© avocat Simionică; editura Euromed

22 septembrie 2007

Elancourt

CAPITOLUL III (3)

"In preajma izbucnirii insurecţiei din 17-22 Decembrie 1989, imaginea de ansamblu, reală, a D.S.S.(Departamentul Securităţii STatului) se prezintă astfel :

In fruntea întregului Departament, se situa Direcţia a V-a care coordona şi superviza activitatea întregului D.S.S. pe plan intern sai extern.

Conducerea acestei Direcţii a V-a era asigurată efectiv de oamenni de taină a cuplului Ceauşescu care se acupau şi de protecţia lor personală.

Sub comanda lor efectivă se aflau ofiţerii specialişti ai serviciului “Execuţii” precum şi Detaşamentele de şoc U.S.L.A.. Tot ei coordonau bazele secrete de antrenament pentru pregătirea formaţiunilor de terorism, fiind singurii care puteau dispune de acţiune ale comandourilor aflate în stagiul de pregătire.

In cadrul Direcţiei, funcţiona un serviciu special de Dezinformare, care era utilizat sub controlul nemijlocit al lui Ceauşescu şi a oamenilor săi de taină, atît pentru acţiuni desfăşurate pe plan extern cît şi pa plan extern.

Vîrfurile acestei Direcţii a V-a, puteau dispune oricînd, în numele lui Ceauşescu de Serviciile D.G.T.O., C.I.D.-ului şi ale D.I.A.(Direcţia de Informaţii ale Armatei).

De asemenea, în virtutea atribuţiilor lor de bază cu privire la protecţia familiei Ceauşescu, puteau dispune oricînd în numel"e lui Ceauşescu de mijloacele de transport (avioane, elicoptere, autoturisme) aflate în dotarea serviciilor care asigurau paza cuplului preşidenţial, precum şi de formaţiunile armate (Securitate, Miliţie, Armată) afectate acestui scop.

In virtutea aceloraş atribuţii, puteau dispune oricînd de celelalte Direcţii ale D.S.S. şi Miliţiei.

In sfîrşit, trebuie menţionat că prin regulamentul stabilit de Ceauşescu, în cazul unor revolte de masă, se constituia automat un Comandament Central compus din vîrfurile Securităţii, Miliţiei şi Armatei, condus personal de Ceauşescu şi de oamenii săi de taină care transmiteau toate ordinele de înnăbuşire a revoltei în numele lui Ceauşescu.

Penton ca tabloul să fie complet trebuie să menţionăm că In conformitate cu principiile generale de exercitare a puterii de stat în timpul regimului Ceauşescu toate persoanele numite în funcţii cheie care asigurau exerciţiul puterii în mod public, erau doar personaje de paia, docile, gata oricînd să execute orice ordin al lui Ceauşescu fără nici un fel de discernămînt.

MILITIA

Aceasta institutie, are in componenta sa toate elementele constitutive ale uniu aparat politienesc. Oficial functiile Militiei erau acelae de a sigura ordinea si discipiplina in tare, iar metoda sa de lucru era aceea de a preveni savirsirea infractiulinor de drept comun. Caracterul preventiv-educativ, folosit ce slogan in acivitatea Militiei, era tot atit de fals ca si umanismul socialist, invocat de doctrina judiciara a Procuraturii si justitiei. Aceasta institutie, la fel ca si celelalte, prinmodul lor de organizare si functionare, sint tipice regimurilor comuniste. Ele nu sint decit copii jalnice ale mamelor lor sovietice, si se carcterizeaza in primul rind prin rolul lor profund represiv. In general, infara de subordonarea sa fate de Securitate, Militia se distinge prin atentia pe care o acorda asazisului obiectiv de aparare a avutuluiobstesc. Dintre toate valorile sociale, ce trebuiesc protejate intr-un stat de tip comunist, viata, integritatea fizica, familia, morala, avutul personal, ocupa.... in ordinea de prioritate, ultimele locuri. Pe primul loc, se situeaza, de departe rolul Militiei de a intari paza si integritatea avutului obstesc si a ordinii de drept dictate de regimul comunist. Subordonata acestor obiective fundamentale, Militia a fost organizata si dezvoltate ca un aparat de represiune care intotdeau na a secondat si a sprijinit Securitatea, si s-a preocupat in primul rind de asaisa "paza" a "avutul obstesc". Prin "avut sau avere obsteasca" se intelege conform doctrinei comuniste, in sensul cel mai larg, proprietatea intregului popor, asupra intregii avutii nationale. In sens restrins, de exemplu, muncitorii dintr-o fabrica, sau taranii dintr-un CAP erau proprietarii tuturor masinilor, utilajelor, etc. precum si a roade lor provenite din munca lor. Dar dacă vreunul din ei (un muncitor sau un tăran) lua un surub din fabrica sau 3 stiuleti de porumb de pe cimp, erau arestati de Militie, anchetati, trimisi in judecata de Procuratura si Condamnati de Tribunale la pedepse grele, care anulau orice idee de umanism. Pentru asazisa "paza" a avutului obstesc, erau alocate cele mai importante forte ale Militiei. Pe masura ce constringerea exercitata fata de propor, provoca tot mai dese actiuni de revolta, Militia se reorganizeaza, in sensul ca isi constituie formatiuni proprii, puternice, capabile sa intervina si sa anihileze prin forta, focarele de revolta. Sint renumitele "batalioane speciale de intervenite" - faimoasele "casti alte de trista amintire in memoria poporului roman. De imaginea lor, sint legate indestructibil masacrele comise la Timisoara, Bucuresti si in alte orase din tara, in periodaca 16-22 Decembrie 1989.

Avind in vedere datele generale expuse mai sus, distingem in organizarea Militiei, mai multe compartimente (Directii). Cel mai important compartiment, dar si cel mai numeros este acela care are ca obiectiv de activitate "Paza si ordinea". Pina aici, nimic rau; Orice stat civilizat, are in aparatul sau politienesc, un compartiment care raspunde de paza si ordinae publica; Numai ca "Directia de paza si ordine" din cadrul Militiei, a foost structurata pe cu totul alta idee, cecit aceea de a sigura paza bunurilor cetatenilor si ordinea publica; In activitatea sa a fost ignorata paza bunurilor cetatenilor si linistea publica, dar a fost intarita paza avutului obstesc (deri a institutiilor de stat) si a ordinii (de drept-) comuniste. Deoarece aceste obiective erau contrare aspiratiilor poporului, aceasta Directie (ca de altfel aproape intreaga Militie) si-au concentrat majoritatea fortelor, pentru realizarea rolului sau profund represiv. Mai mult, ea si-a creat acele Batalioane special de interventii, compuse din indivizi antrenati dupa sistemul U.S.L.A., ou singura deosebire ca acestia erau instruiti sa lupte in formatii numeroase, deci impotriva unui adversar numeros, cum au fost revolutionarii din Decembrie 1989. Asa cum s-a putut constata, ei au intervenir deosebit de brutal impotriva manifestantilor, inarmati cu bastoane de lemn, rangi de fier si arme albe (box, pumnal).Martorii care i-au vazut intervenind, in statia de metrou de la Universitatea-V Bucuresti, sustin ca numai 20-30 de astfel de luptatori, au spulberat pur si simplu cca 200 de manifestanti, lasind in urma multi morti si raniti. Confirmarea spuselor acelor martori, este dată de sutele de lumînări care au ars luni de zile în pasajul statului

Ț⁄ţia Economică a Miliţiei , (Miliţia Economică), prin activitatea sa, nu face decît să confirme principiul enunţat mai sus. Ea se afla la originea multor erori judiciare.

Trebuie specificat, că deşi erau detestaţi de popor, pentru abuzurile pe care le practicau sub regimul comunist, puţini din funcţionarii acestei Direcţii au participat nemijlocit la represiunea demonstranţilor în ziua de 21 Decembrie 1989. Majoritatea fiind oameni ai cifreleor, arma cu care luptau era în primul rînd calculul matematic falsificat, abuziv şi tendenţios.

-Direcţia judiciară - este poate cel mai controversat compartiment al Miliţiei. In cadrul acestei Direcţii, acţionează cei mai buni specialişti în investigarea infracţiunilor de violenţă (omoruri, tîlhării, violuri) şi cei care se ocupă de hoţi, falsificatori şi traficanţi de tot felul. Ei cunosc cel mai bine lumea interlopă a ţării, şi dispun de reţele de informatori de care se folosesc atunci cînd este necesar. Personal, în cariera mea, am cunoscut mulţi ofiţeri şi subofiţeri care activau în acestedomenii, despre care nu pot să cred, că or fi fost în stare să lupte împotriva poporului. Ei erau profesioniştii împotriva răului cu care orice societate se confruntă. Detestau violenţa, şi luptau împotriva violenţei. Nu o dată, de-a lungul anilor, discutam cu ei despre situaţia din ţară, şi aproape toţi aveau ca şi mine convingerea că, “aşa nu se mai poate”. De aceea, nu m-am mirat cînd i-am întîlnit în perioada 22-28 Decembrie 1989, luptînd cu arma în mînă, împotriva asasinilor. Imbrăcaţi civil sau în uniformă, ei nu făceau decît să-şi continue lupta împotriva violenţei şi a răului. Pe unii, gloanţele ucigaşilor nu i-au ocolit, şi cred, pe bună dreptate, că ei merită să fie veneraţi de popor, drept eroi care şi-au dat viaţa pe altarul revoluţiei.

Am făcut aceste menţiuni, deoarece Miliţia, şi aşa detestată de popor, şi-a sporit dizgraţia după Revoluţie.

Faptul că noii guvernanţi, i-au schimbat denumirea din “Miliţie” în “Poliţie” nu a fost de natura sa să determine poporul să uite că uniformele albastre au ucis şi maltratat pe mulţi din fiii săi. Manifestanţii, în majoritate tineri studenţi, elevi, muncitori, care au fost capturaţi în noaptea de 21-22 Decembrie 1989 şi aduşi la Miliţie, nu pot uita cordoanele de Miliţie care i-au obligat să treacă printr-un culoar format din alţi Miliţieni, unde i-au bătut în mod brutal cu bastoanele de lemn. Nu pot uita nici martorii care au asistat la acest supliciu, demn de cea mai neagră perioadă a Inchiziţiei. Toţi nu putem uita, dar toţi trebuie să ştim că acele uniforme albastre care au ucis şi torturat făceau parte din Departamentele “paza şi ordine” şi “Cercetări penale” iar acele uniforme albastre care au ajutat manifestanţii luaţi prizonieri să fugă (au fost multe cazuri) în seara şi noaptea de 21, şi care au luptat alături de popor şi Armată începînd cu data de 22 Decembrie 1989, au fost în majoritate din Direcţia Judiciară a Miliţiei. Este importantă această deosebire, deoarece încă de la început, diminuează şansele asasinilor, de a se ascunde la adăpostul celor care au luptat împotriva lor.

- Direcţia de cercetări penale - Era sora geamănă a aceleiaşi Direcţii din Departamentul Securităţii Statului. Oficial, ea avea sarcina de a primi dosarele de investigaţii de la celelalte compartimente operative, de a ordona probele, de a la completa, şi de a le înainta Procuraturii civile, însoţite de un “referat de terminare a cercetării penale” în care se formulau propuneri de încriminare şi de trimitere în judecată a învinuiţilor.

De regulă, pînă la definitivarea cercetării, ofiţirii acestei Direcţii lucrau sub coordonarea unui procuror. Pînă aici, toate ar fi fost corecte, dacă toţi învinuiţii anchetaţi şi trimişi în judecată ar fi fost doar criminali, hoţi, falsificatori, traficanţi sau alte personaje pe care orice’ societate civilizată vrea să-i izoleze. Dar printre clienţii trimişi în judecată pe această filieră erauè şi cei pe care Securitatea nu-şi putea permite să-i înlăture nemijlocit. Ei erau trimişi la această Direcţie de Cercetări Penale ale Miliţiei, care era principalul paravan, la adăpostul căruia, se falsificau şi se fabricau probe care să justifice o condamnare a unor “politici” pentru infracţiuni de drept comun. Avînd în vedere legăturile strînse de “colaborare” dintre Securitate şi această Direcţiţe, s-a ajuns la situaţia paradoxală după 1980, cînd Procuratura şi Justiţia, au fost de fapt aservite acestor două instituţii. Pentru ca acest paradox să fie bine înţeles, trebuie să menţionăm că în conformitate cu legea, Procuratura era cea care “supraveghea” sau “veghea” activitatea Miliţiei, şi nu invers. De aici şi dispoziţia din lege, potrivit căreia, Miliţia, nu putea să procedeze la arestarea unui învinuit decît în condiţii excepţionale (infracţiune flagrantă, omor, sau alte fapte deosebitde grave) şi atunci pentru termene mici (24 de ore de ex.), după care Procuratura emitea mandatul de arestare preventivă. In realitate, datorită situaţiei arătate mai sus, prerogativele Procuraturii, au fost virtual suspendate, în sensul că Miliţia (sau Securitate) îşi puteau permite să aresteze pe oricine, pentru oricît timp. Mandatul de arestare emis de procuror, era o simplă formalitate, pe care ofiţerul care conducea “cercetarea dosarului” îl putea obţine foarte uşor, (uneori cu un simplu telefon) fără a mai fi nevoit să prezinte procurorului dovezi temeinice de învinuire care să justifice emiterea acestuia. Cititorul o să se întrebe desigur, de ce procurorul, ca şi judecătorul, nu se opuneau. Răspunsul e simplu. Si Procuratura, ca şi Justiţia, erau pe deplin aservite Partidului Comunist.Acesta împreună cu Securitatea şi Miliţia hotărau de fapt soarta “spînzuratului”, iar Procuratura şi Justiţia nu făceau decît să pună “funia” la gîtul acestuia şi să-i tragă scaunul de sub picioare. Procesele, în aceste situaţii, nu erau decît nişte simulacre jalnice, şi nu o dată procurorii şi magistraţii de bună credinţă (pentru că au fost mulţi şi dintre aceştia) se simţeau acoperiţi de ruşine pentru slujba lor. Puteau ei oare să facă ceva ? Categoric, nu ! Au fost şi dintre aceia care au încercat să se opună declanşării unor astfel de procese, şi au fost repede înlăturaţi. Printre multele invenţii ale P.C. şi a instrumentului său de represiune, a fost şi aceea a “informaţiilor confidenţiale”, pe care funcţionarii Securităţii şi Miliţiei le puteau face în legătură cu un procuror, un judecător, sau un avocat. Aceste “informări confidenţiale” erau nişte delaţiuni abjecte formulate la adresa celor care “creau probleme”. Ele nu erau niciodată arătate acuzatului. El era doar înştiinţat că s-au făcut nişte sesizări foarte grave cu privire la persoana sa, şi era forţat să-şi prezinte demisia. Imi amintesc de cazul unui procuror militar - cu gradul de colonel, cunoscut ca un om integru. El a avut ghinionul să descopere întîmplător un caz în care un subofiţer de miliţie cunoscut pentru abuzurile pe care le săvîrşise în satul în care funcţiona, luase în primire o nouă victimă pe care se pregătea să o devoreze. Procurorul militar a intervenit şi a luat primele măsuri împotriva subofiţerului de miliţie, care se făcuse vinovat de grave abuzuri în dauna unor ţărani. Superiorii subofiţerului au intervenit şi au întocmit nişte “informative confidenţiale” cu privire la procurorul militar, prin care îl acuzau pe acesta de imaginare abuzuri, miţă şi trafic de influenţă. Acele note, au fost înaintate la Procurorul General, care nu a vrut să rişte să se opună Ministerului de Interne şi a dispus înlăturarea acestuia din munca de procuror.

lipsesc paginile 116, 117, 118, 119.

Procuratura

Aşa cum am mai arătat, această instituţia a fost creată în anii “50” după modelul sovietic.

In sistemul organelor statului de tip sovietic, crearea Procuraturii, ca organ distinct care asigura supravegherea respectării legii, constituie aplicarea demagogică, artificială a uneia din tezele leniniste cu privire la construcţia statului “socialist”.

In România, aceste teze, au fost preluate şi aplicate în prima Constituţie comunistă adoptată în 1948, pentru a fi consacrată în cea de-a doua Constituţie impusă şi adoptată î~1952. In 1948, s-a justificat sub masca “legalităţii populare”, înfiinţarea celor două componente ale aparatului represiv al Partidului Comunist, Miliţia şi Securitatea. Din lectura art. 105 din Constituţia impusă poporului român la data de 24 Septembrie 1952, rezultă că Procuratura, exercită Supravegherea - respectării legii, de către ministere şi celelalte organe centrale ale administraţiei de stat, organele de urmărire penală, tribunalele, precum şi de funcţionari şi ceilalţi cetăţeni. Potrivit aceleiaşi Constituţii, Procurorul General, răspundea direct în faţa Marii Adunări Naţionale, organ legislativ suprem, pentru activitatea pe care o desfăşură, alături de Preşedintele Consiliului de Stat (devenit ulterior şeful statului), Preşedintele Consiliului de Miniştri şi Tribunalul Suprem.

Iată aşadar, o primă formă de concentrare a puterii. Mai rămînea doar problema mistificării Marii Adunări Naţionale, singurul organism destinat teoretic, să assigure “controlul constituţionalităţii actelor normative, adoptate de Consiliul de Stat (Decrete) şi Consiliul de Miniştrii (Hotărîri)”.

Decretele Consiliului de Stat, emise între sesiunile Marii Adunări Naţionale, erau ratificate de aceasta la prima sesiune, devenind legi. Sarcina de a supraveghea stricta respectare a acestor legi, de către întreaga ţară, revine procuraturi, iar şeful ei, Procurorul General ales de Marea Adunare Naţională, nu răspunde decît în faţa acesteia, de modul cum se exercită această supraveghere. Iată, aşadar, cum în acest cerc vicios care vrea să semene a democraţie, apareo instituţie, Procuratura cu prerogative deosebite - din punct de vedere coercitiv. Marea Adunare Naţională (M.A.N.) aleasă conform doctrinei comuniste pe principiul unei “Mari Adunări” dar cu pretenţii de parlament, era doar un instrument care ratifica fără discernămînt decretele emise de Consiliul de Star ca un unic organ al puterii de stat In perioadele dintre sesiunile M.A.N.

Conform constituţiei comuniste, sistemul organelor statului se împarte în “organe ale puterii” şi “organe ale administraţiei”. Organele puterii, erau Marea Adunare Naţională - un parlament ales formal - şi Consiliul de Stat, care asigura exerciţiul puterii în perioada dintre sesiunile M.A.N.. Ele erau singurele organe, care puteau să emită acte normative cu putere de lege (legi şi decrete). Preşedintele Consiliului de Stat, era întotdeauna (şi în Romînia ca şi în URSS) şi Secretarul General al Partidului Comunist. El putea se semneze decrete ale Consiliului de Stat, care erau întotdeauna ratificate de M.A.N. şi deveneau legi.

După dobîndirea puterii de către N; Ceauşescu, funcţia de Preşedinte al Consiliului de Stat, s-a transformat în cea de Preşedinte al României. In această calitate, el emitea şi semna, fie Decrete ale Consiliului de Stat (care devenise tot atît de formal ca şi M.A.N.-ul) fie Decrete Prezidenţiale.

Dacă recitim textul 105 din Constituţia anilor 1952, observăm că procuratura “Supraveghează” stricta respectare a legilor de către toate organele administraţiei de stat, organele de urmărire penală (Securitate + Miliţie) tribunalele şi cetăţeni - mai puţin decît organul puterii, Consiliul de Stat. Iată aşadar, cum în această perioadă Procuratura are rolul unei pîrghii de concentrare a puterilor statului, în mîna unei singura instituţii - Consiliul de Stat - căreia i se subordona prin lege. Aceasta poate fi considerată epoca de aur a Procuraturii. Toate abuzurile şui atrocităţile comise în perioada anilor 50-60, au căpătat girul legalităţii socialiste (populare) prin intermediul Procuraturii. Era perioada cînd funcţiile de “procurori” ca şi cele de “judecători” erau în mare parte ocupate de oameni fără studii superioare juridice (dar comunişti fanatici) şcolarizaţi prin cursuri de “specializare” cu durată de 6 luni ?!!!

Ei cereau sau dispuneau condamnarea la moarte sau la milţi ani de temniţă, cu o liposă de discernămînt rar întîlnită în istoria justiţiei. In acea perioadă viaţa unui om nu valora decît 100.000 lei, pentru ca price învinuit care era condamnat la moarte şi executat în baza faimosului aliniat “h” din primul cod penal comunist.

Este de la sine înţeles, că avînd asemenea prerogative, Procuratura concentrează în mîinile ei activitatea Miliţiei şi Securităţii, pe care le coordonează, le acordă imaginea falsă a legalităţii şi le pune la dispoziţia Consiliului de Stat - organul puterii, în care erau disimulate vîrfurile Partidului Comunist. Dictatura proletariatului - negînd orice formă de separaţie a puterilor de stat, îşi asigură astfel, prima pîrghie prin care concentrează toate puterile în mîna unei singure forţe (Partidul Comunist) sub masca legalităţii socialiste. Această mască, trebuia să creeze imaginea falsă, că ea reprezintă expresia democratică a voinţei poporului.

După anul 1965 - cînd Nicolae Ceauşescu ajunge la putere, Procuratura capătă veleităţi noi, specifice trecerii de la Dictatură la Tiranie. Această perioadă, se caracterizează prin modernizarea şi întărirea aparatului represiv. Apare din ce în ce mai evidentă intervenţia vîrfurilor P.C. de a nu risca nimic care să le pună în pericol puterea. Ele pun la cale şi adoptă Constituţia din 1966, care consacră în art. 3, principiul potrivit căruia, forţa politică conducătoare în România este Partidul Comunist, iar Consiliul de Stat, devine organ suprem al puterii de stat cu activitate permanentă (art. 62).

Procuratura, ca pîrghie de concentrare a puterilor statului în mîinile exponenţilor Dictaturii proletariatului, devine pîrghie de concentrare a puterilor în mîinile tiraniei pe cale de a se naşte. De aceea, art.105 din Constituţie se modifică.Conform noului text adoptat în Constituţia din 1966,, “Procuratura - Supraveghează - activitatea organelor de urmărire penală şi de executare a pedepselor (Miliţie şi Securitate - n.n. şi Veghează la respectarea legalităţii, apărarea orînduirii socialiste, ...etc”. Ea esta subordonate “Consiliului de Stat ”.

Intr-adevăr din lectura textului menţionat mai sus, rezultă că Procuratura, primeşte din partea “puterii” statului, două sarcini fundamentale :

1.- Supraveghează - ceea ce înseamnă că ea coordonează, controlează şi îndrumă nemijlocit activitatea Securităţii şi a Miliţiei ca organe de urmărire penală şi de execuţie a pedepselor (reţeaua închisorilor).

2.- Veghează --- ceea ce înseamnă că ea observă în virtutea rolului său de mentor al legalităţii socialiste, modul în care toate celelalte instituţii ale statului (mai puţin Consiliul de Stat) precium şi cetăţenii respectă dispoziţiile legilor, emanate de la organul puterii de stat, şi apără orînduirea socialistă.

In aceste condiţii, Procuratura, devine nu numai o pîrghie care netezeşte drumul spre înscăunarea tiraniei, dar şi pumnul cu care Partidul Comunist îngenunchiază poporul în faţa legilor sale profund antidemocratice şi antisociale.

Modificarea din Constituţie, care transformă funcţia de Preşedinte al Consiliului de Stat în cea de Preşedinte al României, face posibilă înscăunarea definitivă la putere a tiranului Ceauşescu.

Odată cu înscăunarea tiraniei, Procuratura şi-a termi!nat rolul său de pîrghie, care a înlesnit concentrarea puterilor statului în mîna unui singur om. La prima vedere s-ar putea crede că s-a aplicat principiul căruia “maurul şi-a făcut datoria, maurul poate să moară”. Dar nu a fost aşa. Dacă pînă în acest moment, Procuratura a avutdrept paravan Miliţia şi Securitatea, pe care le-a coordonat şi controlat nemillocit, acum este rîndul acesteia să se transforme î~paravan, ca să asigure Miliţiei şi Securităţii, imaginea şi justificarea legalităţii. Pentru nevoile Tiraniei, procesul de reaşezare a ordinei de prioritate a celor 3 instituţii, era vital. De aceea, Ceauşescu îşi apropie şi coordonează nemijlocit aparatul de represuiune - şi în mod special Securitatea din care aşa cum am arătat, îşi organizează chiar şi un superaparat propriu (de Securitate). Procuratura îşi reia locul său în rîndul celorlalte, deoarece continuă să deţină rolul de observator. Ea veghează la stricta respectare a legilor dictate de tiran şi în acest sens, continua să fie cel mai apropiat colaborator al aparatului de represiune şi, deseori, paravan al acestuia. Ea devine şi un intermediar între acest aparat şi celelalte instituţii ale statului, în frunte cu justiţia. Acesta era locul şi rolul Procuraturii în sistemul organelor statului comunist, la data înlăturării de la putere a tiranilor Ceauşescu. De aceea, nu trebuie să mire pe nimeni, că tocmai pe ea,primind de la noii guvernanţi sarcina de a identifica şi de a trimite în judecată pe asqqasinii revoluţiei, nu se grăbeşte să şi-o îndeplinească. Daca ar face-o ar însemna să-şi semneze în faţa istoriei, propria sa condamnare.

Justiţia

In conformitate cu art. 94 din fosta Constituţie comunistă, în România, justiţia se realizează prin Tribunalul Suprem, Tribunalele judeţene, Judecătorii şi Tribunalele Militare. Membrii Tribunalului Suprem sînt aleşi de Marea Adunare Naţională, şi exercită controlul şi îndrumarea tuturor Tribunalelor şi Judecătoriilor. Art. 99 din aceiaşi Constituţie, consfinţeşte subordonarea Tribunalului Suprem Marii Adunări Naţionale şi Consiliului de Stat, ca organ suprem al puterii de stat, cu activitate permanentă.

Se distinge principiul potrivit căruia, încă de la început, Justiţia a fost aservită puterii de stat şi implicit Partidului Comunist. Pentru ca această aservire să fie fără echivoc, prin legea nr. 58/1968 de organizare judecătorească, se stabilisc pentru instanţele de judecată, mai multe modalităţi de subordonare, atît pe linie verticală, cît şi pe linie orizontală. Pe linie verticală, instanţele sînt subordonate din punct de vedere administrativ şi de organizare Ministerului de JUstiţie, iar pe linia controlului judiciar, din treaptă în treaptă, pînă la nivelul Tribunalului Suprem. Pe linie orizontală, subordonarea se realizează prin aceea că judecătorii sînt aleşi de organelme locale ale puterii de stat (Consiliile populare) pe perioade de cîte doi ani, putînd fi revocaţi oricînd.

Acest mod de subordonare a fost creat cu scopul de a înfrînge orice tentativă de realizare a independenţei judecătorului. El trebuie să judece numai în conformitate cu legea (de cele mai multe ori profund nedreaptă) şi cu indicaţiile primite de la cei cărora la era subordonat, şi niciodată în conformitate cu propria sa conştiinţă de judecător. Se înţelege că în aceste condiţii, pentru unii judecători, conştiinţa lor de magistraţi se confunda cu interesele şi cauza Partidului Comunist. Dintre aceştia, erau alese vîrfurile care coordonau activitatea profesională a magistraţilor şi stabileau direcţiile de dezvoltare a doctrinei juridice comuniste. Cu ajutorul lor, printre multele “revoluţii” înfăptuite în viaţa României (în agricultură, în industrie, în artă, cultură,etc.) Ceauşescu a reuşit să înfăptuiască şi în justiţie a asemenea “revoluţie”. Puse cap la cap, aceste “revoluţii” au dus ţara în pregul dezastrului.

Revoluţia în justiţie, a însemnat îngenunchierea poporului român, sub povara unui fluviu de legi şi decrete, careausfîrşit prin a face infractori mai mult de jumătate din populaţia activă a ţării. Nevoile şi lipsurile din ce în ce mai greu de suportat, au determinat oamenii să nu mai ţină cont de interdicţiile de-a dreptul absurde prevăzute de legi. Erau din ce în ce mai rari ţăranii care ezitau să sustragă produse agricole de pe cîmpurile CAP-urilor.

Faimosul decret nr. 306/1981, prevedea pedepse de la 6 luni la 5 ani închisoare, pentru astfel de sustrageri, indiferent de valoare. Sfidînd aceste perspective, ei erau nevoiţi, împinşi să fure, pentru a putea creşte, în curtea proprie, un animal sau o pasăre, şi pentru a-şi putea plăti obligaţiile de către stat. Uneori erau prinşi şi condamnaţi la pedepse grele, în vădită disproporţie cu gravitatea faptei comise. Imi amintesc de un proces în care am apărat trei ţărani care, venind de la muncă spre casă, au trecut pe lîngă un cîmp de sfeclă furajeră, de unde au luat cîte 2-3 sfecle fiecare, ca să le dea de mîncare animalelor. Au fost prinşi de Miliţia din sat, trimişi în judecată şi condamnaţi la cîte 8 luni închisoare, pentru un prejudiciu de ... 17 lei.

Sentinţa penală, oricît de absurdă ar părea, era rezultatul unor “indicaţii” date pe linia Partidului Comunist, care a ordonat Miliţiei, Procuraturii şi JUstiţiei, să ia măsuri deosebit de severe împotriva celor prinşi că sustrag produse agricole, de pe terenurile I.A.S.-urilor şi C.A.P.-urilor. Această “indicaţie”, a fost determinată de împrejurarea ca recoltele efective, erau mult mai mici decît cele preconizate în planurile P.C. pe acel an şi contractele la export cu mult înainte de recoltare.Măsura era necesară din punct de vedere politic pentru acreditarea ideii că recoltele planificate pe hîrtie nu au fost realizate în teren deoarece au fost furate de ţărani. De aceea s-a trasat sarcina organelor de justiţie, de a-i judeca pe cei prinşi cu astfel de produse, în condiţii de maximă publicitate, şi să li se aplice pedepse deosebit de severe. După ce a fost pronunţată sentinţa de condamnare a celor 3 ţărani, am discutat cu judecătorul, pe care-l ştiam de mulţi ani ca pe un bun magistrat, care se străduia, chiar şi în acele condiţii, să facă o justiţie , cît mai apropiată de sensurile ei fireşti. Mi-a cerut iertare cu lacrimi în ochi, şi mi-a mărturisit că a trebuit să-i condamne pe cei trei ţărani împotriva conştiinţei lui. In sala de judecată se aflau doi activişti ai P.C., un securist şi un miliţian care îl avizaseră în prealabil, că-l vor urmări să vadă cum judecă acel proces. Dacă nu ar fi executat sarcina trasată pe linie de partid, ar fi! fost dat afară din funcţia de judecător, şi este sigur că represaliile nu s-ar fi oprit aici. Am dat acest exemplu, pentru a nu se creea impresia, că dacă justiţia era total aservită Partidului Comunist şi ideologiei sale, automat, toţi judecătorii erau îÇn aceeaşi situaţie. De-a lungu!l carierei mele, am cunoscut mulţi magistranţi ca cel de mai sus. In aceleaşi condiţii, am cunoscut procurori şi miliţieni. Ei urau comunismul şi căutau să-şi facă meseria în condiţii cît mai apropiate de conştiinţa lor. Nu reuşau întotdeauna, dar important este că ei au existat, că nu au fost puţini şi că în felul lor, au luptat şi au reuşit să menţină aceste profesii în limitele unei demnităţi, aproape de nesperat în acele momente. Din păcate, puţini dintre ei au ajuns în funcţii de conducere. Cei care ajungeau acolo, sus, trebuiau să fie neapărat laşi, perfizi şi demagogi. Cu astfel de conducători, justiţia a ajuns o simplă unealtă a opresiunii, manevrată de P.C. aşa cum îi dictau interesele. Adevăraţii profesionişti ai dreptului au fost şi sînt acolo, jos, în vîltoarea luptei disperate, în care adevărul şi dreptatea se zbat să scape din lanţurile minciunii. Din păcate, după Insurecţie, nimic nu s-a schimbat în justiţia românească. Aceiaşi activişti zeloşi, care pînă mai ieri, nu găseau cuvinte destule să laude genialitatea lui Ceauşescu şi să-i justifice din punct de vedere juridic legile, astăzi se bat cu pumlnul în piept şi afirmă sentenţios că au devenit anticomunişti convinşi. Ei au fost urcaţi pe fotolii ministeriale, de unde propăvăduiesc cu acelaş cinism, noile lor idealuri de reformatori ai justiţiei româneşti. Aceiaşi farsori, aceiaşi demagogi, aceiaşi carierişti, care au pus ştiinţa dreptului românesc la dispoziţia acelei minţi paranoice, în schimbul unor avantaje materiale meschine, astăzi îndrăznesc să se proclame fără pic de ruşine, victime ale tiraniei.

Ei, cei care falsificînd pînă la absurd valorile ştiinţei dreptului, şi-au pus întreaga lor capacitate intelectuală în slujba răului şi au contribuit din plin la crearea şi dezvoltarea doctrinei juridice comuniste, încearcă acum, să convingă naţiunea că trebuie uitat trecutul, şi că tot ei, vor face din puterea judecătorească, o garanţie a democraţiei.

După 45 de ani de teroare, în care ei s-au străduit din răsputeri să convingă lumea de justeţea ideologiei comuniste şi să justifice necesitatea aservirii justiţiei în numele aşa zisului centralism democratic, astăzi vor să fie printre primii care susţin separaţia puterilor în stat şi independenţa justiţiei. Ruşine !

Din păcate ei au reuşit să se menţină în funcţii care, în această perioadă, pot determina viitorul statului de drept pe care tinerii revoluţionari l-au visat. Justiţia românească post-revoluţionară, este chemată să judece cele mai mari procese ale istoriei poporului român. De modul cum vor fi judecate aceste procese, depinde liniştea şi pacea naţiunii. Magistraţii investiţi cu această misiune, au şansa de a intra în istorie acoperiţi de glorie, sau copleşiţi de ruşine.

Deocamdată, în modul în care se derulează evenimentele, slujbaşii de bună credinţă ai Justiţieie româneşti, (ei există totuşi, şi sînt mulţi) au constatat cu stupoare amestecul nemijlocit al Magistraturii într-unul din cele mai odioase asasinate politice, urmat de o serie de farse judiciare demne de “epoca de aur”. Toate acestea, săvîrşite sub ochii întregii lumi, nu conving pe nimeni de faptul că justiţia românească este în curs de renovare. Procesul tiranilor Ceauşescu, putea şi trebuia să fie un proces al istoriei naţiunii române. El trebuia pregătit pe îndelete, de magistranţi responsabili şi cu dragoste de ţară. Ei aveau menirea să scoată la lumină toate adevărurile ascunse poporului, atîtea zeci de ani. Pentru aceste adevăruri, ei, tiranii trebuiau păziţi şi anchetaţi temeinic, confruntaţşi cu complicii lor din ţară şi străinătate, şi apoi judecaţi şi condamnaţi pe măsura faptelor lor. In momentul în care ar fi început judecarea lor, poporul avea dreptul să ştie precis cine şi unde sînt adevăraţii asasini (botezaţi de circumstanţă “terorişti”), pînă unde se întinde culpa complicilor lor, unde sînt miliardele de dolari depuse în băncile din străinătate, care a fost filiera pe care s-au scurs în exterior acele miliarde, care sînt complicii care i-au ajutat în acest scop, ce este cu acea contrabandă cu arme de care vorbeşte întreaga lume, şi multe, multe altele. Condamnarea şi executarea lor precipitată, nu a făcut decît să confirme bănuiala că la mijloc a fost un viclean asasinat politic, în care Justiţia a fost atrasă, rezervîndui-se rolul de gîde. Nici o deosebire faţă de trecut, cînd în aceleaşi condiţii, cu complicitatea justiţiei s-au îngropat adevăruri, care au adîncit întunericuri în care s-a zbătut naţiunea romînă at<îtea zeci de ani. Sinuciderea Generalului Gică Popa, magistratul care a instrumentat atît de sumar procesul tiranilor, este încă o confirmare a complotului care a pus la cale asasinatul.

L-am cunoscut pe Gică Popa la Craiova, cu mulţi ani în urmă şi ştiu că familia sa a avut dreptate. El nu a fost niciodată un bolnav psihic în stare să-şi pună capăt zilelor, într-un moment de depresiune nervoasă. Convingerea mea este că dacă moartea sa nu a fost rezultatul unui alt asasinat, atunci, în mod sigur, este finalul unui proces al propriei conştiinţe, în care a avut revelaţia dimensiuni reale a răului pe care l-a făcut poporului român, prin complicitatea sa la asasinarea tiranilor. Da, Gică Popa, a intrat în istorie, însă nu cu fruntea sus, ca orice erou, ci pe uşa de dos, alături de toţi ceilalţi complici. El a plătit cu viaţa această greşeală, şi dacă într-adevăr s-a sinucis, este meritul său că nu şi-a trădat pînă la capăt conştiinţa şi neamul. A fost uhn bun judecător care şi-a aplicat propria pedeapsă, pentru slăbiciunea de o clipă, de a înfrunta, în faţa istoriei, memoria martirilor revoluţiei.

Graba cu care noii guvernanţi au emis, după execuţia celor doi tirani, decretul de abolire a pedepsei cu moartea, a semănat în rîndul maselor neîncredere şi teama de trădare. Aceste sentimente au generat ample manifestaţii de protest. Mulţi bănuiau şi se temeau de un pact intervenit între complicii tiranilor şi noii guvernanţi, potrivit căruia, celor dintîi, li se salvau vieţile în schimbul tăcerii. Bănuiala a fost confirmată de primele procese ale acelor complici. Sub privirile indignete ale opiniei publice, s-au derulat adevărate farse judiciare, potrivit cărora, inculpaţii, ajutaţi cu grije de judecători, se străduiau din răsputeri să nu scape vreo “prostie” şi să vorbească mai mult decît trebuie. Din nou justiţia este amestecată în aceste uneltiri politice. De această dată, ea are rolul de sertor docil al unor aventurieri proveniţi din vechea nomenclatură a Partidului Comunist, care vor cu orice preţ, să pună mîna pe putere şi să-şi salveze privilegiile.

Si nu numai atît.

Aceste imagini false, justifică neîncrederea cu care poporul continuă să privească Justiţia românească post-insurecţională. Dar eu ştiu, aşa cum ştiu mulţi dintre confraţii mei, că cei care apar în faţa camerelor de luat vederi, în postura de farsori ai dreptului, nu reprezintă marea majoritate a profesioniştilor care, cu bună credinţă, doresc reabilitarea justiţiei în faţa naţiunii. Mai devreme sau mai tîrziu, poporul va realiza farsa la care sînt supuşi martirii revoluţiei, şi atunci va veni rîndul acestor farsori să fie judecaţi.

Este sigur, că o conciliere naţională nu se va putea realiza pînă cînd adevăraţii vinovaţi de sîngelee vărsat, nu vor plăti după o dreaptă şi temeinică judecată. Si odată cu ei, vor plăti şi cei care au căutat să-i ascundă judecăţii poporului.

Intr-adevăr, procesul de reînnoire a României, este ireversibil, dar nu în sensul de cei care, contribuind nemijlocit atîtea decenii la distrugerea ţării, se vor acum cu orice preţ, reconstructori ai ei.

Armata

Constituţia României, adoptată în 1923 şi considerată e drept cuvînt una din cele mai democratice legi fundamentale ale Europei, avea în cuprinsul său, la titlul V - reglementări precise, care stabileau locul şi rolul Armatei în sistemul instituţiilor statului român.

Erau menţionate în articolele 120 şi următoarele, dispoziţii de principiu, care stabileau rolul Armatei de a apăra suveranitatea şi integritatea statului român, de a fi reazem poporului în vremuri de restrişte, şi înspecial de a conserva şi de a întări tradiţiile de onoare, de luptă şi de jertfă ale eroilor neamului.

Din lectura textelor, răzbat puternice sentimente de dragoste şi devotament faţă de patrie şi popor şi de recunoştinţă pentru eroismul strămoşilor noştri. Prin locul ocupat în sistemul organelor statului Armata se sitează pe un piedestal al Eroilor, păstrat şi întraţinut cu veneraţie “care impune cetăţeanului din popor încredere, respect şi preţuire”.

Demnitatea Armatei este subliniată de prevederea că ea este situată în afara cadrului politic al vreunui partid. Subofiţerii, ofiţerii şi generalii Armatei, nu au dreptul să facă politică. Ei trebuie să îşi ceară trecerea lor in rezervă, dacă doresc să facă politică. Legea Electorală, ataşată acestei Constituţii, stabileşte regula că ostaşii, chamaţi sub arme în vederea satisfacerii stagiului militar sau concentraţi “au suspendat dreptul electoral, pe toată perioada cît se găsesc în Armată”.

Aceiaşi lege electorală, înconcordanţă cu Constituţia, stabileşte că nu au drept de vot subofiţerii, ofiţerii şi generalii activi. Dar măsura demnităţii Armatei este dată de dispoziţiile art. 123 care prevăd că “nici o trupă armată străină nu poate fi admisă în serviciul statului şi nici nu poate intra sau trece pe teritoriul României, decît în puterea unei legi”.

Constituţiile comuniste adoptate după anul 1952, nu prevăd nici un fel de dispoziţii de principiu cu privire la Armată. Tăcerea acestora confirmă ideea că în concepţia statului comunist, rolul Armatei era acela al unui instrument în slujba guvernanţilor şi a ideologiei comuniste. Mai mult ca sigur că redactorii acelor Constituţii au omis să includă vreo dispoziţie cu privire la Armată, tocmai pentru faptul că au intuit pericolul la care se expun dacă încearcă să forţeze aplicarea unor măsuri care să preconizeze pervertirea bruscă a acestei instituţii. Tradiţiile Armatei formau o bază mult prea solidă. Ei nu puteau risca o atngere a acestora în mod direct, prin înserarea în Constituţie a unor prevederi contrare. De aceea au preferat să emită o lege specială, de organizare şi funcţionare a Armatei, redactată în aşa fel încît rolulşi locul ei, în ansamblul instituţiilor statului, să poată fi manevrate cu uşurinţă după nevoi. In acelaşi timp, aşa cum am arătat au continuat acţiunea de mistificare şi infiltrare cu activişti ai P.C. şi ai Securităţii, care preluînd toate funcţiile de comandă, au sfîrşit prin a pune Armata în slujba dictaturii comuniste. Este important de remarcat că nu s-a încercat o negare a tradiţiilor Armatei, ci doar o deturnare demagogică de la sensul ei firesc.

Această sabotare a sufletului Armatei, a avut un efect peste aşteptări. Pervertirea conştiinţei patriotice a Armatei, prin deturnarea semnificaţiilor o(riginale ale sentiomentelor de dragoste şi ataşament faţă de ţară şi popor, a făcut posibilă, cu complicitatea vîrfurilor ei, folosirea forţelor militare în cu totul alte scopuri decît acel poentru care au fost constituite. Propaganda comunistă a determinat neglijarea pregătirii specifice a trupelor pentru misiunea lor de bază - apărarea teritoriului ţării. Fiind înconjuraţi numai de prieteni comunisşti, nu exista nici un pericol potenţial de a fi atacaţi. De aici şi justificarea lipsei de interes a regimului comunist de a asigura Armatei echipmente şi tehnică de luptă la nivelul anilor 1980-1990. Plecînd de la aceste premize, s-a acreditat ideea că neexistînd nici un pericol militar extern, Armata a devenit un consumator inutil. Astfel, s-a extins şi asupra acesteia falimentara teorie a autogospodăririi. Subvenţiile acordate Armatei de la Bugetul Sta tului, au fost micşorate în proporţii care să determina trupele să facă ceva pentru a-şi cîştiga existenţa. Aşa a ajuns Armata să-şi plătească printr-o muncă istovitoare, obligaţia şi dreptul legitim de a-şi servi ţara. La început a fost mai greu. Mulţi ofiţeri de carieră chiar şi generali, nu acceptau ideea de a transforma Armata într-o forţă de muncă ieftină, la dispoziţia planurilor de edificare a “României noi”, preconizate de regimul comunist. Ei au continuat să susţină ideea necesităţii de perfecţionare a gradului de instruire a trupelor. Profitînd de faptul că în Europa anilor 1975-80, se făceau primii paşi în acţiunea de reducere a cadrelor active. Aşa a scăpat de majoritatea ofiţerilor şi generalilor care nu agreau noile sarcini pe care tiranul le trasase Armatei, trecîndu-i în rezervă. Ultimul bastion serios în calea ambiţiilor lui Ceauşescu de a transforma Armate într-un lagăr de muncă forţată, a fost Generalul Ion Ioniţa - ajuns Ministru al Apărării Naţionale în acea perioadă. Vechi ofiţer de carieră, el a impus prin personalitatea sa, recunoscută şi apreciată de întreaga Armată, care spera în el ca în singurul capabil să-i mai salveze demnitatea.

Intr-adevăr, acesta s-a dovedit a fi un bun general şi un soldat viteaz, de vreme ce a avut curajul să-l înfrunte pe Ceauşescu în Comitetul Politic Executiv al CC. al P.C.. El i-a spus acestuia că rolul Armatei este acela de a se instrui şi de a fi gata oricînd să apere graniţele ţării şi să intervină în ajutorul poporului, în cazul unor calamităţi naturalee (inundaţii, cutremure, etc.) invocînd cu date concrete eficienţa şi devotamentul cu care aceasta a acţionat în astfel de împrejurări.

Acest General a murit în condiţii mai mult decîr suspecte. Istoria va trebui să-i ofere acestui general locul pe care-l merita în lunga listă a marilor soldaţi care au servit cu credinţă şi devotament Armata Română. După moartea Generalului Ion Ioniţa, Ceauşescu a rulat în funcţia de Ministru al Apărării Naţionale mai mulţi generali. Generalul Coman, ofiţer de Securitate la origine, a fost omul cel mai potrivit ambiţiilor tiranului. El a executat cu maximă eficienţă toate indicaţiile acestuia, transformînd Armata într-un imens lagăr de muncă forţată.

Această metamorfoză a început cu modificarea criteriilor de selecţie a recruţilor. Ei nu mai erau repartizaţi pe unităţi militare în funcţie de aptitudini minime în satisfacerea stagiului militar pe diferite arme ((aviaţia, marină, artilerie, infanterie, transmisiuni, etc.) ci pe meserii. Fiecare unitate avea planul său propriu de a realiza un objectiv economic şi industrial în construcţii, minerit şi agricultură. De aceea, se stabileau în prealabil nevoile de forţă de muncă, specializată, pe meserii, în funcţie de obiectivul industrial al formaţiunii militare. Aşa a ajuns Armata să umple golurile în toate sectoarele deficitare sub aspectul forţei de muncă.

Ofiţerii şi subofiţerii au fost transformaţi în diriginţi de şantier sau şefi de echipă, iar soldaţii au fost pur şi simplu transformaţi în sclavi. Efectele acestei situaţii au fost catastrofale. Contingente întregi de tineri cu stagiul militar satisfăcut, se întorceau în viaţa civilă fără cele mai elementare cunoştinţe despre arma sub care au servit.

Dar cel mai grav efect a fost înregistrat sub aspect psihologic. Stiind ce-i aşteaptă în Armată, tinerii nu mai plecau de acasă voioşi, cu sentimentul că merg să îndeplinească o îndatorire către ţară. Munca deosebit de grea la care erau supuşi brusc, la puţin timp după ieşirea din adolescenţă, lăsa urme adînci, uneori de nereparat, în structura psihică a tinerilor. Mulţi dintre ei ajungeau în situaţii limită, cînd nu mai puteau suporta regimul brutal la care erau supuşi şi dezertau.

Ca avocat, de mai multe ori am solicitat să apăr, în procese în care militarii în termen erau trimişi în judecata Tribunalului Militar, pentru infracţiune de dezertare.

In Codul Penat această infracţiune era considerată ca fiind foarte gravă şi de aceea erau prevăzute pedepse foarte severe. In trecut, aceste cazuri erau foarte rare, de aceea, cu ocazia unui astfel de proces, m-am gîndit să cercetez mai îndeaproape cauzele care au determinat o escaladare de asemenea proporţii a acestui fenomen.

Cu ocazia unui proces pe care l-am judecat la o unitate militară din judeţul Gorj, am aflat că în această unitate, în numai şase luni, înregistraseră 167 de cazuri de dezertare la un efectiv de 4-500 de soldaţi. Această unitate era dizlocată în perimetrul unei întreprinderi minere, care suferea de lipsa forţei de muncă şi a utilajelor specifice. Majoritatea muncilor se făceau manual, de aceea, întreprinderea respectivă era ocolită chiar şi de minerii cu tradiţioe din zonă. Am stat de vorbă cu soldaţii adunaţi într-o sală a unităţii, unde urmam să judecăm 14 dintre colegii lor care dezertaseră în ultima lună. In primul rînd, trebuie să spun că arătau ca nişte copii îmbătrîniţi prematur.

Pe chipurile lor se citea a imensă extenuare fizică, groază şi resemnare. Mi-au povestit că î unitatea lor sînt frecvente accidentele de muncă, unele cu urmări ireparabile. Mi-au spus că au fugit pur si simplu pentru că nu mai puteau suporta munca deosebit de grea şi riscantă la cere erau supuşi. Se temeau de accidente care puteau să le coste viaţa sau să-i lase infirmi. Au fugit din disperare. Toţi au fost arestaţi de pe la casele lor, unde se refugiaseră, pentru a mai gusta din căldura căminelor în care fuseseră crescuţi şi educaţi. Am fost zguduit de mărturisirile lor şi le-am discutat, înainte de începerea judecării procesului, cu judecătorul militar şi cu procurorul militar delegaţi să judece acel proces. Le-am cerut să facem ceva pentru acei tineri, dar am fost refuzat. Procurorul, susţinînd acuzarea, a solicitat condamnarea severă a celor 14 tineri care au “dezertat” de la “datoria lor ostăşească faţă de ţară şi partid”. IOn apărare, eu am cerut “achitarea” şi am arătat adevăratele motive care au determinat fuga lor din unitate. Judecătorul, împreună ce ceilalţi doi ofiţeri care formau completul de judecată, i-a condamnat la pedepse de cîte 4 ani închisoare (maxima fiind de 5 ani).

Trebuie să menţionez că unele arme (blindatele, aviaţia-paraşutiştii şi marina) erau singurele privilegiate, în sensul că li se acorda totuşi un program de instruire pe specificul fiecăreia. Ele însă, nu erau scutite ca în anumite perioade din an, să execute anumite munci.

In cea mai mare parte, ei erau folosiţi în agricultură la strînsul recoltei.

Cam aceasta era situaţia Armatei Române în preajma izbucnirii insurecţiei din Decembrie 1989.Am făcut această menţiune pentru a facilita înţelegerea obiectivă a fenomenului de implicare a Armatei în evenimentele derulate atît în timpul insurecţiei (16-22 Decembrie), cît şi după aceasta.

Două întrebări fundamentale au stăruit şi încă mai stăruiesc în mitea fiecărui cetăţean român. A tras sau nu Armata în popor în timpul insurecţiei ? Care a fost cu adevărat rolul Armatei în derularea acestor evenimente ?

Cu privire la prima problemă, încă din primele zile de după 22 Decembrie 1989, au apărut în mass-media date, informaţii şi declaraţii de tot felul care atestă implicarea nemijlocită a Armatei în acele evenimente.

S-au făcut cunoscute opiniei publice imagine de coşmar, în care zeci, sute de mii de victime (?) au plătit cu preţul vieţii îndrăzneala poporului de a se fi ridicat împotriva tiraniei.

Si spre stupoarea tuturor, printre forţele fidele ale regimului comunist care au intervenit împotriva manifestanţilor şi au ucis, au fost şi trupe regulate ale Armatei. Acest fapt pare de neconceput. Nimeni nu s-a mirat că Securitatea şi MIliţia au ucis, dar faptul dar faptul că şi Armata s)a alăturat forţelor de represiune, era prea mult. Mulţi s-au întrebat atunci unde sînt tradiţiile Armatei - care, printre miile de fire ce o legau de popor, era singura lui speranţă în acele momente.

Legătura indisolubilă dintre un popor şi Armata sa, este capitalul cel mai de preţ al unei naţiuni şi prima garanţie a unui stat independent şi suveran.

De aceea, ne-am propus să facem o analiză temeinică şi obiectivă a evenimentelor derulate în perioada 16-22 Decembrie 1989, pentru a stabili “adevărul” şi (a face dreptate Armatei (!)). Dacă în legătură cu Securitatea şi Miliţia, nu se punea decît problema identificării funcţionarilor care au ucis nemijlocit, în ceea ce priveşte Armata, situaţia este mult mai complexă. De rezolvarea obiectivă, pe planul conştiinţei naţionale, a acestei probleme, depinde păstrarea sau pierderea acelui capital vital de care am vorbit mai sus.

In acest scop, din mulţimea de date certe, cu valoare de probe pentru un eventual proces al Naţiunii Române, am selecţionat cîteva, pe care, în calitate de participant nemijlocit la insurecţie şi de jurist, le consider semnificative şi concludente.

TIMISOARA - 16-22 Decembrie 1989. Aici a izbucnit flacăra Revoluţiei încă din după-amiaza zilei de 16 Decembrie

Primul oraş martir al României, a plătit un greu tribut de sînge, pentru libertate. De aceea, ca urmare a presiunilor exercitate de populaţia oraşului, la Timişoara, s-a instituit o Comisie de investigaţii formată din procurori militari şi civili, din reprezentanţi ai cetăţenilor civili şi ai Armatei, şi din medici.

Lista cu persoanele care alcătuiesc această Comisie a fost dată publicităţii. In faţa acestei Comisii au dat declaraţii soldaţi, ofiţeri şi persoane civile, care au participat direct la evenimente. Redăm mai jos cîteva din declaraţiile date în aceste condiţii.

- Soldat Ion Catona - U.M. (unitatea militară) nr. 01185 Timişoara.

.... “In ziua de sîmbătă 16.XII.1989, la apelul de seară, căpitanul Badea Gheorghe (astăzi avansat la gradul de maior) ne-a anunţat că nişte huligani devastează Timişoara. Am fost scoşi din unitate şi trimişi în dispozitiv la sediul Comenduirii Garnizoanei, în jurul căreia s-a adunat multă lume. In jurul orei 21,30 mulţimea s-a apropiat de dispozitiv. Menţionez că la plecarea din unitate, nu am primit muniţii de război. In dispozitiv, eram condamnaţi de maiorul Dima, care a vorbit calm şi împăciuitor cu manifestanţii, care l-au ascultat şi nu au forţat dispozitivul. La scurt timp, au apărut în spatele nostru, 4 dube ale Miliţiei, cu miliţieni, care au început arestările. Am primit şi noi ordin să arestăm toţi oamenii care erau pe stradă la acea oră. Am intrat în această activitate la ora 5, cînd muncitorii pleacă la serviciu.

Deoarece miliţienii spuneau că la ei nu mai este loc pentru areswtaţi, am depus şi noi mai mulţi arestaţi în sediul Garnizoanei. După ora 5 dimineaţa, ne-am retras în cazernă, crezînd că misiunea noastră s-a terminat. I unitate, nu am fost lansaţi să ne culcăm. Am aşteptat în stare de alarmă pînă la prînz, cînd ne-am îmbarcat în camioane şi ne-am dus la sediul Comitetului Judeţean al P.C.. Cind am ajuns acolo, sediul ardea. Flăcările cuprinseră cîteva D.A.C.-uri ale Armatei şi o maşină de pompieri. Camioanele au ocolit zona, iar noi am debarcat mai în spate, la Parcul copiilor. Aveam ordin să îndepărtăm manifestanţii şi să ocupăm poziţii în jurul sediului judeţeal al P.C.. Acţiunea a fost condusă de maiorul Burci, şi a degenerat într-o bătaie cruntă. Noi luptam cu baionata. Imi amintesc că lîngă mine, un coleg a izbit un om cu patul armei în cap. Menţionez că noi am fost atacaţi în timp ce încercam să trecem pr’intre manifestanţi, pentru a pătrunde în dispozitivul ordonat. Am reuşit să ne ocupăm dispozitivul şi am observat că blindatele noastre ocupaseră podul Decebal din apropiere (podul de peste rîul Bega care străbate oraşul Timişoara situat în apropierea Hotelului Continental) şi am sperat că lucrurile se vor linişti. După puţin timp, am primit muniţie de război iar maiorul Dima ne-a spus că dacă primim ordin să tragem, să nu tragem decît în picioare. Intre timp se lăsase întunericul şi am auzit cum dinspre centrul oraşului, venea un vuiet care creştea mereu. Eu eram plasat acum în apropierea podului Decebal într-o poziţie laterală. Atunci, am văzut coloane masive de demonstranţi, de cealaltă parte a rîului, care venind pe strada Vasile Pîrvan se îndrepta spre pod. L-am auzit pe căpitanul Badea somînd. Mulţimea nu s-a oprit şi atunci dispozitivul a deschis focul...”

- Aceiaşi descriere a evenimentelor o face şi soldatul Nicolae Păun, de la aceiaşi unitate militară U M cu nr. 01185 - Timişoara. Acesta, ca şinalţi colegi ai săi, s-au arătat a fi profund afectaţi de evenimentele în care au fost antrenaţi. El, împreună cu un alt coleg al cărui nume nu a vrut să-l spună, a remarcat un element deosebit pe care l-a comentat ulterior şi cu alţi colegi. Au observat cum în barajul constituit lîngă podul Decebal de soldaţii din unitate lor, s-au infiltrat cetăţeni mai în vîrstă decît ei, îmbrăcaţi î~aceleaşi uniforme ca ale lor avînd acelaşi tip de arme. Ei au ştiut consemnul de a trage doar foc de ave’rtizare, şi au tras cu mult pe deasupra manifestanţilor aflaţi de partea cealaltă a podului. De aceea, au rămas uluiţi cînd au văzut căzînd primii demonstranţi, şi s-au uitat disperaţi în jur să vadă cine trage cu adevărat din plin.

Si au văzut cum intruşii din rîndurile lor, trăgeau cu adevărat în manifestanţi, iar lîngă ei, făcea acelaşi lucru cu pistolul, şi un ofiţer care-i comanda, şi care aparţinea unităţii lor. Au văzut cum în spatele barejului lor, se agitau mai mulţi indivizi îmbrăcaţi în haine civile, care de asemenea executau foc din plin, asupra manifestanţilor. La început au fost uluiţi, dar începînd de a doua zi, cînd şi-au dat seama de consecinţe, au fost îngroziţi. Mai ales că, încă din dimineaţa zilei de 18. XII. 1989, li s-a ordonat “să uite” ce au văzut. Terorizaţi de spaimă aceşti copii ai ţării, au tăcut pînă la data de 22 Decembrie, cînd au crezut ca şi ceilalţi, că acum pot să rostească fără de teamă adevărul. Dar s-au luat măsuri, în aşa fel încît şi acum le este o teamă cumplită. Toţi sînt conştienţi acum că au fost folosiţi drept paravan pentru masacrul săvîrşit la podul Decebal din Timişoara, în seara zilei de 17.XII.1989. Toţi ştiu cine este ofiţerul lor care a tras cot la cot cu cei disimulaţi în rîndurile lor, dar le este teamă să-l numească. Acest soldat, Nicolae Păun, pare a fi cel mai revoltat şi mai hotărît dintre ei. El pretinde chiar, că a recunoscut printre cei care au tras în manifestanţi, pe unii “tovarăşi” pe care i-a mai văzut şi înainte şi după insurecţie venind des în unitatea lor, îmbrăcaţi în haine civile. De teamă, refuza să-i numească, dar spune că s-a hotărît împreună cu prietenul său să întocmească un raport amănunţit pe care să-l înainteze Comandantului Unităţii Militare 01185 Timişoara, cu menţiunea “Confidenţial”. Sărmană naivitate! Aceşti copii cinstiţi şi demni ai Patriei sînt încă sub semnul sfîntei credinţe în Adevărul şi Dreptatei Armatei. Si eu sînt alături de ei, dar nu pot sdă nu mă tem pentru ei şi să nu mă întreb : oare pînă unde se va ajunge cu “crima”?

- Martorul Miatov Vladimir - domiciliat în Timişoara, str. Vasile Pîrvan nr.36 - confirmă cele relatate mai sus, pe care le-a văzut din celălalt sens. “In ziua de 17.XII.1989, în jurul orelor 15, am trecut, în drum spre casă, prin dispozitivul de la Podul Decebal, şi, cu această ocazie, am văzut transportoarele blindate, două cuiburi de mitralieră şi soldaţi, comandaţi de 2-3 ofiţeri. In jurul orei 19, am auzit glasuri scandînd “Libertate” şi am ieşit la poartă. Am văzut coloana masivă de manifestanţi care se apropia, avînd steagul tricolor în frunte, cu stema decupată.

Coloana a trecut pe lîngă mine şi s-a îndreptat spre Podul Decebal unde, a fost întîmpinată de un tir dezlănţuit.

S-a creat un vacarm de nedescris. Au apărut manifestanţi răniţi, care s-au refugiat la mine în casă, unde le-am acordat primul ajutor împreună cu mama mea Ana Miatov”.

- Ana Miatov - mama celui de mai sus. “Cînd fiul meu a epuizat bandajele din casă, am sfîşiat cearceafurile cu care am pansat răniţii”.

- Cobzuc Aurora - domiciliată în Timişoara, str. Vasile Pîrvan nr.36 “...şi la noi în casă s-au refugiat răniţi. O fată era împuşcată în piept, alta în faţă. Soţul meu, care a făcut războiul,era înnebunit şi spunea : “ăştia trag în oameni cu mîinile goale”. Cu autoturismul nostru, am făcut patru drumuri la Spitalul Judeţean, cărînd răniţi. La un moment dat, umpluse maşina cu răniţi, dar mai era un băiat împuşcat în picior, pe care nemaiavînd loc, l-a urcat pe port-bagajul de pe capotă. A doua zi, spălînd maşina de sînge, a făcut o criză de nervi. Vecinii I. Cordea de la nr.34, Perneac cornel, de la nr.32 A, ca şi noi au acordat primul ajutor răniţilor, transportîndu-i la spital”.

- Perneac Cornel - Timişoara, str. Vasile Pîrvan nr.32 A. “...Am văzut pe manifestanţi de aproape, înainte de a se trage asupra lor. Erau cîteva mii. Numai tineri. Nici unul peste 30 de ani, iar în faţă, unii erau adolescenţi. După cinci minute, pe unul din ei l-am văzut cu gura ruptă, iar alături o femeie, împuşcată în burtă (abdomen)”.

- Harold Zimermann - redactor la ziarul “Timişoara”. “...Locuiesc pe str. Calea Girocului... In dimineaţa zilei de duminică 17.XII.1989, am observat unele tancuri venind din oraş, de la o mare unitate militară, amplasată, în comuna Giroc. Oamenii din cartier s-au mobilizat şi au baricadat Calea Girocului cu troleibuze.

Un eşalon de 5 tancuri, a căzut în ambuscadă şi s-a predat fără luptă. Ca să le facă inutilizabile, manifestanţii au început să demonteze tot ce se putea. Si acum mai am pe acasă nişte piese. Pe la ora 18, au fost sparte şi jefuite magazinul alimentar, magazinul de textile şi librăria. Pe la ora 20, subunităţi de infanterie, sprijinite de către blindate, au apărut dinspre Giroc şi din direcţia opusă prinzînd mulţimea la mijloc.

Pentru intimidare trăgeau în aer, şi au reuşit să elibereze cele 5 tancuri. Oamenii strigau ... “sînteţi copii noştri ... nu trageţi!”

Situaţia s-a complicat şi mai mult odată cu întoarcerea din centrul oraşului a unor grupuri de oameni care au povestit ce au văzut acolo. Atunci, înfuriaţi, orbiţi de ură, manifestanţii au început să arunce în militari cu ce puteau - pietre, sticle, alte obiecte grele. Eu m-am retras în apartament şi cred că pe la miezul nopţii, s-a deschis foc asupra manifestanţilor.

- Miscov Miriana - elevă de liceu - domiciliată în Calea Girocului bloc nr. 37, scara B, ap. 7 - Timişoara : “... pe la miezul nopţii împreună cu mama mea, am coborît în scara blocului să vedem ce se petrece. Acolo i-am găsit pe vecinii noştri Geug Floarea şi Văleanu Caius. La un moment dat, toţi am fost surprinşi de manifestanţi care se retrăgeau în scara blocului, urmăriţi de focuri de armă. Eu am fost împuşcată în şold, iar mama mea în picior. Inebuniţi, demonstranţii spărgeau uşile de la apartamente, pentru a sze ascunde. Am ajuns la noi în apartament, împreună cu 9 manifestanţi, pe care i-am adăpostit. Dintre aceştia, unul era rănit la picior.

- Miscov Miroslav - tatăl martorei de mai sus : “... Soţia şi fica mea, fuseseră atinse de gloanţe. Eu am sunat la Salvare pentru a le duce la Spital, dar mi s-a spus că nu pot face nimic, deoarece sînt înconjuraţi de Armată, care nu permite maşinilor Salvării să iasă din curtea Spitalului. Am insistat, deoarece îmi era teamă ca gloantele care o atinsese pe fiica mea în şold, pătrunsese în corp şi nu ştiam unde s-a oprit. La un moment dat, s-a zvonit în bloc că a venit Salvarea şi am coborît. In faţa blocului erau soldaţi. Unul dintre ei, a spus : “uite încă unul, mişcă”, au întors armele şi au tras. Apucasem să mă lipesc de perete şi am avut noroc. Pe scara blocului, lumina era stinsă. M-am întors în apartament şi am sunat iar la Salvare. Mi s-a spus că ambulanţa a fost acolo, şi că Armata a întors-o. Disperat, am explicat celui cu care vorbeam că soldaţii pleacă, şi l-am rugat să mai încerce o dată. In sfîrşit, au venit mai multe ambulanţe, iar cu prima i-am trimis la spital pe fiica mea, pe un tînăr cu intestinele afară, şi pe o femeie împuşcată în piept”. Vecinii de apartament confirma cele relatate de familia Miscov.

- Mokal Iulia - apartamentul nr. 3 “... Confirm cele relatate de familia Miscov, de la ap. nr.7 şi arăt că şi la mine s-au refugiat manifestanţi răniţi, din care unul a murit în holul blocului”.

Tot în legătură cu evenimentele relatate mai sus, reproducem în continuare, declaraţiile a 2 ofiţeri de la Unitatea Militară de blindate, amplasate în comuna Giroc.

- Maiorul Dorel Ghibea “... In data de 17.XII.1989., în jurul orelor 12, am primit ordin din partea Marelui Stat Major al Armatei, de a defila (n.a. demonstraţii paşnice de forţe militare) prin oraşul Timişoara, cu tehnică de luptă, aflată în dotarea unităţii noastre. Ordinul, stipula clar, că tancurile să defileze fără muniţii, dinspre sud spre nord, pe arterele principale ale oraşului. Eu am comandat prima grupare de tancuri în număr de opt. Am urmat traseul în coloană, şi am ajuns în zona hotelului Continental lîngă Podul Decebal, 4 tancuri. Celelalte 4 s-au deplasat spre Piaţa Libertăţii.

In aceastăzonă, în afară de soldaţi ai Armatei, am mai văzut şi miçliţieni echipaţi cu bastoane şi scuturi şi 7-8 ofiţeri de securitate.

Printre manifestanţii care înaintau în ordine spre pod, au fost şi grupuri de oameni care erau în stare de ebrietate, aveau sticle cu alcool în mîini, cu care ne ameninţau în timp ce ne adresau înjurii.

Tancul pe care mă aflam a fost incendiat în partea posterioară, unde se aflau rezervoarele de motorină. Am părăsit tancul şi am fugit urmărit de cîţiva huligani pînă în Piaţa Traian, unde se afla restul subunităţii de tancuri pe care o comandam. Menţionez că grupurile de huligani erau deosebit de agresive. Arăt că timp de cîteva ore s-a încercat un dialog cu manifestanţii, care nu a putut avea loc, datorită acelor grupuri. Mai menţionez că ordinul de deschidere a focului, împotriva manifestanţilor, a fost dat în jurul orei 17,30-18. La această oră, în urma actelor de violenţă şi de sălbăticie, a acelor grupuri, care antrenau şi mase de manifestanţi, au fost ucişi în mod bestial cu nişte bare de metal ascuţite la vîrf, 9 soldaţi, iar alţi 28 au fost răniţi”.

- Locotenent-colonel Gheorghe Badea - “... Următoarea garnitură de 5 tancuri, am comandat-o eu. Am plecat pe acelaşi traseu. La o intersecţie pe Calea Girocului, drumul a fost blocat cu troleibuze. Am oprit şi am ieşit din tancuri, încercînd să discutăm cu oamenii, dar am fost huiduiţi şi loviţi cu pietre, sticle şi alte obiecte. Erau şi foarte mulţi copii şi am încercat să explic oamenilor că muniţia aflată la bordul tancurilor erazu proiectile de tun, care în cazul unui incendiu, ar exploda în lanţ, provocînd mari distrugeri. Eu am fost lovit cu o piatră în cap. Ulterior, ajutat de un om pe nume Chisăliţă, am mers la un apartament din apropiere, unde am fost bandajat. Gruparea de tancuri pe care am condus-o, a rămas fără echipaje, abandonată. In aceste condiţii, după revenirea mea în unitate, am fost admonestat de fostul Secretar al Comitetului Central al P.C. Ion Coman (fost ministru al Armatei), care mi-a spus : “Aţi lăsat tancurile acolo şi o să vedeţi că le vor folosi împotriva voastră”. Tot acesta a ordonat că un elicopter să efectueze un raid, pentru a-l informa, după care a dispus ca alte unităţi din Arad, Lipova, Buziaş şi Lugoj, să se deplaseze urgent la Timişoara : Unitatea din Lugoj, a primit ordin să recupereze tancurile abandonate pe Calea Girocului....

Din discuţiile pe care le-am avut, ulterior evenimentelor cu soldaţi, subofiţeri şi ofiţeri, am înţeles că au fost cazuri, cîned printre soldaţi, au apărut îmbrăcaţi în uniforme, militari pe care subunităţile respective nu-i cunoşteau, care au executat foc, în plin, asupra demonstranţilor. Noi am avut ordin să tragem doar foc de avretisment, dar la un moment dat s-a creat o mare confuzie”.

Credem că înainte de a relua firul declaraţiilor unor participanţi la evenimente, este utilă pentru înţelegerea de ansamblu a situaţiei, prezentarea în cîteva cuvinte, a forţelor armate care au fost mobilizate în Dispozitive de luptă pe teritoriul Municipiului Timişoara, în acele zile, precum şi locurile unde s-a tras şi au murit oameni. Aceste date, deosebit de importante, au putut fi stabilite relativ uşor şi se pare de neînţeles că noile autorităţi, nu s-au grăbit să pornească cercetarea de la aceste date. Avea cineva vreu interes, ca Armata să fie implicată în crimele săvîrşite, în acele zile? Vom vedea!

Aşadar, este cert că forţele armate, care au fost angajate în Dispozitive de luptă în Timişoara acelor zile, au provenit atît din cadrul Ministerului de Interne, cît şi din Ministerul Apărării Naţionale.

In funcţie de apartenenţă, situaţia se prezintă astfel :

1) - La spitaluljudeţean - Marea unitate de Securitate de pe str. Bariţiu din Timişoara. (trupele de Securitate aveau uniforme de culoare kaki, ca şi ale Armatei).

2) - Unităţi ale Armatei de artilerie şi blindate - din Timişoara, nu au fost dizlocate în Dispozitive (cele de la Chisada şi Calea Lipovei).

3) - Marea unitate de grăniceri de pe Calea Lipovei, Municipiul Timişoara, care aparţinea Ministerului de Interne, a fost dizlocată în dispozitive, împreună cu forţele Miliţiei.

4) - Două unităţi militare din Arad, aparţinînd Securităţii.

5) - O unitate mecanizată din Arad - Aparţinînd Armatei.

6) - O parte a unităţii mecanizate din Vînju Mare - Dolj.

7) - Centrul de instrucţie de la Buziaş - al Ministerului de Interne. - Unul din centrele de pregătire U.S.L.A..

8) - Unitatea de paraşutişti din Caracal (Olt) a Armatei.

9) - Inspectoratul de Miliţie a judeţului Timiş.

10) - Toţi securiştii din intreprinderi.

Aşa cum se observă, au fost mibilizate importante forţe ale Ministerului de Interne, dar şi ale Armatei, în special, blindatele grele. Se remarcă foarte puţine forţe de infanterie, sau cu mobilitate mare, ale Armatei, ceea ce înseamnă că, ele erau destinate să ocupe Dispozitive de luptă fixe.

Mecanizatele uşoare, ale trupelor de Securitate, au fost singurele care au intervenit împotriva manifestanţilor, din mişcare. Trupele de infanterie ale Armatei, puţine la număr, au fost folosite la alcătuirea barajelor, fiind încadrate de forţele Òecurităţii şi Miliţiei, folosite în acelaş scop. Paraşitiştii de la Caracal, singurele forţe ale Armatei, bine instruiţi pentru luptă de guerila, au fost imobilizaţi în sediul Comitetului Judeţean al P.C. unde nu au acţionat.

Detaşamentele U.S.L.A. atît cele din centrul de instrucţie de la Buziaş, cît şi cele aparţinînd Securităţii Judeţului TImiş, nu au fost angajate într-un dispozitiv. La fel şi ofiţerii şi subofiţerii din Securitatea Jud. Timiş. Era normal să fie aşa. Ele au acţionat liber, peste tot acolo unde a fost necesar.

Locurile dispozitivelor unde au fost amplasate forţele Arma tei se pot identifica uşor, după jurnalele de front ale unităţilor militare, dar din păcate, ele nu sînt date publicităţiçi. Datele de mai sus, precum şi denumirea locurilor unde s-a tras, mi-au fost puse la dispoziţie de 2 ofiţeri din Timişoara, care au participat la marele protest al Armatei din 12-15.02.1990 - din Piaţa Victoriei, Bucureşti (vom mai reveni).

Astfel, s-a stabilit că s-a tras pe Calea Lipovei, unde au fost prezente şi Securitatea şi Armata, pe Calea Aradului, unde au fost numai forţe ale Securităţii, în Piaţa Operei, unde au fost prezente şi Securitatea şi Armata, la Podul Decebal, unde a fost şi Securitatea şi Armata, în Calea Girocului, In PIaţa Libertăţii - unde s-a tras din Casa Armatei, dar nu se ştie de cine. In Piaţa Badea Cîrţan, s-a stabilit cu certitudine că a tras doar Securitatea, la fel şi în PIaţa Traian şi Strada Transilvaniei. In Piaţa 700, s-a tras din incinta Spitalului Militar în care se găseau trupe ale Securităţii, dar şi soldaţi ai Armatei. Avînd aceste date, să reluăm firul declaraţiilor date de martori oculari.

- Locotenent-major Paul Gabriel Mihai - de la U.M.- artileria Chişoda “Pe data de 17.XII.1989, fiind şef de tură la punctul de comandă al Artileriei, am fost în centrul evenimentelor petrecute la Timişoara. La început, nu am fost informaţi despre cele ce se întîmplă, dar am căutat să ne informăm noi prin telefoane, rapoarte de executare a unor ordine, precum şi prin staţii de ascultare a rapoartelor transmise de echipajele elicopterelor, care patrulau deasupra Timişoarei. De asemenea, primind telefoane de la colegi, i-am rugat să se îmbrace în haine civile, şi să vadă la faţa locului ce se întîmplă şi să ne spună şi nouă.

Soldaţii care fuseseră învoiţi î~oraş, s-au întors în unitate mult mai devreme decît ora fixxată şi erau foarte speriaţi.

Mulţi dintre ei au povestit că au fost insultaţi şi bătuţi de grupuri de civili. Dimineaţa, form ordinelor Colonelului Popescu de la Securitatîn data de 18.XII.1989, am primit ordin ca împreună cu maistrul militar Geambaşu Marin şi î~că 15 soldaţi înarmaţi, cu cîte 30 de cartuşe asupra lor, să ne punem la dispoziţia unui detaşament de 35 de militari comandat de locotenent-major Stir, de la unitatea de aviaţie. Menţionez că în conformitate cu ordinul primit de la Comandantul nostru, eu şi maistrul militar, am luat cu noi doar pistoalele fără cartuşe. La ora 10,00 ne-am prezentat la Sediul Comitetului judeţean al P.C.-Timiş, şi conform ordinului primit, ne-am pprezentat la fostul Secretar al Comitetului Central al P.C. - Ion Coman. Acesta, după ce ne-a primit, ne-a spus : “Dumneavoastră constituiţi rezerva mea personală. Rămîneţi grupaţi în clădire, iar pe timpul nopţii, acţionaţi conform ordinelor Colonelului Popescu de la Securitate.Fiţi gata să acţionaţi în orice moment. Dacă situaţia impune, se trage dinplin, fără milă”. Nu am primit nici un ordin de acest fel, pînă în ziua de 20.XII.1989, cînd am fost mobilizaţi de ordinul lui Ion Coman. In jurul orei 14, cînd am ajuns noi cu autobuzul unităţii în zona sediului Comitetului Central judeţean al P.C. erau acolo circa 10.000 de manifestanţi. Ei scandau “Fără violenţă” şi “Armata e cu noi”. Eu am ordonat celor 15 militari din subordinea mea să scoată încărcătoarele de muniţie din arme, iar eu am predat pistolul spre păstrare, şoferului de pe autobuz. Impreună cu soldaţii am mers pînă în faţa clădirii Comitetului judeţean al P.C., unde imediat am fost înconjuraţi de manifestanţi. Un muncitor de la I.A.E.M. Timişoara, care a fost soldat în unitatea din care fac şi eu parte, m-a recunoscut. Ne-am îmbrăţişat, iar gestul nostru a convins manifestanţii, de intenţiile noastre absolut paşnice. La ora 16, s-a transmis din om în om că Armata se retrage în cazărmi, iar eu am ordonat celor 15 soldaţi să ne întoarcem la autobuz. Deoarece în camera 210 din Sediul P.C. erau 11 lăzi cu muniţie care aparţinea unităţii noastre, am intrat î~clădire şi i-am găsit pe doi dintre soldaţii mei, Dumitru şi Dohotcă, în holul din faţa cabinetului Primului Secretar al P.C. Timiş. Erau acolo împreună cu un soldat din trupele de Securitate şi mi-au spus că sînt puşi la dispoziţia colonelului Popescu - şeful Securităţii din judeţul Timiş. Le-am spus că dacă au nevoie mă găsesc în camera 210 şi le-am ordonat ca indiferent de alte ordine să nu tragă asupra manifestanţilor, deoarece aceasta a fost şi este adevăratul consens al Armatei. Pe la ora 23, a fost adusă în clădire prima grupă de paraşutişti, pentru ca dimineaţa, în jurul orei 4 să fie aduse şi altele. Pe la ora 6,30, au venit şi cei doi soldaţi cu care am constituit două grupe care să asigure paza muniţiei. In ziua de 21.XII.1989, î~jurul orelor 14, am reuşit să iau legătura cu Comandantul meu, care mi-a ordonat ca deocamdată muniţia să rămînă pe loc pînă la noi ordine. Pe 22.XII.1989, după ce s-a anunţat la radio că Ministrul nostru - Generalul Milea s-a sinucis, ne-am adunat spontan, toate cadrele Armatei aflate în clădire pentru a stabili ce este de făcut.

In acest timp, Ion Coman - fostul Secretar al Comitetului Central al P.C., care fusese trimis de Ceauşescu să coordoneze represaliile a fugit din clădire, ajutat de securişti. Paraşutiştii de sub comanda maiorului Urşi, au luat legătura telefonic cu Generalul Guşă, după care şi-a încolonat oamenii şi s-a deplasat la marea unitate degarnizoană unde se afla şi şeful de Stat Major al Armatei (G-ral Guşă).

Noi am plecat împreună cu ei, şi la ora 18, am predat intactă muniţia, după care ne-am întors în cazarmă...”.

- Soldat Claudiu Groşeanu - “... In ziua de 17.XII.1989, am fost scoşi din oraş, în legătură cu evenimentele ce au avut loc. Imediat ce am ajuns în Piaţa Libertăţii, am văzut cîţiva securişti postaţi în faţa Casei Armatei, care trăgeau în populaţie. Am văzut cu ochii mei cum au ucis o familie. Bărbatul a fost împuşcat în burtă şi transportat de noi la Comenduirea de Garnizoană. Femeia, văzînd că se trage asupralor, a leşinat, a căzut, s-a lovit la cap şi a murit. Singura care a scăpat, a fost o fetiţă. In aceeaşi zi, spre seară, am fost puşi să blocăm o stradă de acces spre Garnizoană.n In jurul orei 20,00, a venitr la mine un căpitan de Securitate îmbrăcat în haine civile, mi-a luat arma şi a tras cu ea în manifestanţii aflaţi în faţa moastră. Mi-a înapoiat arma şi a plecat spunîndu-mi : “vezi mă soldat, aşa se trage”. Am înţeles că era căpitan deoarece aşa era numit de celelalte persoane din jurul său, îmbrăcate tot în haine civile. Aş putea să-l recunosc oricînd. Era înalt de cca. 1,80 şi avea o haină de piele, îmbrăcată peste un pulovăr de culoare deschisă. Nu m-am opus cînd mi-a luat arma, deoarece mi-a fost teamă. Auzisem deja că au fost soldaţi care au refuzat să tragă în manifestanţii şi au fost împuşcaţi de acei civili, care se aflau în spatele lor”.

- Soldat Burtea Adrian “... In ziua de 17.XII.1989, am fost îmbarcaţi în camioane şi trimişi la Timişoara, cu misiunea de a apăra Casa Armatei şi Garnizoana. IN acele momente, cele două clădiri erau atacate de grupuri de civili aflaţi sub influenţa băuturilor alcoolice, cu pietre, sticle şi petarde.

Menţionez că în timp ce ne constituiam cordoanele de apărare ale celor două clădiri, am văzut înfiltrîndu-se în rîndurile noastre, persoane îmbrăcate în uniforme de militari în termen care aveau figuri mult mai mature decît a celorlalţi soldaţi. Aceştia, fără să fi fost dat vreun ordin de la Comandantul nostru, au executat foc, cu armele automate, asupra manifestanţilor. Ulterior, am văzut cum aceşti falşi soldaţi, se mutau dintr-un loc în altul, şi trăgeau rafale, din diferite puncte. Mai arăt că, am văzut că acele persoane, trăgeau cu pistoale-mitralieră, similare celor din înzestrarea Armatei, dat şi cu alte arme automate, al căror tip nu-l cunosc”.

- Soldat Turcu Ion - “ ... In dimineaţa zilei de 18.XII.1989, am plecat la gară cu un ARO militar, ca însoţitor, pentru a-l lua pe Comandantul unităţii care se întorcea de la Olteniţa. De la gară, ne-am deplasat în Piaţa Operei. Aici, am văzut clădirile cu geamuri sparte, şi mai multe magazine incendiate. Soldaţii unităţii noastre, care se aflau acolo, erau dispuşi în cordoane care blocau trecerea spre Clădirea Garnizoanei. Comandantul a discutat cu ofiţer’ii şi subofiţerii unităţii noastre, aflaţi în zonă. Eu am stat de vorbă cu mai mulţi colegi-soldaţi, care mi-au spus că nu au ordin să tragă, decît în situaţii extreme, dacă ar fi atacaţi şi s-ar încerca ruperea prin forţă a cordonului lor de apărare.Ei însă au spus că nu au tras şi nu vor trage nici în această situaţie, în manifestanţi, şi erau foarte supăraţi pentru cele ce se petreceau în spatele lor. Mi-au spus şi mi-au arătat că în spatele lor sînt nişte persoane îmbrăcate în civil, care sînt înarmate şi care au tras în oameni. M-am uitat şi eu şi i-am văzut. Cred că aş recunoaşte figurile la cel puţin 4-5 dintre acei indivizi. La sesizarea colegilor mei, m-am uitat şi am mai văzut că unii dintre aceşti civili au schimbat numerele de imatriculare a unor autoturisme pe care le foloseau. Tot colegii mei mi-au spus că de mai multe ori, unii dintre aceştia, au făcut deplasări cu acele autoturisme, schimbînd numerele de imatriculare, atît la plecare cît şi la înapoiere.

Mai arăt că în cursul zilei următoare - 18.XII.1989, am revenit cu o maşină în acel loc, pentru a aduce mîncare militarilor noştri. In timp ce mă aflam acolo s-au tras cîteva cartuşe chiar asupra noastră.

Colegii mei au ripostat, dar nici ei nici eu, nu am putut să reperăm locul de unde se trăgea...”.

© avocat Simionică; editura Euromed