CAPITOLUL 12

 

 

Motto: „Va veni seara şi fie­care va fi judecat după dra­goste. "

(Sfântul Ioan al Crucii)

 

Am fost dus la securitatea din Timişoara, unde am intrat în conflict cu anchetatorul, care nu voia să inclu­dă în declaraţie anumite acuzaţii aduse de mine regi­mului. Eu am refuzat cu hotărîre să semnez declaraţia şi i-am spus că nu o voi semna, cu riscul de a fi ucis.

Anchetatorul a chemat pe procuror, care mi-a pro­pus să ataşez un memoriu la declaraţie. Am acceptat această soluţie. Voi da un citat exact din acest memoriu:

„Guvernul actual din R.P.R. afirmă că am trecut fraudulos frontiera. El vede paiul din ochiul meu, dar nu vede bârna din ochiul său.

El uită ceea ce poporul român nu a uitat: că s'a instaurat în mod fraudulos la conducere, falsificând pe faţă rezultatul alegerilor din 19 Noiembrie 1946, iar de atunci răpind poporului român dreptul de a-şi alege forma de guvernământ şi sistemul economic care-i con­vin, în lumina acestui simplu şi crud adevăr, este evi­dent pentru oricine că legile actuale din R.P.R. nu au autoritatea morală  necesară pentru a fi respectate".

La proces, la ultimul cuvânt, am acuzat regimul că nu respectă drepturile omului. Mi s'a dat pe loc pedeap­sa maximă: zece ani.

Avocatul angajat de familie a făcut recurs şi s'au mai redus patru ani.

La penitenciar am fost repartizat în celula mare din­spre oraş.

A venit săptămâna mare, cu post şi rugăciune. în noaptea învierii, am adormit. Am avut atunci un vis mi­nunat. Se făcea că mă aflu în mijlocul unei fâşii de frontieră, o fâşie lată de pământ arat, greblat şi ud. Mă simţeam în mare primejdie şi nu ştiam încotro să mai merg. Deodată a coborît un înger, care m'a apucat de mână şi m'a scos afară din fâşia udă.

În acel moment, m'a trezit cineva. Era vecinul meu de pat, un tânăr, Rău, din comuna Vaideeni, jud. Vâl­cea, care mi-a spus:

— Treziţi-vă, să auziţi ce mândru bat clopotele învierii!

Nu crezusem niciodată în vise, dar visul acesta mi-a format convingerea fermă că nu voi muri în închisoa­re, deşi prietenii mi-au făcut şi epitaful.

În ziua de Paşti, zeci de oameni din celula mea au cântat „Cristos a înviat!" Ofiţerul de serviciu şi gardi­enii au năvălit în celulă, urlând la noi.

L-am întrebat pe ofiţerul de serviciu de ce în Polo­nia se respectă Crăciunul şi Pastile.

Am fost dus la izolare, iar de aici m'au dus în ca­mera condamnaţilor la moarte, după ce mi-au bătut lanţuri la picioare.

Am cunoscut doi condamnaţi la moarte, din Măge-rat, judeţul Arad: Adrian Mihuţ, student la Politehnica din Timişoara şi Suciu, ţăran, fost prizonier în U.R.S.S.

Ei trăseseră cu armele în lucrătorii din securitate.

Au fost executaţi la Jilava.

Din Timişoara am înaintat un memoriu către pro­curatura generală, prin care ceream introducerea de Biblii în închisori. Reproduc un citat exact: „Isus Cris­tos a spus: iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc." Apoi întrebam pe procuror: „Cum pot prejudicia aceste cu­vinte guvernanţilor actuali?"

Ştiind că aceasta este voia lui Dumnezeu, noi ne rugam pentru vrăjmaşii noştri. Mie o singură dată în închisoare, în timpul unor torturi şi umilinţe pe care nu mai am timpul să le povestesc, mi-a încolţit gândul sinuciderii. Dar am aflat o linişte deplină, după ce am spus o rugăciune a bisericii ortodoxe, pentru vrăjmaşi: „Doamne, Isuse Cristoase, primeşte smerita mea rugă­ciune şi iertându-mi toate greşelile, adu-ţi aminte de toţi vrăjmaşii mei, cei ce mă urăsc şi mă asupresc. Nu le răsplăti după faptele lor, ci, după mare mila Ta, întoarce-i pe dânşii, ca nici unul din ei să nu fie osândit înaintea Ta. Iar pe mine, nevrednicul robul Tău, mă păzeşte cu milostivirea Ta, de tot răul şi strâmtoarea. Acum şi pururea şi în vecii vecilor, amin!"

Am fost transferat la Jilava, unde în ziua de 23 August 1957, Iamandi, care era călăul închisorii, mi-a pus lanţuri la picioare, pe care le-am ţinut 53 de zile.

Aceasta pentru că am refuzat să car hârdaiele cu murdărie din toată închisoarea. Şapte zile am fost în­chis în „turela" reduitului, o încăpere fără lumină. în jurul meu zburau în permanenţă lilieci.

în luna Octombrie am fost transferat la Gherla, un­de domnea asasinul Goiciu, originar din Galaţi, de ori­gine etnică „Găgăuţ".

Am fost repartizat în celula mare, unde în anii 1950 avusese loc faimoasa „reeducare".

în celulă cu mine zăcea profesorul Bobei, din Turnu Severin, în vârstă de peste 80 de ani. înainte de moarte, el mi-a repetat cuvintele apostolului Pavel: „Si deus pro nobis, quis contra nos?" („Dacă Dumnezeu e cu noi, cine poate fi împotriva noastră?"). A fost scos din celulă cu puţin înainte de moarte.

Intr'o seară, turnătorul Cocheci fost şofer al lui Doncea, a atacat pe părintele Bochiş, din Dej, închis pentru vina de a fi refuzat trecerea la ortodoxism, du­pă  interzicerea bisericii greco-catolice, în anul 1948.

I-am luat apărarea părintelui, apoi m'am adresat celor peste o sută de colegi:

— Scândurile acestei celule sunt stropite cu sângele martirilor care au fost torturaţi în timpul „reeducării". Să nu mai permitem niciodată turnătorilor să comită asemenea crime!

Toată lumea s'a revoltat împotriva turnătorilor. Am asistat atunci la o scenă rară: turnătorii cunoscuţi, printre care şi Cocheci, plângeau şi-şi cereau iertare de la ceilalţi deţinuţi.

Dar pe Cocheci aceste regrete nu l-au ţinut mult. Noaptea a pândit când se deschide vizeta şi a cerut gar­dianului să-1 scoată urgent la Goiciu.

Dimineaţa, studentului Vulpe, din Târgu Jiu, stu­dentului Gheorghe Păcuraru, din Agnita, şi mie ni s'au bătut lanţuri la picioare, pentru o lună. Am fost dus la comandantul Goiciu, care mi-a tras o bătaie şi mi-a spus că ar fi fost bine să mă fi lichidat la frontieră.

Am fost izolat într'o celulă, fără saltea şi pătură, în luna Decembrie. La prânz am primit o mâncare cu gust amar. Am crezut că turtoiul e făcut din mălai al­terat, doar ni se dăduse şi turtoi care mirosea a petrol. Dar noaptea am început să vomez violent, iar a doua zi un gardian mi-a spus că am ochii galbeni. Convingerea mea fermă este că Goiciu, cu ajutorul sanitarului, mi-a pus otravă în mâncare. Timp de şapte zile nu am putut mânca absolut nimic. După o lună, am fost dus într'o celulă mai mică, împreună cu studenţii Vulpe şi Păcu­raru. Ei făceau parte dintr'un grup de 30 de studenţi din Timişoara, arestaţi după evenimentele din Ungaria, din 1956.

Studentul Stanciu, dintr'o familie modestă, a între­bat la proces:

— Cum puteţi simţi pulsul poporului român, când mâinile-i sunt legate în lanţuri?

Pop, un tânăr minunat, fusese profesor de marxism la politehnică. Ajuns în închisoare (această şcoală a su­ferinţei), în sufletul lui, Isus Cristos îl prăvălise pe Marx. El se ruga zilnic, îndelung. După convingerea mea, rugăciunea este una din marile minuni ale lumii.

In noua celulă am cunoscut pe ţăranul Mermeza, închis pentru mişcările ţărăneşti din judeţul Bihor. El a scăpat ca prin minune de la moarte, mulţi cunoscuţi ai lui fiind executaţi.

Radu Gyr îndemna pe ţărani să se ridice pentru li­bertate :

 

Nu pentru bucata de rumenă pâine,

Nu pentru pătule, nu pentru pogoane,

 Ci pentru văzduhul tău liber de mâine,

 Ridică-te, Gheorghe! Ridică-te, Ioane!

 

Dar acest ţăran simplu avea un ţel mai sfânt. El a ridicat ţăranii cu cuvintele: „Comuniştii ne fură mântuirea copiilor!"

Printre ţărani au existat figuri legendare. Este cu­noscut cazul unui ţăran din Făgăraş, care a cerut unui medic să-i otrăvească fiul. Copilul fusese partizan şi căzuse rănit în mâinile securităţii, iar tatăl lui voia să-1 otrăvească, pentru a nu trăda pe ceilalţi partizani.

Se apropiau Sfintele Paşti 1958.

Deasupra mea se aflau doi prieteni: Mitru Moldoveanu din comuna Lisa, judeţul Făgăraş şi Dionisie, din Moldova.

Ei mi-au trimis prin alfabetul Morse binecuvântarea episcopului greco-catolic Rusu. Apoi ne-au transmis şi sfânta împărtăşanie.

In luna Mai am fost mutat în camera mare de dea­supra bucătăriei, unde mai erau peste o sută de frontierişti.

La începutul lunii Iunie, plutonierul Şomlea (su­pranumit „Vacă"), unul din cei mai mari torsionări din închisorile staliniste, a venit în celula noastră şi a co­mandat „Culcat!"

Cum procedasem cu comandantul Lazăr Tiberiu, la canal, aşa am procedat şi cu Şomlea: nu m'am culcat.

Şomlea m'a dus la raportul lui Goiciu, care mi-a tras o bătaie şi m'a închis în morgă. Am declarat ime­diat greva foamei, „până la moarte sau până la venirea procurorului."

Cu o zi înainte învăţasem poezia lui Nichifor Crai­nic „Unde sânt cei care nu mai sânt?" în morgă am re­petat această poezie, pentru a o fixa. Redau ultima strofă:

 

Întrebat-am bufniţa cu ochiul sferic,

Oarba care vede'n întuneric

Tainele neprinse de cuvânt:

 — Unde sânt cei care nu mai sânt?

 Zis-a bufniţa: — Când va cădea

 Marele 'ntuneric, vei vedea!

 

Martirii din Gherla trecuseră prin morga în care mă aflam acum.

Tânărul ţăran moţ Onac a fost omorât de Goiciu, în torturi.

Dar a fost închis în morgă înainte de moarte.

Reflectând la grozăviile prin care a trecut genera­ţia mea, m'am întrebat care va fi soarta generaţiilor vi­itoare. Din morga închisorii Gherla, aş fi dorit să le las un scurt testament:

Omul nu-şi va putea găsi salvarea decât în împlini­rea poruncilor lui Isus Cristos: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău şi cu toată puterea ta şi „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi."

Din iubirea lui Dumnezeu şi a aproapelui rezultă cele   şapte  năzuinţe  formulate  de   deţinuţii politici români:

1. Năzuim spre înviere.

2.   Luptăm pentru împlinirea împărăţiei lui Dum­nezeu pe pământ.

3.   Vrem să aducem neamurile la biserică, pentru a le împăca cu Dumnezeu.

4.   Vrem să creăm o şcoală de înaltă cultură şi educaţie creştină, care să canalizeze toate energiile crea­toare omeneşti.

5.   Vrem să creăm un om nou, născut din nou din Dumnezeu şi din strădania lui personală.

Prin acest om nou, vrem să dăm expresie în con ţinut şi în formă tuturor problemelor omeneşti, exis­tente în toate timpurile.

7. Vrem să smulgem pe om din suferinţa fizică şi morală.

După o altă poruncă a lui Isus Cristos, generaţiile viitoare trebuie să dea şi „cezarului ce este al cezarului".

Dumnezeu 1-a făcut pe om liber, El i-a permis să-şi ne­ge creatorul. Atunci ce drept au oamenii să fure liber­tatea semenilor lor?

Oamenii nu-şi vor putea asigura libertatea decât prin democraţia pluralistă.

Nimeni nu a înţeles mai bine ca Thomas Masaryk că „din punct de vedere moral, democraţia apare ca aplicarea politică a iubirii aproapelui" şi că „o adevăra­tă democraţie, întemeiată pe caritate şi pe respectul aproapelui, oricare ar fi el, ar fi realizarea în lumea aceasta a ordinii divine."

Democraţie pe plan extern însemnează indepen­denţă şi egalitate şi ea se va putea realiza prin perfec­ţionarea Organizaţiei Naţiunilor Unite".

Iată succintul meu testament pentru generaţiile vi­itoare, aşa cum l-am văzut în morgă şi aşa cum îl văd şi azi!

Deţinuţii politici care au trăit după aceste princi­pii au reuşit să treacă prin moarte, fără a trăda pe ni­meni.

Fără Dumnezeu nu am fi putut rezista. Tinerilor, luaţi aminte!

După cum spune Sfântul Ioan al Crucii, „va veni seara şi fiecare va fi judecat după dragoste"!