CAPITOLUL 10

Motto: „Oamenii trăiesc în viitor."

(Campanella)

Am fost duşi la penitenciarul de pedeapsă „33", din interiorul lagărului „Poarta Albă" şi am fost închişi în prima celulă de pe partea stângă. în celulele de vis-a-vis se aflau cei 15 colegi, aduşi tot în lanţuri din brigăzile ,,0" de la Peninsulă, la începutul lunii Noiembrie.

Prima întrebare pe care aceştia ne-au pus-o:

— Care e situaţia cu „Fieraru"?

Le-am comunicat că Fieraru fusese ales preşedinte al S.U.A. Vestea a bucurat nespus pe colegi, cum ne bucurase şi pe noi.

Dar trebuie să precizez că Fieraru era numele „conspirativ" dat de noi lui Eisenhower. De alegerea lui Ei-senhower se legau speranţe uriaşe.

Gardienii ne-au prins că vorbeam de la o celulă la alta. Am fost scoşi toţi în curte şi întrebaţi cine a vorbit. Am asistat atunci la o scenă care mi-a umplut inima de bucurie: cu un zornăit ascuţit de lanţuri, toţi cei 22 am făcut un pas înainte!

Această atitudine i-a dezarmat pe gardieni, obişnuiţi numai cu oameni timoraţi. Ei nu au pedepsit pe nimeni.

Pe data de 25 Noiembrie mi-a apărut o greaţă accentuată, care a devenit pemanentă. Săptămâni în şir am trăit numai cu 250 g de pâine pe zi, fiindcă nu mai puteam mânca altceva. Am început să slăbesc, dar nu mi s-a acordat nici o asistenţă medicală.

A venit şi ajunul Crăciunului 1952. Fiecare celulă a prezentat datinile strămoşeşti. Celula noastră a încheiat serbarea cu colindul „O, brad frumos!", textul lui Radu Gyr, din care citez ultima strofă:

Omătul spulberat de vânt

Se cerne prin zăbrele

Şi-mi pare temniţa mormânt

Al tinereţii mele!

Am întors, instinctiv, capul spre fereastră. Fulgi de nea zburau printre zăbrele, în celula noastră.

Trebuie să precizez că pentru deţinuţii politici români, de diferite nuanţe politice, Radu Gyr nu era un poet legionar, ci un poet al tuturor celor oprimaţi în închisori.

Nichifor Crainic era considerat de mulţi cel mai mare poet din închisorile comuniste. Eu consider că poezia lui este străbătută de harul lui Dumnezeu. Crainic nu este departe de Eminescu şi faptul că n'a fost, încă, reconsiderat constituie o mare pierdere pentru neamul nostru.

David Tărcuţă, cu care mă împrietenisem în brigada torţionarului Marinovici, mi-a cântat următoarele versuri, cu ocazia prezentării „Căpriţei":

Radina cu capra lui,

Cere dreptul omului.

Pentru revelion am făcut fiecăruia câte o epigramă şi o epigramă adresată tuturor, pe care o citez:

Celor 22, în lanţuri
la „33"..................

Azi, când stând în închisoare,

Fac, de anul nou, bilanţul,

Vă promit o zi cu soare

Şi-un „Fierar" să taie lanţul!

Peste câteva zile a venit fierarul şi ne-a tăiat lanţurile de la picioare. Se realizase o parte din epigrama mea. Mai rămânea ca şi celălalt „Fierar" (Eisenhower) să vină şi să taie lanţul ţării. Dar, gândeam noi, abia începea mandatul lui, mai este tot timpul!

Ara fost împărţiţi în două grupuri: cei cu pedepse până la 6 ani am fost duşi în lagărul de muncă „Galeş"; cei cu pedepse de la 6 ani la 10 ani au fost duşi în lagărul „Capul Midia", unde comandantul Borcea aplica un regim de exterminare.

La Peninsulă, administraţia lagărului a lansat zvonul că deţinuţii plecaţi în lanţuri au fost executaţi. în acea perioadă, când oamenii mureau în toate lagărele de pe traseul canalului, totul era posibil.

La Galeş, renumitul Petre Burghişan instaurase un regim de exterminare. Mâncarea era mai slabă decât la celelalte lagăre, oamenii nu primeau nici apă suficientă. Sublocotenentul de cavalerie Tiberiu Ţolescu mi-a mărturisit că a băut lături de rufe dintr-o baltă.

Până la şantier mergeam printr-un noroi care ne trecea peste încălţăminte. Ritmul foarte viu de marş se realiza prin mijloace originale: garda lovea în permanenţă cu armele pe ultimii din coloană, astfel că toţi fugeau pentru a nu rămâne ultimii. Loviturile le primeau cei bătrâni şi bolnavi, care nu puteau fugi. Munca era distrugătoare, noi spărgeam mari cantităţi de piatră, cu ciocanul.

La mijlocul lunii Ianuarie, am aflat că un deţinut închis de Burghişan în carceră a murit de frig.

Situaţia din acest lagăr nu mai putea fi tolerată. Am luat hotărîrea să organizez o grevă a lucrului, cu ajutorul prietenilor cu care stătusem în lanţuri la Poarta Albă.

Am vorbit, iniţial, cu Matei Hang şi cu Nistor Man, cărora le-am propus să începem o grevă a lucrului în ziua de 19 Ianuarie 1953, la zece zile de la venirea în acest lagăr de exterminare. I-am prevenit că s'ar putea să ne aştepte momente grele, că un deţinut ar fi îngheţat în carceră. Ei s'au declarat imediat de acord. Apoi toţi trei am mai convins pe următorii să participe la grevă: Ştefan Pintilescu, Nilă Roman, Grig Popoiu şi Radu Simina. Trei deţinuţi care fuseseră cu noi în lanţuri au refuzat să mai participe la grevă. Petre Gheorghe mi-a comunicat că nu s'a decis încă.

In ziua de 19 Ianuarie, dimineaţa, când începeam greva, m-am trezit cu Petre Gheorghe, care mi-a spus:

— Colega, merg cu dumneavoastră!

Era impresionant ca un om în vârstă, comunist care participase la grevele de la Griviţa din 1933, să ia parte la o grevă care viza salvarea vieţii unor oameni oprimaţi pe nedrept tocmai de comunişti!

Am anunţat că declarăm greva lucrului şi că nu vom sta de vorbă decât cu o comisie venită de la Bucureşti. Am fost închişi în penitenciarul de pedeapsă din lagăr. Ceilalţi deţinuţi ne-au trimis nenumărate mesaje de încurajare. Am primit şi o bucată de slănină din care am mâncat şi eu. Dar a doua zi m-am trezit cu o greaţă mai mare, iar colegii mi-au spus că mi s'au îngălbenit ochii.

Aveam, deci, icter. Toţi au înţeles de ce nu puteam mânca de două luni. Colegii au fost de părere că trebuie să protestez vehement în faţa comisiei care va veni, fiindcă eu aveam argumentul cel mai tare: bolnav de două luni, nu primisem nici o asistenţă medicală,

In faţa hotărîrii noastre de a nu sta de vorbă cu conducerea lagărului, comandantul Petre Burghişan a anunţat Ministerul de interne. La câteva zile a sosit o comisie de ofiţeri superiori.

Chemaţi în faţa acestei comisii, toţi am arătat tratamentul inuman care se aplică deţinuţilor politici din acest lagăr. Eu am semnalat şi lipsa de asistenţă medicală.

Deoarece printr-o coincidenţă în acele zile se împlineau douăzeci de ani de la declanşarea grevelor din 1933, la care participase şi Petre Gheorghe, comisia credea că acesta organizase greva de la Galeş, deşi el se hotărîse ultimul.

Am fost transferaţi din nou la penitenciarul de pedeapsă „33" de la Poarta Albă şi izolaţi în câte o celulă fără pat.

Eu mă simţeam foarte rău. îngheţat de frig, m-am culcat pe scândură şi am intrat într-un somn care mi se părea somnul morţii.

Peste câteva orc, cineva mă trăgea puternic. Era gardianul, care m-a întrebat:

— Ce e cu dumneata de nu te mai trezeşti?
I-am răspuns că sunt bolnav.
Gardianul a adăugat:

— Comisia de la Bucureşti, care e aici, a dat dispoziţie să mergi la doctor!

M-am ridicat cu greu. La spitalul din Poarta Albă m-au consultat doi medici deţinuţi: unul se numea An-dronescu, era din Câmpulung Muscel şi era turnător. Altul se numea Holban, era din Constanţa şi era om integru.

După ce mi-au făcut câteva analize, au comunicat gardianului că am hepatită epidemică şi că trebuie să fiu internat imediat, ceea ce au şi făcut.

Mi-am dat seama de unde am luat virusul hepatitei: prin nişte injecţii făcute de doctorul turnător Şerbănescu, la Peninsulă. Am aflat de la alţi medici că el îngrijea bolnavii de hepatită epidemică şi nu steriliza seringile.

Hepatita epidemică atinsese proporţii îngrijorătoare. Faptul că bolnavii de hepatită epidemică sau T.B.C. erau ţinuţi în celule cu oameni sănătoşi constituie o altă crimă comisă împotriva deţinuţilor politici români.

Mi s'a indicat un pat într-un colţ izolat al salonului. Aici am avut bucuria de a reîntâlni pe Ionel Nacu, care fusese internat pentru operaţie de apendicită.

Directorul spitalului era colonelul medic Traian Mihăilescu, pe care-1 cunoşteam de la Peninsulă. Deoarece fusesem ofiţer, Traian Mihăilescu mă considera prieten, într-o zi mi-a arătat un registru cu morţii din spitalul Poarta Albă. Uneori mureau douăzeci pe zi, deoarece erau aduşi la spital prea târziu. Cei mai mulţi dintre morţi erau ţărani, în vârstă de 40-50 de ani!

Într-o zi, Blazian, din Bucureşti, profesor de limba franceză şi student la Facultatea de medicină, închis pentru uciderea şi disecarea amantei, acum administrator al spitalului Poarta Albă, a întrebat pe un ţăran:

—Pentru ce eşti condamnat, taică?

—Pentru cotă, a răspuns bietul ţăran.

—Dumneata pentru „cotă", eu pentru „cocotă"!, a adăugat Blazian.

Acest macabru joc de cuvinte reliefa situaţia tragică a ţăranilor români, închişi şi exterminaţi după exemplul lui Stalin, pentru a nu fi putut preda enormele cote de cereale.

Iată prin ce metode se realiza colectivizarea! După cifrele oficiale, au fost închişi peste 80.000 de ţărani.

Iată de ce ar fi timpul să se treacă la îmbunătăţirea condiţiei ţăranului român.

Pe data de 5 Martie 1953, colonelul doctor Traian Mihăilescu m'a chemat în cabinetul lui şi mi-a spus:

—Trebuie să-ţi comunic o ştire de o importantă, crucială pentru omenire: a murit cel mai mare călău din istorie!

—Stalin!, am adăugat eu.

La auzirea acestei veşti, am rămas înmărmurit. Aveam senzaţia că o piatră de mormânt se ridică de pe trupul României.

Am comunicat vestea celorlalţi bolnavi, în sufletul cărora a încolţit o nouă speranţă. Oamenii trăiau numai în viitor.

Doctorul Mihăilescu a fost chemat de ofiţerul politic, care i-a cerut să-mi facă ieşirea din spital, pentru a fi dus la izolare. Doctorul i-a spus că nu este posibil ca în timpul convalescenţei de hepatită epidemică să fiu dus la izolare, ci numai într-o secţie de bolnavi.

Am fost transferat din nou la Galeş, acum la secţia de bolnavi „F", pe care bolnavii o denumeau „SANTA FE".

Aici am aflat că doctorul Mihăilescu şi alţi medici integri de la spitalul Poarta Albă au fost duşi la Ministerul de interne, fiind acuzaţi de moartea deţinuţilor de la canal. Martorii acuzării erau turnătorii Andronescu şi Blazian.

Dar Ministerul de interne nu a reuşit să însceneze acest proces.

La Galeş fusese înlocuit crudul comandant Petre Burghişan. Noul comandant se numea Dincă şi el era un comunist de omenie, care a ameliorat mult situaţia deţinuţilor.

In această perioadă am cunoscut mai mulţi deţinuţi politici, care mi-au făcut o impresie de neuitat.

Profesorul de filozofie Creangă fusese prefect legionar, la Sighişoara. Un cunoscut al lui mi-a povestit că la Crăciunul anului 1940 voia să meargă la familie, într-o localitate mai îndepărtată. Dar nu a putut sărbători Crăciunul în mijlocul familiei, fiindcă nu a găsit o maşină şi a refuzat categoric să plece cu maşina prefecturii. Iată un exemplu demn de urmat!

Ochii profesorului Creangă iradiau o lumină de sfânt. Vocea lui era blândă şi caldă, avea, parcă, ceva din vocea Mântuitorului Isus, aşa cum o descrie Nichifor Crainic:

Că vorba Ta era mai dulce ca rodiile din Edom

Şi omenea Dumnezeirea şi-1 îndumnezeia pe om.

Dimineaţa, în curtea lagărului, el se ruga îndelung cu faţa la răsărit. După el, scopul vieţii era desăvârşirea morală, pentru mântuirea sufletului.

Profesorul Creangă cunoştea pe de rost capitole întregi din Noul Testament. Eu am învăţat de la el versetele referitoare la iubirea vrăjmaşilor, din predica de pe munte, şi „imnul dragostei", al sfântului apostol Pavel. Profesorul Creangă iubea pe vrăjmaşii săi.

In aceeaşi perioadă am cunoscut şi pe preotul greco-catolic Simion Crişan, din Blaj. Părintele Crişan a fost cea mai proeminentă personalitate greco-catolică de la canal. El ne cita mereu cuvintele episcopului Suciu, din cartea „Eroism": „Dumnezeu ne va recunoaşte că suntem ai Săi după rănile noastre. Vai tânărului care fuge de răni! şi „Vinerea Mare sălăşluieşte în viaţa eroilor".

Părintele Ştef Ştefan, tot greco-catolic, fost călugăr în Franţa, era un om bun şi blând.

Exprimându-mi încă o dată admiraţia pentru credinţa şi faptele preoţilor greco-catolici întâlniţi în închisori, trebuie să subliniez necesitatea recunoaşterii bisericii greco-catolice, care a păstrat vie în sufletul Românilor conştiinţa originii lor latine. România este o insulă latină, într-o mare de Slavi. Să recunoaştem biserica greco-catolică, fiindcă ea reprezintă o punte de unire cu ţările de origine latină. Această recunoaştere este reclamată şi de declaraţia universală a drepturilor omului.

Pe data de 16 Aprilie 1953, a fost publicat faimosul discurs al preşedintelui Eisenhower, care a ajuns şi în lagărul nostru. Fiindcă ziarul trebuia distrus repede, o noapte întreagă, sub pătură, am învăţat jumătate din acest discurs.

A doua zi, mai mulţi deţinuţi politici proeminenţi, printre care citez pe: Oni Brătianu, ziaristul Zurescu, din Bucureşti, avocatul Cosmescu, din Bucureşti, avocatul Dinei Iliescu, din Craiova, avocatul Marin, din Târgovişte, s'au strâns în jurul meu pentru a le prezenta discursul lui Eisenhower. Două fraze ne-au dat aproape certitudinea că ziua eliberării este aproape:

„Acestea sunt primejdiile şi speranţele pe care le aduce cu sine această primăvară a anului 1953."

„Setea de pace e prea mare, ora istoriei prea târzie, pentru ca vreun guvern să-şi poată bate joc de speranţele oamenilor, rezumându-se doar la cuvinte, promisiuni şi gesturi."

Zeci de prieteni au venit la mine să le prezint discursul şi toţi au crezut în „era de aur a libertăţii şi păcii", pe care o vestea Eisenhower.

Revenind la Oni Brătianu, voi spune că a fost cel mai demn naţional-liberal pe care l-am întâlnit în închisoare. O figură luminoasă a Partidului naţional-ţărănesc a fost avocatul Liciu Faina, un bun creştin greco-catolic şi partizan al democraţiei pluraliste.

Un alt deţinut curajos şi demn a fost avocatul Duiliu Vinogradschi, care făcea parte din conducerea Partidului social-democrat. El era un partizan înfocat al democraţiei pluraliste.

Avocatul Saghin, din Câmpulung Bucovina, era socrul faimosului torţionar Ţurcanu. Când i-am povestit ce crime a comis Ţurcanu, a fost de acord cu mine să acesta este cel mai mare călău pe care 1-a cunoscut neamul românesc în era comunistă. Saghin a cerut fiicei sale să divorţeze imediat.

Voi mai cita pe câţiva buni Români, care merită să fie înscrişi în cartea de aur a neamului nostru: colonelul de cavalerie Traian Ionescu; Andriescu Andriade, din Roşiori de Vede; Tomorog, din Moldova, învăţător, fost prizonier în U.R.S.S.; Petruţ Pintilie, din Brăila, profesor de filozofie; Octavian Botoş, din Şoşdea, jud. Timiş, profesor; Sabin Corăbeanu, din Cluj, student; Anton Crişan, din Cluj, profesor; Octavian Nicolae, din Turnu Măgurele, ofiţer; Mihai Moţa, din Orăştie, student; Cornel Nichita, din Bacău, ofiţer de cavalerie; Narcis Constantinescu, din Sibiu, ofiţer de cavalerie; Nicolae Călinescu, din Pleniţa, jud. Dolj, elev; Simion Jucan, din Mănăstirea Humorului, elev; Florin Manea, din Bucureşti, elev.

In vara anului 1953, eram încă în convalescenţă după hepatita epidemică. Ofiţerul politic, Şerban, mi a cerut să ies la lucru. Am refuzat şi iar am ajuns la penitenciarul de pedeapsă din lagăr. Mâncarea era foarte slabă, dar doi Români macedoneni, Nicolae Ghiţă şi Stere Palavra, îmi introduceau zilnic mâncare printre zăbrele, cu riscul de a fi şi ei izolaţi.

Într-o seară stăteam pe pat, singur în izolare, plutind între amintiri şi speranţe. In acel ceas de taină, un cântec duios a prins viaţă dincolo de zăbrele. Era „Seul dans la nuit" („Singur în noapte") pe care mi 1-au cântat cu emoţie doi prieteni: Cornel Nichita, fost camarad la Şcoala de ofiţeri activi cavalerie, din Târgovişte, şi profesorul Armaşu, cu studii în Franţa.

Solidaritatea Românilor din închisorile staliniste ar trebui să dea de gândit unora dintre Românii din exil.

Studentul Rizescu, care lucra la zidărie, a fost pus în lanţuri pentru vina de a fi refuzat să zidească la noul penitenciar de pedeapsă.