CAPITOLUL 8

Motto: „Răbdarea in suferinţă este mai mare decât învierea din morţi sau decât orice altă minune"

(Seuse)

După câteva zile, am fost mutat în brigada lui Petrini. Aici era o atmosferă cu totul diferită de cea din brigada torţionarului Marinovici.

Petrini era un om inteligent şi bun, care a ştiut să ducă la liman corabia cu toţi oamenii săi.

Pe mine m'a repartizat să lucrez cu Hans, care m'a învăţat să zidesc sobe de cărămidă, necesare în barăcile pe care le construiam în permanenţă pe traseul canalului.

Pe la începutul anului 1951, au venit la canal şi în brigada noastră câţiva deosebiţi intelectuali, pe care îi voi descrie succint.

Profesorul şi avocatul Mihail Paulian, fost director al Colegiului naţional „Carol I", din Craiova, fusese fruntaş naţional-ţărănist. Era un om foarte cult şi de o demnitate deosebită.

Arşavir Acterian, din Bucureşti, scriitor, era fratele regretatului critic Haig Acterian, căzut eroic pe front.

Arşavir era un bun creştin, partizanul cel mai convins al non-violenţei.

El era un neîntrecut povestitor. Totdeauna cu zâmbetul pe buze, el căuta să ne descreţească frunţile cu povestirile lui.

Oricât de mari ar fi fost suferinţele, noi tot găseam prilejuri să râdem, cum au făcut şi strămoşii noştri, în decursul zbuciumatei noastre istorii.

Avocatul Chita, din Cluj, care lucra la tencuieli şi avea ca ajutor pe preotul Oţoiu, din Sibiu, şi-a făcut următoarea epigramă:

Mare crimă la canal,

Să audă tot norodul!

Chita a ucis mortarul,

Popa i-a cântat prohodul.

Comentând o altă epigramă a lui Chita, i-am spus:

In epigrama ta, băiete,

O nimerişi „ca Luca'n perete"!

Luca era avocatul Luca Sindile, din Bucureşti, care lucra la tencuieli şi scotea nişte pereţi cu valuri.

O dată cu Paulian şi Acterian, a venit şi doctorul Traian Mihăilescu, fost comandant al spitalului militar „Regina Elisabeta", din Bucureşti.

In scurt timp, el a fost mutat la infirmerie, fiind un mare chirurg. Cum a ajuns la infirmerie, doctorul Traian Mihăilescu a fost crunt bătut de către ajutorul de comandant, locotenentul Cojan, pentru vina de a fi făcut injecţii cu penicilină unui bolnav pe moarte.

Penicilina era rezervată porcilor securităţii şi nu oamenilor. Iată cât preţ punea regimul pe viaţa oamenilor!

Alţi oameni de caracter din brigada Petrini au fost: Marţian, din Bucureşti, licenţiat al Academiei comerciale, Virgil Tălpăşanu, din Oltenia, învăţător şi Cornel Dumitraşcu, din Oltenia, marinar.

In aceeaşi brigadă erau şi trei Unguri cu un frumos caracter. In această perioadă, am aflat de la mai mulţi studenţi amănunte despre ororile comise de regim la închisoarea pentru studenţi din Piteşti, în anii 1949-1950.

Unealta principală a regimului a fost Ţurcanu, din Câmpulung Bucovina, student Ia Facultatea de drept din Iaşi. Ţurcanu, cel mai mare călău pe care 1-a cunoscut neamul românesc în era comunistă, tortura pe studenţi până la moarte.

Studenţii au încercat să riposteze, s'a găsit şi unul care să aducă la cunoştinţă generalului de securitate Nicolski cele ce se întâmplau acolo: este vorba de studentul Gigi Vătăşoiu, care locuise în Bucureşti, pe calea Griviţei.

Rezultatul: după plecarea lui Nicolski, Gigi Vătăşoiu a fost ucis, iar reeducarea a luat forme demenţiale.

Nu voi vorbi mai amănunţit despre crimele săvârşite în închisoarea Piteşti, deoarece există valoroasa lucrare a lui Dumitru Bacu „Piteşti, centru de reeducare", în care sunt prezentate pe larg aceste crime.

Voi aminti numai de un mare tortionar nesemnalat: Gebac Lebonard, din Iaşi. Voi mai sublinia că în aşa zisa acţiune de „depersonalizare" studenţii au fost constrânşi prin torturi inimaginabile să bea urină şi să mănânce fecale. Omul era astfel nimicit.

Dezgustat de slăbiciunea sa, el nu se va mai putea redresa niciodată în faţa propriei conştiinţe!

Cunosc pe studentul la medicină Jianu, din Craiova, fiul proprietarului fostului cinematograf Apollo, care mi-a mărturisit că a băut mai multe gamele de urină. Fiul profesorului Ciuceanu, din Craiova, şi-a distrus ficatul din cauza fecalelor pe care a trebuit să le mănânce. Nicolae Nedelcu, fost coleg de liceu, a fost bătut până şi-a pierdut minţile. După ani, el şi-a revenit.

Se spune că metodele diabolice practicate la închisoarea Piteşti fuseseră experimentate, iniţial, în închisoarea Liublianca, din U.R.S.S.

Ele nu pot fi o creaţie a poporului român, care a respins totdeauna terorismul.

O condiţie sine qua non a reeducării o constituia lepădarea de cele mai scumpe fiinţe: Dumnezeu şi proprii părinţi.

Ca să închei scurta prezentare a acestei zguduitoare perioade, voi cita câteva versuri dintr'o poezie a lui Scr-giu Mandinescu, din Craiova, fost coleg de liceu, care a trecut prin torturile din închisoarea Piteşti, a cunoscut depersonalizarea, apoi redresarea, şi a murit la scurt timp după eliberare:

Atât de groaznică a fost urgia,

Că mulţi dintre noi şi-au pierdut minţile,

Iar alţii şi-au pierdut veşnicia!

Unul dintre studenţii care mi-au povestit despre ororile din închisoarea Piteşti a fost Mihai Spuză, din Mehadia, care absolvise Liceul militar „Mihai Viteazu" şi fusese student la Facultatea de medicină din Cluj.

Mihai Spuză era un mare caracter.

Acum se afla în brigada lui Bogdănescu, care l-ar fi ucis dacă l-ar fi prins că povesteşte despre „reeducare".

Intr'una din zile, mă aflam pe un şantier unde se construiau barăci din stuf. Trebuia să construiesc o sobă într'o încăpere, dar încăperea avea uşa blocată. Am sărit pe fereastră să încerc deblocarea uşii şi am căzut pe o scoabă de fier, care mi-a perforat laba piciorului drept.

Mi-am scos singur scoaba din picior.

Arşavir Acterian, care era lângă mine, a îngălbenit. Am fost dus la un dispensar civil, unde am fost pansat şi mi s'a făcut o injecţie antitetanică. Medicul mi-a şoptit că are o mare admiraţie pentru deţinuţii politici.

Noaptea am făcut alergic din cauza serului şi a trebuit să mă plimb prin curtea lagărului, pentru a mai scăpa de urticarie. Am observat nişte mişcări ciudate prin curte, dar abia peste câteva zile am aflat ce se întâmplase în acea noapte de 22 Iunie 1951, când se împlineau zece ani de când mareşalul Antonescu declarase război U.R.S.S., pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de nord. Zeci de studenţi „reeducaţi", din faimoasele brigăzi 13 şi 14, au luat un grup de peste douăzeci de deţinuţi consideraţi „reacţionari" şi, pentru a-şi dovedi ataşamentul faţă de U.R.S.S., i-au bătut în mod îngrozitor. Torţionarii, tineri şi bine hrăniţi, se dezbrăcaseră de cămăşi, pentru a se recunoaşte uşor în timpul bătăii.

Toate victimele au fost torturate în aceeaşi încăpere, ore în şir. Dintre cei torturaţi cunosc pe: inginerul agronom Bătrân, din Arad, căruia i-au fracturat clavicula; Toriceanu, din Bucureşti, căruia i-au fracturat coastele; pictorul Dobre, căruia i-au fracturat coloana vertebrală.

Brigăzile studenţeşti 13 şi 14 erau conduse de torţionarii Bogdănescu şi Enăchescu, ambii studenţi la Facultatea de medicină din Cluj. Ei erau bine dezvoltaţi şi, ca foşti studenţi la medicină, ştiau unde să-şi lovească victimele.

Enăchescu, pentru a dovedi că nu mai recunoaşte pe nimeni în afară de partidul comunist, 1-a bătut crunt pe propriul său unchi, deţinut tot la Peninsulă, fruntaşul ţărănist Piţigoi.

La fel a făcut şi studentul torţionar Lunguleac, cu unchiul său.

Deşi rana de la piciorul meu se infectase, nu am fost scutit nici o zi.

In această perioadă am avut bucuria de a întâlni pe Cicerone Ioaniţoiu, din Craiova, fost coleg de liceu. El era profesor de istorie, iar în timpul alegerilor din 19 Noiembrie 1946 fusese şeful tineretului naţional-ţărănesc de la Facultatea de litere şi filozofie, din Bucureşti.

Ioaniţoiu este unul dintre organizatorii „protestelor studenţeşti" din primăvara anului 1944, prin care se cerea mareşalului Antonescu să se ia măsuri imediate pentru a se pune capăt atrocităţilor comise de Unguri împotriva Românilor ardeleni şi pentru a se declanşa lupta de eliberare a Ardealului subjugat.

Ioaniţoiu îmi povestea că în anul 1945 a fost răpit de trupele sovietice, la Craiova, cu intenţia de a-1 asasina.

Dar el a reuşit să arunce nişte bileţele din încăperea în care era închis, prin care ruga pe cei ce le vor găsi să anunţe pe profesorii Ilie Ion şi Mihail Paulian, fruntaşi ai Partidului naţional-ţărănesc din judeţul Dolj, în ce loc se află sechestrat.

Bileţelele au ajuns pe mâini bune, cei doi profesori au intervenit, iar colegul meu a fost salvat.

Cicerone Ioaniţoiu avea o atitudine demnă la canal, el se conducea, parcă, după cuvintele lui Rostand: „Tranzacţii nu fac cu mişelia!"

Într'o seară, venind de la lucru, am asistat la o scenă cu totul ieşită din comun: deţinutul Dumitrache, fost marinar, era legat la stâlpul infamiei, în mijlocul lagărului. Toţi deţinuţii trebuia să treacă pe lângă el şi să-i condamne fapta: evadase şi fusese prins.

Mi-am dat seama că se pregăteşte ceva. Am trecut pe lângă el, m'am oprit şi i-am spus:

— Domnule Dumitrache, curaj! Orice rob are dreptul sa-şi caute libertatea. Roagă-te lui Dumnezeu!

Un zâmbet a înflorit pe faţa lui Dumitrache, care fusese torturat în mod barbar.

Dar noaptea s'a întâmplat un lucru de o cruzime fără precedent: Dumitrache a fost împuşcat şi aruncat lângă reţelele de sârmă ghimpată, ca şi cum ar fi încercat să evadeze din nou.

Cum nici o crimă nu rămâne ascunsă (şi asta ar trebui să o ştie toţi criminalii de pe lume!),toţi deţinuţii au aflat adevărul: crima a fost organizată de ofiţerul politic, Chirion. Acesta i-a dat un pistol chiar unui deţinut politic, primului brigadier Madan, originar din Basarabia. Dumitrache a fost dus într'un beci de cartofi, unde a fost împuşcat de Madan. Un alt deţinut a văzut toată scena. Menţionez că asasinul Madan era licenţiat în teologie.

Comandantul lagărului Peninsula era atunci Zamfirescu, fost hamal în portul Constanţa.

Ofiţerul politic, Chirion, a mai comis şi alte crime. El a mutat pe doctorul Simionescu în brigada tortionarului Bogdănescu, pentru a fi ucis.

Doctorul Simionescu, originar din Turnu Măgurele, fost ministru al sănătăţii, fusese şeful generaţiei din 1922. Vina lui? Ar fi comunicat unui alt deţinut o veste pe care o aflase, probabil, chiar de la un turnător: că în Franţa ar fi venit la conducere Charles de Gaulle. In Franţa ar ti venit la conducere Charles de Gaulle. Zvonul a circulat în tot lagărul şi deţinuţii politici îşi puneau mari speranţe în generalul de Gaulle.

Chirion lansa deseori ştiri false, pentru a demoraliza pe deţinuţi.

Doctorul Simionescu a fost torturat zi de zi, cu o cruzime fără margini, chiar de către studenţii pe care-i iubise totdeauna. Bogdănescu şi echipa lui de şoc i-au fracturat coastele, apoi l-au scos la fabrica de cărămidă de la Năvodari, bătându-1 să muncească.

Doctorul Simionescu nu a mai putut suporta chinurile şi umilinţele: într'una din zile, s'a îndreptat spre cordonul securităţii, simulând că vrea să fugă. Deşi abia se putea mişca, având fracturi de oase, un soldat din securitate a tras în el, omorându-1 pe loc. Asasinul a primit un concediu drept răsplată.

Chirion a mai mutat în brigada lui Bogdănescu şi pe comandorul de aviaţie Titus Ceauşu, care intrase în conflict cu brigadierul Marinovici, fostul meu torţionar. Comandorul Ceauşu era crunt bătut în fiecare zi de Bogdănescu şi echipa lui. Intr'o zi l-am întâlnit în curte şi l-am întrebat:

— Ce se întâmplă cu dumneavoastră, domnule comandor?

Mi-a şoptit, îngrozit:

— Depărtează-te de mine, că sunt urmărit!

Comandorul Ceauşu, beneficiind de o bună condiţie fizică, muncea foarte mult, ceea ce mai tempera din zelul călăilor.

Numai asasinarea doctorului Simionescu, care se pare că a avut un oarecare ecou, 1-a salvat pe comandorul Ceauşu de la moarte.

Călăul Chirion constituise o brigadă disciplinară numai din preoţi, condusă de torţionarul Vasile Matei. Preoţii erau supuşi la o muncă grea şi la bătăi permanente. Cu toate acestea, ei aveau moralul foarte ridicat şi, după cum mi-a spus un preot, ei credeau, ca Seuse, că „Răbdarea în suferinţă este mai mare decât învierea din morţi sau decât orice altă minune".

Pe mine mă spovedea la Crăciun şi la Paşti părintele Munteanu, din brigada de preoţi, care sfida primejdiile ce-1 pândeau.

Acum a fost numit comandant al lagărului de muncă Peninsula Lazar Tiberiu, din Dej, fost şofer. Deşi el avea momente de cruzime deosebită, a ameliorat mult situaţia deţinuţilor.

El era ostil reeducării practicate de brigăzile studenţeşti 13 şi 14.

Bogdănescu, Enăchescu, Lie Pompilie şi alţi studenţi torţionari au fost ridicaţi de la canal şi nu i-am mai văzut niciodată. Dar am auzit că regimul le-a mulţumit pentru crimele lor: toţi aceştia (şi alţi torţionari, printre care şi Ion Stancu) au avut dreptul să termine facultatea de medicină şi azi sunt medici! Dar alţi studenţi nu au mai primit aprobarea să-şi termine facultatea.

Lazăr Tiberiu a interzis bătaia, rezervându-şi numai lui dreptul de a bate pe deţinuţii politici.

Numai că s'a găsit un deţinut politic care să ceară reintroducerea bătăii: profesorul universitar Golimas, de la Academia comercială, care la canal era brigadier. Se pare că acest torţionar este astăzi profesor universitar la Craiova.

Lazăr Tiberiu a îmbunătăţit mâncarea şi a dat dispoziţie ca toţi deţinuţii bolnavi sau slăbiţi să fie mutaţi în patru brigăzi de la secţia K. Cum şi eu figuram ca slăbit în scriptele infirmeriei, am fost mutat aci. în secţia K am avut marea bucurie să reîntâlnesc pe maiorul de cavalerie Lucian Dimitriu, din Craiova, cel care intenţionase să mă trimită în Jugoslavia, în vara anului 1948. I-am amintit ce sperase el că este în Jugoslavia şi i-am povestit ce a fost în realitate. Maiorul Dimitriu mi-a spus că fusese arestat cu puţin înainte de plecarea mea în Jugoslavia, când mă aflam la examene, în Bucureşti.

El făcea parte din organizaţia secretă a generalului Carlaonţ, de la Craiova. In această organizaţie fuseseră încadraţi de securitate mai mulţi Craioveni, printre care: profesorul Mihail Paulian; colonelul Grigorescu; colonelul Ştefan Hălălău, fost comandant al Şcolii de ofiţeri rezervă artilerie, care acum era în aceeaşi brigadă cu mine; studenţii Marin Dondoe, Sergiu Mandines cu şi Vlad Drăgoiescu; sublocotenentul Tiberiu Tolescu, din comuna Cârcea, judeţul Dolj.

în secţia K am mai cunoscut şi pe doctorul Chişiu, din Bădăcin, care mi-a fost vecin de pat. După eliberare, el a devenit un savant, dar a avut o tragică soartă: a murit în cutremurul din 4 Martie 1977. Chişiu era un partizan înfocat al democraţiei pluraliste.

Tot partizanii democraţiei pluraliste erau şi inginerul Ieronim Popescu, din Ploieşti, şi Fay Petreanu, din Bucureşti, student la medicină, care trecuse prin închisoarea Piteşti fără a face pactul cu diavolul.

Deşi capii torţionarilor din brigăzile 13 şi 14 fuseseră ridicaţi de la canal, mai erau unii care continuau teroarea.

Printre aceştia era şi Ion Stancu, fostul meu coleg, despre care am mai vorbit. M'am dus la brigăzile studenţeşti, l-am chemat afară şi i-am spus:

— Măi Ioane, ai trecut prin reeducare, ai căzut, ai făcut atâta rău colegilor tăi. Vezi că reeducarea prin metodele voastre este respinsă chiar de administraţia lagărului. Ce mai aştepţi şi nu te schimbi?

— Am văzut multe nedreptăţi în viaţă, chiar tatăl meu a fost un exploatator!, mi-a răspuns el.

— Ai curajul să critici pe tatăl tău chiar în faţa mea?, l-am întrebat. Din cauza tatălui tău loveşti fără milă în semenii tăi? Eu îţi amintesc cuvintele lui Thomas Carlyle, care ar trebui să-ţi dea de gândit: „Chiar dacă minciuna ar trebui să se înalţe până la ceruri şi să acopere lumea, va veni o zi când falimentul va trebui să o măture şi să ne mântuie de ea"!

Dar Stancu nu a înţeles nimic din cele discutate, el a ajuns brigadier în locul lui Bogdănescu şi a continuat să asuprească pe colegii săi.