CAPITOLUL 5

Motto: „A fi filozof este a învăţa să mori."

(Montaigne)

Am păşit pe pământul românesc când ziua se îngâna cu noaptea. O linişte stranie învăluia cerul şi pământul. Am mers câteva zeci de metri printr'o iarbă uscată, apoi am intrat într'un lan de porumb.

Am căzut în genunchi şi am început să sărut pământul. Apoi mi-am făcut semnul crucii şi am plecat mai departe.

Unde? Unde va da Dumnezeu!

Am trecut câteva tarlale şi tocmai mă pregăteam să ies din porumb pentru a trece un drum, când doi ostaşi au apărut lângă mine, trăgând rafale de pistol mitralieră pe deasupra capului meu. Ei tremurau de frică şi mi-au strigat:

— Mâinile sus!

Mi-au făcut percheziţie, apoi m'au condus la un post, unde m'au predat comandantului lor, un tânăr ofiţer care avea misiunea să mă ducă imediat la Timişoara.

Până la Deta am fost dus cu o căruţă, iar de acolo cu trenul.

Coincidenţa a făcut ca tânărul ofiţer care m'a escortat să fie un coleg de la Liceul Militar „D.A.Sturdza", din Craiova. Era mai mic decât mine şi el m'a recunoscut. S'a simţit foarte jenat de misiunea lui. în aceeaşi zi am ajuns la securitatea din Timişoara, în curtea securităţii, un tânăr gemea întins pe o pătură. După cum am aflat în celulă, fusese zdrobit în bătaie.

In celulă am întâlnit un grup de studenţi de la politehnica din Timişoara, unii dintre ei în greva foamei.

Mi-am dat seama că mă aşteaptă zile foarte grele, ca pe atâţia Români.

Shakespeare spunea că „fiecare rob, în propria mână, deţine puterea de a sfărâma robia". Dar cum să o sfărâmi?

Din câte am înţeles eu atunci, nu puteai sfărâma robia decât prin sinucidere.

Numai prin sinucidere aş fi putut scăpa de umilinţele şi suferinţele groaznice care ştiam că mă aşteaptă, fără a face cuiva vreun rău.

Dar ce te faci cu morala creştină?

Păcatul sinuciderii este considerat mai mare decât păcatul uciderii aproapelui, fiindcă prin sinucidere încâlci una din cele trei virtuţi teologice: speranţa.

Nu! Sinuciderea este numai o soluţie a ateilor! Cu ajutorul Domnului, trebuie să suport toate nenorocirile! Nu mă avertizase, oare, Schiller că „nenorocirea cutre-eră liberă tot pământul"?

Trebuie să fiu gata în orice clipă să mor cu curaj, fără a face nici cel mai mic rău aproapelui din închisoare.

Montaigne rostise, parcă, pentru noi cuvintele „A fi filozof este a învăţa să mori."

Fiindcă am întâlnit în închisori mii de deţinuţi politici care se străduiau în permanenţă să înveţe să moară oameni.

La începutul lunii Septembrie 1949, aveam 25 de ani. Intram în apocalipsul închisorilor comuniste din România cu un suflet tare, dar cu un trup slăbit la maximum de suferinţele îndurate în Jugoslavia. Abia mă mai puteam ţine pe picioare. Aşa respectase Tito „dreptul sfânt de azil", în care mă făcuse să cred profesorul Daşcovici! Mă urmărea mereu plânsul sfâşietor al femeilor şi fetiţei care, într'o noapte, pe frontieră, sub ameninţarea armelor automate, erau împinse spre moarte!

Dar ce s'a întâmplat, oare, cu ceilalţi refugiaţi, după extrădarea mea?

Românii din lagărul de la Zrenianin au fost repartizaţi la lucru, în diferite regiuni ale Jugoslaviei. De acolo, unii au reuşit să fugă şi să ajungă în Occident. Mulţi Români care în fuga lor treceau prin Zagreb făceau o haltă la Petru Indrieş, Ardelean, care-i găzduia şi le dădea şi cele necesare pentru drum. Aşa fusese Indrieş la Banovici şi aşa a rămas: un bun creştin, totdeauna cu sufletul vibrând la suferinţele aproapelui său.

Pe alţi Români, U.D.B. i-a omorât.

Am arătat cum au fost omorîţi: Horeanu, Tutoveanu şi Negoescu.

Voi cita numele altor Români despre care ştiu că au fost ucişi: inginerul Kconomu, cu soţia şi cu cei doi copii; studenţii Liciu, Iuga, Gheorghe Caramiciu şi Tudor Grigorescu; Doamna Timofte; Tase Tudor, fost magistrat militar; Cimpoicru, învăţător, şi Băncilă, subofiţer, ambii originari din judeţul Gorj.

Numărul morţilor este, însă, mult mai mare.

Familia Economu ar fi fost ucisă lângă graniţa greco-jugoslavă, împreună cu un grup de Români. Ei erau sub escortă, dar la un moment dat, Jugoslavii au început să tragă cu armele automate în ci, până i-au omorît pe toţi.

Ar fi scăpat un singur Român, care se ascunsese puţin mai înainte în iarbă, de unde a văzut tot masacrul.

Iuga şi Caramiciu ar fi fost ucişi lângă frontiera italiană.

Cruzimea cu care au fost împuşcaţi nişte oameni nevinovaţi este greu de imaginat în secolul nostru. Au trecut aproape treizeci de ani de atunci şi parcă i-am întâlnit ieri.

Privirea băiatului inginerului Economu, de o căldură fără margini, parcă mă întreabă când scriu aceste rânduri:

— Pentru ce ne-au omorît?

Oare, de uciderea acestor oameni nevinovaţi nu va răspunde nimeni, niciodată?

Pedepsele celor care au ucis pe deţinuţii lagărelor naziste nu se prescriu niciodată!

Este o obligaţie de onoare pentru refugiaţii români din Occident, care au trecut prin Jugoslavia, să scrie despre tratamentul inuman la care au fost supuşi acolo.

Eu nu cunosc totul, fiindcă am stat în Jugoslavia numai zece luni, iar acum nu am timpul să scriu mai amănunţit.

Când scriu această mărturie, aud, parcă, în permanenţă, o voce care-mi spune cuvintele lui Dante: „Andiam' che la via lunga ne sospinge!" („Să mergem că lunga cale ne îmboldeşte!").

In ţară au fost extrădaţi mulţi Români, dintre care citez pe: profesorul Popovici Axente-Sever, fost elev al lui Nae Ionescu; generalul Seracin, din Arad; colonelul Badea Constantinescu, din Craiova; maiorul Bărbulescu, cu soţia, din Bucureşti (nepot al lui Rădescu); avocatul Licea, din Turnu Severin; avocatul Valeriu Cristescu, din Ploieşti; avocatul Drescanu; profesorul Valeriu Basarabeanu, din Basarabia, care în lagărul de la Zrenianin a vărsat cazanul cu mâncare, ca protest pentru faptul că se dădea mazăre cu gărgăriţe; profesorul Staicovici, din Bucureşti; preotul Bârna, ardelean; preotul Voştinaru, din Lugoj; Dan Cernovodeanu, din diplomaţie; studentul Pârleţeanu; studentul Goţea, din Alba Iulia; studentul Şerban Negreţu, din Cetate, jud. Dolj; comisarul Vasile Muşat, din Brăila; comisarul Burlacu, din Basarabia; funcţionarul Octavian Negru, cu soţia, din Timişoara; subofiţerul Ioan Preda, din Segarcea; subofiţerul Ciobotaru; Micu; Tărăbuţă; Miron; Crăciunaş; Giulescu; Casapu.

Toţi au cunoscut blestemul canalului, au plătit cu grele suferinţe setea lor de libertate!

La securitatea din Timişoara am rămas două zile. Am fost chemat la anchetă numai să-mi spună că voi merge la Bucureşti şi să se laude că ei ştiau de extrădarea noastră şi că în noaptea de 30-31 August „mari unităţi militare" împânziseră frontiera româno-jugoslavă, pentru a ne captura pe toţi.

Intors în celulă, m'am întrebat de unde să fi ştiut securitatea din Timişoara că vom fi extrădaţi în noaptea aceea.

Oare să le fi comunicat U.D.B.? Exclus! Cele două securităţi se urau de moarte. Răspunsul l-am aflat peste câţiva ani.

La securitatea din Timişoara lucrau ca anchetatori şi nişte Sârbi. îmi amintesc de Bugarschi şi Vida. Ei torturau îngrozitor pe reţinuţii politici români.

In special Vida, o femeie din Becicherecul Mic, de o rară cruzime, care bătea bărbaţii peste organele genitale.

Dar toţi aceştia făceau spionaj pentru Tito. Pentru a câştiga încrederea Ministerului de interne român, ei primeau din Jugoslavia anumite informaţii, cum a fost extrădarea noastră. Prinşi cu mâţa în sac, torsionării de odinioară au fost anchetaţi de colegii lor şi condamnaţi la moarte. Dar la reluarea legăturilor cu Tito, ei au fost graţiaţi.

Vida, de teama celor pe care-i torturase în timpul anchetelor şi care se juraseră s'o omoare, a fugit imediat în Jugoslavia.

In seara zilei de 2 Septembrie am plecat cu trenul spre Bucureşti. Ajuns în gara de nord, am fost îmbarcat într'o dubă şi dus la Ministerul de interne, pe calea Victoriei, vis-a-vis de fostul palat regal.

Am coborît la subsol, unde m'a primit un hidos cap de mort, desenat pe perete. Apoi m'a luat în primire călăul de tristă amintire Brânzaru, un fost boxeur de categorie grea, lat în spate şi cu un rânjet permanent pe buze. In timpul când îmi întocmea formalităţile de încarcerare, o femeie a bătut în uşa unei celule alăturate. I-a deschis Brânzaru. Femeia, intelectuală, i-a spus:

— Constituţia ţării nu vă permite să mă ţineţi aici fără motiv!

Brânzaru i-a răspuns:

—.......... Ha..... ha...... ha..... ha ha!

Apoi i-a închis uşa cu violenţă.

Privind această brută, care era torţionarul nr. 1 de Ia Ministerul de interne, mi-au venit în minte reptilele din era secundară, cu forţa lor gigantică, dar cu creierul subdezvoltat.

Un subofiţer mi-a pus apoi faimoşii ochelari de tablă, prin care nu străbătea nici cea mai mică rază de lumină. Apoi m'a apucat de braţ şi m'a împins înainte. Subofiţerul avea o plăcere deosebită să mă conducă astfel ca să mă izbesc de pereţi sau să cad pe scări. Fiindcă orb, orb, dar trebuia să mergi foarte repede.

Din câte am aflat mai târziu, celula în care am fost închis se afla la subsolul II. Celula era mică şi în ea am găsit trei oameni, care s'au speriat de halul de slăbiciune în care venisem. M'am aşezat pe prici (un pat lat de lemn) şi am început să răspund la întrebările colegilor mei.

Peste puţin timp, am fost scoşi la W.C. în loc de hârtie igienică, mi s'au arătat nişte cutii de conserve cu apă, pentru spălat. Dar această metodă necesită o corectă spălare a mâinilor, ceea ce nu era posibil, fie pentru că nu aveai săpun, fie pentru că nu-ţi lăsau timpul necesar spălatului.

Aceasta mi s'a părut o înjosire deliberată a persoanei umane. Probabil că de aici le-a venit ideea ca la închisoarea Piteşti, studenţii, mândria de totdeauna a neamului românesc, să fie depersonalizaţi, în primul rând, prin obligaţia de a mânca fecale şi de a bea urină! Fiindcă un om care a acceptat să facă aceasta de frică nu se mai poate redresa niciodată în proprii ochi!

Astfel va fi aplicat în anii 1950 principiul marxist „Omul este cel mai preţios capital"!

A doua zi am fost scos la anchetă.

Anchetatorul meu era un om foarte simplu, fost dulgher. Mi-a arătat o declaraţie dată de un alt Român venit din Jugoslavia, în care acesta spunea despre mine: „maltratat în mod bestial în lagărele din Jugoslavia."

Anchetatorul mi-a spus:

— Vezi că tot mai buni suntem noi, Românii?

Mi-a mai spus că pentru frontieriştii veniţi din Jugoslavia ancheta merge repede, deoarece există probe certe pentru condamnare. In curând voi pleca la o altă închisoare, depozit al Ministerului de interne, unde voi aştepta câteva luni, până vor cerceta tot trecutul meu.

Mâncarea era foarte proastă, dar mai bună decât cea din închisoarea Vârşeţ. Terciul de dimineaţa, puţin mălai fiert în apă, ni se va părea tot restul închisorii o mâncare excelentă. Iată care era părerea lui Nichifor Crainic despre terci:

In ţara turmelor şi-a pâinii,

Visez o mână de ciuperci.

Lăsaţi-mă la cir, cu câinii,

La raiul unui blid de terci!

Tratamentul de la Ministerul de interne este redat şi de poezia „La interne", a lui Mihail Manoilescu, pe care am învăţat-o chiar de la el şi din care citez începutul:

Când zi de zi spăl, în genunchi, celula,

Ascultător, trudind cu braţul gol,

Salutul prosternat dat dimineţii

Îmbracă înţelesuri de simbol.

Mişcările aicea mi le'ndrumă

Porunci cu vorbe tari, ce mă' nfior!

Mâncarea pusă' n blid, jos pe podele,

Mi-o'mpinge gardianul cu' n picior.