CAPITOLUL 3

Motto: „Aţi fugit de dracu şi aţi dat peste tată-său!"

(Un ţăran român din Banatul sârbesc)

In noaptea de 2 Noiembrie, am trecut frontiera prin regina Comorâşte, din Banat. Am mers mai mult pe bâjbâite şi mi-a fost mai frică să nu fiu capturat de grănicerii români, decât de moarte. Am ajuns la o casă unde nişte ţărani făceau rachiu, în miezul nopţii. M'am oprit în întuneric şi am aşteptat să vorbească. Ţăranii vorbeau sârbeşte şi eram acum sigur că sunt pe teritoriul jugoslav. Am mulţumit bunului Dumnezeu pentru ajutorul dat.

Apoi am explicat ţăranilor, mai mult prin semne, că vin din România şi unul dintre ei m'a condus până în oraşul Vârşeţ. la securitate. Credeam că aici voi fi tratat omeneşte.

Cel puţin aşa îmi spusese studentul salahor, la Bucureşti.

Am fost condus într'o clădire veche, unde, credeam eu, voi fi găzduit provizoriu. Am intrat într'o cameră, după care o uşă masivă a fost zăvorită în urma mea.

Primul contact cu închisoarea este îngrozitor, mai ales când te ştii nevinovat.

Şocul produs de acest contact nu este departe de cel descris în versurile lui Radu Gyr:

Taică, tăicuţule, taică,

Feciorul vostru se zvârcoleşte ca o lupoaică,

Se zbate în cuşcă,

Zgârie drugii şi muşcă!

Dar şocul a ţinut numai câteva minute, fiind atenuat de o rugăciune şi de o scurtă meditare la cuvintele Domnului Isus: „In lume necazuri veţi avea, îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!"

In celulă mai erau câţiva bărbaţi şi un copil, care s'au trezit la intrarea mea.

Şi ei crezuseră că vor fi primiţi cu braţele deschise de Jugoslavi. Nu scria, oare, presa românească despre prezenţa Anglo-Americanilor în Jugoslavia?

Ne-am încurajat unii pe alţii, în speranţa că situaţia actuală nu va dura mult.

Copilul, elev în clasele primare, adusese cu el o carte de şcoală în care se afla fotografia Anei Pauker. El a desenat portretul Anei Pauker pe perete, cu un creion, şi, din proprie iniţiativă, a scris deasupra „Bestia umană". Portretul era foarte reuşit şi copilul m'a rugat insistent să-i fac o „poezie" pe care să o scriu sub desen. I-am scris următoarele versuri, în stil popular:

Izgoniţi de-o crudă doamnă,

Părăsirăm într'o toamnă,

Toţi cu inima pustie,

Scumpa noastră Românie.

Stăm închişi de-o săptămână,

Pentru Patria română.

Şi-om mai sta cinci ani, măi frate,

Pentru sfânta libertate!

Toţi aveam convingerea că Ana Pauker era principala vinovată de plecarea noastră, că ea era „omul lui Stalin", în România.

Trebuie să mărturisesc, însă, că în cazul meu versurile de mai sus s'au dovedit profetice: voi fi condamnat la cinci ani de închisoare pentru această trecere de frontieră!

In aceleaşi zile a trecut frontiera şi inginerul Economu, cu soţia, profesoară, şi cu doi copii, un băiat şi o fată, elevi. Copiii, în vârstă de 16-1 7 ani, erau înalţi şi frumoşi, inteligenţi, cunoşteau câteva limbi străine şi erau foarte bine educaţi. Era o plăcere să discuţi cu ei. Eu m'am împrietenit repede cu această familie. Dar nimeni din familia Economu nu bănuia atunci că nu peste mult timp toţi vor deveni eroii unei mari tragedii.

După câteva zile, am fost transferaţi la închisoarea din Panciova. Pe când mergeam prin Panciova, noaptea şi pe o ploaie torenţială, un ţăran român din Banatul sârbesc, dând dovadă de mult curaj, a intrat în rândurile noastre şi ne-a întrebat:

—Ce este, măi fraţilor, cu voi?

—Am plecat din România, unde nu mai era de tră
it, i-am răspuns cu.

—Aţi fugit de dracu şi aţi dat peste tată-său! a
adăugat ţăranul, depărtându-se în grabă.

Dar noi nu l-am crezut pe bietul om, care părea îndurerat de soarta noastră.

Am ajuns la închisoare uzi şi tremurând de frig. A doua zi am fost transferaţi la închisoarea din Covaciţa. Această închisoare, unde se spunea că a fost executat Draja Mihailovici, devenise o închisoare de tranzit pentru refugiaţii români.

La Covaciţa, unde am stat foarte puţin, am cunoscut pe profesorul Anton Crihan, despre care se spunea că făcuse parte din Sfatul Basarabiei şi pe preotul Gâldău.

După câteva zile, un grup de aproximativ două sute de Români am fost trimişi la mina de cărbuni Bano-vici, din Bosnia.

Cum am ajuns la Banovici, am scris maiorului Lucian Dimitriu, căruia, în mod cifrat, îi comunicam care este situaţia din Jugoslavia.

Aici, timp de o lună, ne-am bucurat de o libertate relativă, având permisiunea să ne deplasăm în localităţile Banovici şi Litva.

Eram repartizaţi la tot felul de munci legate de activitatea minei. Eu, spre exemplu, devenisem monteur de reţele telefonice şi trebuia să mă urc pe stâlpii de telefon.

La sfârşitul lunii Decembrie 1948, toţi Românii am fost convocaţi într'o sală din mica localitate Litva.

După ce ne-am adunat cu toţii, U.D.B.(securitatea jugoslavă) ne-a înconjurat şi sub stare de arest ne-a condus la Banovici.

Nu voi uita niciodată solidaritatea noastră din acele momente. Tot drumul am cântat cu însufleţire „Pe-al nostru steag e scris unire" şi alte marşuri româneşti.

La Banovici am fost închişi toţi la un loc (femei, bărbaţi şi copii) într'o baracă unde anterior fuseseră închişi prizonierii germani.

Toţi bărbaţii am trecut la lopată.

Mina de cărbuni fiind la suprafaţa pământului, încărcam cărbunii direct în vagoane. Lucram fără încetare, nici duminica nu era zi de odihnă.

Intr'una din zile a venit în inspecţie o personalitate comunistă. Eu i-am vobit de „medgiunarodno prave" („dreptul internaţional").

Mi-a arătat lopata, spunându-mi:

— Lopata este internaţională!

Cinismul acestui comunist jugoslav mi-a adus în minte figura luminoasă a prof. Daşcovici, care ne vorbea cu atâta convingere despre „dreptul sfânt de azil".

Nu aş fi putut bănui atunci că există pe lume conducători cu orizontul atât de limitat încât să încalce acest drept. Profesorul Daşcovici ne spunea cum după primul război mondial Olanda a acordat drept de azil împăratului Wilhelm al II-lea şi a refuzat să-1 extrădeze cu toate insistenţele aliaţilor.

Intr'o duminică din luna Februarie 1949, doi Români, Ovidiu Horeanu, din Cernăuţi, şi Tutoveanu, din Moldova, au evadat din baracă.

Peste câteva ore am asistat la o scenă care ne-a îngrozit pe toţi, dar mai ales pe femei şi pe copii.

Securitatea a năvălit cu armele în baracă, urlând ş ameninţându-ne că ne împuşcă. Apoi a luat mai multi bărbaţi, dintre care mi-amintesc de Ion Pârvulescu, fost coleg de liceu, actualmente scriitor la Paris, şi de Nicolae Cristescu, şi i-a dus la câteva zeci de metri de baracă, pe un mic deal, în spatele toaletei.

Acolo zăceau, împuşcaţi, Horeanu şi Tutoveanu. Ei aveau pielea jupuită de pe craniu, deoarece fuseseră apucaţi de picioare şi târîţi prin pădure, după execuţie. Pârvulescu, Cristescu şi ceilalţi Români, sub ameninţarea cu armele, au fost obligaţi să sape două gropi, unde i-au înmormântat pe Horeanu şi Tutoveanu, fără sicriu. Din cele două gropi mustea apa. U.D.B.-iştii erau în culmea fericirii, beau, cântau şi jucau în jurul gropilor. Aveam strania senzaţie că sunt prizonierul unui trib de canibali, care joacă în jurul meu, înainte de ospăţ.

Petrecerea lor a ţinut câteva ore.

Ei ne dădeau un exemplu de ce este în stare să facă U.D.B.

In aceeaşi zi, părintele Bârna, ardelean, a oficiat slujba de înmormântare pentru cei doi Români asasinaţi. Seara, la numărătoare, comandantul gărzii ne-a anunţat că pe viitor va răspunde vecinul celui ce va evada. Doamna Timofte, o bună Româncă, i s'a adresat comandantului gărzii:

— Eu nu voi pârî niciodată pe vecinul meu, dacă va evada, chiar de voi fi omorîtă! Datoria oricărui refugiat este să-şi caute libertatea!

In prima duminică după asasinat, am refuzat să mai ieşim la lucru. Voiam să se respecte ziua Domnului şi eram extrem de obosiţi.

Când au văzut îndrăzneala noastră, la numai o săptămână după asasinarea celor doi Români, U.D.B-iştii au intrat înarmaţi în baracă şi înnebuniţi de furie au ţipat să ieşim la lucru, că ne împuşcă.

Unii dintre noi, timoraţi, au ieşit imediat.

Apoi, pentru a ne intimida, comandantul gărzii a strigat:

— Cine nu vrea să iasă la lucru să facă un pas înainte!

Mi-am dat seama că este un moment de cumpănă şi am făcut un pas înainte.

—Kako se zoves? (Cum te numeşti?), m'a întrebat comandantul gărzii.

—Radina!, i-am răspuns.

—Sabotira, ne Radina!, a ţipat comandantul gărzii, înjurându-mă. Lasă că te împuşcăm noi!

Intâmplător, Radina înseamnă în limba sârbească un fel de „muncitorul". Iată de ce mi-a strigat el „Saboteorul, nu muncitorul!". Apoi a întrebat:

— Cine nu mai vrea să iasă la lucru?

Atunci, dintr'un grup de aproximativ zece studenţi, Maramureşanul Iuga a strigat:

— Nici noi nu ieşim la lucru!

Comandantul gărzii m'a apucat de mână şi m'a scos din baracă, în timp ce mai mulţi Români mă rugau să ies la lucru, U.D.B. fiind capabilă să mă omoare.

Am fost dus în camera gărzii, unde comandantul a început să mă înjure, să mă lovească şi să mă ameninţe că mă împuşcă. Apoi m'a lăsat sub pază şi s'a dus la ceilalţi Români.

După două ore, am fost dus în baracă. Oamenii fuseseră scoşi la lucru şi aduşi repede înapoi. Din ziua aceea nu s'a mai lucrat niciodată duminica.

Voi descrie sumar pe studenţii care au refuzat să iasă la lucru şi anume pe cei pe care i-am putut fixa în câteva secunde, până când am fost scos din baracă de comandantul gărzii.

Iuga, cel care a luat cuvântul în numele studenţilor, era un om hotărît şi avea un caracter integru.

Nicolae Caranica, din Constanţa, fusese student la Facultatea de medicină veterinară. Era un om inteligent, însetat de cunoaştere şi un bun creştin, gata oricând să sară în ajutorul aproapelui. Ioan Cuşa, din Do-brogea, fusese student la Academia comercială. Era un om de acţiune, deschis şi autoritar.

Tudor Grigorescu, din jud. Romanaţi, fusese student la Facultatea de medicină umană. Era un om sincer şi de o bunătate rară. Talentat, conducea corul nostru religios. îl vedeam deseori dus pe gânduri şi trist. Mă întreb dacă acest tânăr nu avea presentimentul că va fi ucis.

Gheorghe Caramiciu, din Dobrogea, fusese student la Facultatea de medicină veterinară. Era un om bun şi blând, care vorbea puţin şi se străduia să nu supere pe nimeni.

Mihai Pop, Ardelean, fusese student la Academia comercială. Era un om de mare voinţă şi stăpânire de sine. Era tăcut şi prevenitor.

Am prezentat pe aceşti studenţi şi dintr'un alt motiv: nu peste mult timp, trei dintre ei vor fi asasinaţi!

Părintele Bârna, care călcase pe nervi securitatea jugoslavă prin rugăciunile înălţate pentru Românii asasinaţi, a fost în scurt timp ridicat şi dus într'un loc necunoscut.

Dar rugăciunile noastre au continuat.

La câteva zile după plecarea preotului, comandantul gărzii a exclamat stupefiat:

— Ăştia toţi sunt popi!