CAPITOLUL 4

 

 

Motto: „Am jurat în faţa alta­rului lui Dumnezeu duşmănie veşnică oricărui fel de tiranie asupra spiritului oamenilor".

(Thomas Jefferson)

 

 

Pe la începutul lunii martie, majoritatea Românilor au fost trimişi la lucru fără escortă.

Mai rămăseserăm numai zece tineri care mergeam cu escortă.

U.D.B. spunea:

— Dacă nu va fugi nimeni, vom ridica şi escorta acestor tineri!

Făcând această afirmaţie perfidă, U.D.B. era con­vinsă că nici un Român nu va încerca să fugă, pentru a nu periclita situaţia celor zece ostatici.

Dar nu era suficient că lucram sub escortă, pe noi ne puneau şi Ia muncile cele mai grele.

Din această cauză, am hotărît să declarăm greva lucrului. Se pare, însă, că U.D.B. a prins de veste.

Inainte de a începe greva, într'una din zile când fă­ceam săpături de pământ, U.D.B.-istul Petrovici, un tânăr foarte înapoiat, cu o privire care parcă împungea şi care ura mult pe Români, m'a ridicat din mijlocul tinerilor şi mi-a spus să mergem la baracă. El stătea cu pistolul mitralieră în spatele meu.

e la mijlocul drumului, din senin, a început să mă lovească puternic cu ţeava pistolului mitralieră în co­loana vertebrală. Loviturile de fier pe vertebre provoa­că dureri insuportabile.

în acel moment a apărut un fost prizonier german, care lucra acum cu contract la mină. In mod evident, pentru a-1 împiedica pe Petrovici să mă mai lovească, Germanul i-a strigat că nu are voie să stea aproape de cel escortat. Petrovici a rămas la o distanţă mai mare de mine, încetând să mă lovească.

Ajunşi la baracă, m'a predat comandantului gărzii, spunându-i că „am vrut să fug". Comandantul nu pă­rea surprins.

Înscenarea era grosolană şi ea a revoltat pe toţi Românii, care au înţeles că U.D.B. îmi plătea o poliţă mai veche.

Durerile mari de coloană vertebrală nu mi-au per­mis să mai ies la lucru.

După câteva zile, trei tineri, Ion Pârvulescu, Dan Căpşuneanu şi cu mine am fost ridicaţi şi îmbarcaţi în tren.

Pe drum ne-am înţeles ca imediat ce vom ajunge la destinaţie să declarăm greva foamei, în semn de pro­test împotriva tratamentului inuman la care fuseserăm supuşi.

Ajunşi în oraşul Tuzla, am fost conduşi la U.D.B., unde ne-au despărţit şi ne-au repartizat în celule cu Jugoslavii. Conform înţelegerii, eu am declarat imediat greva foamei. Colegii jugoslavi au fost foarte impresio­naţi. Ei nu mai văzuseră o astfel de grevă şi în fiecare zi când se trezeau se întrebau cu voce tare dacă mai trăiesc.

In celula mea se afla şi un tânăr învăţător jugoslav, Dedici, care mi-a spus:

— Remus, faci greva foamei în faţa unor oameni de o cruzime rară!

Securitatea lui Tito nu cunoaşte mila!

După cinci zile de grevă, unul dintre Jugoslavi m'a rugat să vin repede la uşă. Sprijinit de Dedici, am mers la uşă, de unde, printr'o crăpătură, Jugoslavul mi-a a-rătat că Dan Căpşuneanu primea mâncare.

Atunci am încetat greva foamei, prima din viaţa mea, care a fost şi o grevă a setei, fiindcă timp de cinci zile nu am băut nici un strop de apă. în această perioadă de tăcere şi meditaţie am adoptat ca maximă esenţială a vieţii mele un citat din Thomas Jefferson: „Am jurat în faţa altarului lui Dumnezeu duşmănie veşnică oricărui fel de tiranie asupra spiritu­lui oamenilor".

Greva foamei marcase tocmai un protest împotriva tiraniei.

Jugoslavii din celula mea erau oameni foarte prie­tenoşi. Cu învăţătorul Dedici m'am împrietenit mai mult.

Fiindcă fusesem pedagog la Şcoala normală de în­văţători, i-am vorbit despre Pestalozzi şi despre lumi­nosul său exemplu. Apoi i-am citat faimosul epitaf, cu mişcătorul   său   final:   „Om,  creştin, cetăţean.

Totul  pentru  alţii,  pentru  sine nimic.  Binecuvântat numele lui!"

I-am amintit de Leibniz care credea că o educare temeinică a tineretului ar putea schimba faţa lumii.

Dar pentru aceasta ar fi nevoie de mai mulţi „Pesta­lozzi".

De nişte „creştini adevăraţi", era de părere mu­sulmanul Dedici.

în celulă am mai luat şi lecţii de limba sârbo-croată, de la Dedici şi de la Kubinek Alois, fost şef de ga­ră în Croaţia, care era foarte timorat.

Pe data de 10 Mai 1949, împreună cu Pârvulescu şi Căpşuneanu am fost transferat la Zrenianin, în Voievodina, unde fuseseră aduşi şi Românii din Banovici.

Lagărul fusese înfiinţat de Germani, pentru prizo­nierii jugoslavi. Sub stratul de var alb, se mai putea citi şi acum faimoasa lozincă „Wirzimmerneine neue Welt." („Noi construim o lume nouă").

Şi aceasta era tot un fel de revoluţie mondială.

Apoi Jugoslavii au închis aici pe prizonierii germani, iar acum pe refugiaţii români şi unguri.

Cruzimea U.D.B.-ei s'a făcut simţită şi în acest la­găr. La începutul anului 1949 a fost ucis aici căpitanul de marină Negoescu, pentru tentativă de evadare.

La scurt timp după sosirea mea în lagăr, toţi Ro­mânii am fost îmbarcaţi în trenuri şi duşi pe frontiera româno-jugoslavă, pentru a fi extrădaţi. Nu ştiu dato­rită cărui fapt am fost luaţi de lângă frontieră şi aduşi înapoi în lagăr. Aceste manevre întreţineau o stare permanentă de nesiguranţă şi tensiune. Toţi ne sim­ţeam umiliţi.

Prin luna Iunie, mai mulţi Români şi Unguri din lagăr am fost duşi la munci agricole în comuna Cnicianin, lângă Titel, la confluenţa Tisei cu Dunărea.

Populaţia acestei comune era de origine etnică germană şi ne spunea că Jugoslavii, din răzbunare, omorîseră pe toţi bărbaţii din comună şi acum nu mai avea cine să lucreze pământul.

Noi lucram în condiţii foarte grele şi mulţi aveau afecţiuni intestinale.

Din cauza recentei tentative a U.D.B. de a ne ex­trăda, am luat hotărîrea să încerc o evadare pentru a merge la ambasada americană din Belgrad şi a discuta problema refugiaţilor.

Şansele de reuşită erau foarte mici. Într'o zi foarte caldă de Iunie, ne aflam la prăşitul porumbului. La ora prânzului, am fost adunaţi toţi la un loc şi s'a format un cordon de securitate în jurul nostru. Prin porumbul înalt de aproxomativ 70 de cm., târîş, am ieşit din cordon şi m'am îndreptat spre dese­le canale de irigaţie, care începeau la câteva sute de metri de noi. în aceste canale mă puteam ascunde per­fect şi mă puteam îndepărta fără a fi observat.

Mai aveam numai 20 de metri până la primul canal, când am auzit glasuri agitate, în urma mea. U.D.B.-iştii, cu armele în mâini, veneau în goană spre mine. Au început să mă lovească cu furie. Unul m'a lovit cu patul armei în cap. Altul m'a lovit peste muşchiul mâinii drepte cu atâta putere, încât a ţâşnit sângele. Loviturile curgeau ca ploaia.

Apoi m'au legat cu mâinile la spate şi m'au dus la locul unde se servea masa. Comandantul gărzii a scos pistolul şi mi 1-a pus, demonstrativ, în frunte. M'au ur­cat într'o căruţă. în momentul când a pornit căruţa, un U.D.B.-ist a luat un bulgăre mare şi mi 1-a aruncat cu putere în spate.

Pe drum, cămaşa a căzut peste mâinile legate, ră­mânând jumătate gol.

Femeile şi copiii din comună mă priveau, speriaţi, ca pe un condamnat la moarte dus la ghilotină. Pe faţă şi pe corp eram murdar de noroi şi de sânge.

Ajuns la şcoala unde eram cazaţi, toţi U.D.B.-iştii au început să mă lovească.

Unul s'a repezit cu nişte cuie mari să-mi scoată ochii. Altul a început să mă înjure şi să mă lovească, spunându-mi că mi-am bătut joc de 1 700 000 de jert­fe ale Jugoslaviei, din cel de-al doilea război mondial. De parcă eu eram vinovat că Jugoslavii, pe lângă faptul că au luptat cu Germanii, s'au omorît şi între ei! Cetnicii, comuniştii şi ustaşii se omorîseră unii pe alţii, fără milă!

După cum spunea P.P.Negulescu, în „Destinul omenirii", „ura ideilor muşcă mai rău decât ura naţio­nalităţilor".

Imediat am fost transferat în lagărul de la Zrenianin. Acolo am fost prezentat lui Fortunici, comandan­tul lagărului, care vorbea rămâneşte. Fortunici ne măr­turisise că în timpul ocupaţiei germane, partizanii lui Tito treceau în Banatul românesc, unde Românii îi as­cundeau şi le dădeau mâncare.

Fortunici, cu o privire plină de ură, m'a întrebat:

—Ai fost ofiţer de marină?

—Nu, de cavalerie!, i-am răspuns.

— Aici îţi vor rămâne oasele, în cimitirul din Zrenianin, lângă căpitanul Negoescu!

Fortunici a dat dispoziţie să fiu închis în „bunker". Mi-au legat mâinile la spate, cu cătuşele. Apoi m'au dus lângă bunker şi un U.D.B.-ist, cu o lovitură puter­nică, m'a prăvălit pe scara de beton. Doamna Timofte, care a văzut scena, a scos un ţipăt de groază. (Mă întreb dacă acelaşi ţipăt 1-a scos doamna Timofte şi în mo­mentul când a fost asasinată de U.D.B.)

Bunkerul era un beci de beton, construit de Ger­mani, cu opt carcere tot de beton, înalte de aproxima­tiv Im, fără acoperiş.

        Intrai în carceră pe deasupra, apoi te legau cu mâi­nile la spate, să nu poţi ieşi.

In carceră nu te puteai nici aşeza, fiindcă jos era un strat de urină şi fecale.

In noaptea aceea am aşteptat sub o tensiune ma­ximă să fiu omorît. Bunkerul era aşezat între două garduri de sârmă ghimpată, unde era zonă interzisă şi unde te puteau uşor omorî. Aci fusese omorît şi căpi­tanul Negoescu, în aceleaşi împrejurări. Din cauza aş­teptării morţii, nu mai simţeam durerile pricinuite de loviturile primite. Dar s'a întâmplat un nou eveniment: în bunker au fost aduşi noaptea câţiva Unguri, care provocaseră un scandal. Acum, când eram mai mulţi în bunker, ştiam că e mai greu să mă omoare. A doua zi ne-au scos pe toţi din bunker. Românii s'au bucurat mult că nu am fost asasinat.

Auziseră de la un prieten că intenţionasem să merg la ambasada americană din Belgrad. Toţi aşteptau o salvare de undeva. Românii mi-au spus că un Ungur a atras atenţia gărzii, când am evadat. Probabil, el mă văzuse din momentul plecării.

Peste câteva zile, împreună cu alţi zece Români, am fost transferat la U.D.B. din Vârşet, lângă frontiera românească, cu scopul vădit de a fi extrădat. Aci era un regim alimentar de exterminare. Dimineaţa, o apă colorată cu zahăr ars se numea ceai. La prânz şi seara, invariabil, primeam o lingură de arpacaş fiert în apă, fără pic de legume, grăsime sau sare. Jugoslavii afirmau că nu au sare, iar Românii nu le mai dau.

La prânz mai primeam şi 100 de grame de pâine sau turtoi.

Pentru a servi această „mâncare", eram scoşi în curte, de trei ori pe zi. Apa cu arpacaş ni se servea în cutii de conserve, fără linguri, şi deşi era foarte fierbinte, nu ne lăsau decât 2-3 minute să o sorbim. Aveam de ales între a ne frige buzele, gura şi stomacul sau a nu bea nimic.

Am văzut Români şi Jugoslavi din Banatul sârbesc cărora după trei luni de astfel de regim alimentar li se mişcau dinţii ca mărgelele.

Nu voi uita niciodată pe Drăgan, un ţăran din Ba­nat, care, de foame, îşi înghiţea unghiile!

Românii erau supuşi la torturi diabolice. Unui Român din Marcovăţ i-au legat mâinile la spate, astfel încât coatele se alipiseră între ele. Apoi a fost dus în carceră, în beciul U.D.B. După două ore, omul a avut senzaţia că i se desface toracele.

In celula mea a fost adus un fost ofiţer jugoslav, adversar al lui Tito. A fost legat cu mâinile la spate şi obligat să stea toată noaptea aplecat deasupra hârdă-ului de fecale descoperit.

Pe un alt fost ofiţer jugoslav, tot adversar al lui Ti­to, îl torturau în fiecare noapte, apoi îl duceau dezbră­cat într'un beci rece şi puneau un câine să-1 fugărească.

Intr'o noapte, acest fost ofiţer s'a spânzurat în ce­lulă, cu cureaua lui Victor Hărdălău, din Orăştie, fost student la Facultatea de drept.

Naum Neagoe, din Cetate, judeţul Dolj, fost asistent la Facultatea de agronomie din Cluj, îmi povestea că şi în ţară se întrebuinţau acum astfel de metode. La sigu­ranţă, el fusese fugărit cu câini. La Constanţa, l-au in­trodus noaptea într'un sac, au legat sacul la gură şi l-au aruncat în mare, lăsându-1 aproape să se înece. El făcu­se parte din Partidul naţional-liberal.

Pe data de 30 August 1949, am fost dus la fronti­era româno-jugoslavă, împreună cu alţi zece Români, printre care trei femei şi o fetiţă.

Spre ziuă, ne-au înşirat pe frontieră, ne-au pus puştile mitralieră în spate şi ne-au spus să trecem în România. Ne-au mai spus că dacă vreunul se va întoar­ce în Jugoslavia, va fi împuşcat. M'am închinat şi am pornit spre frontieră.