CINE  POARTà RESPONSABILITATEA  ŞI,  CINE  SUNT  VINOVAŢII  PENTRU  PRODUCEREA,  DESFÃŞURAREA  ŞI  CONSECINŢELE  MINERIADEI  DIN  13-15  IUNIE  1990 ?         -     Mihai Gheorghiu

 

     

    Scurt  istoric

 

  u Pe  29  decembrie  ‘89,  la  patru  zile  dupã  “execuţia”  lui  Ceauşescu,  la  capãtul  unui  sumar  şi  jenant  “proces”,  intentat  de  foştii  sãi  subordonaţi,  acum,  autoinstalaţi  sub  titulatura  de  “ Consiliu  Naţional  al  Frontului  Salvãrii  Naţionale” - CFSN,  Televiziunea  Românã  Liberã,  anunţa  formarea  unui  guvern  provizoriu,  aflat  sub  egida  acestui  “ organism”,  întrutotul  discutabil  sub  aspectul  legitimitãţii.

 

   Bãnuieli,  iniţial  difuze,  privindu-i  pe  succesorii  abia  îndepãrtatului  dictator  comunist,  începeau  sã  se  clarifice  odatã  cu  preluarea  poziţiilor  cheie  şi  apariţia  la  rampã  a  noilor  figuri  postdecembriste.

 

   Mâna,  bãnuitã  numai,  pânã  atunci,  a  P.G.U.-ului  ( Pervoe  Glavnoe  Upravlenia  -  Direcţia  Generalã  I-a) (**)începea  sã  iasã  în  evidenţã.

 

   Noul  prim-ministru,  charismaticul  Petre  Roman,  nu  era  altul  decât,  fiul  lui  Water  Roman,  vechi  membru  al  Comintern-ului,  încã  din  vremea  rãzboiului  civil  din  Spania  unde  fusese  maior  în  Brigãzile  Roşii  Inernationale,  întors  la  Moscova,  urmeazã  în  1943-’44,  cursurile  speciale  Comintern  pentru  viitori  conducãtori  de  partide  comuniste  devenind  coleg  cu  Dolores  Ibaruri,  Wilhelm  Pieck,  Walter  Ulbricht,  Andre  Marty  şi  Ana  Pauker,  e  trimis  în  1945  în  România  cu  Divizia  Horia,  Cloşca  şi  Crişan,  fiind  ofiţer  sovietic  de  informatii (PGU)  acoperit,  îndeaproape  urmãriti  de  UM  0920/A (***)  a  lui  Ceauşescu.   Care  era  filosofia  acestei  “onorabile”  familii,  se  poate  deduce  din  una  dintre  lucrãrile  tatãlui,  Walter :  “Secolul  XX :  Secolul  marilor  revoluţii”  în  care,  rãspunzându-şi  la  întrebarea :  “Cine  va  veni  dupã  noi ?”,  cogiteazã  profetic :  “Dupã  noi  vor  veni  cei  care  vor  trebui  sã  vinã,  cãci  nu  existã  postcomunism !”,  pentru  ca  ceva  mai  încolo  sã  conchidã :  “ Noi  nu  scriem  istoria,  noi  o  creãm !”.   Ori,  acesta  era  exact  motto-ul  P.G.U.-ului,  cuvânt  cu  cuvânt !

 

   Omul  numit  sã  conducã  Ministerul  Apãrãrii  Naţionale  era,  generalul  Nicolae  Militaru,  “pensionat”  de  urgenţã  de  Ceauşescu,  la  descoperirea,  de  cãtre  aceeaşi  UM  0920/A  a,  amãnuntului  cã  este  ofiţer  P.G.U.  sub  acoperire.   Am  mai  putea  adãuga  şi  amãnuntul,  relatat  în  cadrul  talk-show-ului  postului  “UniPlus”  de  ex-senatorul  Sabin  Ivan,  citând  o  declaraţie  a  acestuia  fãcutã  Comisiei  de  anchetã  parlamentarã,  în  care-si  declina  apartenenţa  la  un  misterios  “Front  Militar  de  Rezistenţã  Anticeauşistã”  (vezi  pag. 21 !) (****).

 

   Noul  ministru  de  Externe,  Sergiu  Celac,  un  alt  comunist  ce  studiase  la  Moscova,  unde  absolvise  “Institutul  de  Relaţii  Internaţionale”,  una  din  filialele  P.G.U.,  fost  adjunct  al  şefului  Secţiei  Externe  a  C.C.  şi  translator  personal (de  limbã  rusã  şi  englezã)  al  lui  Ceauşescu,  destituit  însã,  rapid  de  acesta,  la  aflarea  veştii  cã  era  implicat  de  P.G.U.  în  “ planul  Dnestr”.

 

   Ministrul  Economiei,  generalul  Victor  Atanasie  Stãnculescu,  nu  mai  era  un  secret  pentru  nimeni  cã  fusese  unul  din  organizatorii  “ judecãrii”  şi  “execuţiei”  lui  Ceauşescu,  ceea  ce  se  ştia  însã  mai  putin  era  cã  fusese,  cu  numai  câteva  sãptãmâni  înainte  de  cãderea  acestuia,  la  Budapesta  unde,  în  cursul  unei  vizite  prelungite,  fusese  îndelung  contactat  de  ofiţerii  sovietici  de  informatii  ai  KGB-ului (vezi  cartea :  “Autopsia  loviturii  de  stat  române :  În  ţara  minciunii  triumfãtoare”,  R.  Portocalã,  1990,  pag. 35).

 

   Nou  ministru  de  Interne,  devenea  generalul  Chiţac,  fost  şef  al  Comandamentului  Trupelor  Chimice  din  M.Ap.N.  al  lui  Ceauşescu  şi  activ  participant  în  reprimarea  evenimentelor  din  16-17  decembrie  ‘89,  la  Timişoara.

 

   Toate  celelalte  posturi  importante  din  noul  guvern  provizoriu  erau  ocupate  de  comunişti  care  au  deţinut  înalte  titluri  în  trecutul  apropiat  -  nouã,  fiind  foşti  miniştri  ori  miniştri  adjuncţi  sub  Ceauşescu.

 

   Ideea  unei  succesiuni  cripto-comuniste,  de  la  Ceauşescu  la  Iliescu,  s-a  accentuat  odatã  cu  producerea  unor  dovezi  irefutabile  cã  noii  conducãtori  de  la  Bucureşti  urmau,  pas  cu  pas,  regulile  Kremlinului.

    Una  din  regulile  clasice  ale  succesiunii  comuniste  era  ca,  noul  lider  sã  arunce  toate  neajunsurile  din  viaţa  politicã  şi  economicã  a  ţãrii  în  spatele  exceselor  predecesorului  sãu.

   Hruşciov,  îl  blamase  pe  Stalin,  Gorbaciov,  pe  Brejnev,  iar  Ceauşescu,  pe  Gheorghiu-Dej.  Fãrã  sã  clipeascã,  Iliescu  a  pus  tot  dezastrul  moştenit  în  spatele  lui  Ceauşescu.

   Dar  cine  era,  în  fapt,  Ion  Iliescu ?   În  bunã  parte,  personalitatea  sa  era  rod  al  unui  mit,  fictiv  construit,  cu  minuţie,  consecvenţã  şi  anticipat,  pe  parcursul  ultimilor  2  ani  de  domnie  a  lui  Ceauşescu,  se  pare,  tot  de  agenţi  acoperiţi  ai  P.G.U.   Fusese,  secretar  al  C.C.  al  U.T.C.,  în  tinereţile  sale  “ revoluţionare”.   Ca  “rezervã  de  cadre”,  studiase  la  Moscova,  într-o  filialã  a  P.G.U. -  “ Institutul  Politehnic”,  devenind  inginer  hidrotehnic.   Întors  “ acasã”,  cãsãtorit  cu  blajina  moscovitã  Nina (conform  unei  “tradiţii”  KGB-iste  a  acelor  vremuri),  disciplinat  şi  aparent  docil,  “urcase”  în  ierarhia  nomencklaturii  autohtone,  “promovând”  succesiv  în  funcţii  de  prim-secretar  judeşean  PCR,  fie  la  Timişoara  ori  Iaşi,  supunându-se  principiului  “rotaţiei  cadrelor”  cu  aceeaşi  abnegaţie  şi  obedienţã  ca şi  a  omologilor  sãi.   Ba  chiar,  atinsese  performanţa  de  a  fi  acceptat  ca  partener  de  “tabinet”  ori  “pãtrãţele”  al  cuplului  dictatorial,  ajungând  sã  fie  promovat  ca  membru  supleant  în  CPEx.   Totul  pânã  în  1971,  când,  în  urma  unei  vizite  fãcute  în  compania  “şefului  sãu  suprem”,  în  Coreea,  zice-se,  intrase  în  dizgraţia  acestuia,  nereuşind  sã-şi  ţinã  gura  la  timp,  în  realitate,  nu  îi   mãrturisise  lui  Ceauşescu  cã  Moscova  l-ar  prefera,  în  locul  sãu,  în  fruntea  PCR.   Şi,  nu  trebuie,  în  fond,  sã  ne  îndoim,  predispoziţia  sa  spre  gafã  fiind  ceva  ce,  mai  târziu,  în  anii  din  urmã,  avea  sã  devinã  un  adevãr  de  necontestat.   Dizgraţia  l-a  costat,  trecerea  pe  “ linie  moartã”,  ajungând,  din  acel  moment,  pe  rând  şi  tot  în  respectul  invariabilului  principiu  al  “ rotaţiei  cadrelor”,  director  al  Consiliului  Naţional  al  Apelor,  pentru  ca,  în  final,  sã  aterizeze  la  cârma  “ Editurii  Tehnice”,  aşa  cum  se  cuvenea  unui  “ intelectual”.   Desigur,  privilegiile  rezervate  îndeobşte  nomencklaturii,  nu  îi  fuseserã  cu  nimic  ştirbite  de  pe  urma  dizgraţiei  în  care  cãzuse.

 

   Aceeaşi  "maşinã  de  serviciu”  la  dispoziţie,  aceeaşi  locuinţã  “de  serviciu”  în  zona  “Primãverii”,  acelaşi  acces  neîngrãdit  la  "magazinele  cu  circuit  închis”.   Dar,  în  conformitate  cu  mitul  în  cauzã,  cãpãtase  aura  de  “ dizident  anticeauşist”,  poate  şi  datorită  informării  lui  Ceauşescu  în  legătură  cu  amănuntul  că  şi  el  era,…  agent  acoperit  al 

P.G.U.,  fiind  implicat  în  “Planul  Dnestr”.   Lucrul,  avea  sã  capete  contururi  mult  mai  clare  abia  în  ‘95-’96  când,  a  fãcut  atâta  vâlvã,  deconspirarea  secretului  lui  Polichinelle,  în  paginile  unui  ziar  "independent”.  Azi,  cazul  e  de  notorietate,  în  ‘90  însã,  o  imensã  majoritate  s-a  lăsat  amãgitã  de  charismaticul  sãu  “zâmbet”  şi  de  cãmaşa  cu  guler  rãsfrânt.

 

u Dar,  suspiciunile  şi  acuzele  de  cripto-comunism  atribuite  CFSN-ului  şi  exponenţilor  sãi  de  marcã,  ating  apogeul  în  28  ianuarie  1990.

   Climatul  politic  şi  social  se  tensioneazã  brusc,  în  urma  deciziei  CFSN  de  a  se  transforma  în  partid  politic,  sub  sigla  F.S.N. (Frontul  Salvãrii  Naţionale),  şi  de  a  participa  la  alegerile,  pe  care,  tot  el  urma  sã  le  organizeze.

   Pe  drept  cuvânt,  partidele  politice  dar  şi  demonstranţii  din  28  ianuarie  1990  au  contestat  aceastã  decizie  care,  contrazicând  angajamentul  anterior,  punea  F.S.N.-ul  în  situaţia  ciudatã  de  a  fi  arbitru  şi  jucãtor  totodatã.   Pentru  a  dezamorsa  încordarea  creatã,  reprezentanţii  partidelor  politice  şi  ai  CFSN  s-au  adunat  în  jurul  unei  mese  rotunde,  televizate,  de  la  care,  peste  timp,  au  rãmas  “ celebre”  douã  expresii  ale  "despotului  luminat”  cum  avea  sã  se  autodeclare  Ion  Iliescu,  în  perioada  “ fenomenului  Piaţa  Universitãţii”.   Acestea  au  fost :  “Nu-mi  pune  dom’le  sula’n  coaste !”  şi,…  “Veţi  avea  putere,  atâta  câtã  vã  vom  da  noi !”,  ambele,  adresate  preşedintelui  P.N.Ţ.-cd,  Corneliu  Coposu,  faţã  de  care  nu  şi-a  putut  niciodatã  disimula  o  urã  sumbrã.

 

  u Astfel  se  constituia,  la  9  februarie  1990  “ Consiliul  Provizoriu  de  Uniune  Naţionalã” - C.P.U.N.,  o  înjghebare  hibridã,  un  pseudo-Parlament,  alcãtuit  din  50%  reprezentanţi  ai  tuturor  partidelor  politice  nou  constituite  şi  50%  reprezentanţi  ai  CFSN,  considerat  drept  organismul  puterii  de  stat  legitimat  de  Revoluţie.

   Şi  în  cazul  constituirii  CPUN,  tendinţa  spre  diversiune  şsi  înşelãciune  este  fãţişã,  fiind  elocvent  ilustratã  în  Comunicatul  din  1  februarie  care  preciza :  “Reprezentanţii  organizaţiilor  minoritãţilor  naţionale  vor  putea  fi  cuprinşi  în  Consiliul  Provizoriu  de  Uniune  Naţionalã  respectând  principiul  paritãţii  cu  reprezentanţii  partidelor”.

    Altfel  spus,  respectând  proporţia  de  50%  din  totalul  membrilor  CPUN,  acordatã  partidelor  politice.   Ceea  ce  însemna  cã,  reprezentanţii  organizaţiilor  minoritãţilor  naţionale  intrau  împreunã  cu  reprezentanţii  CFSN  în  partea  de  50%.   Precizarea  este  necesarã  deoarece,  problema  participãrii  acestora  a  constituit  un  motiv  de  discordie  inutilã,  clar  inventat,  pentu  a  transforma  reuniunea  de  constituire  într-o  hãrmãlaie  penibilã,  dar  plinã  de  foloase  în  intenţia  de  depreciere  a  conceptelor  democratice,  urmãritã  de  cãtre  iniţiatori.

   Pe  de  altã  parte,  nu  se  poate  spune  cã  şi  partidele  politice  nu  şi-au  avut  partea  lor  de  vinã.   Pentru  cã,  ele  au  semnat  cu  ochii  închişi,  fãrã  a  acorda  atenţia  cuvenitã  ambiguitãţilor  textului  Comunicatului  din  1  februarie.  Dacã  ar  fi  fost  ceva  mai  vigilente  şi  mult  mai  puţin  încrezãtoare  în  loialitatea  adversarului,  ar  fi  putut  sesiza,  la  timp,  cã  documentul  care  urma  sã  stea  la  baza  întâlnirii  din  9  februarie  oferea,  prin  diferite  mijloace (gerunzii  echivoce,  paranteze  inutile,  absenţa  explicitãrilor);  posibilitatea  unor  interpretãri  favorabile  Frontului.

   Prima,  şi  cea  mai  importantã  prevedere,  viza  prezenţa,  la  paritate  cu  partidele  politice  a,  reprezentanţilor  fostului  CFSN.  S-a  invocat  drept  argument  pentru  aceastã  decizie  o  departajare  fãcutã,  atunci,  în  timpul  şedinţei.   Şi  anume,  faptul  cã,  între  Consiliul  Frontului  Salvãrii  Naţionale,  ca  organism  al  puterii  de  stat,  si  Frontul  Salvãrii  Naţionale,  ca  partid  politic  recent  constituit,  nu  existã  nici  o  legãturã.   Pe  aceastã  diferenţã  categoricã  s-a  axat  întreaga  activitate  a  şedinţei  inaugurale  din  9  februarie  ‘90.   S-a  afirmat,  atunci,  cã  nu  toţi  membrii  CFSN  s-au  înscris,  ori  se  vor  înscrie  în  formaţiunea  politicã  intitulatã  FSN.   S-a  mers  pânã  acolo,  cu  acest  divorţ  declarat  ad-hoc  încât,  însuşi  domnul  Ion  Iliescu,  preşedinte  al  FSN,  dupã  cum  o  demonstra  nu  numai  textul,  dar  şi  fotografia  fãcutã  la  înscrierea  la  tribunal  a  partidului,  a  susţinut  cã,  dânsul  nu  face  parte  din  FSN.   Ba  chiar,  pentru  ca  distanţarea  sã  fie  completã,  FSN,  ca  formaţiune  politicã  e  reprezentat  în  CPUN  de  trei  membri,  nu  în  cota  CFSN  ci,  a  partidelor  politice.

   Deci,  sã  revenim  puţin  asupra  acestei  penibile  harababuri  voite.

   Pânã  la  9  februarie  1990,  România  a  fost  condusã  de  un  organism  al  puterii  de  stat,  având  numele  de,  Consiliu  al  Frontului  Salvãrii  Naţionale.   Cum  o  aratã  însãşi  denumirea,  acest  Consiliu  era  şi  organismul  conducãtor,  sã-i  spunem  C.C.-ul  organizaţiei  intitulate  Frontul  Salvãrii  Naţionale.   Brusc,  la  28  ianuarie  ‘90,  Frontul  Salvãrii  Naţionale  îşi  anunţã  intenţia  de  a  participa  la  alegeri.   Partidele  politice,  cetãţenii,  protesteazã.   Şi,  pe  drept  cuvânt !   Prin  Consiliul  Frontului  Salvãrii  Naţionale,  organizaţia  politicã  intitulatã  Frontul  Salvãrii  Naţionale,  conduce  ţara.  În  mod  firesc  şi  logic,  aceastã  organizatie  nu  poate  fi  şi  arbitru  şi  jucãtor !   Şi  atunci,  ce  face  conducerea  Frontului  Salvãrii  Naţionale ?   Transformã  Frontul,  pe  care  l-a  condus  pânã  la  9  februarie,  în  partid  politic  şi,  proclamã  deodatã  cã,  el,  Consiliul,  n-are  nici  o  legãturã  cu  acest  partid !   Aparent,  simplu !   Numai  cã  lucrurile  nu  stãteau  deloc  aşa.

 

   Oricât  de  tare  s-ar  fi  distanţat  acum  de  FSN,  membrii  fostului  CFSN,  ei  nu  puteau  şterge  din  conştiinţa  alegãtorilor  identitatea  dintre  CFSN  şi  FSN !

   Denumindu-se  Consiliu  al  Frontului  Salvãrii  Naţionale,  şi  fiind  pânã  atunci  organism  conducãtor  al  FSN,  fostul  organ  al  puterii  de  stat,  sporise  enorm  -  prin  mãsurile  populiste  luate  -  capitalul  electoral  al  noului  partid  cu  nume  identic !   Astfel,  FSN,  pornea,  cu  un  enorm  avantaj,  faţã  de  celelalte  partide  politice,  într-o  cursã  pe care,  practic,  o  avea  sub  control !   Era  un  triş  ordinar !   Dacã  nu  ar  fi  fost  aşa,  noul  partid  s-ar  fi  numit  oricum  altfel  dar  nu.....,  FSN !?!

   La  nivelul  interesului  imediat,  FSN  obţinea  o  victorie.   Era  însã,  numai  o  aparenţã !   În  realitate,  aceste  manevre  abile  dar  incorecte,  au  fost  sesizate  de  mulţi,  contribuind  la  sporirea  neîncrederii  oamenilor  în  bunele  intenţii  ale  FSN.   Şi,  de  atunci,  aceastã  neîncredere  a  sporit  şi  s-a  adâncit  continuu,  contribuind  la  ceea  ce  avea  sã  se  întâmple  abia  peste  7  ani.

 

u Şi,  suspiciunile  aveau  sã  fie  reîntãrite  prin  ceea  ce  s-a  întâmplat  în  şedinta  CPUN  din  13  februarie  ‘90  când,  s-au  conturat  clar  cele  douã  tendinţe,  net  opuse,  din  spaţiul  vieţii  noastre  politice.

 

   Prima,  întruchipatã  de  partidele  politice,  consta  clar  în  efortul  de  a  face  din  CPUN,  un  fel  de  miniparlament,  în  cadrul  cãruia,  sã  se  înceapã  exerciţiul  democratic  în  politicã.

   Cea  de-a  doua  tendinţã,  reprezentatã  de  Ion  Iliescu  sprijinit,  mai  mult  sau  mai  puţin  subtil,  de  cãtre  frontişti,  se  întemeia  pe  teza  cã  CPUN,  trebuie  sã  funcţioneze  prompt  şi  eficient,  conducând,  pe  cale  de  consecinţã,  la  limitarea  dreptului  la  iniţiativã  legislativã  şi,  în  general,  la  concentrarea  puterii  CPUN-ului  în  mâinile  Biroului  Executiv.

   Aceastã  din  urmã  tendinţã,  se  constituia  într-n  veritabil  avertisment  faţã  de  pericolul  întoarcerii  la  sistemul  partidului  unic !  Şi  nu  neapãrat  cel  comunist,  cum  se  temeau  cei  mai  mulţi,  ci  al  partidului  unic,  în  general,  fie  el  carlist,  comunist  sau,  fesenist.   Acest  pericol  îşi  avea  cauza  în  superficialitatea  anemicã  a  negãrii  de  pânã  atunci  a  sistemului  anterior.  Fusese  declaratã  Revoluţie,  totalitatea  evenimentelor  din  decembrie,  uitându-se (oare  întâmplãtor ???)  cã  Revoluţie,  înseamnã  spulberarea  definitivã  a  structurilor  social-politice  şi  economice  ale  societãţii  preexistente.   Ori,  în  acest  sens,  evenimentele  din  decembrie,  n-au  putut  fi  acreditate  drept  Revoluţie  ci,  mai  degrabã,  ca  început  al  unui  act  revoluţionar :  rãsturnarea  lui  Ceauşescu !   El,  actul  revoluţionar,  continua  încã,  în  pofida  afirmaţiei,  celor  ce  preluaserã  puterea,  cã  s-ar  fi  încheiat (!),  într-un  ritm,  dependent  de  rezultatul  bãtãliei  dintre  forţele  conservatoare,  interesate  în  menţinerea  în  limitele  unei  perestroika  autohtone  şi,  cele  reformiste,  care  vizau  instaurarea  unei  societãţi  moderne,  întemeiatã  pe  pluralism  şi  pe  o  maximã  libertate  a  iniţiativei  particulare.   De  aceea,  tendinţa  cãtre  rapiditatea  de  tip  militar,  vãditã  de  Ion  Iliescu,  era  clar  mult  mai  aproape  de  vechiul  sistem,  decât  cea  cãtre  dezbatere  îndelungatã  şi  controversatã,  tipicã  parlamentarismului  de  tip  occidental.

 

  u La  17  februarie,  se  petrecea  un  lucru  care,  nu-i  de  mirare  cã  l-a  stupefiat  pe  domnul  Gelu  Voican-Voiculescu,  obligat  sã  asiste,  pentru  prima  oarã-n  viaţã,  la  o  grevã  a  armatei.  Şi,  trebuie  sã  reamintim  cã,  la  acea  datã,  domnul  Gelu  Voican-Voiculescu  era,  vice-prim  ministru,  însãrcinat  cu  restructurarea  fostei  Securitãţi !   Dar,  ce  voiau  ofiţerii  grevişti  din  C.A.D.A.,  masaţi  în  piaţa  din  faţa  clãdirii  Guvernului ?  Un  rãspuns  simplu  ar  fi :  demisia  domnului  Nicolae  Militaru,  noul  ministru  al  Apãrãrii  Naţionale.   Dar,  ar  fi  un  rãspuns  prea  simplu,  desigur.   E  drept  cã,  tinerii  ofiţeri,  delegaţi  ai  C.A.D.A.,  au  cerut  ministrului  sã  plece.   A  reduce  însã  mişcarea  lor  amplã,  cuprinzând  atâtea  unitãţi  militare,  la  aceastã  simplã  revendicare,  de  altfel  îndeplinitã  -  în  cele  din  urmã  -  dupã  încãpãţânãri  inutile  dar,  specifice acelor  vremuri,  ar  însemna  sã  neglijãm  adevãratele  cauze,  care  erau  mult  mai  profunde,  fie  şi  dacã  acceptãm  cã  numai  o  exasperare  categoricã  putea  conduce  la  un  astfel  de  gest,  venit  din  partea  unei  categorii  profesionale  definitã  prin  respectarea  necondiţionatã  a  ierarhiei.   Adevãratul  rãspuns  era :  militarii  voiau  ce  au  vrut  şi  demonstranţii  de  pânã  atunci  şi,  ceea  ce  voia  întreaga  ţarã !   Ca  şi  cei  ce  ieşiserã  în  stradã  în  16-17  decembrie  la  Timişoara,  în  21-22  decembrie  în  Bucureşti,  tinerii  ofiţeri  care  continuau  sã  defineascã  generaţia  tânãrã  şi,  în  ultimã  instanţã,  întreaga  ţarã,  intraserã  în  conflict,  la  acea  orã,  cu  cei  care  au  confiscat  Revoluţia.   Acest  conflict  între  tânãra  generaţie  şi  situaţia  politico-economicã  nou  creatã  şi-a  gãsit,  la  acel  moment,  un  punct  maxim  de  acuitate  în  armatã  unde,  întâmplãtor  ori  nu,  domnul  Voican-Voiculescu  “vãrsa”,  o  parte  a  fostei  Securitãţi.   Prin  demisia  generalului  Militaru,  FSN-ul  şi  guvernul  provizoriu  nu  a  reuşit  sã  soluţioneze  acest  conflict.  El  avea  sã  persiste,  nu  numai  în  armatã,  ci  în  întreaga  societate,  neputând  sã  se  stingã  atâta  timp  cât  nu  se  producea  îndelung  aşteptata  restructurare  în  profunzime  a  situaţiei  prerevoluţionare.   Ori.....?

          Lucrurile  începeau  sã  se  precipite.

 

  u Misterul  evenimentelor  din  19  februarie 1990,  poate  fi  dezvãluit  numai  dacã  plecãm  de  la  “întâlnirea”  Biroului  Executiv  al  CPUN  cu  minerii  care,  au  dat  fuga  din  Valea  Jiului  alarmaţi,  (dupã  propriile  lor  spuse)  de  soţiile  aflate  în  faţa  televizorului,  sã-i  învete  pe  bucureşteni,  cum  se  apãrã  o  clãdire  guvernamentalã.

 

   Pânã  la  un  punct,  totul  a  pãrut  normal.  Reprezentanţii  minerilor  şi-au  exprimat  profunda  indignare  faţã  de  actele  huliganilor  din  dupã-amiaza  zilei  de  18  februarie.   Fiecare  cuvânt  al  lor  era  confirmat  de  minerii  masaţi  în  Piaţa  Victoriei,  prin  agitarea  lãmpaşelor  aduse  pentru  a  demonstra  bucureştenilor,  şi,  prin  intermediul  Televiziunii,  întregii ţãri,  cã  ei  au  alergat  la  tren  venind  direct  din  subteran.   Pãrea  normal,  deşi,  scepticismul  unor  intelectuali,  mereu  cârtitori,  nu  putea  sã  evite  ridicarea  unor  întrebãri.   Evenimentele  zilei  de  18  februarie,  deşi  ele  însele  suspecte,  fuseserã  deja  condamnate  de  întreaga  ţarã.   Cei  vinovaţi  se  aflau  deja  sub  anchetã,  dupã  cum  se  afirma.   De  ce  era  nevioe  de  intervenţia  minerilor ?   O  demonstraţie,  în  principiu,  este  un  mijloc  de  a  impune  un  punct  de  vedere  politic  ori  economic  cuiva  care  se  opune.   În  cazul  de  faţã,  nimeni,  din  Bucureşti  ori  din  ţarã,  nu  aproba  devastarea  clãdirii  guvernului.   Minerii  deci,  nu  contaziceau  pe  nimeni !   Dar  lucrurile  nu  s-au  oprit  aici.   A  pãrut  de  asemenea,  normal,  şi  faptul  cã  reprezentanţii  minerilor  au  somat  pe  cei  doi  miniştri  -  al  Armatei  şi  al  Internelor  -  sã  ia  mãsuri  ferme  ca  asemenea  acte  sã  nu  se  mai  repete !   Şi,  aici,  ceva  pare  a  fi  în  neregulã.

   În  primul  rând,  nu  e  de  crezut  cã  reprezentanţilor  Armatei  ori  Poliţiei  trebuie  sã  li  se  punã  în  vedere  sã  fie  mai  duri !   Prin  definiţie,  cele  douã  instituţii  sunt  îndeobşte  recunoscute  pentru  fermittea  în  aceastã  privinţã.  În  toate  ţãrile  lumii  se  protesteazã,  de  obicei,  împotriva  prea  marii  severitãţi  a  Armatei  ori  Poliţiei  (ca  sã  ne  exprimãm  eufemistic).   La  noi,  probabil,  datã  fiind  tentaţia  “originalitãţii”  în  raport  cu  restul  lumii  contemporane,  se  ieşea  în  stradã  pentru  ca  Poliţia  ori  Armata  sã  fie  mai  sârguincioase  în  uzul  bastonului  de  cauciuc  ori  a  armamentului  din  dotare !   Iatã  cum,  printr-un  astfel  de  exerciţiu  "democratic”,  se  creau  premisele  unei  demonstraţii  în  care,  Poliţia  şi  Armata,  reunite  sub  un  comandament  unic  (eventual  “mineresc”),  sã  fie  somate  sã  tragã  în  noi !   (Şi,  culmea,  asta  avea  sã  se  petreacã  exact  peste  4  luni !)

   În  al  doilea  rând,  cei  doi  miniştri  erau,  membri  plini  ai  guvernului  ameninţat  de  huligani.   Situaţia  era  uşor  comicã.  Reprezentanţii  minerilor  creau  Guvernului  sã  nu  se  mai  lase  devastat !   De-a  dreptul  ciudat  acest  guvern  cãruia,  ca  sã  folosim  o  sintagmã  din  limbajul  politic  al  domnului  Iliescu,  “i  se  punea  sula-n  coaste”  ca  sã  se  apere.   Dar  asta  era  partea  "comicã”  a  lucrurilor.

 

   Ele  au  devenit  nefireşti  abia  în  clipa  cãnd  delegaţii  minerilor  s-au  avântat  pe  teritoriul  politicii.  Subiectul  reuniunii  şi,  implicit,  al  demonstraţiei  minerilor  era,  devastarea  sediului  guvernamental.   Acest  subiect  a  fost  însã,  iute  pãrãsit,  pentru  a  aborda  chestiunile  politice  ale  momentului :  existenţa  mai  multor  partide,  demonstraţiile  şi  grevele  din  Bucureşti,  radicalitatea  politic-revoluţionarã  a  studenţimii,  prezenţa  domnului  Iliescu  în  fruntea  statului  şi,  desigur,  ca  viitor  candidat  la  alegerile  din  mai.   Rapida  şi,  mai  ales,  ciudata  trecere  la  astfel  de  chestiuni,  de  o  deosebitã  importanţã  naţionalã  şi  internaţionalã,  punea  evenimentul  într-o  semnifcaţie  îngrijorãtoare.   Şi  asta  pentru  cã,  opinia  minerilor  în  aceste  probleme  politice  fundamentale,  nu  se  deosebea,  extrem  de  straniu,  cu  nimic,  de  cea  a  muncitorilor  bucureşteni  participanţi  la  contramanifestaţia  FSN  din  29  ianuarie  1990.  Stranie  coincidenţã !

   Era  vorba,  în  esenţã,  de  o  atitudine  anti-democraticã  şi  anti-intelectualã  fãţişã !   Brutalitatea  cu  care  au  fost  întrerupţi  cei  doi  vorbitori  din  partea  partidelor  politice  (domnii  Lup  şi  Cunescu),  caracterul  insidios  al  întrebãrii  adresate  domnului  Radu  Câmpeanu,  ostilitatea  faţã  de  mitinguri  şi  demonstraţii  (ale  altora !!!)  ilustrau  o  vizibilã  suspiciune  faţã  de  sistemul  democratic  pluralist.  Nu  prea  ştiai  ce  sã  mai  crezi !?!

   Mai  mult,  reprezentanţii  minerilor  ne-au  ţinut  şi  nişte  scurte  prelegeri  asupra  evenimentelor  petrecute  în  1929  la  Lupeni,  ori  în  1933  la  Griviţa !?!   Ele  concretizau  o  viziune  de  învãţãmânt  politico-ideologic  şi  de  editorial  din  presa  centralã  de  partid  paukeristã,  asupra  acestor  complexe  momente  din  istoria  ţãrii.

   Numai  cã,  învãţãmântul  politic  din  care  se  inspirau,  era  cel  al  anilor  ‘50  şi  nu  din  anii  regimului  Ceauşescu,  probabil,  ştiut  fiind  cã,  în  acei  ani,  sub  presiunea  adevãrului  istoric,  propaganda  de  partid  începuse  sã  prezinte  respectivele  evenimente  mult  mai  nuanţat  şi  complex  decât  în  perioada  stalinistã.   Oricum,  din  nou,  stranie  şi  aceastã  situaţie !?!

   Dar,  cu  adevãrat  straniu,  era  limbajul  în  care  au  fost  expuse  aceste  opinii.   Vãzându-i  pe  distinşii  ingineri  şi  şefi  de  şut,  împleticindu-se  în  cele  mai  simple  formulãri  lingvistice,  exprimându-se  otova,  fãrã  nici  o  preocupare  de  stabilitate  intelectualã,  te  întrebai  de  unde-i  ştiai ?  Rãspunsul,  l-am  gãsit  observând  cã  respectivii,  îşi  citeau  intervenţiile  (din  nou,  stranie  constatare,... deci,  se,  ori,  fuseserã  pregãtiţi !?!)  şi-i  ştiam  din  galeria  literaturii  proletcultiste  a  anilor  ‘50.   Aceastã  literaturã,  redusã  la  propaganda  de  partid,  îşi  fãcuse  un  stindard  din  a  înfãţişa  pe  muncitor,  ca  pe  un  ins  vânjos,  butucãnos  în  exprimare,  redus  intelectual,  dar  sincer  în  credinţa  lui  comunistã.   Dramaturgia  lui  Mihail  Davidoglu,  proza  lui  Eusebiu  Camilar,  poezia  lui  Dan  Deşliu,  acreditaserã,  alãturi  de  miile  de  reportaje  propagandistice,  imaginea  muncitorului  troglodit,  folosit  ca  element  de  presiune  împotriva  a  ceea  ce,  în  epocã,  se  numea  “şovãiala  intelectualilor”,  intelectualilor  care,  tãiau  firul  în  patru,  în  timp  ce  omul  simplu,  o  spune  p-aia  dreaptã !   Şi,  brusc,  în  memorie  ne  revenea  lozinca  îndelung  scandatã,  la  mitingul  FSN,  de  vajnicii  susţinãtori  de  la  IMGB  ori  FAUR :  “NOI  MUNCIM !,   NU  GANDIM !”

   Poziţia  minerilor  se  înscria  astfel,  în  continuitatea  logicã  a  atitudinii  contramanifestanţilor  din  29  ianuarie  ‘90,  demonstranţi  care  devastaserã  sediile  partidelor  politice !

 

   Nu  se  pate  trage  altã  concluzie  decât  cã,  prin  “mineriada”  din  19  februarie,  s-a  încercat  a  se  sugera  cã  minerii,  important  detaşament  de  avangardã  al  clasei  muncitoare,  vãd  cu  scepticism,  dacã  nu  chiar  cu  ostilitate,  existenţa  mai  multor  partide  politice.   Era  oare,  punctul  de  vedere  al  tuturor  minerilor ?   Era  atitudinea  întregii muncitorimi ?    A  întregii  populaţii ?    Ori,  doar  o  încercare  de  intimidare !    Sã  fi  fost  oare  adevãratã  pãrerea  lui  Marx  cã  popoarele  n-au  decât  soarta  pe  care  şi-o  meritã ?    Mai  pe  şleau  spus,  merita  poporul  român,  la  ora  aceea,  un sistem  dictatorial  şi  nu  unul  democratic ?    Dacã  era  aşa,  trebuia  sã  ne  întrebãm  dacã  nu  cumva,  Platforma -program  a  CFSN,  din  ianuarie  1990,  nu  era  o  splendidã  formã  fãrã  fond?   Ea  proclama  doar,  sistemul  pluralist,  alegeri  libere,  libertatea  de  expresie ?!?   Cã  proletariatul  respinge  aceste  elemente-cheie  ale  democraţiei ?   Era  deci,  la  acea  orã,  o  dorinţã  realã  democraţia  autenticã ?   Sau  cumva,  trebuia  inventatã  o  "democraţie  originalã” !   Era  democraţia  preconizatã  de  Platforma-program  a  CFSN,  expresia  credinţei  sincere  a  noilor  lideri  ai  României ?   Sau  aveam  de-a  face  cu  o  simplã  manevrã  politicã  menitã  a  obţine  doar,  ajutor  economic  din  partea  Occidentului,  ultrasensibil  la  totalitarism ?

   Toate  aceste  întrebãri  îngrijorãtoare  se  ridicau  în  urma  primei  “mineriade”,  dar  şi  în  legãturã  cu  alte  elemente   ivite  la  acel  moment :  ezitarea  de  a  desfiinţa  aparatul  Securitãţii,  apariţia  unor  partide  evident  satelite  ale  FSN,  paternalismul  FSN  în  raport  cu celelalte  partide,  din  ce  în  ce  mai  semnificativa  discrepanţã  dintre  sistemul  politic  (declarat  democratic)  şi  cel  economic  (rãmas  comunist)....   Şi,  ne  reamintim  de  asemenea  cã,  atât  în  mãsurile  concrete  luate  în  plan  economic,  cât  şi  în  Programul  partidului  intitulat  FSN,  chestiunea  proprietãţii  private  era  ocolitã  cu  dibãcie.   Şi  atunci,  nu  se  poate  trage  altã  concluzie  decât  cã,  “mineriada”  din  19  februarie  se  constituia  întru-n  prilej  de  expunere  a  opiniilor  domnilor  Iliescu,  Brucan  şi  Voican-Voiculescu,  privind  necesitatea  unei  democratii  “originale”  româneşti.

   Şi,  atunci  ni  s-au  lãmurit  câteva  chestiuni :

   1.  De  ce  au  venit  minerii,  totuşi,  în  ajutorul  domnilor  Iliescu  şi  Voican-Voiculescu,  cu  toate  cã  dânşii  au  fost  cât  pe-aci  sã  utilizeze  forţa  ca  sã-i  opreascã  de  a  le  veni  în  ajutor ?

    2.  De  ce  domnul  Iliescu,  şeful  statului  şi  deci,  obligatoriu,  arbitru  al  confruntãrilor  dintre  partide,  i-a  lãsat  pe  reprezentanţii  minerilor  sã-i  insulte  pe  reprezentanţii  celorlalte  partide  politice (altele  decât  FSN !) ?

   3.  De  ce  era  aşa  de  liniştit  domnul  Iliescu  când,  violentele  atacuri  anti-democratice  şi  anti-intelectuale,  ale  minerilor,  ar  fi  trebuit  sã-l  îngrijoreze  profund ?   Nu  de  altceva  dar,  şi  domnia  sa  avea  sã  candideze  la  20  mai,  pretinzându-se,  totodatã,  ca  fiind  intelectual,  în  calitatea  -  nu  de  mult  abandonatã  -  de  director  al  “ Editurii  Tehnice”,  putând  sã  se  fi  convins  cã  viitorul  României  era  de  neconceput  fãrã  respectarea  intelectualitãţii !?!   Ori.....?

 

u La  11  martie,  la  Timişoara  este  adoptatã  un  fel  de  “cartã”  de  principii  ce  ar  fi  trebuit  sã  stea  la  baza  noii  societãţi  democratice  din  România.   Ea  avea  sã  intre  în  conştiinţa  publicã  sub  numele  de  “ Proclamaţia  de  la  Timişoara”,  şi  cel  mai  important  punct  al  sãu,  era  punctul  9,  prin  care  se  prohibita  accesul  în  funcţii  sau  posturi-cheie,  pe  o  perioadã  de  5  ani,  pentru  cei  ce  activaserã  pânã  în  89  în  Securitate,  ori  fãcuserã  parte  din  nomencklatura  PCR.

 

  u La  23  martie  1990,  întreaga  ţarã  a  urmãrit,  la  televizor,  întâmplarea  din  CPUN,  pe  care  am  putea-o  denumi,  pentru  a  fi  şi  noi  în  rând  cu  Europa,  “scandalul  politic  Dumitru  Mazilu”.

   Austeritatea  noastrã,  ferm  clãditã  la  şcoala  totalitarismului,  va  fi  tresãrit  la  gândul  cã  persoane  importante,  precum  Ion  Iliescu,  Petre  Roman  ori  Dumitru  Mazilu,  pe  care  altãdatã  le-am  fi  vãzut  doar  în  portrete,  se  ceartã,  în  faţa  întregii  naţiuni,  într-o  transmisie  televizatã  în  direct,  mai  rãu  decât  la  talciocurile  multilateral  dezvoltate  dupã  Revoluţie.   În  fond,  acesta  a  fost  un  scandal  politic  necesar.   Pentru  întreaga  ţarã  el  a  fost  o  veritabilã  lecţie  politicã.   Sensul  acesteia  era  destul  de  simplu.   Deşi  atotputernicii  zilei  în  comunism  erau  şi  ei  niste  bieţi  oameni,  regimul  îi  înfãţişa,  în  public,  graţie  unui  uriaş  travaliu,  ca  pe  nişte  mecanisme  perfecte.  Sediul  Comitetului  Central  PCR  colcãia  de  scandaluri.   Nimic  însã  din  larma  lor  nu  rãzbãtea  pânã  afarã,  în  stradã.  Misterul,  era  cultivat  din  crdinţa  cã  orice  boare  de  omenesc  ar  fi  putut  ştirbi  grav  autoritatea  conducãtorilor  politici.   Era  o  absurditate !   Autoritatea  unui  conducãtor  trebuie  sã  se  întemeieze  pe  adevãr,  nu  pe  ascunderea  acestuia.   Cu  cât  viaţa  unui  politician  e  mai  deschisã  iscodirii  publice,  cu  atât  existã  mai  multe  şanse  pentru  strãduinţa  acestuia  într-o  rigoare  moralã.   Revoluţia  româneascã  a  dãrâmat  zidurile  protectoare  ale  mai  marilor  în  politicã.   Aşa  s-a  întâmplat  şi  în  cazul  scandalului  politic  din  23  martie  ‘90  din  CPUN.   Dar,  în  ciuda  hãrmãlaiei  televizate  cãreia  i-au  fost  eroi,  Ion  Iliescu,  Petre  Roman  şi  Dumitru  Mazilu  nu  şi-au  pierdut  din  autoritate.

 

   Dramaticul  moment  din  CPUN,  a  fost  şi  unul  al  dezvãluirilor.   Domnul  Mazilu  a  fãcut,  de  la  tribuna  fostei  Marii  Adunãri  Naţionale,  revelaţii  importante  privind  evenimentele  din  28-29  ianuarie  1990.   Alţi  participanţi,  au  contribuit  şi  ei,  prin  amãnuntele  relatate,  la  sporirea  luminii  clarificatoare  îndreptatã  asupra  faimoaselor  întâmplãri  ale  acelor  zile.   Multe  din  cele  spuse,  cu  acea  ocazie,  fuseserã  bãnuite  de  întreaga  ţarã.

 

   Scandalul  din  CPUN  le-a  dat  confirmarea  publicã.   Strãdania  de  a  le  ţine  secrete  s-a  dovedit  inutilã.   O  datã  în  plus,  s-a  dovedit  cã  nimic  nu  se  poate  ascunde,  la  infinit,  de  privirea  opiniei  publice.   Aceastã  dezvãluire  a  adevãrului  despre  evenimente  pãstrate în  cel  mai  adânc  mister  politic,  ar  fi  trebuit  sã  reprezinte  o  lecţie  din  care  puternicii  zilei  sã  fi  învãţat  cã,  adevãrul  nu  mai  poate  fi  tãinuit  ca  altãdatã.   Şi  totuşi,  în  contextul  temei  eseului  de  faţã,  aceastã  lecţie  nu  le-a  folosit,  aceloraşi,  la  nimic !  Oare  de  ce ?

 

  u Evenimentele  tragice  din  28  martie  1990,  de  la  Târgu  Mureş,  ne-au  surprins  pe  toţi  la  acel  moment.

   Deşi  numeroase  semne  venite  din  Ardeal  ne  atrãgeau  atenţia  asupra  grabei  minoritãţii  maghiare  de  a-şi  obţine  unele  drepturi,  nici  guvernul,  nici  presa,  nici  radioteleviziunea  naţionalã  n-au  intrat,  în  mod  suspect,  în  alertã.

   Populaţia  româneascã  din  acea  parte  a  ţãrii  s-a  simţit  pãrãsitã  de  Bucureşti.  Zvonurile,  care  la  noi  sunt,  deseori,  mai  puternice  decât  orice  ştire  adevãratã,  şi  ştim  cu  toţii  cui  trebuie  sã  “ mulţumim”  pentru  asta,  au  adâncit  neliniştea  cã  Ardealul  ar  fi  subiect  al  unor  negocieri  secrete  între  guvernanţi,  strãini  de  aspiraţiile  naţionale.   De  aici  încrederea  -  absolut  explicabilã  -  a  românilor  de  a-şi  face  singuri  dreptate  (tradiţia  haiduceascã  fiind  o  incontestabilã  mãrturie  în  acest  sens).

   Problema  minoritãţii  maghiare  din  Ardeal  existã  de  la  Marea  Unire.  Apariţia  ei  a  fost  o  legitate.   Minoritatea  maghiarã  vrea  cât  mai  multe  drepturi.   E  în  mersul  lucrurilor  sã  se  întâmple  aşa.   Orice  colectivitte  îşi  are,  alãturi  de  interese  comune  cu  ale  celorlalţi  şi  interese  divergente.  Majoritatea  româneascã,  se  opune  acestei  tendinţe.   E şi  acesta  un  proces  logic.   Acordarea  celor  douã  atitudini, net  opuse,  s-a  fãcut  şi,  trebuie  sã  se  facã, în  fiecare  moment  istoric,  prin  negociere.  În  cadrul  acesteia,  fiecare  cautã  sã  obţinã  cât  mai  mult,  folosindu-se  şi  de  circumstanţele  social-politice  concrete  ale  momentului.   Regimul  Ceauşescu,  a  adâncit,  în  mod  artificial,  acest  conflict  legic.

   Dupã  Revoluţie  însã,  pe  fondul  sentimentalismului  colectiv,  noii   politicieni,  au  uitat  cã  problema  minoritãţii  maghiare  din  Ardeal  existã  de  aproape  un  veac.

   Politica  înseamnã,  înainte  de  toate,  luciditate.   Dacã  noii  politicieni  ar  fi  fost  realişti,  ar  fi  înţeles,  chiar  din  primele  zile  postrevoluţionare  cã,  noua  Românie  va  moşteni,  în  mod  fatal,  şi  problema  minoritãţii  maghiare  din  Ardeal.   Şi,  ar  fi  trebuit  sã-şi  dea  seama  cã  aceastã  colectivitate  va  cãuta,  în  chip  firesc,  sã-şi  rezolve  interesele  fundamentale.   Şi,  desigur,  plecând  de  la  aceastã  realitate,  chiar  dureroasã,  ar  fi  trebuit  sã  ia  mãsurile  necesare  pentru  a  preîntâmpina,  mãcar  şi-n  ultimul  moment,  producerea  evenimentelor  tragice  de  la  Târgu  Mureş.   Faptul  cã  nu  a  fãcut-o,  a  alimentat  un  val  de  noi  suspiciuni  la  adresa  realelor  sentimente  ale  noilor  guvernanţi.

 

  u Toate  evenimentele  enumerate  pânã  acum,  ne  apropie  de  ziua  de  24  aprilie  1990.   În  aceastã  zi,  avea  sã  aibã  loc  un  eveniment  care,  la  prima  vedere,  intrase  înt-un  banal  aproape  cotidian.

   La  televiziune,  are  loc  un  miting  de  protest  anti-neo-comunist,  anti-guvernamental  şi  anti-iliescian.  Nici  asta  nu  era  o  noutate,  în  ultimele  trei  luni  “ JOS  ILIESCU !”  devenise  la  fel  de  comun  ca  şi  “ Bunã  ziua !”

 

   Totul  avea  sã  ia  însã,  o  întorsãturã  cu  totul  neaşteptatã  când,  pe  drumul  de  reântoarcere,  al  coloanei  de  manifestanţi,  spre  centrul  oraşului,  dintr-un  bloc  de  pe  Calea  Dorobanţilor,  presupus  apoi  ca  fiind  “plin  de  securişti”  ori  “ FSN-işti”,  un  inconştient  aruncã  un  ghiveci  de  flori  care,  în  cãdere,  ucide  o  tânãrã  aflatã  în  coloana  manifestanţilor.  Într-o  reacţie  de  revoltã,  tipicã  “Psihologiei  maselor”,  atât  de  bine  descrisã  de  Gustave  Le  Bon,  coloana  manifestanţilor,  între  care  mulţi  erau  studenţi,  se  opreşte  în  Piaţa  Universitãţii,   pe  care  o  blocheazã,  proclamând-o  “zonã  liberã  de  neo-comunism”,  cerând  imperativ  guvernanţilor  FSN,  descoperirea  şi  pedepsirea  imediatã  a  autorului  abominabilei  crime.  În  caz  contrar,  manifestanţii  nu  vor  mai  elibera  piaţa !   Zilele  încep  sã  treacã  una  dupã  alta,  manifestaţia  non-sop  ia  amploare,  în  ea  implicându-se,  în  caliate  de  organizatori,  pe  lângã  “Liga  Studenţilor”  din  Universitate,  “ Asociaţia  21  Decembrie”,  “ Grupul  Independent  pentru  Democraţie”  şi  studenţii  Facultãţii  de  Arhitecturã  “ Ion  Mincu”,  învecinatã  cu  Universitatea.

   Aşa  avea  sã  înceapã  cea  mai  lungã  manifestaţie  din  lume,  intratã  în  conştiinţa  publicã  sub  denumirea  de  “ Fenomenul  Piaţa  Universitãţii”.

   Înainte  de  toate,  manifestaţia  maraton  a  avut  o  excepţionalã  valoare  internã.  Indiferent  de  rezultatele  sale  practice,  ea  a  dovedit  întregii  ţãri,  aflatã  într-o  continuã  siestã  dupã  importurile  alimentare  masive  ale  FSN-ului,  cã  spiritul  viu,  critic  al  societãţii  civile  româneşti  nu  poate  fi  înãbuşit.

   Atitudinea  tinerilor,  adunaţi  aici  zi  de  zi  şi  searã  de  searã,  timp  de  48  de  zile,  ca  şi  a  celor  din  alte  oraşe  pro-occidentale  (Timişoara,  Constanţa),  a  arãtat  fãrã  putinţã  de  tãgadã  cã  jocurile  n-au  fost  încã  fãcute,  cã  exista  un  procentaj  de  cetãţeni  ai  României  care  confundã  libertatea  Televiziunii  cu  libertatea  de  a  da  desene  animate.

   Semnificativ  pentru  ceea  ce  se  întâmpla  în  întreaga  ţarã,  era  faptul  cã  manifestaţia  din  Piaţa  Universitãţii  constituia  o  nouã  afirmare  a  spiritului  studenţesc.   Ca  şi  în  perioada  lui  Ceauşescu,  tineretul  universitar  se  remarca  drept  partea  cea  mai  radicalã  a  naţiunii.

 

   Studenţii  au  fost,  întotdeauna  şi  pretutindeni,  categoria  cea  mai  neliniştitoare  pentru  dictaturi.   În  România,  în  anii  1945-’47  şcolile  şi  universitãţile  au  fost  principalele  focare  de  luptã împotriva  guvernului  comunist  al  lui  Petru  Groza.   Elevii  şi  studenţii,  au  reprezentat  forţa  principalã  în  cadrul  mitingului  antiguvernamental  din  8  noiembrie  1945.   Revoluţia  din  1956  din  Ungaria  şi-a  gãsit  ecoul  românesc  mai  ales  în  rândul  studenţimii.   Valul  de  represalii  care  a  urmat  anului  1956  a  vizat,  cu  predilecţie  mediul  universitar.   Începutul  îngheţului  ceauşist  poate  fi  stabilit  în  decembrie  1968  când,  studenţii  bucureşteni  au  demonstrat  împotriva  hotarelor  rigide  ale  perestroikãi  româneşti.  În  toţi  cei  25  de  ani  de  dictaturã  ceauşistã,  studenţii  au constituit  motiv  de  permanentã  îngrijorare  din  partea  oficialitãţii  politice.   Ori,  domnul  Iliescu,  care  îşi  fãcuse  “debutul”  politic  tocmai  în  acei  ani  în  calitate  de  Secretar  al  C.C.  al  UTC,  ştia  prea  bine  cu  cine  are  de-a  face.

   Studenţii,  nucleu  al  Revoluţiei  din  decembrie,  au  fost  chiar  de  la  început  împotriva  lui  Ion  Iliescu.   Revistele  studenţeşti  ale  momentului  au  supus  unei  critici  necruţãtoate  pe  noii  lideri  ai  României.   Pe  mãsurã  ce  lunile  au  trecut,  prãpastia  dintre  guvern  şi  studenţi  s-a  adâncit  tot  mai  mult.

   Noaptea  în  care  Petre  Roman  se  aflase  alãturi  de  studenţii  sãi  pe  baricada  de  la  Inter,  devenise  obiect  de  melancolicã  amintire.   Devenit  prim  ministru,  fostul  conferenţiar,  s-a  rupt  definitiv  de  spiritul  studenţilor  sãi  politehnişti.

   Manifestaţia  din  Piaţa  Universitãţii  reprezenta  astfel,  punctul  culminant  al  despãrţirii  iremediabile  dintre  putere  şi  tinerime,  întruchipând  partea  cea  mai  avansatã  a  Revoluţiei  române,  mitingul  maraton  marcând  ruptura  categoricã  dintre  conducerea  cripto-comunistã  şi  idealurile  mişcãrii  din  decembrie.  Nu  se  poate  explica  altfel  solidaritatea  cu  manifestanţii  a  imensei  majoritãţi  a  intelectualitãţii  autohtone.   Asta  poate  justifica şi  sloganul  mineresc  şi  muncitoresco-securist  clamat  în  14  iunie  1990 :  ”MOARTE  INTELECTUALILOR !”

   Toate  publicaţiile  tinerei  generaţii,  de  atunci,  şi-au  manifestat  adeziunea  la  obiectivele  mişcãrii  din  Piaţa  Universitãţii.   Semnificativ  era  şi  faptul  cã,  toate  publicaţiile  particulare,  adicã  exact  acelea  care  nu  depindeau  în  nici  un  fel  de  Guvern,  s-au  manifestat  şi  au  continuat  sã  se  manifeste  critic  faţã  de  “regimul  Iliescu”.

   La  numai  cinci  luni  de  la  Revoluţie,  societatea  civilã  româneascã  trãia  din  nou  ruptura  tragicã  dintre  putere  şi  intelectualitate.   Lui  Ceauşescu  i-au  trebuit  trei  ani  pentru  a  intra  în  conflict  cu  studenţimea.   Lui  Iliescu  i-au  fost  suficiente  doar  cãteva  sãptãmâni !

   Atitudinea  puterii  faţã  de  situaţia  creatã  în  ţarã  prin  prelungirea  “ fenomenului  Piaţa  Universitãţii”,  se  caracteriza  printr-o  inexplicabilã  orbire  politicã.   Refugiaţi  în  spatele  unor  etichete  simpliste  (“golani”,  “ mânuiţi”,  “plãtiţi”,  “drogaţi”),  liderii  momentului  au  refuzat  cu  obstinaţie  orice  dialog  cu  manifestanţii,  lãsându-i  “sã  fiarbã  în  suc  propriu”  cum  avea  sã  o  spunã  însuşi  Ion  Iliescu.   Unica  lor  preocupare  a  fost  doar  aceea  de  a  gãsi  mijloace  de  compromitere  a  acestei  acţiuni.

   Printre  trãsãturile  de  bazã  ale  talentului  politic,  se  numãrã  şi  capacitatea  de  a  sesiza  pânã  şi  cea  mai  micã  mutaţie  din  realitatea  înconjurãtoare.  Ceauşescu  s-a  prãbuşit  şi  pentru  cã,  în  ultimii  ani,  îşi  pierduse  total  talentul  -  de  la  începuturile  regimului  sãu  -  de  a  se  plia  la  cele  mai  subtile  nuanţe  ale   realitãţii.  Încãpãţânarea  lui  de  a  respinge  reformele  cerute  de  dinamica  social-politicã  a  contemporaneităţii  l-a  dus  la  pierzanie.

   Tocmai  de  aceea,  încã  de  atunci,  am  fost  circumspect  la  adresa  calificativului  de  “ politician  subtil”  atribuit  lui  Ion  Iliescu  de  cãtre  unii.  Şi  toatã  evoluţia  sa  ulterioarã  mi-a  dovedit  cã  nu  mã  înşelasem.

   Manifestanţii  din  Piaţa  Universitãţii  exprimau  o  anume  stare  de  spirit  a  unei  pãrţi  a  societãţii  civile  româneşti,  la acel  moment.  Acţiunea  de  protest  era  vârful  unui  iceberg.  În  spatele  ei,  se  aflau  diferite  categorii  socio-profesionale  neliniştite  de  unele  tendinţe  din  ce  în  ce  mai  greu  de  escamotat  ale  noii  puteri.

   A  face  politicã,  cu  adevãrat,  înseamnã  a  lua  în  serios  tot  ceea  ce  se  întâmpla  în  Bucureşti  şi  în  alte  oraşe  ale  ţãrii.   Însemna  a  cerceta  cauzele  acelei  mişcãri  şi  a  proceda  la  o  adaptare  a  politicii.   Puterea,  prin  cei  mai  marcanţi  exponenţi  ai  sãi,  a  refuzat  acest  gest  de  logicã  elementarã.

 

   Îmbãtat  de  atmosfera  mitingurilor  electorale  contrafãcute,  dezinformat  de  un  aparat  informaiv  vizibil  clientelar  şi  interesat,  ca  şi  în  cazul  lui  Ceauşescu,  de  ascunderea  amplorii  contradicţiilor  reale,  luând  în  serios  simplismele  unor  gazetari  submediocri  din  presa  subordonatã  FSN-ului,  gazetari  care  -  simptomatic  -  n-aveau  nici  mãcar  curajul  de  a-l  apãra  sub  semnãturã  proprie,  preferând  sã  se  piteascã  în  spatele  unor  pseudonime  ori  al  perimatelor  “scrisori  venite  din  partea  oamenilor  muncii”,  Ion  Iliescu  nu  vedea  în  aceastã  manifestaţie  decât  o  simplã  manevrã  a  adversarilor  sãi  electorali.

   Este  adevãrat  cã  Ion  Iliescu  a  putut  sã  câştige  alegerile  din  20  mai  1990  în  ciuda  “fenomenului  Piaţa  Universitãţii”,  Poclamaţiei  de  la  Tmişoara,  articolelor  din  unele  publicaţii,  atitudinii  presei  internaţionale  dar,  din  nefericire,  acest  vot  masiv  de  83%  în  favoarea sa  şi  de  67%  în  favoarea  FSN-ului,  nu  a  putut  înlãtura  contradicţiile  profunde  care  au  stat  la  baza  “ fenomenului  Piaţa  Universitãţii”.   Rãmase  nerezolvate,  aceste  contradicţii  se  adânceau  şi  l-au  împins  spre  adoptarea  abominabilei  soluţii  a  “ mineriadei”  din  13-15  iunie.

    “Fenomenul  Piaţa  Universitãţii”  a  fost  animat  de  generaţia  care  l-a  obligat  pe  Ion  Iliescu  sã  renunţe  la  cuvântarea  sa  de  la  balconul  fostului  C.C.  începutã  cu :  “Dragi  Tovarãşi !”

 

   Sub  presiunea acestei  generaţii  Consiliul  Frontului  a  acceptat,  contrar  voinţei  perestroikiste  a  liderilor  sãi,  sistemul  pluralist  în  România.   Aceastã  generaţie,  dublatã  de  intelectualitate  se  constituia  într-o  a  treia  forţã  pe  eşicherul  politic  al  mijlocului  anului  1990.

   Noii  lideri  ai  României  se  dovedeau  mult  mai  puţin  reformişti  decãt  se  aşteptaserã  tinerii  grupaţi  în  interiorul  baricadei  de  la  Inter  din  noaptea  de  21-22  decembrie  ‘89.  Reformele  dorite  şi  promise,  se  dovedeau  nişte  limitate  mãsuri  de  tip  perestroika.   Întreaga  structurã  birocraticã  impregnatã  de  moravuri  comuniste  rãmânea  intactã.

   Pe  locurile  eliberate  de  nomencklatura  ultimilor  ani  de  ceauşism,  urcau  membrii  de  rangul  al  doilea  sau  al  treilea  ai fostului  aparat.   Mulţi  dintre  ei  fuseserã  ţinuti  deoparte  de  cãtre  Ceauşescu  nu  pentru   cã  erau  îndrãzneţi  ori  disidenţi,  ci  pentru  cã  erau  submediocri.

   Ion  Iliescu  şi-a  amintit  brusc  de  colaboratorii  sãi  din  anii  1968-’71.   Spre  stupoarea  tuturor,  la  conducerea  ţãrii  au  fost  chemate  figuri  ca  Silviu  Brucan,  responsabil  de  instaurarea  comunismului  în  România,  ori  Petre  Roman,  fiu  al  unui  Cominternist  notoriu  şi  binecunoscut  agent  acoperit  al  KGB-ului.

   Într-o  societate  care  nu  contenea  sã  se  proclame  democraticã,  cetãţenii  se  trezeau  în  faţa  unei  Televiziuni  care  manipula  cu  neruşinare  informaţiile,  nevãzând  prin  “ ceaţã”  decât  dezvãluirile  FSN-iste.   Realitatea  începea  prea  curând  sã  fie,  din  nou,  ascunsã  ori  trunchiatã.  Manifestanţii  din  Piaţã  ceruserã  ca  dialogul  cu  puterea  sã  fie  televizat  în  direct.   Acest  lucru  le-a  fost  sistematic  refuzat  timp  de  48  de  zile.   Oare  ce  avea  de  acuns  puterea  de  atunci ?

   Avea  sã  se  vadã,  din  pãcate,  abia  din  noaptea  de  13  inie  şi  în  urmãtoarele  douã  zile  de  coşmar  ce  i-au  urmat.

   Îngrijorarea  demonstranţilor,  din  Piaţa  Universitãţii,  privind  posibilitatea  ca  la  20  mai  ‘90  sã  se  îndeplineascã  visul  prietenului  lui  Gorbaciov :   confirmarea  puterii  comuniste  prin  inermediul  alegerilor  libere  fusese  îndreptãţitã.

   Dar  pentru  luxul  acestei  nelinişti,  proaspãtul  învingãtor  a  dorit  sã-şi  asigure  mult  râvnitul  vis,  cuprins  în  motto-ul  posterului  sãu  electoral :  “UN  PREŞEDINTE  PENTRU  LINIŞTEA  NOASTRÃ !”

   Şi  pentru  asta,  a  apelat  din  nou  la  mineri  care,  plini  de  abnegaţie,  ca  demni  reprezentanţi  ai  “ detaşamentului  de  avantgardã  al  clasei  muncitorare”,  s-au  autodepãşit  în  efortul  depus  pentru  a  i-o  asigura.

 

   Evenimentele  din  13-15  iunie  1990  se  înscriu  în  logica  unui  scenariu  mult  mai  neliniştititor :  Acela  de  a  compromite  grav  însuşi  poporul  român.  Instabilitatea  politicã  permanentã,  votul  surprinzãtor  de  mare  în  favoarea  unui  singur  partid,  nerecunoaşterea  de  cãtre  opoziţie  a  rezultatului  impus  alegerilor  libere,  violenţele  atroce  din  iunie,  par  menite  a  înfãtişa  poporul  român  ca  incapabil  de  a  fi  beneficiarul  unei  democraţii  autentice,  drept  un  popor  care  nu-şi  meritã  locul  în  Europa  secolului  XX.

   Urmare  a  vandalismelor  din  13-15  iunie  1990,  alãturate  violenţelor  din  28  februarie, din  timpul  campaniei  electorale,  ori  incidentelor  sângeroase  de  la  Târgu  Mureş  din  28  martie,  întreaga  lume  e  pe  cale  de  a-şi  fãuri  imaginea  unui  popor  primitiv,  de  o  cruzime  neobişnuitã,  cu  un  comportament  inexplicabil  şi  aberant.

   O  lume  întreagã  a  fost  spectatoarea  stupefiatã  a  grupurilor  de  mineri  îmbrãcaţi  în  negru,  mânjiţi  de  funingine,  înarmaţi  cu  bâte  şi  topoare,  cu  lanţuri  şi  furune,  bãtând  şi  devastând.  Interesant  e  faptul  cã  aceşti  aşa-zişi  mineri  au  molestat  intelectuali,  au  devastat  lãcaşuri  de  culturã,  au  distrus  maşini  şi  instalaţii  ultra-sofisticate,  au  atacat  pe  strãini,  inclusiv  pe  reprezentanţii  organizaţiei  umanitare  “Medicins  du  monde”,  ori  jurnalişti  şi  fotoreporteri  ai  unor  agenţii  de  presã  internaţionale.

   Într-un  cuvânt,  s-au  comportat  ca  într-un  scenariu  menit  a-i  prezenta  drept  oameni  ai  cavernelor.   Dar  minerii  erau,  înainte  de  toate,  români !

   O  întreagã  omenire  a  putut  vedea  cã  în  România  anului  1990  este  posibil  ca  o  întreagã  Capitalã  sã  fie  terorizatã  de,  grupuri  de  români !

   Şi  pacã  n-ar  fi  fost  de-ajuns,  din  nefericire,  domnul  Iliescu  nu  avea  sã  se  opreascã  aici.

   E  ciudat,  totodatã,  cã  singura  clãdire  care  a  ars  cu  totul,  în  cursul  evenimentelor  din  13  iunie  ‘90,  a  fost  cea  a  noului  Serviciu  Român  de  Informaţii.   Ce  aflase  aceastã  instituţie ?   De  ce  era  nevoie  s-o  luãm  de  la  zero  în  domeniul  contraspionajului ?    Ce  documente  au  fost  sustrase  de  cãtre  “demonstranţii”  care  au  nãvãlit  în  clãdire ?

   Desigur,  era  un  scenariu  senzaţional,  dar  dacã  analzãm  înlãnţuirea  unor  evenimente  ulterioare,  nu  mai  este  deloc  exclus  sã  fie  un  scenariu  perfect  posibil !

   Spuneam  cã  domnul  Iliescu  nu  s-a  oprit  doar  aici.

 

  u La  scurtã  vreme  dupã  20  iunie  1990,  când  domnul  Iliescu  se  instala  pentru  a  treia  oarã  în  ipostaza  de  preşedinte,  în  fruntea  FSN-ului  pe  care  îl  patronase  îl  numea  pe  ilustrul  necunoscut  N. S. Dumitru,  un  om  despre  care  s-a  spus  cã  studiase,  tot  la  Moscova,  şi  se  cãsãtorise  cu o  cetãţeancã  sovieticã  cu  care  avusese  doi  copii,  poate  fi  deasemenea  grãitor.

 

  u Desigur,  din  panoplia  evenimentelor  încãrcate  de  semnificaţii  nu  pot  lipsi  nici  faptul  cã  primul  demnitar  strãin  care  a  vizitat  România  -  la  numai  câteva  zile  dupã  rãsturnarea  lui  Ceauşescu  -  a  fost  Eduard  Şevarnadze,  ministru  de  Externe  al  Uniunii  Sovietice,  la  acel  moment,  cât  şi  semnarea,  la  5  aprilie  1990,  a  pactului  cu  Uniunea  Sovieticã,  condusã  în  acel  moment  de  Gorbaciov,  recunoscut  ca  prieten  intim  al  domnului  Ion  Iliescu !

   Acest  pact  prevedea  cã  Româmia  şi  Uniunea  Sovieticã  recunosc  graniţele  prezente  ale  celor  douã  ţãri,  iar  România  nu  va  adera  la  nici  o  Alianţã  militarã  “în  detrimentul  Uniunii  Sovietice”.   Mai  mult  decât  atât,  România  se angaja  sã  permitã  traversarea  spatiului  sãu  aerian  şi  terestru  ori  naval,  transporturilor  de  trupe  şi  material  în  tranzit  spre  alte  “obiective”  pe  toatã  durata  valabilitãţii  acestuia.   (Ciudat  e  cã  încercarea  Moscovei  de  a  atrage  celelalte  ţãri  rãsãritene  foste  satelite,  la  semnarea  unor  acorduri  similare,  a  fost  respinsã  cu  indignare  de  acestea,  în  mod  public !)

 

  u Iar  în  septembrie  1991,  pe  fondul  unor  divergenţe  cu  Petre  Roman,  la  acel  moment  încã  prim  ministru,  domnul  Ion  Iliescu  apeleazã  pentru  a  treia  oarã  la  mineri  pentru  a-l  “ destitui”  ei  cu  mijloacele  specifice  şi  deja  dovedit  eficinte.

 

  u Dacã  adãugãm,  ritmul  de  melc  şi  stilul  de  rac  al  politicii  guvernãrilor  “regimului  Iliescu”  din  toţi  aceşti  7  ani,  apare  cu  limpezime  atât  explicaţia  izolãrii  internaţionale  a  României  pe  tot  parcursul  acestei  perioade,  cât  şi  cea  a  respingerii  integrãrii  sale  în  NATO  şi,  probabil,  şi  în  Uniunea  Europeanã.

 

  u Cui  i-a  adus  servicii  aceastã  “politicã  globalã”  a  domnului  Ion  Iliescu  şi  apropiatilor  domniei  sale,  pare  destul  de  simplu  de  dedus.

 

  u Dealtfel,  o  spune,  într-un  anume  fel,  însuşi  unul  dintre  apropiaţii  domniei  sale,  domnul  Gelu  Voican-Voiculescu  în  cursul  talk-show-ului  la  care  a  fost  invitat  al  postului  de  radio  “UniPlus”  în  seara  zilei  de  15  iunie  1997.

 

  u Ce  spune  domnul  Voiculescu  însã ?.....  vom  afla  la  momentul  potrivit !

 

  u Dupã  cum  vom  afla  şi  ce  crede  fiecare  dintre  dânşii  în  privinţa  rãspunderii  ori  vreunei,  eventuale,  vinovãţii  ce  le-ar  putea  fi  imputate  pentru  implicarea  în  tot  ceea  ce  au  fãcut  atunci  şi,  dupã  cum  lesne  se  poate  observa,  continuã  sã  facã  şi  acum.

  


(**) PGU  este  abrevierea  corespunzând  denumirii   Pervoe  Glavnoe  Upravlenie ( în  limba  rusã)  ceea  ce  în  românã  ar  însemna  Direcţia  Generalã  a  I-a,  componentã  a  binecunoscutului  Serviciu  de  Securitate  Sovietic  K.G.B.  urmaş  istoric  al  succesiunii  de  denumiri  începând  cu  CEKA (fondatã  pe  vremea  lui  V. I. Lenin  de  Felix  Dzerjinski),  şi  continuând  cu  INU,  NKVD,  GPU.

 

(** * ) În  anul  1972,  Nicolae  Ceauşescu,  speriat  de  informaţiile  pe  care,  Departamentul  Securitãţii  Statului  i  le-a  furnizat,  precum  cã,  Leonid  Brejnev  a  ordonat  K.G.B.-ului  întocmirea  unui  plan  de  înlãturare  a  sa  de  la  conducerea  PCR  şi  a  statului,  înfiinţeazã,  printr-un  decret  cu  caracter  strict  secret,  UM  0920/A,  sub  conducerea  generalului  Nicolae  Pleşiţã,  având  rang  egal  cu  cel  al  unui  şef  de  secţie  din  cadrul  Direcţiei  de  Informaţii  Externe - DIE,  o  unitate  secretã,  pe  care  o  încadreazã  cu  1.000  de  ofiţeri  de  securitate,  avãnd  drept  unicã  atribuţie,  detectarea,  deconspirarea  şi  ţinerea  sub  strictã  supraveghere,  a  tuturor  agenţilor  PGU,  sub  acoperire,  infiltraţi  în  România.   Sediul  acestei  unitãţi  era  în  Str.  Rabat  nr.: 2,  în  douã  clãdiri  amplasate  vis-a-vis  de  ambasada  RFGermania  din  Bucureşti.   Pentru  acoperire,  figura  sub  denumirea  de  Institutul  de  Conjuncturã  Internaţionalã.   Partea  strict  tehnicã  a  unitãţii (serviciile  de  cenzurã  a  corespondenţei,  supraveghere  a  telefoanelor,  filaj  şi  intercepţie)  se  afla  locatã  în  str.  Maria  Rosetti,  sub  acoperirea  de  Arhivele  Prezidenţiale.

 

(****) Organizaţia,  a  existat  în  realitate,  şi  grupa  ofiţeri  superiori  din  cadrul  M.Ap.N.  care,  de  preferinţã,  studiaserã  în  Academii  Militare  ale  Uniunii  Sovietice,  moment  la  care  fuseserã  racolaţi  ca  ofiţeri  PGU,  sub  acoperire.   Ei  erau  destinaţi,  în  cadrul  “planului  DNESTR”,  sã  constituie  aripa  militarã  a  operaţiunii,  urmând  a  intra  în  acţiune  în  momentul  receptãrii  semnalului  de  la  Moscova.