CAPITOLUL 7

 

 

Motto: „Noi şi înspăimântă­toare filozofii au apărut pe lume, ca să înţelegem ce însemnează în termeni de sânge, de ferocitate, credin­ţa că statul e totul, iar indivi­dul, nimic." (P.P.Negulescu)

 

După câteva zile, am fost transferat din nou la Ji­lava, dar acum în celula 6 de la reduit. Această celulă avea forma unui tunel, cu o singură fereastră. De-a lun­gul pereţilor se montaseră priciuri, pe două nivele. In această celulă zăceam două sute de oameni, aşa de în­ghesuiţi că nu ne puteam întoarce de pe o parte pe cea­laltă şi că eram în permanenţă uzi de transpiraţie. Mulţi dormeau pe beton, chiar şi sub pat, până lângă hârdăul cu fecale, la care se putea ajunge cu mare gre­utate. Cine privea din curte fereastra celulei noastre, vedea că din interior iese un abur permanent, ca dintr'o baie.

Intr'una din zile, am fost scos la amenajarea tere­nului din prima curte. Cel care ne dirija munca era ge­neralul Mociulski. Voiam să comunic cu prietenii de la celula 13, dar generalul Mociulski mi-a strigat:

— Nu încerca nimic, că dacă te prinde Maromet, te omoară în bătaie!

Intervenţia lui Mociulski m'a revoltat şi i-am răs­puns:

— Domnule general, ce sunteţi aşa de fricos? Este dureros că trebuie să vă vorbească astfel un fost ofiţer. Lumea ştie că spuneţi „să trăiţi!" gardienilor şi se vorbeşte că aţi făcut mult rău foştilor dumneavoastră camarazi.

Generalul Mociulski mi-a replicat:

— Lumea poate vorbi orice, dar eu îţi spun că nu am făcut rău camarazilor mei, ci i-am salvat pe mulţi. Aceasta se va vedea cândva!

Se apropiau sfintele Paşti. Era Vinerea Mare. Nici­odată această zi de imens doliu nu-mi păruse atât de tristă. In gând, am făcut următoarea poezie:

 

Vinerea Patimilor la Jilava(1950)

 

E stranie Jilava în noaptea de aramă!

Din negrele cavouri, spre zări de foc mă cheamă

Altarul, libertatea şi dragostea de mamă.

 

Intins între schelete, în noaptea sfintei denii,
Mă sting în catacombe, cum răposau mirenii, 
In vremea'ntunecată a stinselor milenii.

                                                                         

Tăceri de ţintirime spre Golgota mă'mbie

Doar luna muribundă pătrunde în chilie,

Să-mi picure în suflet lumini de veşnicie.

 

Târziu, ascult prohodul, cu sfintele refrene.

Şi cum Te văd sub biciul urgiei pământene,

Ţi-aş duce, Doamne, crucea, ca Simon din Cirene!

 

In ziua de Paşti, am fost scoşi la săpături de pă­mânt, pentru construirea unui drum. Deşi eram toţi slăbiţi, am lucrat peste puteri, sub ciomegele lui Ma­romet şi ale gardienilor săi.

La începutul lunii Mai, doi Jugoslavi, dintre care unul se numea Obradovici, au evadat din celula noastră.

Cum a aflat vestea, Maromet şi-a luat toţi gardienii şi i-a înşirat în curte, pe două rânduri, faţă în faţă, cu nişte ciomege solide în mâini.

Apoi ne-a obligat să ieşim afară la numărătoare, trecând printre cele două rânduri de gardieni. Lovituri­le cădeau ca ploaia în capul şi spatele nostru, iar numă­rătoarea s'a făcut de vreo zece ori.

După ce ne-au bătut bine, ne-au închis fereastra şi uşa. După aproximativ două ore, cei de la nivelul supe­rior am început să ne sufocăm.

Am gândit să cobor sub pat, unde aerul mai avea ceva oxigen. Dar mi-am zis că este o laşitate să fac aceasta!

Trebuie să stau la nivelul superior, chiar dacă-mi voi pierde cunoştinţa!

Peste puţin timp, au venit hârdaiele cu mâncare fierbinte. Aceasta ne-a îngrozit. Un călugăr, Dobre, ne-a propus să refuzăm mâncarea. Propunerea lui era de un curaj excepţional, dacă Maromet ar fi aflat aceas­ta l-ar fi omorît. Era iar un moment de cumpănă. Fiind­că nimeni nu mai spunea nimic, am sărit de la locul meu şi am propus să scoatem hârdaiele afară. Toată lumea a fost acum de acord.

Dar unul dintre colegi şi-a pierdut cunoştinţa, din cauza lipsei de aer, iar altul a făcut o criză de epilepsie. Am bătut la uşă şi am cerut să se scoată hârdaiele cu mâncare afară. In faţa hotărîrii noastre, gardienii au lu­at hârdaiele şi în scurt timp au deschis geamul.

La câteva zile a venit la Jilava colonelul Constantinescu, din Direcţia penitenciarelor, să ne trieze pentru trimitere la canalul Dunăre-Marea Neagră. Am ajuns în faţa comisiei. Sanitarul Oprea insista să nu fiu trimis la canal, că sunt prea slăbit, dar Constantinescu a decis să merg la canal. Dacă aş fi fost respins, m'ar fi trimis la faimoasa închisoare Piteşti, unde se făcea „reeducarea" studenţilor. La această închisoare trebuia să alegi fie moartea trupului, fie moartea sufletului. Nu exista o altă posibilitate.

Imediat după plecarea colonelului Consatantinescu, cei care trebuia să mergem la canal am fost îmbarcaţi în dube speciale pe calea ferată.

Drumul a fost un calvar. Era o aglomeraţie de ne-descris, transpiram tot timpul şi ne sufocam din cauza lipsei de aer. Singura înlesnire o constituia un scaun de W.C., montat în vagon.

Am ajuns la lagărul de muncă „Poarta Albă", unde am fost încadraţi în brigada a 28-a, brigadier fiind un vestit infractor de drept comun, Bănică. Acesta, auzind că am fost ofiţer, se lăuda în faţa mea că a făcut cul­cări nenumărate cu generalul Paul Teodorescu, fost aghiotant regal, şi cu colonelul de cavalerie Vladimir Constantinescu.

După câteva zile, am fost transferat la lagărul de muncă ,,Cernavodă". Când mă aflam aci, au sosit două brigăzi de studenţi „reeducaţi", de la închisoarea Pi­teşti, care peste puţin timp vor deveni faimoasele bri­găzi 13 şi 14, la lagărul de muncă „Peninsula".

Printre ei aveam şi un cunoscut, Ion Stancu, origi­nar din judeţul Romanaţi, fost student la Facultatea de medicină din Cluj. Acesta locuise la aceeaşi gazdă cu mine, pe strada Calomfirescu din Craiova, în anul şcolar 1937-1938, după care plecase la Liceul militar „Mihai Viteazu", din Târgu Mureş. Am discutat cu el deschis, criticând nedreptăţile strigătoare la cer comise de noul regim, fără să ştiu că Stancu se „reeducase" la Piteşti şi devenise un periculos turnător.

In scurt timp, am fost transferaţi toţi la „Peninsula", un lagăr de muncă din apropiere de Mamaia, unde se aflau deţinuţii politici cu pedepse de la cinci la zece ani.

Perioada canalului a fost una dintre cele mai negre perioade din viaţa mea. Parcă însuşi numele comunei Valea Neagră, lângă care se afla lagărul Peninsula, era predestinat. Pe aceste locuri, doar, fusese exilat Ovidiu, cu două milenii înainte.

Am fost încadrat în brigada lui Marinovici, supra­numit ,^câinele roşu", şi lucram la săpături de pământ lângă Mamaia. Munca la pământ era distrugătoare, mulţi au murit făcând eforturi supraomeneşti să-şi înde­plinească o normă imposibil de realizat.

In faţa intenţiei criminale a regimului de a ne exter­mina (Gheorghiu-Dej declarase deschis că acest canal „va fi mormântul reacţiunii") eu am depus un jură­mânt: că nu mă voi lăsa pradă fricii şi în clipa când voi constata că munca mă ucide, să refuz a mai munci, pentru a fi ucis pe faţă de tirani.

Mâncarea era foarte slabă: arpacaş, varză, morcovi dulci, morcovi muraţi şi cartofi. In cei peste patru ani, cât am stat în lagărele de la canal, nu am văzut nici un ou.

Oamenii, pradă foamei permanente, rupeau în fie­care zi iarbă şi o puneau în mâncare. Eu nu am mâncat nici un fir de iarbă, fiindcă mi se părea sub demnitatea umană să faci aceasta. Tatăl meu îmi povestea cum în timpul primului război mondial, când fiind rănit a că­zut prizonier la Unguri, văzuse oameni mâncând iarbă de foame.

Mulţi dintre aceştia nu au supravieţuit războiului.

La canal domnea o teroare permanentă. Comandantul şi securitatea erau foarte aspri, iar brigadierii, deşi erau recrutaţi din rândul deţinuţilor, erau nişte unelte oarbe, gata să ne ucidă fără ezitare, pentru a se salva pe ei.

In brigada lui Marinovici am avut colegi pe: coman­dorii de aviaţie Titus Ceauşu şi Cară; maiorul de infan­terie Marinescu; scriitorul Răutu; economistul Ion Boian; doctorul Nour; învăţătorul Vasile Batin.

Deşi nu am făcut eforturi mari, realizând numai jumătate din normă, după câteva săptămâni eram complet epuizat. Brigadierul Marinovici a început să mă persecute, forţându-mă să muncesc peste puterile mele.

Conform jurământului meu, am refuzat să mai ies la lucru. Cum s'a întors seara în lagăr, Marinovici m'a scos la raportul locotenentului Ghinea, care ţinea locul comandantului.

Acesta mi-a tras o bătaie şi mi-a spus să ies la lucru, chiar dacă acolo nu voi putea lucra.

Conflictul meu cu Marinovici lua proporţii. I-am atras atenţia că tratamentul aplicat de el oamenilor este o adevărată crimă împotriva umanităţii.

Văzându-mă în conflict cu Marinovici, aproape toţi colegii m'au izolat. N'au mai avut curaj să stea de vorbă cu mine decât trei colegi: doi Români macedoneni, Mihai şi Apostol Gospodin şi un Moldovean, David Tăr-cuţă. Tărcuţă, un om simplu şi cinstit, era şi el foarte slăbit, dar s'a refăcut numai cu cartofi cruzi, pe care îi primea de la un prieten ce lucra la bucătărie.

Între timp eu am slăbit mai rău, încât nu mă mai pu­team ţine pe piciore. Dar eram obligat să merg la muncă. Colegii mă duceau de braţe până la şantier, acolo mă culcam pe pământ, iar seara mă aduceau tot de bra­ţe. Un coleg care se oferea mereu să mă ducă de braţ era Vasile Batin, Moldovean. în timpul marşului nu aveam voie să mă opresc, pentru nimic în lume. Nu voi uita scena cu Marin Dondoe, din Craiova, fost student la Facultatea de medicină.

Acesta s'a îmbolnăvit de enterită din cauza alimen­telor alterate, care ni se dădeau în permanenţă. în tim­pul marşului, a cerut voie să meargă la W.C. Ostaşii din securitate nui-au dat voie, ameninţându-1 că-1 împuşcă. Şi bietul băiat a trebuit să-şi facă necesităţile din mers! Iată cum reafirma regimul „credinţa în demnitatea şi valoarea persoanei umane", de care vorbea preambu­lul Chartei „Naţiunilor Unite"!

Trebuie să precizez că Marin Dondoe era un om de foarte frumos caracter.

Nu ştiu nici acum dacă starea de epuizare fizică în care mă aflam era cauzată de tratamentul inuman din Jugoslavia sau dacă nu am avut o boală pe care medicii nu au depistat-o.

După mai mulţi ani, mi s'a găsit un nodul la plă­mânul drept, fără să fi ştiut când am avut T.B.C., şi o insuficienţă suprarenală.

Mergând la cabinetul medical, doctorul Eugen Suroiu, Ardelean, m'a consultat şi s'a adresat doctorului Ahile Sari, care nu lucra la infirmerie, dar se afla acolo întâmplător:

— Le malade imaginaire! (Bolnavul închipuit!), şi a arătat cu capul spre mine.

M'am adresat şi eu doctorului Sari, arătându-i pe doctorul Suroiu:

— Le medecin malgre lui! (Doctorul fără voie!)
Numai că doctorul Suroiu era o unealtă ticăloasă a securităţii, în timp ce doctorul Sari prefera să lucreze la pământ, decât să asuprească pe ceilalţi deţinuţi. I-am mai spus lui Suroiu:

— Doctorul Paulescu a descoperit „insulina", iar dumneata ai descoperit ,,peninsulina"!

— Ce e aia „peninsulina"?, m'a întrebat Suroiu.

— Numele vine de la lagărul „Peninsula" şi înseamnă tratamentul bolnavilor cu bâta!

După câteva zile am făcut şi un flegmon la mâna stângă, cu diametrul de aproximativ 7 cm. Aşa bolnav, m'au scos la lucru. Atunci lucram la construirea unei căi ferate de şantier.

Au format o echipă pentru introducerea şuruburi­lor în traverse, compusă din sublocotenentul de cavale­rie Mircea Magearu, nepot al economistului Magearu, şi din mine. Am încercat să lucrez, dar nu mă puteam ţi­ne pe picioare. I-am spus lui Mircea Magearu că sunt complet epuizat şi că merg să refuz lucrul.

Mircea Magearu, care terminase Şcoala de ofiţeri activi cavalerie, din Târgovişte, înaintea mea, mi-a spus:

— Eu am încă putere, rămâi numai de formă lângă mine şi eu voi lucra singur! Nu intra în conflict cu aces­te brute!

I-am răspuns:

— Nu e corect să accept soluţia dumneavoastră. Chiar dacă mă vor omorî, nu pot să vă distrug ultimele rezerve de energie. Aici pe toţi ne pândeşte moartea!

Cu toate rugăminţile lui Mircea, m'am dus şi i-am comunicat lui Marinovici că nu lucrez, fiindcă sunt foarte slăbit şi am şi un flegmon la mână.

Marinovici m'a reclamat imediat primului brigadier, Buiuga, un marinar din Constanţa,„binehrănit"în lagăr.

Buiuga a venit furios şi a început să mă lovească cu pumnii în cap, piept şi abdomen. Dar nu m'am ridicat la lucru, ci am strigat colegilor mei:

— Priviţi domnilor, libertatea muncii în secolul al XX-lea!

Peste câteva zile, a venit în inspecţie colonelul de securitate Albon, din Turda, fost ceaprazar, despre care se spunea că este comandantul tuturor lagărelor de pe canal. M'am dus la maşina lui, i-am arătat flegmonul şi pieptul pe care se numărau coastele şi i-am spus că am fost lovit de Buiuga. L-am întrebat:

—  Dumneavoastră admiteţi sau nu aceste torturi?

Pus în faţa acestei întrebări directe, Albon mi-a răs­puns că nu este de acord cu asemenea practici. Apoi m'a trimis la infirmerie. Inaintea mea a fost operat, tot de flegmon, un co­leg din brigada mea., Florea Stancu.

Eu am fost operat fără anestezie.

La aceste operaţii a asistat şi un brigadier de la con­strucţii, Petrini.

A doua zi, Petrini a venit la mine şi mi-a spus:

— Domnule Radina, am intenţia să te aduc în bri­gada mea, unde te vei pune pe picioare. Şi asta numai pentru răbdarea dumitale din timpul operaţiei de ieri. Stancu a ţipat tot timpul, iar dumneata nu ai scos nici un cuvânt. Cum se explică această stăpânire de sine?

I-am răspuns:

— Folosesc toate împrejurările acestea, pentru a fa­ce exerciţii de voinţă. Vreau să fiu totdeauna pregătit pentru eventualele torturi.

Peste câteva zile a venit în inspecţie şi colonelul Cosmici, tot cu o funcţie mare în conducerea Lagăre­lor de pe canal. Cosmici avea multe crime pe conştiin­ţă, totuşi i-am semnalat abuzurile lui Buiuga şi Mari­novici.

Am gândit totdeauna că trebuie să semnalăm toate crimele comise celor cu funcţii de răspundere, pentru ca aceştia să nu spună vreodată că nu au ştiut ce s'a petrecut.

La câteva zile am aflat o veste care a căzut ca o lo­vitură de trăznet: sublocotenentul de cavalerie Mircea Magearu fusese împuşcat de securitate pe şantier!

Călăul numărul unu al lagărului de exterminare Peninsula a fost ofiţerul politic, Chirion, care ocupă şi azi o funcţie într'un minister!