CINE POARTÃ RESPONSABILITATEA ŞI, CINE SUNT VINOVAŢII PENTRU PRODUCEREA, DESFÃŞURAREA ŞI CONSECINŢELE MINERIADEI DIN 13-15 IUNIE 1990 ? - Mihai Gheorghiu

Ce a putut justifica luarea unor asemenea decizii?

Pentru a putea clarifica o asemenea problemã, trebuie sã facem recurs la un proces de evaluare şi analizã, prin care sã determinãm, pe cât posibil cât mai convingãtor, mobilul(scopul), momentul şi contextul în care s-a pus problema.

Chestiunea mobilului nu este greu de elucidat.

Urmare a producerii, desfãşrãrii şi încheierii Revoluţiei române, puterea fusese preluatã de un anumit grup. Acesta, îşi adoptase o denumire şi, fãcuse publice (atât cât era necesar pentru a nu fi rãsturnat imediat) intenţiile sale. Ajunşi în acest punct al raţionamentului, trebuie sã avem în vedere faptul cã, ieşitã dintr-un proces revoluţionar, nu întreaga populaţie privea cu aceeaşi simpatie acest grup. O parte, avea serioase rezerve, acestea fiind justificate de gradul de informare de care dispunea, cu privire la identitatea şi trecutul unora dintre componenţii grupului în cauzã şi deci, putând sã-şi motiveze rezervele în privinţa intenţiilor reale ale acelora.

Sesizând rapid starea de spirit a populaţiei, noii deţinãtori ai puterii trebuiau sã facã tot ce era posibil pentru a se menţine şi, a înlãtura suspiciunile ce planau asupra lor, fiind, ori încercâd sã fie, cât mai convingãtori. Pentru atingerea acestui scop, nu dispuneau decât de câteva cãi posibile :

- Sã facã cunoscute şi sã adopte mãsuri unanim acceptabile, menite sã le ilustreze bunele intenţii,

- Sã rãspundã oricãror cereri, care nu le-ar fi afectat imediat poziţia, cu scopul câştigului de timp necesar consolidãrii acesteia şi, în subsidiar, al câştigãrii încrederii,

- Sã recurgã la strategii adecvate obţinerii unui suport popular comfortabil, menit a modifica raportul de forţe.

În prvinţa denumirii grupului noilor deţinãtori ai puterii lucrurile sunt, din nou clare. S-a autointitulat Frontul Salvãrii Naţionale. Aceastã denumire era întrutotul plauzibilã, date fiind momentul şi circumstanţele, în care s-ar fi pus problema adoptãrii sale. Era însã o singurã problemã.

Întâmplãtor, denumirea coincidea perfect cu aceea dintr-un anume plan secret (*****). Acesta era primul argument din seria celor ce alimentau suspiciunile. Dar argumentul în cauzã nu-i neliniştea prea mult pe noii deţinãtori ai puterii. Într-o societate închisã şi permanent supusã dezinformãrii, numãrul avizatilor asupra unui lucru ultrasecret nu putea fi decât extrem de redus. Şi,… aşa şi era !

Ca orice grup de indivizi şi cel al noilor deşinãtori ai puterii trebuia sã aibã o organizare proprie, menitã sã-i permitã sã funcţioneze eficient şi coerent. Deci, asta presupunea rezolvarea problemelor unei ierarhizãri, asumarea de responsabilitãţi şi sarcini, etc. Asta determina nevoia constituirii unui organism adecvat. Şi aşa a apãrut, în denumire, termenul de Consiliu. Reamintim şi subliniem faptul cã, în interval de numai câteva ore de la apariţia în faţa opiniei publice, noii deţinãtori ai puterii au schimbat denumirea grupului din FSN, în… CFSN !

Consiliul Frontului Salvãrii Naţionale, este deci denumirea sub care a continuat sã aparã grupul.

Şi cu aceasta, considerãm chestiunea denumirii ca fiind tranşatã, pentru moment.

Sã trecem la a doua chestiune, cea a intenţiilor.

Cum am spus, grupul noilor deţinãtori ai puterii şi-a fãcut publicã denumirea şi, în mod firesc, intenţiile.

Ori aici, fiind vorba de a face cunoscut ceva, este imperios necesar sã comunici, pentru a permite asta.

În mod curent, oamenii comunicã verbal, prin gesturi ori prin scris. Dar cum, tot ei, mai şi uitã, pentru a evita acest risc, în timp, a apãrut practica redactãrii de “ documente”, în care, se consemneazã în scris, vorbele. În funcţie de utilitate, scop, ori destinaţie, documentele poartã diverse denumiri. Deci, atunci când vrem sã comunicãm ceva ce are o anume importanţã, numele documentului ce consemneazã conţinutul respectivei comunicãri trebuie sã aibã denumirea adecvatã scopului urmãrit. Aşadar, grupul în cauzã şi-a fãcut cunoscute intenţiile prin intermediul unui COMUNICAT CÃTRE ŢARÃ (în cazul nostru, destinatarul fiind populaţia ţãrii).

Din cuprinsul acestui document se putea afla cã :

1. În urma fugii ruşinoase a dictaorului, a situaţiei create, a continuãrii Revoluţiei pânã la reuşita sa, etc., etc, puterea a fost prelutã de un grup care se numea (aici apãrând denumirea despre care am amintit deja), şi cã lupta continuã.

2. Se cerea populaţiei sã participe la Revoluţia în curs de desfãşurare (explicându-i se şi cum) şi sã susţinã şi sã aibã încredere în acel grup.

3. Se preconizau o serie întreagã de mãsuri care au menirea sã schimbe radical situaţia preexistentã atât pentru populaţie cât şi pentru întregul ansamblu al ţãrii (unele dintre acestea fiind deja enumerate).

Acesta era primul comunicat, dintr-o întreagã serie care au urmat, toate având scopul de a face cunoscute intenţiile. Asta, pe parcursul unei perioade de timp având ca puct de pornire ziua de 22 decembrie 1989 şi pânã în preajma datei de 20 mai, când au avut loc primele alegeri libere.

Prin intermediul lor, tot cetãţeanul era informat în legãturã cu : tot ce se întâmplã, ori urmeazã sã se întâmple, ce i se cere sã facã, ori ce fac alţii pentru el, etc., etc. În legãturã cu aceastã modalitate, mai trebuie spuse câteva lucruri. Orice observator, poate sã tragã o serie de concluzii numai primind şi analizând o serie de informaţii. Aşadar, urmãrind seria de comunicate pomenite, şi încercând sã suprapunem conţinutul lor, peste o nouã serie de informaţii vizând, de aceastã datã, realitatea înconjurãtoare, putem verifica, valida ori invalida, aproba ori respinge, crede ori nu, nişte intenţii. În acest proces se aflã substanţa alimentãrii încrederii ori suspiciunii faţã de un adevãr. Ori, nu trebuie scãpat din vedere faptul cã tot pe acest circuit logic se înscrie şi posibilitatea recursului la manipulare, prin intermediul procedurii de dezinformare (diversiunea informativã). În funcţie de intenţiile reale, un individ ori un grup de indivizi, poate face recurs la numai douã cãi : adevãr ori minciunã. Ambele pot fi probate. De cãtre el (ei), ori de cãtre cel(cei) cu care vine în contact. O intenţie realã, se dovedeşe şi probeazã ca fiind aşa, numai în mãsura în care posesorul sãu ori altcineva nu poate dovedi cã este altfel. Dacã intenţia este validatã ca realã, spunem despre posesorul sãu cã este sincer ori cinstit. În caz contrar, îl declarãm nesincer ori necinstit. Tendinţa spre manipulare, dezinformare ori diversiune, nu apare decât în situatia în care, intenţia, trebuie sã fie perceputã altfel decât este în realitate. Şi deci, se asociazã numai cu necinstea ori nesinceritatea. Şi cu asta sã considerãm cã am spus cam tot ceea ce trebuie avut în vedere când este vorba de intenţii.

Revenind la chestiunea mobilului, vom spune cã, parcurgând succinta expunere a momentelor din secţiunea scurt istoric, nu putem afirma cã nu au existat numeroase situaţii în care suspiciunea poate fi pe deplin justificatã în raport cu circumstanţele ori semnificaţia pe care ele le-au avut, sau la adresa unor anumite personaje care se constituie în actori în cadrul respectivelor episoade.

În circumstanţele descrise, mobilul (scopul) justificativ al adoptãrii unei/unor decizii de importanţa şi gravitatea celei/lor care a/u fãcut posibile “evenimentele din 13-15 iunie”, nu putea fi decât unul ce depindea de existenţial, de a fi sau a nu fi.

Ori, în toatã perioada 22 decembrie ‘89 - 13 iunie 1990, pe scenã s-au aflat, la vedere, numai 2 actori : o grupare ( P), relativ omogenã, reprezentatã de noii deţinãtori ai puterii, grupaţi sub denumirea genericã FSN, revendicându-şi, în calitatea de simpatizanţi o parte a populaţiei, care, pe parcursul perioadei luatã în calcul a variat sub aspect cantitativ (numeric), de aşteptat fiind cã a urmat o dinamicã ascendentã în raport cu momentul initial (dovada constituind-o scorul obţinut la 20 mai), şi, o a doua grupare (O), eterogenã, reprezentatã de cei care nu deţineau puterea, nu erau şi nici nu se putea pune problema a fi fost implicaţi în gestionarea sa, dar care aspirau la putere, investind speranta în rezultatul competiţiei cu punct final 20 mai, revendicându-şi, la rândul lor, o altã parte a populaţiei în calitate de simpatizanţi.

Un element de importanţã crucialã pentru determinarea mobilului justificativ al adoptãrii deciziei în discuţie, îl reprezintã data de 20 mai. El este crucial, sub aspectul importanţei în cadrul analizei noastre, deoarece pune actorii P şi O într-o luminã diferitã de cea de pânã la acest moment.

Actorul P, deţinuse, de la momentul iniţial şi pânã la cel de referinţã (20 mai), o poziţie net superioarã în raport cu actorul O. Gestionând puterea şi dipunând de o marjã de timp de 5 luni era privilegiat. Sub aspect structural era omogen şi solidar (ipostaza în care se aflase facilitându-i aceastã situaţie) Avea control discreţionar asupra : informaţiei şi tuturor tipurilor de resurse şi mijloace. În cele 5 luni se organizase, îşi consolidase poziţia, şi nutrea speranţa depãşirii unor handicapuri în limita orizontului de timp conferit de câştigarea competiţiei electorale . Avea o reprezentare exactã a pericolelor ce puteau veni atat din partea lui O, mai ales în urma scorului obţinut, cât şi a altora.

Actorul O, se afla într-o inferioritate evidentã şi total disproporţionatã în raport cu P. Perioada de 5 luni, consumatã pânã la momentul de referinţã, nu-i adusese nişte avantaje notabile. Fusese şi era, din punct de vedere structural eterogen. Avea o reprezentare clarã asupra propriei situaţii, oglinditã prin scorul obţinut. Nu dispunea de posibilitãţi practice de intervenţie în eventualitatea unei iniţiative de rãsturnare a situaţiei de fapt. Singura alternativã ce-i mai rãmãsese la îndemânã nu era decât expectativa.

Nu întâmplãtor însã, am spus cã pe scenã, la vedere, erau doi actori. În plan intern mai exista un actor, invizibil, pe care îl vom denumi R.

Actorul R, era reprezentat de acele forţe radical-retrograde (ex-activişti PCR şi securişti), care reprezentau, sã spunem aşa, personificarea “nostalgicilor” ori “conservatorilor” în raport cu noii deşinãtori ai puterii care, apãreau ca “ reformişti”. Erau proveniţi din cele douã aparate ale Securitãţii şi PCR, care fuseserã “epurate” (cât fuseserã) pe parcursul perioadei de referinţã. O parte, îşi gãsiserã refugiul în multitudinea de partide “satelit” ale FSN, alţii, debusolaţi, nu ştiau cui sã-şi mai ofere “serviciile”. Nu întãmplãtor am lãsat la urmã acest al treilea actor deoarece, se poate lesne înţelege cã, în contextul subiectului în discuţie, el nu poate face obiect de interes şi iatã de ce :

În raport cu P, era net dezavantajat, în calitatea de victimã a acestuia care, îi bloca practic orice posibilitate de acţiune, ţinându-l (în mod firesc) permanent sub supraveghere, şi privându-l de posibilitatea şi mijloacele necesare unei eventuale riposte. Şi, e logic sã fie aşa.

În raport cu O, era, din nou, nesemnificativ, eventualele elemente izolate ale sale infiltrate în structura eterogenã (cum am numit-o) a lui O, neputânt sã se constituie în poli de opinie, determinanţi în privinţa orientãrii şi acţiunilor acestuia.

Ori, ţinând cont de aceste “particularitãţi” ale sale, nici eventualitatea de a interveni în joc ca forţã distinctã nu se poate lua în considerare, ca urmare a celor anterior arãtate.

Rolul acestui actor este cu totul altul dar, el nu face obiect al acestei analize.

Revenind acum la afirmatia anterioarã, şi anume cã, numai o chestiune esenţialã, vitalã, de facturã existenţialã ar fi putut constitui mobilul justificaret al luãrii deciziei în analiză, de unul din posibilii actori, singurul care poate rãmâne în discuţie este P. Şi iatã de ce :

Admiţând cã şi-a asumat decizia, aceasta era motivatã, pentru el, de urmãtoarele argumente :

1. Deşi câştigãtor al competiţiei electorale, abia încheiate, încã era contestat şi suspectat de cel puţin douã segmente ale stratificaţiei sociale : tineretul, - de predilecţie cel universitar - şi, intelectualitatea. Pe aceştia nu reuşise sã