18

Drepturile omului ?

Am aflat zilele trecute din presă că gardienii de la închisoare au protestat împotriva faptului că au un regim de via]ă inferior hoţilor pe care îi păzesc. Într-adevăr, tot felul de organizaţii care luptă pentru "drepturile omului" nu omit să se preocupe de confortul necesar celor care au ajuns în pu1cărie. Apare astfel situa]ia absurdă în care bolnavii dintr-un spital au un tratament inferior criminalilor, spitalele se dărâmă pe bolnavi, dar în parlament se propunea acum câţiva ani construirea unei închisori de cinci stele, cu tot confortul necesar, cu televizor şi aer condiţionat, cu frigider şi telefon, pentru ca pensionarii să se simtă ca acasă. Dacă până şi gardienii sunt revoltaţi de diferenţa de tratament faţă de puşcăriaşi, atunci sigur s-a atins un nivel al absurdului dincolo de care ar trebui să ne întrebăm, totuşi, cine este de vină. Declaraţia universală a drepturilor omului , adoptată de Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948, a fost distribuită în toate statele membre ale organizaţiei mondiale, pentru a fi cunoscută şi discutată. Ediţia în limba română a fost distribuită în judeţe, dar n-a ajuns la cititori, probabil în urma unei "indicaţii". Eu am găsit-o într-un sertar la Comitetul pentru Cultură, am luat câteva exemplare pe care le-am oferit unor prieteni şi abia după decembrie '89 am tipărit-o în revista "Catedra", convins fiind că fac un gest eroic. Acum însă mă gândesc la faptul că această declaraţie ar face mai mult rău dacă ar fi aplicată, deoarece porneşte de la o premiză falsă: toţi humanoizii sunt oameni ! Dacă vorbim despre drepturile omului fără să definim ce este omul, riscăm să aplicăm unor fiinţe eminamente periculoase, cum sunt criminalii, sau teroriştii, hoţii de tot felul, sau violatorii aceleaşi tratamente ca oamenilor cinstiţi şi cu frica lui Dumnezeu.

Un oarecare scriitor francez care semna Vercor a publicat imediat după război un roman plin de ideile egalitariste la modă în epocă, roman care se numea "Animale denaturate". Era vorba despre un ziarist foarte revoltat de tratamentul la care erau supuse nişte fiinţe exploatate într-o fabrică de confecţii din Polinezia, sub motiv că nu-s oameni, ci doar maimuţe care au învăţat să coase nasturi şi să tragă tighele. Îmbătat de ideile comuniste care ameţeau multe capete ale intelectualilor francezi din epocă, ziaristul nostru i-a făcut unei maimuţe un copil, a omorât copilul şi s-a autodenunţat. Dacă era condamnat pentru omucidere, însemna că se recunoştea calitatea de oameni acelor fiinţe şi odiosul exploatator ar fi trebuit să le trateze ca atare, eventual să aplice declaraţia Naţiunilor Unite...

Mi-am amintit de romanul citit acum cincizeci de ani şi de gestul meu donquijotesc din ianuarie '90 zilele astea, când revolta gardienilor de la închisoarea din Bacău se pierdea în uriaşul val de răpiri, arestări pentru jafuri imense, reţele ale crimei organizate, în care sunt amestecaţi români, arabi, spanioli, ţigani, italieni etc. într-o foarte democratică Internaţională a crimei. M-am întrebat dacă toate aceste fiinţe patibulare pot intra într-o posibilă definiţie a omului, dacă nu cumva ar trebui mai degrabă să definim ce nu este omul, cine trebuie exclus de la protecţia legii, de la avantajele apartenenţei la cetate, de la calitatea de cetăţean. Din păcate sfera acestor excluderi s-ar mări, cel puţin din punctul meu de vedere, îngrijorător. Ar intra aici şi politicienii, şi poliţiştii, şi judecătorii care au contribuit, printr-o complicitate vinovată, la proliferarea crimei. Ar intra şi pseudoartiştii care prin vulgaritate distrug orice idee de valoare, fac să se aştearnă peste tot un jeg gros, concurat doar de jegul unor pseudoziarişti care folosesc insulta în loc de argument, făcându-l pe cititor să nu mai respecte nimic. Când am scris mai sus cuvântul "excludere", m-am şi gândit cu groază că îmi ridic în cap o altă categorie de militanţi, cei împotriva discriminării. Dar a defini înseamnă tocmai a discrimina. Cine are interesul ca totul să fie o apă şi-un pământ, ca să nu mai deosebim pe cel bun de cel rău, pe cel deştept de prost, pe harnic de leneş ? Comunismul a răsturnat valorile: cu cât erai mai rău, cu atât erai mai bun, vorba lui Marin Preda. Am sperat ca după căderea comunismului, scara valorilor să revină la normal şi hoţul, criminalul, teroristul să se ruşineze de sine, să aibă conştiinţa faptului că s-a autoexclus dintre oameni. Din păcate acest lucru nu s-a întâmplat şi tinerii încep să-şi facă modele de urmat din ce are mai hidos lumea. Drepturile omului... Care om ? Şi totuşi, precum eroul lui Eugen Ionescu din finalul "Rinocerilor", înarmaţi cu o puşcă imaginară, cei câţiva oameni care au mai rămas rezistă eroic în mijlocul tropăitorilor deocamdată victorioşi.

18 apr.

19

Piaţa Universităţii

Au început, după cincisprezece ani, audierile în legătură cu mineriada care a înăbuşit în sânge Piaţa Universităţii, adevărata revoluţie anticomunistă din România. Printr-o stranie coincidenţă, aceste audieri coincid cu congresul PSD, urmaş al FSN-ului din anii '90, continuator "neabătut" al partidului comunist. Procurorii vor să facă acum ce n-au făcut acum cincisprezece ani: să afle cine sunt vinovaţii, să încadreze în articole de lege fărădelegile strigătoare la cer care au transformat Piaţa Universităţii într-un simbol al terorii sălbatice, atât de caracteristice dictaturilor comuniste. Dar acum evenimentele care au înmărmurit o lume întreagă sunt istorie, poate doar istoricii ar trebui să se mai aplece asupra lor. Am pe birou Raportul alcătuit de GDS şi de APADOR-CH . Este atât de complet, este atât de cutremurător şi exact în acelaşi timp, încât el putea fi, dacă ar fi existat voinţă politică, un rechizitoriu suficient pentru a stabili vinovăţiile imediat. Un proces corect şi rapid ar fi făcut ca alta să fi fost istoria ultimilor cincisprezece ani. Criptocomunismul în care ne-am zbătut în tot acest timp, responsabil de ruinarea economiei, de proliferarea mafiilor de tot felul, de distrugerea fibrei morale a poporului putea fi anihilat în acei ani, cum bine spunea domnul Corneliu Coposu.

Acum este prea târziu. Acum o lege a lustraţiei, chiar un proces al comunismului, cerute cu vehemenţă de societatea civilă în anii '90, sunt tardive. Cei cincisprezece ani de criptocomunism au intrat în istorie şi doar istoricii vor putea judeca ce rol a interpretat domnul Ion Iliescu, ce rol au jucat alţi oameni politici, care a fost jocul securităţii în această crimă orchestrată la adresa poporului român. Mafia formată din activişti, securişti, directori şi gestionari, aşa cum foarte bine o analizează domnul preşedinte Emil Constantinescu, a distrus ţara pentru câteva decenii de aici înainte. Suntem singura ]ară din lagărul socialist care încă nu a scăpat de coşmar. Oare am ajuns la capătul tunelului, oare vom trăi în aceşti ani victoria Pieţei Universităţii ? Am mai avut iluzia că ieşim din subterana roşie acum opt ani, dar a fost doar o iluzie. Să fie acum victoria portocalie, redeschiderea dosarului mineriadei, congresul PSD semne că iluzia se va transforma în realitate ? Cine ştie...

Stabilirea vinovăţiilor în sens juridic nu mai contează. Pentru istorie, însă, va trebui să evocăm nu doar crimele, ci şi eroismul unor oameni care , adunaţi în Alianţa Civică, au luptat cu mâinile goale împotriva balaurului criptocomunist ce avea, în toţi aceşti ani, şi puterea politică, şi economia, şi armata, şi serviciile secrete şi care pârjolea totul în calea lui. Îmi amintesc de inginerul Ioan Mănucu, cel care a tăiat curentul pe regionala CFR Craiova, pentru a împiedeca trenurile cu mineri din Valea Jiului să ajungă în Bucureşti. Mai mulţi directori din Ministerul Transporturilor, terorizaţi de frică, sau având în sânge complicitatea criminală tipică nomenclaturii, l-au dat afară, l-au condamnat pentru fapta sa eroică. Cine să se fi solidarizat cu singuratecul inginer ? Ce rost mai are acum, după cincisprezece ani, un proces ? Dar istoria trebuie să consemneze fapta sa eroică. Un alt erou al acestei lupte care încă nu s-a terminat este George Şerban, unul dintre autorii Proclama]iei de la Timişoara, care a murit de inimă rea, văzând că legea lustra]iei, pe care o redactase pornind de la Proclamaţia de la Timişoara, este sistematic respinsă de parlament. Acum şi această lege este tardivă, iar de va fi ca, la presiunea Uniunii Europene, să fie adoptată, vajnicii noştri parlamentari vor avea grijă ca articolele să fie formulate astfel încât să nu poată fi aplicată, sau să aibă efecte contrarii, cum s-a întâmplat cu legea deconspirării securităţii ca poli]ie politică.

De ce i-am evocat pe cei doi eroi ? Deoarece cred că istoria trebuie să reţină mai bine numele eroilor, decât pe cele ale criminalilor. Sigur, cu doar câţiva idealişti nu se duce o luptă. Poporul, el este alături de cine? Poporul român este format din lucrătoarele de la APACA, strigând "noi muncim nu gândim" şi "moarte intelectualilor", ori din hoardele de mineri veniţi să devasteze Bucureştii ? Sau este format din miile de tineri care au declarat Piaţa Universităţii "zonă liberă de comunism", sau din sutele de mii de oameni care au participat la cea mai mare demonstraţie anticomunistă din istorie, la 15 noiembrie 1990, demonstra]ie care a prefaţat apariţia Alianţei Civice, singura forţă consecvent anticomunistă din aceşti ani ?

Din păcate, românii au devenit blazaţi. De fapt nu au devenit, ci continuă să fie. Este cunoscut bancul despre imnul "Deşteaptă-te, române": românii s-au deşteptat, dar încă nu s-au sculat din pat...Un fatalism multisecular îi face să dea neputincioşi din umeri şi să accepte toată liota care îi asupreşte convinşi că nimic nu este de făcut. Întrebat fiind de către un ziarist de ce nu avem şi noi un Havel, Gabriel Liiceanu a spus că am avea chiar vreo cinci - şase, dar nu avem popor pentru un Havel...

25 apr.

20

CATEDRALA PATRIARHALĂ

Discuţiile despre amplasarea "Catedralei Neamului" au ajuns în Parlament. Politicieni şi ziarişti, preoţi şi mireni, oameni de pe stradă şi personalităţi îşi dau cu părerea despre construirea Catedralei. Un ziarist despre care aveam o părere bună, titular de talk-show, s-a trezit spunând cu un aer justiţiar că mai bine s-ar face un cămin pentru copii şi unul pentru bătrâni cu banii care s-ar cheltui, inutil, pe construcţia catedralei. Asemenea enormităţi sânt debitate zilnic, într-o absurdă democraţie a părerilor, pe o temă pe care cei mai mulţi nu numai că nu-s capabili să o abordeze, dar nici nu pot să o înţeleagă! Biserica Ortodoxă Română este a doua ca mărime printre bisericile ortodoxe, după cea rusă. Poporul nostru este printre puţinele popoare din lume care nu au fost creştinate, ci s-au născut creştine, graţie Sfântului Apostol Andrei. Patriarhia Română, care a apărut ca o instituţie a statului naţional unitar, este în primul rând o expresie a recunoaşterii, de către celelalte biserici surori, a valorii bisericii noastre. Nu voi mai vorbi despre autoritatea şi încrederea de care se bucură biserica în rândul românilor, nu voi mai vorbi despre iniţiativele bisericii noastre în dialogul ecumenic actual, nu voi mai vorbi despre înmulţirea lăcaşurilor de cult, sau despre înmulţirea credincioşilor care însă găsesc în biserică vindecarea sufletului. Este inutil să demonstrăm o evidenţă. Şi totuşi de trei sferturi de veac, Patriarhia Română nu are o Catedrală, este găzduită de Mitropolia Bucureştilor. Este ruşine că un popor ca al nostru nu este în stare să-şi ridice un Templu, o Catedrală a Neamului.

Este evident pentru oricine că o asemenea instituţie nu-i un cămin de bătrâni, că Biserica este înainte de toate un simbol, un semn al legăturii dintre noi şi Dumnezeu. Un asemenea simbol trebuie scris şi citit altfel decât oricare altul. Numai câţiva aleşi, luminaţi de harul Duhului Sfânt, pot spune unde să se aleagă "loc pentru zidire", când este vorba de o Casă a Domnului. Discuţiile duse în parcuri sau pe străzi, chiar mitingurile organizate de oameni fără Dumnezeu, mediatizate iresponsabil de presă, sunt penibile. Nici Parlamentul nu cred că este mai autorizat decât Sfântul Sinod să ia o hotărâre. Cum să amplasezi Catedrala, un simbol al Luminii, lângă Casa Parlamentului ? Cel puţin din punct de vedere estetic, este o absurditate: masivitatea celei mai mari clădiri din Europa ar strivi măreţia spirituală a Catedralei. Asta îmi aduce aminte de epoca în care se construiau blocuri cu zece etaje lângă biserici, pentru a le anula ca semn arhitectonic. Vezi hotelul Moldova, lângă Catedrala din Bacău.

Catedrala Patriarhală ca simbol al Cerului pe pământ îşi avea însă un loc binecuvântat lângă Mormântul Eroului Necunoscut, un alt simbol sacru al poporului nostru, cu care însă ar fi realizat un dialog duhovnicesc atât de necesar, care să înlocuiască actuala blasfemie: Mormântul Eroului Neamului, în dialog cu monumentul diavolului, care este mausoleul comunist. Argumentul potrivit căruia semnul crimei este o valoroasă operă de artă cade. Chiar de s-ar număra printre cele şapte minuni ale lumii, tot ar fi trebui demolat, deoarece Dumnezeu nu ne poate izbăvi de cel rău, cât timp noi îi cioplim templu diavolului. Câte monumente dedicate lui Hitler au păstrat germanii, câte monumente dedicate lui Musolini au conservat italienii ? Cum poate să vorbească doamna ministru Mona Muscă, intelectual adevărat, despre "valoarea artistică" a unui simbol al celei mai atroce crime la adresa poporului român ? De-ar fi cioplit de Michelangelo, sau Brâncuşi, tot ar trebui să fie dărâmat !

Sunt domenii ale deciziei în care democraţia nu-i deloc indicată. Domeniul sacrului este prin excelenţă interzis specialiştilor în datul cu părerea. Cea mai înţeleaptă decizie a Parlamentului ar fi aceea ca să ceară, cu umilinţă, Sfântului Sinod să hotărască "locul de zidire", pentru a spăla ruşinea de a nu avea şi noi, românii, o Catedrală pentru Patriarhie. Şi cum va zice Sfântul Sinod, luminat de Duhul Sfânt, aşa să fie !

2 mai

21

VALOAREA EVALUĂRII

Apropierea sfârşitului de an şcolar amplifică până la isterie comentariile pe marginea examenelor. Elevii care au luat note mici la simularea capacităţii, sau a bacalaureatului sunt făcuţi "loaze", comentatori care au trecut ei înşişi cu greu bacul dau note proaste profesorilor şi discută cu superioritate despre "asigurarea calităţii în educaţie", ca şi cum ar fi vorba de producţia de salam, ziariştii care se pricep la toate, deci şi la învăţământ, profetizează academic faptul că "dacă nu se dau pe brazdă, şcolile vor rămâne pustii". Acest atac concertat al incompetenţei este favorizat şi de minister, care în loc să continue opera de modernizare a învăţământului inaugurată de domnul Andrei Marga, începe cu sfârşitul: cu evaluarea procesului instructiv şi educativ. Mania concursurilor şi proliferarea testelor de tot felul capătă în învăţământ dimensiunea tipic românească a formei fără fond. La urma urmei, ce evaluăm ? Care este scopul evaluării ? Profesorii sunt obişnuiţi, încă din "epoca de aur", să fie beşteliţi de activişti agramaţi, care confundă procesul de învăţământ cu procesul de producţie. Dacă şcoala devine "furnizoare" de servicii, ca o frizerie, iar elevul, părintele şi "comunitatea"(!) sunt beneficiari, atunci toată legea învăţământului trebuie schimbată, trebuie să nu mai vorbim de "ideal educaţional", de formarea elevului ca rezultat al unui lung proces instructiv-educativ, ci de scopuri imediate. Are nevoie Europa de culegători de căpşuni, sau de servitoare, ori gunoieri ? Şcoala este gata să "furnizeze specialişti" în domeniu ! Un liceu cunoscut pentru calitatea claselor de elevi viitori electronişti se mândreşte acum că pregăteşte... croitorese ! Filosoful Constantin Noica spunea că noi, românii, avem mentalitate de slugi, nu ştim să ne comportăm ca stăpâni ! În tot secolul trecut am avut un învăţământ superior multor ţări din Europa, de ce trebuie să-l abandonăm, maimuţărindu-i pe occidentali, de ce să nu ne impunem valorile noastre ? De ce o repetiţie a examenelor din vară, foarte necesară atât pentru profesori, cât mai ales pentru elevi, să devină prilej pentru a ne manifesta paranoic, culpabilizând şcoala, pentru care ar trebui să avem tot atât respect cât pentru biserică ?

Este absurd ca elevii şi profesorii să fie insultaţi pentru nişte note care de fapt nu evaluează nimic. Sunt elevi care s-au prezentat la "simulare" la obiectul pe care-l stăpânesc cel mai bine şi ei au luat note mari. Sunt însă unii care s-au prezentat la obiectul la care se simt nesiguri, tocmai pentru a vedea ce mai au de făcut. O elevă foarte bună a făcut doar un subiect, pentru că doar asta o interesa. A luat patru puncte, dar asta nu înseamnă că este de nota patru ! Scopul acestei testări nu a fost evaluarea, ci o repetiţie generală pentru ce va fi la vară. A-i face „loaze” pe elevii care au folosit inteligent prilejul oferit de minister mi se pare cel puţin jenant.

Pentru că tot veni vorba , şi examenele din vară sunt comentate în fiecare an absurd, cei care-şi dau cu părerea apreciind în procente o muncă de creaţie care nu prea poate fi măsurată. Fiecare generaţie îşi are premianţii ei, dar şi repetenţii ei. Profesorul lucrează „cu materialul clientului” şi acelaşi profesor l-a învăţat şi pe premiant, şi pe repetent. Adevărata evaluare a muncii unui profesor nu poate fi făcută decât de el însuşi, de propria sa conştiinţă şi de Dumnezeu. Este absurd să încerci să cântăreşti imponderabilul pe care îl presupune modelarea minţii şi a sufletului unui copil.

9 mai

22

Găştile politice

Mai multe partide s-au întrecut în ultimele sãptãmâni în a-şi demonstra disponibilităţile doctrinare creştine şi democratice, populare şi conservatoare, într-un spectacol penibil al demagogiei transformatã în principiu politic. Scopul lor este să ajungă în familia partidelor populare, care dominã parlamentul european. Aparent este vorba de o strategie politicã, bunã în mãsura în care serveşte scopului propus. Dar care este acest scop ?

Şcolăreşte vorbind, un partid este o organizaţie în care oamenii se adună pentru a cuceri puterea politicã. Scopul nu este puterea în sine, ci punerea în operă a unei doctrine politice, care după credinţa lor va aduce fericirea oamenilor, va îmbunătăţi sub raport economic, social, cultural, al securităţii etc. viaţa alegătorilor. Socialiştii cred că statul trebuie sã dirijeze totul, liberalii cred, dimpotrivã, în eficienţa statului minimal, creştin-democraţii cred cã soluţia stã în subsidiaritate, conservatorii cred cã ierarhia şi cultul valorilor reprezintã cheia succesului etc. Evident, am simplificat mult, dar nu mi-am propus aici sã fac un curs de politologie. Am vrut sã spun cã un politician, atunci când alege un partid în care sã militeze, o face convins fiind cã doctrina partidului sãu este infailibilã. La fel procedeazã şi alegãtorul, care voteazã un partid convins fiind cã acel partid are soluţiile cele mai bune pentru problemele lui. Ideea votului uninominal trebuie discutatã cu foarte mare atenţie, deoarece riscãm sã avem un parlament format din... independenţi, dacã nu ţinem seama de importanţa doctrinelor politice în democraţie. Educaţia politicã a alegãtorului, încã de pe bãncile şcolii, este de asemenea foarte importantã, pentru cã la urne trebuie sã meargã alegãtori care ştiu ce fac, nu "cetãţeni turmentaţi".

Aceastã micã utopie descrisã de mine mai sus poate funcţiona la noi ? Avem noi partide politice cu adevãrat, avem noi politicieni adevãraţi, sau doar maimuţãrim pluripartitismul, iar celor care ajung la putere nici prin cap nu le trece cã au ajuns acolo pentru a elabora şi "implementa" politici care decurg din doctrina partidului lor ? Întrebarea este, evident, retoricã. Diferenţa dintre politicã şi politicianism stã în faptul cã politica ţinteşte spe nişte idealuri, urmãrind binele oamenilor, pe când politicianismul urmãreşte scopuri imediate, urmãrind mai ales binele politicianului. Are nevoie PPE de parlamentari şi în România singurul partid creştin-democrat , PPCD, este extraparlamentar ? Se gãsesc o mulţime de oportunişi dispuşi sã-şi vopseascã partidele în culorile democraţiei creştine cu scopul declarat de a ajunge astfel...europarlamentari! Îmi amintesc cu tristeţe de domnul Vintilã Brãtianu, care a venit de la Paris în ţarã, deşi era foarte în vârstã, crezând cã va putea învia Partidul Naţional Liberal, a cãrui istorie se confundã cu istoria familiei Brãtianu. În scurta conversaţie pe care am avut-o, i-am citit în ochi disperarea. Înţelesese cã nimic nu era de fãcut. A plecat la Paris şi a murit la scurt timp, de inimã rea. Acelaşi lucru s-a întâmplat cu domnul Corneliu Coposu, care a reuşit sã construiascã şi sã impunã CDR ca singurã alternativã la criptocomunism, cum numea el gãştile politice încropite de nomenclaturã pentru a jefui ţara, dar un partid nu se poate face doar cu o mânã de oameni fideli înconjuraţi de o droaie de oportunişti. A plecat şi el în eternitate, fãrã sã lase urmaşi.

Eşichierul politicii româneşti nu poate fi conceput fãrã o adevãratã forţã conservatoare, creştin-democratã, care sã vinã cu oferta politicã pe care o aşteaptã electoratul. Cine sã construiascã un asemenea partid ? Daţi-mi mãcar trei nume! PPCD existã ca o uriaşã, tristã formã fãrã fond. Partidul domnului Voiculescu, partidul domnului Corneliu Vadim Tudor, sau chiar partidul domnului preşedinte Trãian Bãsescu ? Se rãsucesc în morminte toţi marii bãrbaţi care au servit ideea conservatoare, de la Titu Maiorescu, la Corneliu Coposu !

Poate gãştile politice care ţin loc de partide vor accede în parlamentul european, poate vor servi, de voie, de nevoie, şi interesele României, dar un partid popular, creştin şi democrat, conservator în cea mai înaltã accepţie a cuvântului, nu va ajunge mulţi ani de acum înainte sã-i reprezinte pe români nici în Europa, nici în România. El încã nici nu s-a nãscut !

16 mai

23

Bogăţia nu-i un viciu

Declaraţiile de avere ale parlamentarilor şi ale altor demnitari au stârnit un val de indignare, alimentat de o presã care face din orice banalitate o ştire senzaţională. Demonizarea bogăţiei este de cea mai clar facturã comunistã, dar cei ce comenteazã "averile aleşilor" nici nu-şi dau seama ce fac. Nu-i deloc o virtute sã fii sãrac, este mai degrabã o dovadã de ineficienţã, ca sã nu zic incompetenţã. Un parlamentar care câştigã 22 milioane lei pe lunã, deci mai puţin decât un profesor din Ungaria, nu are cu ce se lãuda. Soţia domnului deputat Valeriu Gheorghe are la bancã 200 de milioane, adicã echivalentul a douã salarii lunare ale unui director de la cea mai hulitã întreprindere din Bacãu ! Demnitarii noştri se mai duc prin strãinãtate, mai vãd cum trãiesc colegii lor din alte ţãri şi pe bunã dreptate ar trebui sã fie nemulţumiţi. Sã ai o casã de reşedinţã, una de serviciu, una la mare şi una la munte nu-i chiar un lux, dar nici unul dintre aleşii bãcãuanilor nu se poate lãuda cu aşa ceva. Sã conduci o maşinã care nu se înscrie în categoria "rable" iar nu mi se pare un lux exagerat. Scandalul declaraţiilor de avere apare pe fondul sãrãciei majoritãţii românilor; comparaţia fiecare o face cu sãrãcia lui, nu cu traiul normal din Europa. Sensul acestor declaraţii nu este demonizarea bogãţiei, ci monitorizarea felului în care aleşii românilor se feresc de câştiguri ilicite. Problema apare abia atunci când diferenţa de avere dintre cea declaratã la începutul mandatului şi cea rezultatã la sfârşitul lui este mult mai mare decât câştigul legal din aceastã perioadã. Atunci când un secretar de primãrie adunã o avere de multe ori mai mare decât salariul sãu, prezumţia de avere licitã, pe care o invocã toţi cei care se simt cu musca pe cãciulã, cade. Atunci când un primar ţipã sus şi tare cã el acţioneazã legal, nu moral, iar când este întrebat cum a fãcut avere, spune cinic privindu-l în ochi pe interlocutor cã a gãsit un sac cu bani pe şanţ, primarul respectiv nu mai beneficiazã de nici o prezumţie şi trebuie anchetat de PNA. Problema noastrã nu este bogãţia. O ţarã este cu atât mai bogatã, cu cât are mai mulţi oameni bogaţi. Problema noastrã este hoţia, este corupţia generalizatã, care duce la îmbogãţirea ilicitã a unor hoţi în dauna milioanelor de oameni cinstiţi. Pentru ca pacea socialã sã coboare peste România, ar trebui nu declaraţii de avere, ci declaraţii de provenienţã a acestora. Oamenii cinstiţi sunt indignaţi nu de faptul cã mulţi români s-au îmbogãţit, ci de faptul cã hoţi notorii, care chiar se mândresc cu aceastã calitate, sunt trataţi ca şi cum ar fi oameni cinstiţi de o justiţie cel puţin oarbã...

Declaraţiile de avere au stârnit controverse şi în Parlament. Înverşunarea cu care senatorii au vrut sã modifice aceste declaraţii, fãcându-le vagi şi ineficiente, mã face sã cred cã aveau ceva de ascuns. Probabil nu doar cele câteva milioane depuse la bancã, sau douã-trei hectare moştenire de la bunici pe cine ştie ce coclauri îi îngrijoreazã pe demnitari, probabil prezumţia de corectitudine în declaraţii pe care am aplicat-o eu în acest comentariu nu se susţine. Oricum, a-l condamna pe cineva cã este bogat mi se pare o foarte mare prostie, împotriva tuturor valorilor pe care le împãrtãşim de cincisprezece ani. Dac-ar fi sã condamnãm pe cineva, aceia sînt poliţia şi justiţia, care au datoria sã confişte averile dobândite ilicit şi sã-i bage pe hoţi la puşcãrie. Scurt, fãrã chichiţe juridice, fãrã vãicãreli şi justificãri.

O avere dobânditã prin înşelãciune este nocivã deoarece îl descurajeazã pe omul cinstit; el trage concluzia falsã cã doar furând te poţi îmbogãţi. O avere dobânditã cinstit, dimpotrivã, stimuleazã omul arãtându-i cã şi el poate deveni bogat dacã munceşte. Mai mult decât de bani, infrastructurã, industrie şi agriculturã moderne, societatea româneascã are nevoie acum de o infuzie masivã de moralitate.

23 mai

24

Şoarecele şi pisica

Îmi amintesc de uimirea cu care priveam, copil fiind, la plãcerea pisicii noastre care se juca, printre florile din grãdinã, cu câte un amãrât de şoarece pe care-l atingea cu lãbuţa, fãcându-l sã fugã, pentru ca mai apoi, cu un salt spectaculos, sã-l prindã ferm dar fãrã brutalitate, sã nu-l omoare, ca jocul sã poatã continua. Uneori şoarecele reuşea sã fugã pe sub tufele de trandafiri şi atunci pisica mai pândea o vreme, în speranţa cã-l va surprinde pe undeva, apoi se lãsa pãgubaşã. Alteori pisica apãsa mai tare lãbuţa, sau scotea din greşealã o ghearã şi atunci şoarecele murea, spre dezamãgirea vânãtorului, care se consola pânã la urmã, ronţãindu-l tacticos.

Mi-a venit în minte aceastã poveste de demult acum, când toate posturile de televiziune, toatã presa discutã aventura celor trei ziarişti români rãpiţi în Irak nu se ştie de cine şi nici în ce scop. Toatã povestea este ca jocul pisicii cu şoarecele, doar cã este mai puţin nevinovatã şi are mult mai multe necunoscute. O pisicã mai feroce şi mult mai profesionistã s-a jucat cu mai mulţi şoareci dupã nişte reguli şi într-un scop pe care le vom afla peste cincizeci de ani. În ecuaţie au intrat, pe lângã cei trei ziarişti, preşedintele României, celula de crizã de la Cotroceni, serviciile secrete, doi sirieni din România şi familia lor din Bagdad, rãpitorii, cãrora unii le spun terorişti, comunitatea musulmanilor din România, ambasadori şi experţi, familiile ziariştilor , serviciile secrete americane, luptãtori antitero, o armatã de ziarişti, analişti politici, militari, psihologi, paranormali şi ghicitori în stele, milioane de telespectatori care au consumat sute de milioane de ore stând cu ochii lipiţi de ecranele televizoarelor etc. Dintre cei enumeraţi mai sus, la care mai adãugaţi şi dumneavoastrã pe cei pe care îi voi fi uitat, care-i pisica ? Unii spun cã teroriştii, alţii spun cã sirianul din Bagdad, alţii spun cã sirianul închis în România, ba chiar sunt voci care spun cã pisica ar fi domnul preşedinte. Care-i adevãrul ? Nu vã faceţi probleme, îl vom afla sigur peste cincizeci de ani ! Orice scenariu este posibil, chiar şi acela încã nediscutat, potrivit cãruia emisarii musulmani din România i-au avertizat pe terorişti cã, dacã nu-i elibereazã pe ostateci, se ling pe bot de finanţarea pe care o primesc de la fraţii lor de aici !...

Manipularea emoţionalã a opiniei publice, zecile de comentarii fãrã cap şi coadã trec peste singura şi cruda realitate, aceea cã suntem în rãzboi informaţional, global dar nedeclarat, în care mediile de informare sunt armele, iar informaţiile reprezintã muniţia. Amintiţi-vã de victoria fulgerãtoare din Irak, transformatã într-un rãzboi fãrã linie de front, fãrã inamic şi fãrã sfîrşit, amintiţi-vã de atacul asupra Americii, apoi de Spania şi veţi vedea cã rãzboiul se duce acum pretutindeni, iar scopul unor lovituri dure este tot informaţional. Cele douã turnuri din New-York au fost lovite la o distanţã de suficiente minute pentru ca a doua loviturã sã fie transmisã în direct. Evenimentele din decembrie de la noi au fost create în bunã parte pentru a fi mediatizate, ne putem mândri cu prima revoluţie transmisã la televizor în direct! Ziariştii români au fost ţinuţi în captivitate cât timp mass-media din toate ţãrile au mediatizat gruparea respectivã. Atunci când, pentru o nouã loviturã de imagine, a fost necesarã eliberarea lor, au fost eliberaţi - asta ar fi o altã ipotezã ! Dar şi în România sosirea ziariştilor a fost exploatatã pentru imagine, iar analiştii au tãiat firul în patru, socotind cine a cîşigat în imagine, cât este câştig spontan şi cât este regizat, dacã ziarişii trebuia sã se bucure, sau dimpotrivã, dacã este sau nu este necesarã o conferinţã de presã etc.

Lupta se dã acum nu cu pistoale şi grenade, ci cu informaţii şi imagine. Este un rãzboi nou, în care suntem cu toţii angajaţi, fie cã vrem, fie cã nu.

Şi, totuşi, cine este pisica ?

30 mai

25

ROSTUL ŞCOLII (I)

În urmã cu câteva sãptãmâni o tragedie îngrozitoare a zguduit Bacãul: doi tineri au fost striviţi de roţile unei maşini pe asfaltul din faţa discotecii de la Bogdan Vodã. Reporterul care povestea de la faţa locului, spunea cã prietenii celor care au crezut cã pot face dragoste pe asfaltul şoselei erau ameţiţi de alcool. Este vorba de elevi, care la ora aceea ar fi trebuit sã fie acasã, sub supravegherea iubitoare a pãrinţilor, sã citeascã, sã înveţe sau mãcar sã doarmã. Prezenţa lor la discotecã, tragedia care a urmat nu-s, din pãcate, excepţii. Comportamentul deviant al tinerilor tinde sã devinã regulã, iar şcoala este adeseori încriminatã. Ce poate face însã şcoala în cele şase ore pe care un elev le petrece în clasã, atunci cînd pãrinţii, primii interesaţi în educaţia copiilor, poliţia, televiziunea, producãtorii de aşa zise distracţii, societatea în general creeazã un mediu profund imoral în care tinerii cresc şi îşi dezvoltã comportamente pe mãsurã. Barmanul care, la discoteca de la Bogdan Vodã, le-a dat copiilor alcool este în puşcãrie ? Cîţi vânzãtori vând alcool şi ţigãri tinerilor sub 18 ani, sfidând legea ? Câte amenzi a dat poliţia tinerilor care tulburã liniştea locuitorilor prin gãlãgia pe care o fac în faţa blocurilor, prin comportamentul vulgar pe care-l afişeazã spre indignarea vecinilor ? Aş zice cã tinerii care se comportã necivilizat, ba chiar profund imoral, nu sunt vinovaţi deoarece ei nici nu au conştiinţa faptului cã greşesc. Nu au "cei şapte ani de-acasã", în care pãrinţii sã le fi cultivat respectul faţã de un set de valori. Lãsaţi pradã vulgaritãţilor de pe ecranele televizoarelor, lãsaţi pradã tentaţiilor de tot felul ei ajung în şcoalã fãrã nici un respect pentru actul educaţional. Devin astfel, din start, refractari la orice tentativă a şcolii de a-i modela. Îmi povestea un profesor cã atunci când i-a cerut unui elev neatent sã scrie pe caiet problema pe care o rezolva la tablã, elevul i-a rãspuns, scurt: "Nu vreau!" Profesorul a rãmas interzis. Cum sã reacţionezi ? Nici măcar nu ai cum sã-l pedepseşti, deoarece importul de falsã democraţie de tip american a distrus bruma de autoritate a profesorului. Pedagogii americani îşi pun abia acum problema pedepsei în actul educativ, dupã ce timp de câteva decenii au cultivat, sub pretextul unui comportament nonaversiv, relaţia cea mai laxã între profesor şi elev. Ar fi absurd ca noi sã repetãm greşelile lor de acum o jumãtate de secol, pentru a avea ce repara mai tîrziu!

Speriaţi de ideea cã ar putea sã parã demodaţi, unii profesori importã în şcoalã vulgaritatea cu care elevii sînt obişnuiţi. La staţiile de radio ale şcolilor auzi manele pe texte uneori pornografice, li se permite ca în şcoalã sã fumeze, ba chiar un liceu de prestigiu se lãuda cu faptul cã a fãcut un loc pentru fumat destinat elevilor, la şcoalã vin îmbrãcaţi mai mult decât indecent, deşi se presupune cã pãrinţii i-au vãzut cum aratã când au plecat de acasã. Se produce un fenomen absurd: şcoala importã imoralitate în dorinţa de a fi pe placul elevilor, în loc sã fie, dimpotrivã, o creatoare de comportament moral, în loc sã dea societãţii nişte oameni înzestraţi cu un set de valori morale care sã-i ajute sã se integreze cu succes în societate, la locul ales de Dumnezeu pentru fiecare dintre ei.

Este evident, deci, faptul cã problema numãrul unu a şcolii este acum mutarea accentului de pe instrucţie, pe educaţie. Factorii de decizie ar trebui sã elaboreze un întreg program, o suitã de proiecte care sã redreseze şcoala din acest punct de vedere. Fiecare profesor ar trebui sã conducã cel puţin un proiect educativ pe semestru. Prezenţa actualului consilier educativ în şcoalã este ineficientã, este un fel de "îndrumãtor utc" de pe vremuri, cu funcţii mai mult birocratice, care mai mult îi încurcã pe colegii cu iniţiativã.

Chiar instrucţia trebuie regânditã. Trebuie sã fim mai puţin obedienţi faţã de modelele apusene, nu totdeauna eficiente, ar trebui sã ne întrebãm dacã este normal sã predãm limba românã, de exemplu, cu accent pe vocabular, ca şi cum ar fi o limbã strãinã, o "limbã ţintã", dacã este eficient sã pãrãsim caracterul sistematic al predãrii, în ideea falsã cã astfel dezvoltãm creativitatea. Abraham Moles observa cã, din cauza exploziei informaţionale, caracterul sistematic al setului de cunoştinţe pe care îl dobândeşte cineva dispare, este înlocuit cu o "pâslã" informaţionalã. Savantul american are dreptate dacã se referă la cunoştinţele dobândite întâmplãtor, de-a lungul vieţii. Şcoala, însã, nu trebuie sã copie viaţa din acest punct de vedere. Instrucţia poate fi şi ea educativã, cu o condiţie: sã câştige respectul, chiar admiraţia elevilor pentru ceea ce învaţã.

Rostul şcolii este imens. Ea trebuie sã iasã din expectativa somnoroasã în care se complace, sã aibã iniţiativa activãrii tuturor celor care trebuie sã contribuie la educaţie: pãrinţii, comunitãţile locale, Biserica, Armata, Academia, instituţiile culturale, mass-media etc. , sã gândeascã strategia acestei bãtãlii pentru sãnãtatea spiritualã a neamului şi asta repede, cât mai e timp, altfel riscãm sã ne pierdem identitatea, sã ne pierdem însãşi fiinţa noastrã naţionalã.

Un pas important pe acest drum dificil ar fi dezvoltarea asociativitãţii în rândul pãrinţilor, al elevilor şi chiar al educatorilor. Din pãcate acest proces este frânat de factorii de decizie, mai ales de directori, pentru nişte cauze pe care le voi analiza sãptãmâna viitoare.

6 iun

26

ROSTUL ŞCOLII (II)

Şcoala nu mai este, în societatea actualã, un templu spre care elevii şi pãrinţii sã priveascã respectuoşi. Ea este conceputã din ce în ce mai mult de cãtre toţi actorii implicaţi în procesul educaţional pragmatic, drept parte a unei strategii de integrare a individului în comunitate, spre binele lui, dar şi spre binele celorlalţi. În aceste condiţii apare ca obligatorie dezvoltarea asociativitãţii, atât ca mijloc de educare a capacitãţii de integrare, cât şi ca formã de organizare a elevilor, pãrinţilor şi profesorilor în scopul derulãrii unor proiecte în parteneriat public/ privat. Din pãcate acest proces este frânat de factorii de decizie, mai ales de directori, dar şi de inspectori, sau de aşa zişii lideri de sindicat, care nu-s interesaţi sã împartã decizia cu nimeni. Existã, evident, prezumţia de vizare a unor câştiguri ilicite, deoarece o confuzie instituţionalã duce la o confuzie contabilã şi de aici pânã la însuşirea ilicitã a unor bunuri sau valori nu este decât un pas.

În multe şcoli, mai ales în Transilvania, locul vechilor comitete ale pãrinţilor a fost luat de asociaţii ale pãrinţilor elevilor dintr-o anumitã şcoalã. Aceste asociaţii sunt persoane juridice, ele au cod fiscal şi cont bancar, ele pot primi, conform legii, finanţãri atât de la eventualii sponsori din comunitatea localã, cât şi de la consiliile locale, sau de la organizaţiile europene. Existã chiar o cerinţã a organizaţiilor europene, ca programele finanţate sã fie derulate în parteneriat public-privat. Programul "1% din impozit pentru ONG-uri" ar fi adus sume substanţiale cu care se puteau derula proiecte importante, dacã aceste ONG-uri ar fi existat. De ce nu se fac? Eu cred cã sunt peste zece ani de când cer acest lucru la liceul meu, dar vorbesc în zadar. Cine se opune ? Evident, cine are de pierdut de pe urma unui asemenea proiect: în primul rând directorii de şcoli. Ei doresc, în bunã tradiţie comunistã, sã controleze tot ce mişcã în şcoalã. O iniţiativã a unui profesor, oricât de mãruntã, dacã nu-i controlatã de director, este dezavuatã. Am încercat sã înţeleg de ce se întâmplã aşa. Pe lângã faptul cã acest comportament este caracteristic mai ales celor care au avut funcţii de decizie înainte de 1989, ei îşi pun încã douã întrebãri: ce se poate câştiga, material vorbind, de pe urma unui proiect, dar şi ce se poate câştiga atât ca experienţã managerialã, cât şi ca stimã. Profesorii care deruleazã proiecte devin, pentru viitor, nişte concurenţi la "funcţie"! Pãrinţii care ar conduce un ONG al lor şi ar participa, din aceastã poziţie, la luarea unor decizii ar putea deveni incomozi atunci când este vorba de cheltuit banii asociaţiei.

Dar şi elevii ar trebui sã se organizeze în asociaţii neguvernamentale. Cu cât mai multe asemenea asociaţii, cu atât mai bine. Partidul comunist a avut grijã sã facã educaţie comunistã prin organizaţii de pionieri şi de u.t.c. bine puse la punct şi mai ales bine finanţate. Ele rãspundeau unei comenzi politice, profesorii care le îndrumau erau doar executanţi. Deşi acum educaţia ridicã mult mai multe probleme, ne ferim cât putem de realizarea unor structuri organizaţionale care sã preia activitatea extraşcolarã a elevilor. Cluburi şi cenacluri, societãţi corale, societãţi culturale sau de protecţie a mediului, de turism etc. etc. ar trebui sã fie cu sutele. În Bacãu sunt câteva, "Inter-Mediu" a doamnei profesoare Cristina Ichimaş, "Veniţi cu noi" de la Colegiul Ferdinand, celebrul Club de Debate de la Buhuşi, Societatea Culturalã a Elevilor şi Profesorilor din Liceul "Mihai Eminescu", dar le numeri pe degete şi trãiesc doar datoritã entuziasmului unor profesori şi al unor elevi, cãci nu-s sprijinite; finanţarea, când apare, este jenantã, membrii lor au tot timpul sentimentul cã fac ceva ilegal. De exemplu societatea culturalã "Mihai Eminescu", în al zecelea an de existenţã, nu numai cã nu a fost ajutatã - prin cooperare - de conducerea liceului în acest an, dar a fost chiar sabotatã în cele câteva proiecte pe care le-a derulat. Elevii şi profesorii implicaţi în proiecte şi-au fãcut, spre onoarea lor, treaba şi cu toate reproşurile, chiar interdicţiile dictate de cele douã directoare au obţinut rezultate bune. Un proiect de acum patru ani, "Forum-ul ONG-urilor şcolare", derulat la Valea Budului, care s-a bucurat de un mare succes, a murit în anul urmãtor, deoarece a fost mereu amânat de inspectorul şcolar general, duşman al organizãrii ONG-urilor şcolare. Nu-i de mirare cã şi directorii se uitã urât la aceste organizaţii. Şi totuşi profesorii cu iniţiativã, care vor sã deruleze proiecte ambiţioase, cu parteneri din toatã Europa, ar trebui sã treacã peste piedicile puse de directori şi sã înfiinţeze cât mai multe ONG-uri şcolare. Casa Corpului Didactic ar putea oferi consultanţã în acest sens, poate ar fi oportun un curs de iniţiere în aspectele juridice, contabile şi manageriale pe care le implicã un asemenea proiect.

Asociativitatea ca mod de existenţã a societãţii civile trebuie învãţatã în şcoalã. Existenţa unor asemenea organizaţii nu are doar un rol pragmatic, ci este şi educativã. Chiar educatorii ar trebui sã renunţe la sindicatele create acum cincisprezece ani, când o organizaţie sindicalã "liberã" ni se pãrea o culme a libertãţii de asociere, deoarece dascãlii nu sunt "clasã muncitoare". Educatorii, ca şi medicii, juriştii, artiştii trebuie sã-şi facã propriile structuri organizaţionale care sã le apere drepturile, inclusiv drepturile sindicale, dar ţinând cont de specificul creativ al activitãţii lor. Atunci când domnul Ion Caramitru a iniţiat UNITER au fost sute de voci care au strigat împotrivã, dar acum vedem în organizaţia artiştilor un model. Medicii sunt organizaţi într-o Camerã Federativã, care adunã specialişti din toate domeniile medicinii. Dacã dascãlii ar revitaliza Societãţile de Ştiinţe, cu un statut care sã cuprindã şi capitole referitoare la drepturile lor, inclusiv cele sindicale, apoi aceste societãţi ar forma, asemenea medicilor, o structurã federativã, am scãpa de sindicate şi de Codul Muncii, am înţelege cã specificul şi importanţa activitãţii dascãlilor trebuie sã le confere un statut deosebit.

Rezumând, trebuie sã constat cã problema numãrul unu a şcolii este acum nu compatibilitatea cu Europa, ci mutarea accentului pe educaţie. Cât priveşte instrucţia, este necesarã o revenire la caracterul sistematic al predãrii, dacã nu vrem sã atingem gradul de incompetenţã al multor sisteme de învãţãmânt occidentale. A treia problemã pe care eu o vãd ca fiind prioritarã în şcoala româneascã este dezvoltarea gradului de asociativitate, atât la pãrinţi, cât şi la elevi şi profesori. Aceste trei direcţii fundamentale ar trebui puse în discuţia unui Forum Naţional al Educaţiei deoarece şcoala este - nu-i aşa ? - prioritate naţionalã ! Fie ca acest sfârşit de an şcolar sã ne facã mai înţelepţi, iar anul şcolar viitor sã devinã cu adevãrat un nou început.

13 iun