofiţerii să fie făcuţi membrii ai
partidului comunist. Odată cu consacrarea în Constituţia ţării a “rolului
conducător al partidului comunist”, s-au instaurat două reguli de bază :
1) - orice
ofiţer, avansat la gradul de general, devenea automat şi mambru al Comitetului
Central al partidului comunist. Dar pentru a atinge acest grad, ofiţerul în
cauză, trebuia să treacă toate probele de credinţă ale aparatului de
Securitate;
2) - In
schimb, generalii, trebuiau să fie primii care să înlesnească controlul
exercitat de Securitate, asupra Armatei.
Si acest
control s-a asigurat prin intermediul Direcţiei a IV-a din D.S.S. Ofiţerii
acestei direcţii, au fost infiltraţi în principal în cadrul D.I.A. (Direcţia de
Informaţii a Armatei° şi aveau ca prim objectiv, supravegherea în permanenţă
loaialităţii generalilor faţă de Partidul Comunist şi Secretarul sau general.
Deoarece
această Direcţie avea sarcina de a ţine sub control Armata, prin intermediul
ei, ofiţerii de securitate, consideraţi a fi cei mai loiali familiei Ceauşescu,
(cei proveniţi din Direcţia a V-a) erau numiţi în funcţii de comandă la unităţi
ale Armatei, care prezentau interes pentru tirani. Exemplul următor este
edificator. In anul 1986, Nicu Ceauşescu - fiul tiranilor, a fost numit de părinţii
săi în funcţie de Prim Secretar al Comitetului judeţean al p.c. - Sibiu, pentru
a-l pregăti în vederea preluării de la tatăl său a funcţiei de Secretar General
al p.c. Pentru a-i pregăti terenul, părinţii săi au numit în funcţie de
Comandant al Garnizoanei militare - Sibiu, pe locotenent - colonel Dragomir
Aurel, fost ofiţer cu gradul de maior în cadrul Direcţiei a V-a din cadrul
D.S.S., care pînă la data numirii în această funcţie, fusese şeful gărzii
personale a Elenei Ceauşescu - soţia Dictatorului. Inainte de aceasta el fusese
ofiţer aghiotant al Generalului Constantin Olteanu în perioada în care acesta a
îndeplinit funcţia de Ministru alo Armatei.
Este clar că
acest ofiţer se bucura de o încredere deosebită
din partea familiei foştilor tirani din
România, dacă într-o primă fază el a fost desemnat să-l supravegheze pe
Ministrul Armatei, apoi să o păzească pe soţia lui Ceauşescu, pentru că în cele
din urmă să-i asigure liniştea şi securitatea fiului acestuia.
Si nu s-a
înşelat. Acest ofiţer, în timpul insurecţiei, a ordonat forţelor armate să tragă
în populaţie fără somaţie, provocînd multe victime (zeci de morţi şi răniţi).
In prezent,
el se află în aceeaşi funcţie. Mai mult, însoţit de militari înarmaţi a intrat
în clădirea în care se aflau membrii noului Consiliu judeţean - Sibiu al FSN, şi
sub ameninţarea armelor, a dizolvat acel Consiliu şi a reînfiinţat altul în
care s-a autoinclus şi el.
Dar
performanţa cea mai înaltă a Direcţiei a IV-a din D.S.S. a fost realizată
atunci cînd a determinat Consiliul Superioral Armatei prin manevre subtile, să-l
aleagă pe Nicolae Ceauşescu şi în funcţia de Comandant Suprem al Armatei.
Această performanţă nu a fost posibilă decît atunci cînd această direcţie a
avut sub control întreaga componenţă a Consiliului Superior al Armatei, pe toţi
generalii şi ofiţerii superiori, comandanţi ai marilor unităţi militare din ţară.
Incepînd cu
anul 1984, serviciile Direcţiei a IV-a sînt reorganizate în vederea realizării
unui obiectiv nou, ordonat de Nicolae Ceauşescu - contraspionajul îndreptat
împotriva URSS.
Este una
din primele măsuri de apărare pa care Ceauşescu şi le ia, speriat fiind de
transformările preconizate de Èremlin.
De aceea,
obiectul de activitate al Direcţiei a IV-a denumit “contraspionaj militar” se
împarte în două categorii de misiuni.
Intr-o primă
categorie sînt menţinute sarcinile care vizau controlul şi supravegherea
permanentă a Armatei şi a loaialităţii generalilor săi.
In cea de-a
doua categorie, sînt stabilite sarcini de organizare şi funcţionare a unor
servicii de contraspionaj care aveau misiunea permanentă de a intercepta şi
anihila acţiuni de spionaj ale KGB-ului sau altor servicii secrete din blocul
comunist, îndreptate împotriva regimului Ceauşescu.
De aceea,
ofiţeri de elită şi cu mare experienţă în activitatea de spionaj sînt trecuţi în
cadrul acestei direcţii (Ex. Colonelul Teodorescu, unul dintre cei mai
experimentaţi spioni ai D.I.E.)
De asemenea
în cadrul D.I.A. (Direcţia de înformaţii a Armatei) au fost constituite
servicii cu acelaşi obiectiv.
Inainte de
izbucnirea evenimentelor din 16 Decembrie 1989, agenţii acestei direcţii, în
frunte cu comandanţii lor au fost prezenţi la Timişoara.
Sefii Direcţiei
a IV-a - Generalul Emil Macri şi colonelul Filip Teodorescu se găsesc şi azi la
Timişoara, arestaţi sub învinuirea de ... genocid.
Direcţia a V-a - Oficial, această Direcţie
s-a constituit pentru a asigura paza demnitarilor, a diplomaţilor străini şi a
clădirilor misiunilor diplomatice şi consulare din România.
In
realitate ea a fost destinată şi reorganizată pentru a asigura paza familiei
Ceauşescu şi a înalţilor demnitari din jurul său. Ulterior, această Direcţie a
reprezentat o adevărată gardă pretoriană a tiranilor Ceauşescu. Se înţelege, că
avînd această misiune, puterile acestei Direcţii erau mult mai mari decît ale
celorlalte. La fel şi numărul funcţionariloçr săi era mult mai mare.
Incercînd să
fac a radiografie a acestei Direcţii, am constatat că aria sa de activitate era
mult mai largă decît părea la prima vedere. Intr-adevăr, ar fi fost mult
prea simplu, ca această Direcţie, atît
de apropiată tiranilor Ceauşescu, să se ocupe doar de paza lor, a familiei lor şi
a Reprezentanţilor diplomatici şi consulare. Noile autorităţi instaurate la
putere în România, nu au dat publicităţii nici o informaţia oficială cu privire
la organizarea acestei Direcţii. Mai mult,, au trecut sub tăcere şi au sufocat
în mod deliberat orice informaţie , care ar fi putut să pună în discuţie modul
de organizare şi componenţele acestei Direcţii, altfel decît pentru organizarea
serviciilor de pază a demnitarilor. Si o să vedem de ce.
In
investigaţiile făcute pe această temă, am căutat în primul rînd să aflu de ce
Direcţia a V-a din cadrul D.S.S. era considerată de întregul aparat poliţienesc
ca fiind cea mai temută şi cea mai omnipotentă.
Explicaţia
că şeful acestei Direcţîi - Generalul Maior Neagoe era şi aghiotantul personal
al lui Ceauşescu, nu era suficientă. Atunci, am încercat să stabilesc în amănunt
obiectivele. Aşa am ajuns să recunosc cel puţin 4 genuri de activităţi ale
faimoasei Direcţii a V-a din D.S.S.
1) -
Activitatea de pază. In funcţie de natura persoanelor şi instituţiilor ce
trebuiau păzite de această Direcţie, distingem cel puţin 4 modalităţi de
executare diferită a acestei activităţi.
a) - Paza
sediilor, instituţiilor diplomatice şi consulare acreditate în România. Fără
comentarii. Acest gen de activitate este practicat pe toate meridianele pămîntului,
conform unor reguli internaţionale.
b) - Paza
sediilor instituţiilor fundamentale ale statului de tip comunist (sediile CC al
p.c., Consiliul de Stat, Consiliul de Miniştri, etc.) şi a aeroporturilor.
c) - Paza
personală a înalţilor demnitari de stat şi ai Partidului Comunist : (Prim
ministru, viceprimministru, vicepreşedinţi ai Consiliului de Stat, Secretari ai
Comitetului Central al Partidului Comunist).
d) - Paza
personală a membrilor familiei Ceauşescu şi a locuinţelor acestora. In această
activitate se înscrie şi asigurarea pazei traseului pa care circulau Nicolae şi
Elena Ceauşescu. De aceea această misiune era asigurată fie de un corp de gardă
- atunci cînd era vorba de o reşdinţă personală a familiei, fie de un serviciu,
atunci cînd era vorba de asigurarea unui anumit traseu, desemnat în prealabil, pe
care se deplasau cei doi tirani. Astfel, de exemplu, paza uneia din locuinţele
din Bucureşti a acestora, situată în cartierul Floreasca - str. Beller nr. 1,
era asigurată de un corp de gardă, condus de un “şef” desemnat colonelului Nae
Octavian (Reţineţi vă rog acest nume). Pentru fiecare din reşedinţele celor doi
(Snagov, Neptun, etc.) era desemnat un astfel de corp de gardă. Aceste corpuri
de gardă erau compuse din subofiţeri şi ofiţeri aparţinînd detaşamentelor
U.S.L.A. şi erau controlate nemijlocit de Ministerul de Interne - Tudor
Postelnicu.
Paza
traseelor de deplasare a celor doi tirani, era asigurată de Serviciul 510 din
Direcţia a V-a, condus de Colonelul Marinescu. Acest serviciu, putea oricînd
mobiliza pe traseu, în afară de forţele proprii (USLA şi agenţi) şi importante
forţe ale Miliţiei din cadrul Serviciilor de pază, ordine şi circulaţie. In
sarcina acestu!i serviciu era şi ţinerea în permanenţă sub control, prin
posturi mobile de observaţie şi intervenţie, a principalelor zone de acces către
sediile Comitetului Central al p.c. Esta încă vie în mintea bucureştenilor,
imaginea acelor “băieţi veseli de pe Victoriei”, care îmbrăcaţî în haine
civile, plantaţi din 30 în 30 de metri, dotaţi cu aparate de radio-emisie-recepţie
şi arme purtate discret dar ameninţător, supravegheau îndeaproape trecători şi
înh special genţile şi sacoşele lor, care ar fi putut ascunde imaginare maşini
infernale. Ei reprezentau imaginea reală a spaimei permanente în care trăiau
cei ce se autointitulau “cei mai iubiţi ...” şi acoliţii lor.
Este de menţionat
că şi ceilalţi membrii ai familiei aveau asigurate serviciile de pază, de către
aceeaşi Direcţie a V-a.
Nicu Ceauşescu,
fiul preaiubit al celor doi tirani, era în permanenţă Insoţit în escapadele sale
de pervers sexual, de 5-6 gorile alese pe măsură, care nu de puţine ori,
organizau şi participau nemijlocit la orgiile Prinţului.
2) -
Activitatea de supraveghere - Era în afară de paza personală a familiei Ceauşescu,
cea mai importantă misiune a acestei Direcţii, care reliefează concluzia certă
că ea a reprezentat de fapt un superaparat propriu de spionaj şi de represiune.
Pentru a realiza dimensiunea reală a acestei direcţii se impune analiza ariei
de supraveghere pe care o exercita.
a) -
Supravegherea demnitarilor de stat şi ai Partidului Comunist
Cu toate că
nu erau niciodată aleşi sau numiţi fără o amănunţită verificare, ei erau ţinuţi
în permanenţă sub observaţie. Adeziunea şi loaialitatea lor fără echivoc, era
în permanenţă controlată, pentru ca nu cumva în conştiinţa lor să se producă
vreo fisură. La cel mai mic semn, care ar fi indicat că e o astfel de fisură,
demnitarul supravegheat era imediat înlăturat. Dacă fisura era certă, era
pasibilă chiar înlăturarea fizică a persoanei încauză, pe calea unui asasinat
viclean. Sînt cunoscute cazurile lui Virgil Trofin - fost Secretar al
Comitetului Central al p.c. şi viceprim ministru al Guvernului - şi Generalul
Ion Ioniţă - fost ministru al Armatei. Dacă fisura nu era decît o bănuială, se
lua măsura trecerii suspectului într-o altă muncă, unde trebuia să producă prin
activitatea sa, noi dovezi de adeziune şi loaialitate. Nu de puţine ori, se
luau astfel de măsuri doar pentru stimularea zelului unor demnitari în
executarea sarcinilor tresate de cei doi tirani. Supuşi unor astfel de teste,
cei vizaţi de regulă, se întreceau în a-şi arăta deplina adeziune faţă de
politica Partidului Comunist dictată de cei doi Ceauşescu. Evident că reacţiile
lor, erau determinate nemijlocit de teama de a nu-şi pierde privilegiile. Se
crease deja o castă a burgheziei roşii, iar cei pătrun‘şi în acestă castă, se
bucurau de privilegii şi avantaje materiale, care-i situau cu mult deasupra
nivelului obişnuit de viaţă al poporului. Dar pentru a pătrunde acolo, sus, ei
trebuiau să facă în prealabil, dovada că nivelul conştiinţei lor se situează
exclusiv la nivelul demagogiei practicate cu cinismm de ideologia pe care o
serveau. Ei trebuiau să se dovedească suficient de abili în a demonstra că tot
ceea ce întreprind, slujesc intereselor poporului iar în realitate profitul era
doar al castei. Toate aceste dovezi, erau inventariate cu grijă de serviciile
speciale ale Direcţiei a V-a din D.S.S. şi prezentate tutorilor lor.
Supravegherea
se realiza în principal prin ofiţerii acestei Direcţii, desemnaţi pe lîngă
fiecare demnitar în parte în calitate de aghiotanţi sau şoferi pe autoturismele
ce-i de serveau. Lor li se adăugau secretarele şi funcţionarii cu care
demnitarii aveau cele mai frecvente contacte pe linia exercitării funcţiei cu
care erau investiţi. Aceştia întocmeau rapoarte periodice sau ori de cîte ori
era necesar, şi le prezentau unui Serviciu de cadre din Direcţie. Pentru
completarea informaţiilor, erau utilizate de la caz la caz, toate celelalte
mijloace de care dispuneau şi celelalte Direcţii ale Securităţii, inclusiv cele
de interceptare şi ascultare a convorbirilor. Rapoartele prezentate de
supraveghetori, erau sortate şi completate cu grijă de acel serviciu special, şi
apoi prezentate tiranilor Ceauşescu. Aşa se exploică grija bolnăvicioasă,
manifestată constant de fiecare demnitar, de a se afla în cele mai bun,e relaţii
cu reprezentanţii Securităţii în general şi în mod special cu cei de la Direcţia
a V-a. Sterea lor de graţie şi dizgraţie, depindea în cea mai mare măsură de
rapoartele întocmite de această Direcţie a V-a. De mute ori vîrfuri ale acestei Direcţii, avide de putere au fost
promovate în funcţii importante în stat, înlăturînd prin deleţiune pe alţi
contracandidaţi. Este uşor de imaginat dimensiunea puterii şi influenţei de
care se bucurau membrii acestei Direcţii.
b) -
Supravegherea şi coordonarea celorlalte Direcţii din cadrul D.S.S. şi a Miliţiei
Avînd
astfel de puteri, se înţelege că Serviciile irecţiei a V-a din D.S.S., puteau
dispune de toate mijloacele de control şi supraveghere a tutror celorlalte
Direcţii din Departament. Ele se puteau folosi oricînd de agenţi sau reţele de
informatori, controlate de celelalte Direcţii, puteau să dea sarcini şi să
pretindă rapoarte, ori de cîte ori considerau necesar şi toţi executau cu maximăç
promptitudine şi eficienţă, ştiind că cei care ordonau acele misiuni, sînt cei
mai apropiaţi de Cabinetul nr. 1 şi 2 de la Comitetul Central al p.c.
Dar cel mai
important mod de supraveghere era plantarea de ofiţeri superspecializaţi şi
instruiţi în cadrul Direcţiei a V-a în funcţiile de conducere ale celorlalte
Direcţii.
Se înţelege
că şi Direcţia a V-a avea propriile sale reţele de informatori, prin
intermediul cărora, pe de o parte' îşi obţinea nemijlocit informaţiile
necesare, iar pe de altă parte, controla activitatea celorlaltor reţele.
Supravegherea
Miliţiei, se realiza în cadrul general de subordonare a acesteia de către
Securitate. In raporturile dintre cele două departamente ale Ministerului de
Interne, rolul Miliţiei, era acela de a acoperi acţiunile Securităţii, ori de
cîte ori era necesar.
Dacă, se
hotăra demararea unor acţiuni tipice aparatului de Securitate, şi era necesară
arestarea unor oameni învinuiţi de săvîrşirea unor înfracţiuninpolitice (opoziţia
unui grup restrîns cu privire la demolarea unei biserici sau a unui monument
istoric - de ex.) intervenea mai întîi Miliţia care opera reţineri de persoane
sub învinuirea unor contravenţii sau infracţiuni de drept comun ( tulburarea
liniştii publice, ultraj contra autorităţii, etc.). Printre persoanele reţinute
de Miliţie, dse aflau şi cele faţă de care Securitatea manifesta interes. Ele
erau trecute automat în aresturile Securităţii şi anchetate după regulile
acesteia. Consecinţele, erau, fie recrutarea celor arestaţi ca informatori, fie
distrugerea acestora (uneori chiar şi fizică) dacă se dovedeau un pericol real
pentru sistem. Dacă se dovedea arestarea ca fiind o eroare, intervenea din nou
Miliţia, care trebuia să confecţioneze probe şi să născocească învinuiri prin
care să determine condamnarea judecătorească a acelor persoane pentru săvîrşirea
unor imaginare infracţiuni de drept comun. Supravegherea se mai asigura şi prin
aceea că Securitatea dispunea de birouri în sediile Miliţiei, iar ofiţerii
ocupanţi al acelor birouri se interesau îndeaproape de activitatea serviciilor
acesteia, de starea fenomenului infracţional, precum şi de evntualii infractori
de drept comun, care puteau fi recrutaţi pentru diversele acţiuni sau operaţii
declanşate de acest temut aparat. Este de la sine înţeles, că în virtutea
puterii sale Direcţia a V-a, avea întotdeauna prioritate în raporturile Miliţiei
cu alte Direcţii ale Securităţii.
Este
important de menţionat, prin semnificaţie ei, următoarea situaţie de fapt,
asupra căreia, vom mai reveni într-un alt capitol. In cadrul Direcţiei a V-a
din D.S.S. exista un serviciu special compus don ofiţeri, care îndeplineau
misiuni de represiune deosebite. Aceştia dispuneau de legitimaţii de ofiţeri de
miliţie (pa nume fictive) precum şi de uniforme ale Miliţiei. Aceşti ofiţeri,
numiţi “specialişti”, aveau la dispoziţie etajul 6 din sediul Miliţiei
Municipiului Bucureşti, unde erau amenajate birouri dotate în mod deosebit. Nu
aveau acces în aceste birouri decît ofiţerii “specialişti” menţionaţi mai sus şi
cîteva din vîrfuri - Tudor Postelnicu - ministrul de interne, Generalul Vlad
Iulian - şeful D.S.S., Generalul Marin Neagoe, ‘eful Direcţiei a V-a, Generalul
NuTă - şeful Miliţiei şi Colonelul Bărbulescu - şeful Miliţiei Municipiului
Bucureşti (nepotul lui Ceauşescu). Se păstra cel mai strict secret asupra
acelor birouri, iar consemnul deosebit de sever era acela că nici un alt lucrător
al Securităţioi sau Miliţiei, nu avea voie să urce la etajul 6.
Această
situaţie specială, a aprins imaginaţia şi curiozitatea multor ofiţeri şi subofiţeri
ai Miliţiei, care au căutat să afle cauza unui secret atît de bine păzit în
propria lor casă. Făcînd investigaţii cu privire la această situaţie mai mult
decît ciudată, am reuşit să descopăr un procedeu de lucru al Securităţii, greu
de imaginat prin cruzimea lui. Dacă o anumită persoană era considerată deosebit
de periculoasă pentru “sistem” şi se punea problema dispariţiei acesteia,
“cazul” era dat în competenţa acelor ofiţeri “specialişti” spre a fi rezolvat.
Unul sau doi ofiţeri din această grupăă, se prezentau la domiciliul persoanei
în cauză, îmbrăcaţi în uniforme ale Miliţiei, sub un motiv invocat de
circumstanţă. Fără să bănuiască nimic, nici familia, nici persoane vizată,
viitoarea victimă pleca spre sediuol MIliţiei, de unde nu mai revenea niciodată.
După un anumit timp, familia victimei mergea la Miliţie să ceară lămuriri
despre motivul reţinerii sau arestării rudei. Ofiţerii de miliţie, de această
dată autentici, căutau în evidentele oficiale şi comunicau rudelor că Miliţia
nu a arestat nici-o persoană cu numele indicat. Dacă rudele insistau şi invocau
numele ofiţerilor care ridicaseră victima de acasă, erau din nou controlate
evidentele şi li se răspundea că nu există nici ofiţeri de miliţie cu numele
indicate. După milte tergiversări birocratice, se comunică rudelor că persoana
căutată, probabil a dispărut. De cele mai multe ori se invoca drept cauză a
dispariţiei, fuga celui căutat peste graniţă, iar demersurile familiei, erau
apreciate drept încercări ale rudelor de a ascunde complicitatea la infracţiunea
de trecere frauduloasă a frontierei, de teama unor consecinţe.
Metoda de a
face să dispară pesoane indezirabile pe această cale, era utilizată de regulă
împotriva acelor pesroane care nu erau cunoscute opiniei publice şi nu exista
deci riscul ca un număr mare de oameni să conteste cauza dispariţiei invocate
de Miliţie, sau să declanşeze un scandal cu ecouri în presă şi
radioteleviziunea internaţională. Singura şansă de supravieţiure a unor dezidenţi,
a fost aceea că înainte de a fi cunoscuţi de Securitate, ei erau cunoscuţi şi
recunoscuţi de opinia publică internaţională, ca fiind opazanţi ai regimului
comunist.
La acest
sinistru etaj 6, mai aveau loc şi incidente neprevăzute. Doi foşti subofiţeri
de Miliţie care lucrau la etajul 5 al acelei clădiri, mi-au povestit cazul unui
tînăr, probabil student, care fusese prins de mai multe ori lipind pe ziduri
manifeste anticomuniste. De fiecare dată, miliţienii care-l capturau, îl
eliberau, după ce-i aplicau o severă pedeapsă corporală. Intr-o zi a fost prins
din nou, şi fiind adus la Sediul Miliţiei Municipiului Bucureşti, a fost
întîlnit întîmplător de şeful Miliţiei - Generalul Nuţă, care era cunoscut ca
un om deosebit de crud. Acesta s-a hotărît să-l ancheteze personal pe tînăr, şi
pentru că avea acces, a urcat cu tînarul la etajul 6. După circa trei ore de
anchetă, tînărul a murit, iar Generalul Nuţă, neavînd alte ajutoare la dispoziţie,
a chemat doi subofiţeri de miliţie de la etajul 5 şi le-a ordonat să ridice
cadavrul tînărului, să-l transporte în biroul lor şi să întocmească un raport
din care să rezulte că tînărul a decedat în biroul lor, fiind bolnav de inimă.
Generalul
le-a promis că va obţine un certificat medico-legal, care să ateste oficial
această cauză a decesului. Unul din subofiţeri a refuzat, şi se spune că a fost
mutat disciplinar într-o altă localitate din Tară. Toate demersurile făcute de
mine pentru al găsi au eşuat. Nimeni nu ştie pe unde ar putea fi. Inainte de a
dispare, acesta a povestit mai multor colegi ce a văzut la acel etaj §. Cei doi
cu care am vorbit eu, mi-au povestit că prin această sursă, au aflat de existenţa
unor camere de tortură, dotate cu cele mai sofisticate mijloace de realizare a
acestui scop. El este unul din semnatarii raportului, care au confirmat decesul
tînărului dintr-o cauză naturală.
c) -
Supravegherea nemulţumiţilor
In cadrul
acestei Direcţii, exista serviciul normal 150, al cărui şef, Maiorul Ciucă, îl
supranumise în derîdere “Servicul paraportare-reclamagii”. La prima vedere,
acest serviciu poate fi considerat ca un banal copartiment care se ocupa cu
înregistrarea unor reclamaţii sau sesizări ale oamenilor.
In
relitate, statutul acestui compartiment era mult mai complex. Starea de nemulţumire
a cetăţenilor români, atinsese de mult proporţii de masă, iar intensitatea
acestuia, a crescut pe măsură ce se înmulţeau măsurile profund abuzive şi
antisociale luate de regimul comunist.
Dacă aceste
nemulţumiri individuale sau colective izbucneau sau se manifestau local, ele
erau date spre rezolvzre celorlalte Direcţii ale Securităţii.
Existau însă
situaţii cînd unii nemulţumiţi, veneau direct la sediul Comitetului Central am
p.c. şi solicitau audienţe la cel mai înalt nivel al conducerii P.C., pentru a-şi
prezenta protestele împotriva unor anumite măsuri abuzive, luate la acel nivel.
De cele mai multe ori, aceşti oameni îşi mai formulaseră protestele sau
revendicările şi altor organisme ale puterii, în ordine ierarhică. Unii dintre
aceşti petiţionari, mai hotărîţi, nu abandonau lupta şi se hotărau să se
p^rezinte în faţa celor mai înalţi demnitari ai statului, pentru a-şi cere
drepturile.
Pentru a înţelege
mai bine acest fenomen, trebuie să arătăm ca regulă instaurată de sus în jos pe
linie de partid şi de stat era aceea că niciodată conducătorii partidului nu
trebuiau să fie acuzaţî public pentru luarea unei măsuri greşite sau abuzive,
care provocau prejudicii cetăţenilor. Trebuiau păstrate cu orice preţ aparenţele
şi în acest scop trebuiau conservate şansele că la nevoie vîrfurile p.c. să
intervină şi să descopere vinovaţii imaginari care să fie acuzaţi că au aplicat
greşit orientările sau dispoziţiile date de ei. De aceea, toate indicaţiile,
sarcinile sau dispozţiile emise prin Cancelaria Comitetului Cental al P.C.,
erau întotdeauna transmise organelor şi organizaţiilor partidului, cu menţiunea
“strict secret”. De exemplu, dacă d"e la Cancelaria Comitetului Central al
Partidului Comunist de transmitea, ca urmare a unei vizite de lucru a lui
Nicolae Ceauşescu într-un oraş, ordinul de a se demola un cartier în care se găsea
şi o biserică ca era considerată “monument istoric”, primăria acelui oraş,
proceda de îndată (urgent) la executarea acelui ordin în termenul ordonat. Dacă
se întîmpla ca locuitorii oraşului să-şi manifeste nemulţumirea pentru
demolarea bisericii şi exista riscul ca protestele să se transforme într-o
revoltă de proporţii, Ceauşescu şi acoliţii săi, avizaţi de Securitate, asupra
acestui risc, interveneau nemijlocit şi anulau ordinul de a se demola
biserica.. In acest caz, ei făceau publică ideea că un anumit salariat al Primăriei
era vinovat de neînţelegere. El era urgent concediat sau trecut la altă muncă,
sub motivul că ordinul corect, dat de conducerea superioară a Partidului
Comunist, a fost de a se muta biserica - monument, nu de a se demola.
Salariatul
în cauză era pe nedrept sancţionat deosebit de sever sub motivul că a fost
neglijent în serviciu. El nu se putea apăra nici public, nici pe calea justiţiei,
deoarece ordinul scris dat de conducerea P.C., fiind un act strict secret, nu
putea fi niciodată depus la instanţa de judecată. Dar biserica pînă la urmă tot
se demola, cu sprijinul conducerii cultului religios tutelar, care fiind
aservit P.C., îşi dona acordul, împotriva protestelor enoriaşilor şi a
preotului parohiei.
Dacă unul
sau mai mulţi locuitori ai acelui cartier nu renunţau şi veneau la Bucureşti
pentru a cere audienţă la Comitetul Central al P.C., cazul era considerat grav şi
se luau măsuri speciale. Exista regula ca toţi cei ce solicitau audienţă la
conducerea statului, să fie înscrişi de urgenţă pe o listă de audienţe.
Inscrierea în condica de audienţe, nu era niciodată o problemă. In termenii cei
mai politicoşi, solicitanţii erau întotdeauna asiguraţi că vor fi primiţi în
audienţă în cel mai scurt timp. Si într-adevăr, ei erau primiţi foarte repede,
uneori în aceeaşi zi, numai că persoana care-i primea în sediul central al P.C.,
nu era un reprezentant al Comitetului Central al P.C. Era ofiţerul serviciului
150 din Direcţia a V-a a D.S.S., care de regulă se prezenta ca fiind consilier
prezidenţial. Aceste lua toate datele petentului şi se interesa îndeaproape de
natura problemei pentru care solicitase audienţa. Dacă era vorba de o chestiune
banală, petentul sau petenţii erau îndrumaţi, după caz, să se adreseze altor
organisme sau instanţelor judecătoreşti. Aceasta era una din formulele de paşaportare
a petiţionarilor, numiţi “reclamagii”. Dacă însă, motivul audienţei era mai
grav şi viza reproşuri sau proteste adresate conducerii P.C., atunci ofiţerul
de securitate desemnat pentru acea audienţă, amîna data soluţionării petiţiei şi
fix un termen în acest scop, pe care-l comunica şi persoanelor în cauză. In
realitate, termenul era fixat pentru ca întregul serviciu 150 să fie alertat şi
să aibă timp să adune date cu privire la situaţia creată şi la persoanele care
creasară audienţa. Odată strînse toate datele, la termenul fixat, ofiţerii
acestui serviciu, desemnaţi să se ocupe de caz, încercau fie prin convingere,
fie prin intimidare, să-i determine pe nemulţumiţi să renunţe la revendicarea
solicitată şi să se întoarcă acasă. Dacă reuşeau, aceasta era a doua formă de
“pasaportare”. Dacă, după ce se utilizau toate mijloacele de intimidare şi de
constrîngere, aceştia erau suficient de hotărîţî şi nu renunţau, atunci erau
trimişi acasă sub un motiv sau altul, ier “cazul” considerat acum ca fiind
deosebit de periculos, era predat spre rezolvaare grupului de “ofiţeri specialişti”
de care am vorbit mai sus. Aceştia, “după procedeul arătat”, se prezentau în
uniforme de miliţie şi cu legitimaţii false, la domiciliile petenţilor
consideraţi de acum duşmani deosebit de periculoşi, erau invitaţi la sediul
Miliţiei şi urcaţi la etajul 6, de unde nu mai reveneau niciodată în mijlocul
familiei. Aceasta era cea de-a treia şi ultima formă de “paşaportare” şi se
apreciază că în ultimii 10 ani, au dispărut în acest mod cca. 30.000 persoane.
3) -
Reprimarea
Această
activitate, a fost preluată şi coordonată exclusiv de Direcţia a V-a, în numele
şi pentru patronii lor Nicolae şi Elena Ceauşescu. Pînă în anul 1962,
activitatea de reprimare, se desfăşura doar sub forma distrugerii fizice a orcăror
potenţiali adversari politici. Ea s-a concretizat prin uciderea în masă a peste
15% din populaţia activă a ţării şi nimeni pînă acum, nu s-a preocupat de
stabilirea unor cifre reale care să reliefeze proporţiile genocidului.
Poate că de
acumînainte, istoria o va face. După venirea la putere a lui N. Ceauşescu,
activitatea de reprimare a căpătat forme noi, din ce în ce mai sofisticate, pe
măsura specializării aparatului său, din ce în ce mai perfecţionat. Modalităţile
de reprimare se diversifică, şi este de menţinat caracterul aşa-zis preventiv
al acestei activităţi. Asta înseamnă, adoptarea regulei că trebuie evitată
necesitatea intervenţiei brutale în masă. Prevenţia trebuie realizată prin
depistarea la timp a focarelor unri eventuale revolte, şi anihilarea urgentă a
vîrfurilor sau iniţiatorilor ei. De asemenea, era apărat cu grijă principiul
potrivit căruia reprimarea trebuia dă aibă întotdeauna un caracter popular, în
sansul că cei reprimaţi trebuiau să apară întotdeauna în faţa opiniei publice
drept duşmani ai poporului sau infractori de drept comun. De aceea, suprimarea
vieţii unor opozanţi ca şi reprimarea brutală în masă, devinsoluţii de extremă
necesitate. Ele erau practicate în cel mai strict secret, iar cei care
coordonau şi executau nemijlocit acţiunea, foloseau drept paravan Miliţia,
Armata sau Gărzile Patriotice (civile).
De aceea,
distingem trei modalităţi de reprimare :
a) -
Suprimarea, anihilarea sau izolarea unor opozanţi sau a conducătorilor unei
revolte pe cale de a se declanşa. Acestea se realizau pe două căi :
- Intr-o
primă cale, Securitatea trebuia să procedeze nemijlocit la arestarea şi
cercetarea învinuiţilor. Soluţia era, după caz, fie suprimarea discretă a persoanelor
în cauză, prin intermediul serviciilor specializate în acest scop, uneori chiar
prin iradierea fie anihilarea fizică a unor opozanţi prin internarea acestora
în clinici de neuropsihiatrie unde erau supuşi unui tratament special de
distrugere a sistemului nervos, fie prin trimiterea acestora în judecata
Tribunalelor militare sub învinuirea săvîrşirii unor fapte penale deosebit de
grave (trădare, uneltire împotriva ordinii de drept, etc.) şi condamnarea la
pedepse privative de libertate pe termene deosebit de lungi. In acest ultim
caz, totul se derula prin intermediul Procuraturii Militare şi se asigura o
publicitate amplă, cu ajutorul serviciilor de propagandă ale P.C.
- A doua cale,
era aceea prin din care Securitatea, folosea ca intermediari în acest scop,
MiliTia, Procuratura civilă şi Tribunalele civile. In aceste situaţii se
proceda la o discreditare totală a victimelor, car pe baza unor probe
mincinoase, fabricate cu grijă, erau condamnate pentru săvîrşirea unor grave
infracţiuni de drept comun.
Acestea
erau aşa-numitele erori judiciare săvîrşite cu bună ştiinţă, din ordinul
Securităţii, pa care lucrătorii aparatului de justiţie le-au întîlnit adeseori,
ignorînd substratul lor politic, care era ascuns cu foarte multă grijă.
b) - A doua
modalitate era cea a reprimării brutale a unor manifestaţii de masă sau a
revoluţiei unor grupări sociale, care izbucnea datorită lipsurilor materiale şi
greutăţilor din ce în ce mai greu de suportat. PLanul de reprimare precum şi
coordonarea acţiunilor erau asigurate de Serviciile specializate ale Direcţiei
a V-a din D.S.S., şi erau antrenate de la caz la caz toate celelalte Direcţii şi
servicii ale Departamentului Securităţii Statului. Securitatea asigura
executarea misiunilor de diversiune, provocări, intoxicarea maselor şi spionaj,
iar celelalte forţe antrenate, asigurau imobilizarea, molestarea, arestarea şi
izolarea prin violenţă a răsculaţilor. Serviciile de propagandă a P.C.
participau nemijlocit alături de Securitate, în condiţii de maximă discreţie.
După înăbuşirea revoltei, ele preluau controlul acţiunilor de restabilire a
echilibrului şi de normalizare a vieţii grupării sociale respective, în
limitele hotăr te de conducerea P.C.
Reprimarea
brutală, efectivă, era asigurată de forţele Milităriei, la care se adăugau şi
trupele regulate ale Departamentului Securităţii Statului. Aceste forţe,
utilizau toate mijloacele (inclusiv intervenţia armată) pentru dispersarea,
imobilizarea şi anihilarea grupului social angajat în revoltă.
Conducătorii
acelui grup, erau identificaţi prin mijloacele de informare ale Securităţii,
arestaţi, izolaţi şi predaţi serviciilor speciale ale D.S.S. de către Miliţie,
care după anchete secrete, de cele mai multe ori sumare, hotărau soarta lor. Ei
puteau, fie să dispară pentru totdeauna, fie să suporte ani grei de închisoare
ca infractori de drept comun, fie să primească domiciliul forţat în alte
localităţi, departe de casele şi familiile lor.
c) - A
treia modalitate, era cea a represiunii individuale, în care se disting două
situaţii specifice :
- Intr-o primă situaţie, pot fi desemnate măsurile care se luau împotriva oponenţilor sau deziden,ţilor cunoscuţi pe plan internaţional. Impotriva acestora, nu se risca luarea vreunei măsuri violente de teama declanşării unor scanda