CINE  POARTà RESPONSABILITATEA  ŞI,  CINE  SUNT  VINOVAŢII  PENTRU  PRODUCEREA,  DESFÃŞURAREA  ŞI  CONSECINŢELE  MINERIADEI  DIN  13-15  IUNIE  1990 ?         -     Mihai Gheorghiu

 

     

    Scurt  istoric

 

  u Pe  29  decembrie  ‘89,  la  patru  zile  dupã  “execuţia”  lui  Ceauşescu,  la  capãtul  unui  sumar  şi  jenant  “proces”,  intentat  de  foştii  sãi  subordonaţi,  acum,  autoinstalaţi  sub  titulatura  de  “ Consiliu  Naţional  al  Frontului  Salvãrii  Naţionale” - CFSN,  Televiziunea  Românã  Liberã,  anunţa  formarea  unui  guvern  provizoriu,  aflat  sub  egida  acestui  “ organism”,  întrutotul  discutabil  sub  aspectul  legitimitãţii.

 

   Bãnuieli,  iniţial  difuze,  privindu-i  pe  succesorii  abia  îndepãrtatului  dictator  comunist,  începeau  sã  se  clarifice  odatã  cu  preluarea  poziţiilor  cheie  şi  apariţia  la  rampã  a  noilor  figuri  postdecembriste.

 

   Mâna,  bãnuitã  numai,  pânã  atunci,  a  P.G.U.-ului  ( Pervoe  Glavnoe  Upravlenia  -  Direcţia  Generalã  I-a) (**)începea  sã  iasã  în  evidenţã.

 

   Noul  prim-ministru,  charismaticul  Petre  Roman,  nu  era  altul  decât,  fiul  lui  Water  Roman,  vechi  membru  al  Comintern-ului,  încã  din  vremea  rãzboiului  civil  din  Spania  unde  fusese  maior  în  Brigãzile  Roşii  Inernationale,  întors  la  Moscova,  urmeazã  în  1943-’44,  cursurile  speciale  Comintern  pentru  viitori  conducãtori  de  partide  comuniste  devenind  coleg  cu  Dolores  Ibaruri,  Wilhelm  Pieck,  Walter  Ulbricht,  Andre  Marty  şi  Ana  Pauker,  e  trimis  în  1945  în  România  cu  Divizia  Horia,  Cloşca  şi  Crişan,  fiind  ofiţer  sovietic  de  informatii (PGU)  acoperit,  îndeaproape  urmãriti  de  UM  0920/A (***)  a  lui  Ceauşescu.   Care  era  filosofia  acestei  “onorabile”  familii,  se  poate  deduce  din  una  dintre  lucrãrile  tatãlui,  Walter :  “Secolul  XX :  Secolul  marilor  revoluţii”  în  care,  rãspunzându-şi  la  întrebarea :  “Cine  va  veni  dupã  noi ?”,  cogiteazã  profetic :  “Dupã  noi  vor  veni  cei  care  vor  trebui  sã  vinã,  cãci  nu  existã  postcomunism !”,  pentru  ca  ceva  mai  încolo  sã  conchidã :  “ Noi  nu  scriem  istoria,  noi  o  creãm !”.   Ori,  acesta  era  exact  motto-ul  P.G.U.-ului,  cuvânt  cu  cuvânt !

 

   Omul  numit  sã  conducã  Ministerul  Apãrãrii  Naţionale  era,  generalul  Nicolae  Militaru,  “pensionat”  de  urgenţã  de  Ceauşescu,  la  descoperirea,  de  cãtre  aceeaşi  UM  0920/A  a,  amãnuntului  cã  este  ofiţer  P.G.U.  sub  acoperire.   Am  mai  putea  adãuga  şi  amãnuntul,  relatat  în  cadrul  talk-show-ului  postului  “UniPlus”  de  ex-senatorul  Sabin  Ivan,  citând  o  declaraţie  a  acestuia  fãcutã  Comisiei  de  anchetã  parlamentarã,  în  care-si  declina  apartenenţa  la  un  misterios  “Front  Militar  de  Rezistenţã  Anticeauşistã”  (vezi  pag. 21 !) (****).

 

   Noul  ministru  de  Externe,  Sergiu  Celac,  un  alt  comunist  ce  studiase  la  Moscova,  unde  absolvise  “Institutul  de  Relaţii  Internaţionale”,  una  din  filialele  P.G.U.,  fost  adjunct  al  şefului  Secţiei  Externe  a  C.C.  şi  translator  personal (de  limbã  rusã  şi  englezã)  al  lui  Ceauşescu,  destituit  însã,  rapid  de  acesta,  la  aflarea  veştii  cã  era  implicat  de  P.G.U.  în  “ planul  Dnestr”.

 

   Ministrul  Economiei,  generalul  Victor  Atanasie  Stãnculescu,  nu  mai  era  un  secret  pentru  nimeni  cã  fusese  unul  din  organizatorii  “ judecãrii”  şi  “execuţiei”  lui  Ceauşescu,  ceea  ce  se  ştia  însã  mai  putin  era  cã  fusese,  cu  numai  câteva  sãptãmâni  înainte  de  cãderea  acestuia,  la  Budapesta  unde,  în  cursul  unei  vizite  prelungite,  fusese  îndelung  contactat  de  ofiţerii  sovietici  de  informatii  ai  KGB-ului (vezi  cartea :  “Autopsia  loviturii  de  stat  române :  În  ţara  minciunii  triumfãtoare”,  R.  Portocalã,  1990,  pag. 35).

 

   Nou  ministru  de  Interne,  devenea  generalul  Chiţac,  fost  şef  al  Comandamentului  Trupelor  Chimice  din  M.Ap.N.  al  lui  Ceauşescu  şi  activ  participant  în  reprimarea  evenimentelor  din  16-17  decembrie  ‘89,  la  Timişoara.

 

   Toate  celelalte  posturi  importante  din  noul  guvern  provizoriu  erau  ocupate  de  comunişti  care  au  deţinut  înalte  titluri  în  trecutul  apropiat  -  nouã,  fiind  foşti  miniştri  ori  miniştri  adjuncţi  sub  Ceauşescu.

 

   Ideea  unei  succesiuni  cripto-comuniste,  de  la  Ceauşescu  la  Iliescu,  s-a  accentuat  odatã  cu  producerea  unor  dovezi  irefutabile  cã  noii  conducãtori  de  la  Bucureşti  urmau,  pas  cu  pas,  regulile  Kremlinului.

    Una  din  regulile  clasice  ale  succesiunii  comuniste  era  ca,  noul  lider  sã  arunce  toate  neajunsurile  din  viaţa  politicã  şi  economicã  a  ţãrii  în  spatele  exceselor  predecesorului  sãu.

   Hruşciov,  îl  blamase  pe  Stalin,  Gorbaciov,  pe  Brejnev,  iar  Ceauşescu,  pe  Gheorghiu-Dej.  Fãrã  sã  clipeascã,  Iliescu  a  pus  tot  dezastrul  moştenit  în  spatele  lui  Ceauşescu.

   Dar  cine  era,  în  fapt,  Ion  Iliescu ?   În  bunã  parte,  personalitatea  sa  era  rod  al  unui  mit,  fictiv  construit,  cu  minuţie,  consecvenţã  şi  anticipat,  pe  parcursul  ultimilor  2  ani  de  domnie  a  lui  Ceauşescu,  se  pare,  tot  de  agenţi  acoperiţi  ai  P.G.U.   Fusese,  secretar  al  C.C.  al  U.T.C.,  în  tinereţile  sale  “ revoluţionare”.   Ca  “rezervã  de  cadre”,  studiase  la  Moscova,  într-o  filialã  a  P.G.U. -  “ Institutul  Politehnic”,  devenind  inginer  hidrotehnic.   Întors  “ acasã”,  cãsãtorit  cu  blajina  moscovitã  Nina (conform  unei  “tradiţii”  KGB-iste  a  acelor  vremuri),  disciplinat  şi  aparent  docil,  “urcase”  în  ierarhia  nomencklaturii  autohtone,  “promovând”  succesiv  în  funcţii  de  prim-secretar  judeşean  PCR,  fie  la  Timişoara  ori  Iaşi,  supunându-se  principiului  “rotaţiei  cadrelor”  cu  aceeaşi  abnegaţie  şi  obedienţã  ca şi  a  omologilor  sãi.   Ba  chiar,  atinsese  performanţa  de  a  fi  acceptat  ca  partener  de  “tabinet”  ori  “pãtrãţele”  al  cuplului  dictatorial,  ajungând  sã  fie  promovat  ca  membru  supleant  în  CPEx.   Totul  pânã  în  1971,  când,  în  urma  unei  vizite  fãcute  în  compania  “şefului  sãu  suprem”,  în  Coreea,  zice-se,  intrase  în  dizgraţia  acestuia,  nereuşind  sã-şi  ţinã  gura  la  timp,  în  realitate,  nu  îi   mãrturisise  lui  Ceauşescu  cã  Moscova  l-ar  prefera,  în  locul  sãu,  în  fruntea  PCR.   Şi,  nu  trebuie,  în  fond,  sã  ne  îndoim,  predispoziţia  sa  spre  gafã  fiind  ceva  ce,  mai  târziu,  în  anii  din  urmã,  avea  sã  devinã  un  adevãr  de  necontestat.   Dizgraţia  l-a  costat,  trecerea  pe  “ linie  moartã”,  ajungând,  din  acel  moment,  pe  rând  şi  tot  în  respectul  invariabilului  principiu  al  “ rotaţiei  cadrelor”,  director  al  Consiliului  Naţional  al  Apelor,  pentru  ca,  în  final,  sã  aterizeze  la  cârma  “ Editurii  Tehnice”,  aşa  cum  se  cuvenea  unui  “ intelectual”.   Desigur,  privilegiile  rezervate  îndeobşte  nomencklaturii,  nu  îi  fuseserã  cu  nimic  ştirbite  de  pe  urma  dizgraţiei  în  care  cãzuse.

 

   Aceeaşi  "maşinã  de  serviciu”  la  dispoziţie,  aceeaşi  locuinţã  “de  serviciu”  în  zona  “Primãverii”,  acelaşi  acces  neîngrãdit  la  "magazinele  cu  circuit  închis”.   Dar,  în  conformitate  cu  mitul  în  cauzã,  cãpãtase  aura  de  “ dizident  anticeauşist”,  poate  şi  datorită  informării  lui  Ceauşescu  în  legătură  cu  amănuntul  că  şi  el  era,…  agent  acoperit  al 

P.G.U.,  fiind  implicat  în  “Planul  Dnestr”.   Lucrul,  avea  sã  capete  contururi  mult  mai  clare  abia  în  ‘95-’96  când,  a  fãcut  atâta  vâlvã,  deconspirarea  secretului  lui  Polichinelle,  în  paginile  unui  ziar  "independent”.  Azi,  cazul  e  de  notorietate,  în  ‘90  însã,  o  imensã  majoritate  s-a  lăsat  amãgitã  de  charismaticul  sãu  “zâmbet”  şi  de  cãmaşa  cu  guler  rãsfrânt.

 

u Dar,  suspiciunile  şi  acuzele  de  cripto-comunism  atribuite  CFSN-ului  şi  exponenţilor  sãi  de  marcã,  ating  apogeul  în  28  ianuarie  1990.

   Climatul  politic  şi  social  se  tensioneazã  brusc,  în  urma  deciziei  CFSN  de  a  se  transforma  în  partid  politic,  sub  sigla  F.S.N. (Frontul  Salvãrii  Naţionale),  şi  de  a  participa  la  alegerile,  pe  care,  tot  el  urma  sã  le  organizeze.

   Pe  drept  cuvânt,  partidele  politice  dar  şi  demonstranţii  din  28  ianuarie  1990  au  contestat  aceastã  decizie  care,  contrazicând  angajamentul  anterior,  punea  F.S.N.-ul  în  situaţia  ciudatã  de  a  fi  arbitru  şi  jucãtor  totodatã.   Pentru  a  dezamorsa  încordarea  creatã,  reprezentanţii  partidelor  politice  şi  ai  CFSN  s-au  adunat  în  jurul  unei  mese  rotunde,  televizate,  de  la  care,  peste  timp,  au  rãmas  “ celebre”  douã  expresii  ale  "despotului  luminat”  cum  avea  sã  se  autodeclare  Ion  Iliescu,  în  perioada  “ fenomenului  Piaţa  Universitãţii”.   Acestea  au  fost :  “Nu-mi  pune  dom’le  sula’n  coaste !”  şi,…  “Veţi  avea  putere,  atâta  câtã  vã  vom  da  noi !”,  ambele,  adresate  preşedintelui  P.N.Ţ.-cd,  Corneliu  Coposu,  faţã  de  care  nu  şi-a  putut  niciodatã  disimula  o  urã  sumbrã.

 

  u Astfel  se  constituia,  la  9  februarie  1990  “ Consiliul  Provizoriu  de  Uniune  Naţionalã” - C.P.U.N.,  o  înjghebare  hibridã,  un  pseudo-Parlament,  alcãtuit  din  50%  reprezentanţi  ai  tuturor  partidelor  politice  nou  constituite  şi  50%  reprezentanţi  ai  CFSN,  considerat  drept  organismul  puterii  de  stat  legitimat  de  Revoluţie.

   Şi  în  cazul  constituirii  CPUN,  tendinţa  spre  diversiune  şsi  înşelãciune  este  fãţişã,  fiind  elocvent  ilustratã  în  Comunicatul  din  1  februarie  care  preciza :  “Reprezentanţii  organizaţiilor  minoritãţilor  naţionale  vor  putea  fi  cuprinşi  în  Consiliul  Provizoriu  de  Uniune  Naţionalã  respectând  principiul  paritãţii  cu  reprezentanţii  partidelor”.

    Altfel  spus,  respectând  proporţia  de  50%  din  totalul  membrilor  CPUN,  acordatã  partidelor  politice.   Ceea  ce  însemna  cã,  reprezentanţii  organizaţiilor  minoritãţilor  naţionale  intrau  împreunã  cu  reprezentanţii  CFSN  în  partea  de  50%.   Precizarea  este  necesarã  deoarece,  problema  participãrii  acestora  a  constituit  un  motiv  de  discordie  inutilã,  clar  inventat,  pentu  a  transforma  reuniunea  de  constituire  într-o  hãrmãlaie  penibilã,  dar  plinã  de  foloase  în  intenţia  de  depreciere  a  conceptelor  democratice,  urmãritã  de  cãtre  iniţiatori.

   Pe  de  altã  parte,  nu  se  poate  spune  cã  şi  partidele  politice  nu  şi-au  avut  partea  lor  de  vinã.   Pentru  cã,  ele  au  semnat  cu  ochii  închişi,  fãrã  a  acorda  atenţia  cuvenitã  ambiguitãţilor  textului  Comunicatului  din  1  februarie.  Dacã  ar  fi  fost  ceva  mai  vigilente  şi  mult  mai  puţin  încrezãtoare  în  loialitatea  adversarului,  ar  fi  putut  sesiza,  la  timp,  cã  documentul  care  urma  sã  stea  la  baza  întâlnirii  din  9  februarie  oferea,  prin  diferite  mijloace (gerunzii  echivoce,  paranteze  inutile,  absenţa  explicitãrilor);  posibilitatea  unor  interpretãri  favorabile  Frontului.

   Prima,  şi  cea  mai  importantã  prevedere,  viza  prezenţa,  la  paritate  cu  partidele  politice  a,  reprezentanţilor  fostului  CFSN.  S-a  invocat  drept  argument  pentru  aceastã  decizie  o  departajare  fãcutã,  atunci,  în  timpul  şedinţei.   Şi  anume,  faptul  cã,  între  Consiliul  Frontului  Salvãrii  Naţionale,  ca  organism  al  puterii  de  stat,  si  Frontul  Salvãrii  Naţionale,  ca  partid  politic  recent  constituit,  nu  existã  nici  o  legãturã.   Pe  aceastã  diferenţã  categoricã  s-a  axat  întreaga  activitate  a  şedinţei  inaugurale  din  9  februarie  ‘90.   S-a  afirmat,  atunci,  cã  nu  toţi  membrii  CFSN  s-au  înscris,  ori  se  vor  înscrie  în  formaţiunea  politicã  intitulatã  FSN.   S-a  mers  pânã  acolo,  cu  acest  divorţ  declarat  ad-hoc  încât,  însuşi  domnul  Ion  Iliescu,  preşedinte  al  FSN,  dupã  cum  o  demonstra  nu  numai  textul,  dar  şi  fotografia  fãcutã  la  înscrierea  la  tribunal  a  partidului,  a  susţinut  cã,  dânsul  nu  face  parte  din  FSN.   Ba  chiar,  pentru  ca  distanţarea  sã  fie  completã,  FSN,  ca  formaţiune  politicã  e  reprezentat  în  CPUN  de  trei  membri,  nu  în  cota  CFSN  ci,  a  partidelor  politice.

   Deci,  sã  revenim  puţin  asupra  acestei  penibile  harababuri  voite.

   Pânã  la  9  februarie  1990,  România  a  fost  condusã  de  un  organism  al  puterii  de  stat,  având  numele  de,  Consiliu  al  Frontului  Salvãrii  Naţionale.   Cum  o  aratã  însãşi  denumirea,  acest  Consiliu  era  şi  organismul  conducãtor,  sã-i  spunem  C.C.-ul  organizaţiei  intitulate  Frontul  Salvãrii  Naţionale.   Brusc,  la  28  ianuarie  ‘90,  Frontul  Salvãrii  Naţionale  îşi  anunţã  intenţia  de  a  participa  la  alegeri.   Partidele  politice,  cetãţenii,  protesteazã.   Şi,  pe  drept  cuvânt !   Prin  Consiliul  Frontului  Salvãrii  Naţionale,  organizaţia  politicã  intitulatã  Frontul  Salvãrii  Naţionale,  conduce  ţara.  În  mod  firesc  şi  logic,  aceastã  organizatie  nu  poate  fi  şi  arbitru  şi  jucãtor !   Şi  atunci,  ce  face  conducerea  Frontului  Salvãrii  Naţionale ?   Transformã  Frontul,  pe  care  l-a  condus  pânã  la  9  februarie,  în  partid  politic  şi,  proclamã  deodatã  cã,  el,  Consiliul,  n-are  nici  o  legãturã  cu  acest  partid !   Aparent,  simplu !   Numai  cã  lucrurile  nu  stãteau  deloc  aşa.

 

   Oricât  de  tare  s-ar  fi  distanţat  acum  de  FSN,  membrii  fostului  CFSN,  ei  nu  puteau  şterge  din  conştiinţa  alegãtorilor  identitatea  dintre  CFSN  şi  FSN !

   Denumindu-se  Consiliu  al  Frontului  Salvãrii  Naţionale,  şi  fiind  pânã  atunci  organism  conducãtor  al  FSN,  fostul  organ  al  puterii  de  stat,  sporise  enorm  -  prin  mãsurile  populiste  luate  -  capitalul  electoral  al  noului  partid  cu  nume  identic !   Astfel,  FSN,  pornea,  cu  un  enorm  avantaj,  faţã  de  celelalte  partide  politice,  într-o  cursã  pe care,  practic,  o  avea  sub  control !   Era  un  triş  ordinar !   Dacã  nu  ar  fi  fost  aşa,  noul  partid  s-ar  fi  numit  oricum  altfel  dar  nu.....,  FSN !?!

   La  nivelul  interesului  imediat,  FSN  obţinea  o  victorie.   Era  însã,  numai  o  aparenţã !   În  realitate,  aceste  manevre  abile  dar  incorecte,  au  fost  sesizate  de  mulţi,  contribuind  la  sporirea  neîncrederii  oamenilor  în  bunele  intenţii  ale  FSN.   Şi,  de  atunci,  aceastã  neîncredere  a  sporit  şi  s-a  adâncit  continuu,  contribuind  la  ceea  ce  avea  sã  se  întâmple  abia  peste  7  ani.

 

u Şi,  suspiciunile  aveau  sã  fie  reîntãrite  prin  ceea  ce  s-a  întâmplat  în  şedinta  CPUN  din  13  februarie  ‘90  când,  s-au  conturat  clar  cele  douã  tendinţe,  net  opuse,  din  spaţiul  vieţii  noastre  politice.

 

   Prima,  întruchipatã  de  partidele  politice,  consta  clar  în  efortul  de  a  face  din  CPUN,  un  fel  de  miniparlament,  în  cadrul  cãruia,  sã  se  înceapã  exerciţiul  democratic  în  politicã.

   Cea  de-a  doua  tendinţã,  reprezentatã  de  Ion  Iliescu  sprijinit,  mai  mult  sau  mai  puţin  subtil,  de  cãtre  frontişti,  se  întemeia  pe  teza  cã  CPUN,  trebuie  sã  funcţioneze  prompt  şi  eficient,  conducând,  pe  cale  de  consecinţã,  la  limitarea  dreptului  la  iniţiativã  legislativã  şi,  în  general,  la  concentrarea