27

DESPRE CELERITATE

Mărturisesc faptul că am auzit cuvântul "celeritate" pentru prima oară într-un discurs al domnului preşedinte Emil Constantinescu, în care făcea referiri la justiţie. M-am dus repede la dicţionar şi am aflat că acest cuvânt rar vine din latinescul celeritas şi înseamnă "iuţeală, repeziciune". Atunci când se referă la activitatea Justiţiei, el cere o accelerare a procedurilor, pentru ca actul de justiţie să se finalizeze într-un timp rezonabil. Atunci când un avocat doreşte să nu se ajungă la adevăr, deoarece adevărul îl defavorizează pe client, caută tot felul de "chichiţe juridice" pentru a obţine noi şi noi termene, până când faptele se prescriu. Avocaţii statului, însă, procurorii, n-ar trebui să aibă, cel puţin teoretic, nici un interes să tergiverseze o cercetare, deoarece statul este garantul tuturor drepturilor şi libertăţilor prevăzute în Constituţie, deci procesele în care sunt judecaţi criminalii apără implicit viaţa liniştită a oamenilor cinstiţi. Cum se explică, atunci, faptul că cercetarea evenimentelor din decembrie 89, sau Piaţa Universităţii nu au ajuns în instanţă nici după cincisprezece ani? Parchetele din România nu au capacitatea de a instrumenta evenimente atât de complexe, ori nu există voinţa de a le scoate la lumină ? Celeritatea pe care domnul preşedinte Emil Constantinescu o cerea justiţiei este doar o vorbă în vânt, sau ar trebui să fie un principiu al statului de drept ? Ea nu se referă doar la cercetare, ci şi la actul de justiţie în sine. Judecătorii lungesc nepermis de mult procese în care oamenii păgubiţi ar trebui repuşi în drepturi, iar hoţii ar trebui să plătească pentru fărădelegile lor. Dacă în perioada 1997-2000 au fost sute de hoţi băgaţi la puşcărie, justiţia răspunzând, cât de cât, la cererea Preşedintelui, după schimbarea de putere au fost eliberaţi din închisoare majoritatea celor condamnaţi pe drept. Este justiţia atât de dependentă de politic, încât în acelaşi proces se pot da două verdicte diametral opuse ? Recenta eliberare a lui Miron Cozma ar fi un exemplu. Tergiversarea cercetării în cazul primarului Dumitru Sechelariu ar fi un alt exemplu. Domnul Preşedinte Emil Boc cerea, într-un interviu televizat, ca un proces să nu înceapă decât atunci când faza de cercetare este completă, iar odată început să se judece o zi, două, trei, până la pronunţarea unui verdict. Amânarea pronunţării cu termene la distanţă de luni de zile lungeşte un proces pe ani buni, până când faptele se prescriu, sau una dintre părţi moare pur şi simplu ! Ştiindu-se protejaţi de o procedură scrisă parcă de ei înşişi, hoţii şi criminalii îşi văd de blestemăţiile lor în voie.

"Celeritatea" este un cuvânt care ar trebui să facă o carieră la fel de mare ca celebrele "şi nu numai...", sau "deci...". De câte ori cineva se referă la Justiţie, ar trebui să nu uite de "celeritate". Chiar Doamna ministru Monica Macovei s-ar putea gândi la o "Lege a celerităţii", care să oblige magistraţii să se mişte mai repede. În România sunt sute de mii de procese. Încetineala actului juridic duce fatal la blocarea întregului sistem. Tergiversarea, fie din rea intenţie, fie din comoditate sau din incompetenţă, ar trebui foarte aspru sancţionată. Nu putem vorbi de un stat de drept atâta timp cât hoţii şi criminalii nu sunt pedepsiţi scurt şi definitiv, iar oamenii cinstiţi care cer dreptate aşteaptă zeci de ani o sentinţă justă.

20 iunie

28

Complexul torţionarului

Marin Preda povesteşte despre Victor Petrini că în puşcărie a fost nevoit să ucidă un torţionar, în legitimă apărare fiind. Torţionarul de care este vorba îl privea pe filosoful puşcăriaş cu o sălbatică ură, iar de câte ori avea prilejul îi ciocănea tâmpla cu un vătrai şi-i striga: "Banditule, aici am să te ating, deoarece la tine capul este periculos!" Securistul intuia ce pericol mare este - pentru cine exercită puterea arbitrar, rudimentar şi nelegitim - scânteia de inteligenţă de sub tâmplă. Toţi şefii de pe atunci, de la activişti şi securişti, până la tot felul de directori, numiţi pe bază de dosar, nu datorită calităţilor morale, profesionale, manageriale, sufereau de complexul de inferioritate pe care l-am numit, pornind de la parabola lui Marin Preda, "complexul torţionarului". Pentru ei cei mai periculoşi oameni erau cei care îndrăzneau să gândească. Şi erau cu atât mai periculoşi, cu cât erau în subordine şi reprezentau nu atât un pericol pentru fotoliul de şef, cât un fel de memento al nelegitimităţii.

Situaţia s-a continuat după decembrie, pe de o parte datorită faptului că structurile ierarhice ale statului socialist s-au prelungit până acum, când suntem încă foarte departe de nişte structuri administrative, economice şi sociale eficiente, bazate pe competenţă şi competiţie, pe de altă parte datorită faptului că "dosarul de cadre" a fost înlocuit cu pseudoconcursul manipulat ca şi înainte de Pile-Cunoştinţe-Relaţii. Poate cea mai grea criză prin care trece România este cea de competenţă. Ne costă îngrozitor de mult prostia cu acces la decizie şi nenorocirea este că ne costă pe toţi. Este normal, este drept ca prostul să plătească pentru prostia lui. Este însă nedrept, este o nedreptate strigătoare la cer, ca mii, uneori sute de mii de oameni sau chiar un întreg popor să plătească prostia unuia, sau a unora ! Când decizia era excesiv centralizată, poate oamenii competenţi, morali, oamenii cu frica lui Dumnezeu nu aveau altă soluţie decât să tacă şi să nădăjduiască. Acum însă, adevăratele competenţe ale tinerei generaţii comit o laşitate vecină cu crima atunci când nu luptă pentru un loc de decizie, din care ar putea în sfârşit urni căruţa noastră hodorogită. Directori de pe vremea lui Ceauşescu, având bine cultivat "complexul torţionarului", stresează zeci, sau sute de tineri din subordine, le ameninţă tâmpla cu vătraiul, dar profită cât pot de pe urma lor. O directoare de şcoală, de exemplu, o persecuta cu obstinaţie pe o tânără profesoară de chimie, pentru că aceasta era... coautoarea unui manual! Când a devenit însă inspectoare, a schimbat foaia: groaza şefilor produsă de faptul că au subordonaţi mai deştepţi ca ei nu mai funcţionează şi "în sus" ! Atunci când revista şcolii a primit ca premiu o excursie la Viena pe urmele lui Eminescu, elevii au fost însoţiţi nu de profesorul care făcea revista, nu de altcineva competent în materie, ci, aţi ghicit, de "doamna directoare", care n-avea nici o legătură cu poetul nostru, dar ştia de pe vremuri că directorul este "reprezentativ"... Vă mai amintiţi bancul cu definiţia şampaniei: "Şampania este vinul pe care îl bea clasa muncitoare prin reprezentanţii săi..." Acum la şcoala respectivă o tânără profesoară de biologie a iniţiat un proiect de mediu pentru care a obţinut finanţare europeană. Cum la proiect participă şcoli din Turcia, Polonia şi Spania, directoarea s-a băgat în colectivul de profesori şi elevi care sunt prinşi în proiect şi pot paria că, dacă va fi vreo întâlnire de lucru în Spania, se va duce ea, deşi n-are nici o legătură cu ecologia. Aşa nu vom ajunge niciodată nicăieri, deşi mii de români bat Europa în lung şi în lat, unii să culeagă căpşuni, alţii să participe la tot felul de comitete şi comiţii, la tot felul de proiecte, bune doar pentru ceilalţi europeni. Îmi amintesc de două asistente medicale venite din Finlanda să ţină câteva ore la Liceul Sanitar din Bacău. În ultima zi a sejurului , au făcut un seminar de patru ore cu care şi-au încheiat proiectul . Cum ultima oră coincidea cu vernisajul unei expoziţii de pictură, le-am propus să concentreze ceea ce aveau de spus în aşa fel încât să termine cu o oră mai devreme, pentru a merge la vernisaj. Mi-au mulţumit foarte politicos, dar mi-au spus că guvernul lor le-a plătit să facă toate orele din program, deci nu pot renunţa la o oră ! Când vom ajunge noi la un asemenea mod de a gândi ? Când vom ajunge ca fiecare să fie conştient de talantul pe care i l-a dat Dumnezeu şi să încerce să-l valorifice cât mai bine, fără să se uite chiorâş la cel pe care Dumnezeu l-a hărăzit cu mai mulţi talanţi, fără să vrea să-i dea la cap, precum torţionarul din parabola lui Marin Preda ?

29 iun.

29

ROMÂNIA MEDIEVALÃ

Tragedia de la Tanacu a isterizat câteva săptămâni o întreagă ţară, ba chiar a trecut şi peste hotare. Un rol important în realizarea acestei psihoze colective l-au avut mass-media, mai ales cele audiovizuale. Toată povestea ar putea servi drept model într-un curs universitar despre dezinformare. Accentul pus pe elementul emoţional, indus prin minciuni izvorâte din imaginaţia bolnavă a unor reporteri iresponsabili a dus la adevărate confruntări de stradă, a creat o stare de tensiune cum n-am mai văzut de la "revoluţie". Doar de dragul senzaţionalului, o domnişoară se uita încruntată la câte un trecător paşnic şi-l întreba: "Ce părere aveţi despre faptul că măicuţa a murit în chinuri groaznice, legată cu lanţuri pe cruce, cu căluşul în gură şi înfometată ?" Mai lipsea "Biciuită, arsă cu fierul roşu etc." Sigur că trecătorul făcea ochii mari şi devenea brusc indignat, chiar violent. Câtă conştiinţă profesională are un ziarist care, fără să se documenteze, inventează asemenea elucubraţii ? Ca-n bancurile cu radio Erevan, nu era o măicuţă, ci o bolnavă psihic agitată, violentă, nu a fost legată de o cruce (observaţi aici manipularea mistică!) ci de o scândură, nu a fost înfometată, ci ea nu putea mânca datorită convulsiilor. Un ziarist "nemedieval" ar fi trebuit să se documenteze în primul rând la spitalul unde bolnava a fost internată. Aflu de la un reporter care a avut ideea asta că bolnava a fost imobilizată şi în spital, că a fost diagnosticată cu un "sindrom" şi tratată doar parasimptomatic, cu diazepam (!!), că i s-a dat drumul din spital fără să mai fie apoi urmărită de un medic de familie şi nevindecată atâta timp cât era dependentă de medicamente. Ajunsă în mănăstirea care s-a oferit s-o găzduiască, bolnava a primit, cu bună credinţă, îngrijirile pe care i le puteau oferi măicuţele şi preotul mănăstirii.

Salvarea a venit cum a venit. Doctorii caută să se disculpe, spunând că bolnava murise când a ajuns salvarea la mănăstire. De ce această paranoia a medicilor, de ce cred că sunt mereu pasibili de pedeapsă pentru culpă medicală ? Ăsta este rodul celor cincizeci de ani de teroare, când medicul, profesorul, juristul trăiau cu conştiinţa faptului că oricând pot fi sancţionaţi pentru vini imaginare. Îmi amintesc de faptul că acum treizeci de ani, tatăl meu a murit din cauza aceasta. A făcut un abdomen acut, ar fi trebuit operat de urgenţă, dar a fost plimbat cu salvarea de la Băceşti la Negreşti, la Vaslui şi înapoi, până a murit pe salvare, pentru a nu se "raporta" mortalitate în spital ! Când s-au dus a doua zi în camera mortuară, l-au găsit pe jos, lângă pat. Asta înseamnă că de fapt a mai trăit şi după ce-l declaraseră mort ! Este evidentă crima medicilor de acum treizeci de ani. Eu am şi rupt pagina pe care aveam notate numele lor. Dumnezeu să-i ierte! Constat însă că nu s-au schimbat multe lucruri de atunci. Vasluiul este într-o buclă temporală, în care se învârte de cel puţin treizeci de ani...

Alături de bolnavă a fost tot timpul şi fratele ei, angajat al sfântului lăcaş, frate care nu are nimic de reproşat celor care au avut grijă de sora sa. Ce a făcut tânăra în Germania, ce relaţii avea cu familia, ce s-a întâmplat cu banii pe care nu şi i-a mai recuperat, cum au contribuit toate astea la îmbolnăvirea ei, iată subiecte asupra cărora merită să ne aplecăm. Doctorul Ştefan Stîncã îşi scria pe la mijlocul secolului al XIX-lea teza de doctorat cu titlul "Mediul social ca factor patologic". Asta ar trebui să fie subiectul de investigat pentru ziarişti, nu biserica, pe care nu o înţeleg oricum. Un tolkşovist îl întreba pe un preot cu obstinaţie cum se explică logic prezenţa diavolului, deoarece el vrea să înţeleagă de la cauză la efect ! Teleastul care judeca inchizitorial "crima" de la Tanacu nu ştie că logica lui nu-i la fel cu logica celor care cred în Dumnezeu. Cei care cred că pot judeca un asemenea caz, să pună mâna pe carte şi să mai şi citească. Le recomand "Psihoterapia ortodoxã" a mitropolitului Hierotheos Vlachos. Dacă vor reuşi să o parcurgă până la capăt şi mai ales dacă vor reuşi să o înţeleagă, se vor cruci de câte aberaţii s-au spus şi scris în aceste săptămâni. Dar oricâte absurdităţi, mai mult sau mai puţin "medievale" s-ar spune, biserica şi credinţa nu pot fi maculate: ele există într-un alt timp, "mai pur".

În "Azilul de noapte", un personaj îl întreabă pe un călugăr: "Batiuşka, Dumnezeu este ?" Călugărul îi răspunde: "Dacă crezi, este, dacă nu crezi, nu este !"

4 iulie

30

Mânia lui Dumnezeu

"Ne-a pălmuit Dumnezeu pentru păcatele noastre!" spunea cu obidă un sinistrat care abia scăpase de furia apelor. Dintre miile de analize şi declaraţii cu care au fost pline emisiunile maraton ale posturilor de radio şi televiziune, poate această declaraţie a fost cea mai de bun simţ. Plătim pentru jefuirea pădurilor, plătim pentru ezitarea, poate chiar complicitatea cu care am ţinut şi încă mai ţinem în fruntea ţării tot felul de activişti şi securişti fără frică de Dumnezeu, plătim pentru faptul că tolerăm marea corupţie, pe marii hoţi la gândul că poate ne cade şi nouă ceva fărâmituri din jaf, plătim pentru lenea şi indiferenţa cu care tratăm totul, de la educaţia copiilor, la infrastructură sau la aurul din Munţii Apuseni. Chiar şi o nenorocire ca potopul care s-a abătut în această vară peste ţară nu ne învaţă minte. Întrebate de reporterul unui post local de televiziune ce cred despre dezastru, trei mahalagioaice oprite pe stradă l-au beştelit cât de vulgar au putut pe primarul Bacăului că nu a luat nici o măsură ca să le scoată apa din beci! În loc să pună mâna pe câte o căldare şi să scoată ele apa, tună şi fulgeră împotriva autorităţilor, aprobate de crainica postului, o domnişoară cu o faţă inexpresivă care spune ce vede scris pe prompter, că "autorităţile sunt incapabile". Incapabile de ce ? Incapabile să scoată apa din pivniţele celor leneşi, sau să le spele pardoseala ? În aceste zile teribile am văzut, dimpotrivă, că administraţia şi armata, de la domnul prim ministru, până la ultimul poliţist din cea mai izolată comună, au dat dovadă de un adevărat eroism, nu clamat de la tribună, cum face domnul Ion Iliescu, ci efectiv, mergând în vâltoare şi periclitându-şi viaţa pentru a salva ce se putea salva. Oameni refugiaţi în copaci şi pe acoperişuri, animale izolate pe insule de pământ de apa înfuriată, organizarea unor adăposturi temporare în şcoli sau biserici, astea sunt probleme, nu apa care a inundat pivniţa cu murături a nu ştiu cărei femei certăreţe.

Din păcate activiştii domnului Iliescu politizează până şi tragedia prin care trece ţara. Ei nu spun de faptul că au defrişat pădurile, că au distrus sistemul hidrotehnic al ţării, atât cel de irigaţii, cât şi cel de regularizări ale cursurilor râurilor, că tragedia ar fi putut fi mai mică dacă toate acestea ar fi funcţionat. Ei doar exploatează situaţia, coincidenţa potopului cu nenorocirea legislativă pe care au regizat-o atât de bine, încât au obligat guvernul să demisioneze. Acum spun că guvernul demisionează şi lasă ţara sub ape. Ei uite că nu este aşa, guvernul gestionează cât se poate de bine criza prin care trecem, dar să nu uităm că administraţia trebuie doar să organizeze salvarea de la înec, să organizeze aprovizionarea şi cazarea sinistraţilor, nu se poate substitui oamenilor care trebuie ei înşişi să dea dovadă de solidaritate şi chiar de eroism, să lupte, nu să se lamenteze. Nu trebuie învăţat nici primarul, nici primul ministru ce trebuie făcut. Dacă este necesar ca primul ministru să meargă în Europa pentru a aduce ajutoare, atunci el trebuie să facă acest lucru, nu să vină să dea apa afară din pivniţa unor leneşi cu găleata. Nu poţi ca mergând pe stradă cu sacoşa în mână, să faci politică naţională! Este o prostie mai mare decât reporterul care crede că asta-i "opinia publică".

În "Patericul egiptean” există o mică parabolă cu care aş încheia aceste însemnări:

„Acest avva Antonie, căutând la adâncul judecăţilor lui Dumnezeu, a cerut, zicând:

Doamne, cum unii trăind puţin, mor, iar alţii prea îmbătrânesc ? Şi pentru ce unii sunt săraci, iar alţii bogaţi ? Şi cum cei nedrepţi se îmbogăţesc, iar cei drepţi sunt săraci ?

Şi a venit lui glas zicând: Antonie, ia aminte de tine, că acestea sunt judecăţi ale lui Dumnezeu şi nu-ţi este ţie de folos a le şti."

18 iulie

31

Maşina de scris

"Un cetăţean din Dolhasca avea o maşină de scris ...Şi nu i-a folosit la nimic!". Acest banc pe care legenda i-l atribuie lui Mihai Ursachi, dar pe care eu l-am auzit de la Emil Brumaru , îmi vine în minte ori de câte ori văd oameni care se luptă pentru posturi, vor cât mai multe funcţii, dar când ajung să le deţină constată că nu ştiu ce să facă, la ce-s bune funcţiile pe care le-au râvnit atât de mult. Sunt în partidele noastre vânători de funcţii care nu au nici un program, nu-şi propun nimic, singurul lor scop este să fie "director", sau "preşedinte". Este mare păcat, deoarece în felul ăsta se blochează decizia, ori am mai spus că una dintre cele mai importante cauze ale nenorocirilor noastre o reprezintă precaritatea actului decizional. Blocarea posturilor de decizie de către oameni ai vechiului regim, (mă refer la cel de dinainte de 89!), cum se întâmplă acum în justiţie, este nu doar imorală, este o crimă. La începutul guvernării CDR, un medic pedeserist s-a înscris peste noapte în PNTCD pentru a rămâne în postul de conducere în care era. Aflu acum că o directoare de şcoală vrea să se înscrie în PNL, poate ajunge chiar în inspectorat ! Nu-i vorba de un program, nu-i vorba de cine ştie ce proiecte care nu pot fi puse în operă decât din perspectiva cutărui partid, a cutărui guvern sau a cutărei doctrine ! Nici vorbă de aşa ceva, e vorba doar de un post care înseamnă bani mai mulţi, călătorii în străinătate, eventual automobil la scară. Forma fără fond este idealul unui asemenea individ. El vrea "maşina de scris" nu ca să scrie cu ea, ci ca să creadă lumea că este mare scriitor! Atunci când sunt mai mulţi amatori de "maşini de scris" într-un partid, începe o bătălie absurdă pentru "funcţii", cum s-a întâmplat recent în PNL, la Bacău. Un partid serios, un partid care se revendică de la mari boieri cum au fost cei din familia Brătianu, îşi cultivă nişte ierarhii pe care le respectă. Boieria nu-i ţigănie, (mă gândesc la penultimul cânt din "Ţiganiada"!), alegerile interne ar trebui să fie consesuale. Un senior al partidului, ca domnul preşedinte Ion Chiriac, nu ar trebui să fie contestat de nimeni, cu atât mai mult de tineri veniţi de câteva luni în partid. Nu-l cunosc pe domnul primar, dar l-am votat şi l-am simpatizat pentru aerul nou pe care-l aducea în primărie. Am crezut şi încă mai cred că doreşte în mod cinstit să redea Bacăul băcăuanilor, să fie un adevărat părinte al oraşului. O funcţie de partid l-ar încurca mai mult. O funcţie de partid ar trebui să aştepte să i se ofere, drept mulţumire pentru ceea ce a făcut, dar asta peste câţiva ani, sau chiar peste câteva mandate. N-au intrat zilele în sac, tinerii care vor să se afirme în politică trebuie întâi să-şi construiască o biografie pe măsură, nu să umble cu politicianisme ieftine. Printre altele, trebuie să înveţe să fie boieri ! Întâmplarea de la PNL mi-a amintit de romanticul Partid al Alianţei Civice, iniţiat în 1991 şi sucombat câţiva ani mai târziu, pe bună dreptate. După Congresul de constituire din iunie, am avut prima întâlnire a Consiliului Naţional în august. Eu, domnul Mãnucu şi alţii susţineam că nu trebuie să primim în partid decât membri ai Alianţei Civice. O colegă de la Hunedoara ne-a dat dreptate, povestind ce s-a întâmplat în organizaţia lor: A venit un inginer de la Combinat şi i-a întrebat câţi sunt. "Patruzeci şi cinci", a răspuns ea. "Vreţi să vă aduc din combinat încă şaptezeci de membri?" Bucuroasă, colega noastră a acceptat. Inginerul a venit cu oamenii lui din Combinat, i-a înscris pe toţi în partid, apoi le-a spus celor din conducerea Alianţei Civice:"Ei, acum hai să facem alegeri!". Cam aşa au vrut să facă şi noii veniţi în PNL, doar că ei au greşit socoteala cu câteva zeci de voturi.

Păi, aşa se poartă un boier ?

11 iulie

32

Autoritatea premierului

Cine are câteva noţiuni elementare de sociologie, politologie sau management, ştie că autoritatea legitimă are trei surse principale: legalitatea, competenţa şi carisma. Atunci când, datorită jocului politic, sau relaţiilor clientelare cineva ajunge într-un post de conducere fără să aibă competenţa necesară, legitimitatea lui poate fi contestată. Este domnul Călin Popescu Tăriceanu în această situaţie ? Răspunsul este evident "nu" şi să vedem de ce.

În primul rând nu se poate vorbi de lipsa unei solide susţineri politice din partea partidelor aflate la guvernare sau a domnului preşedinte Traian Băsescu. Faptul că domnul Valeriu Stoica face declaraţii aberante aproape că nu mai trebuie discutat. Motivele personale ale domnului avocat sunt cunoscute, capacitatea sa de a genera crize, de asemenea. Ca ministru al justiţiei n-a făcut nimic pentru reformă, iar ca lider al PNL mai mult a demolat decât a construit. Chiar proiectul dizolvării partidului liberal în marea populară susţinut cu atâta convingere, fără să clipească, nu-l recomandă ca un bun sfătuitor. Imaginaţi-vă un partid liberalo-popular condus de domnii Stoica şi Opriş ! Cât îi priveşte pe democraţii domnului Boc, este evidentă dezamăgirea lor generată de ratarea anticipatelor, dar şi preşedintele Traian Băsescu, şi liberalii, însuşi domnul prim ministru, toţi sunt supăraţi din acest motiv. Cauza însă nu este inconsecvenţa premierului, atât de blamată de presă, ci inundaţiile. Hotărârea domnului Călin Popescu Tăriceanu de a nu mai demisiona nu trebuie scoasă din context. Pentru orice om de bună credinţă este clar că blocarea parţială a reformei în justiţie de către curtea constituţională a fost motivul legitim şi elocvent al demisiei guvernului, care se adresa electoratului astfel ultimativ, cerând o majoritate cu care să poată pune în operă programul de guvernare. Potopul care a căzut peste ţară a schimbat priorităţile. Este absurd să-i reproşezi primului ministru faptul acesta. Pe de altă parte, alegerile anticipate ar fi trebuit declanşate în ianuarie, adică imediat ce s-a constatat că parlamentul nu-i dispus să ajute guvernul decât prin aranjamente declarate de domnul preşedinte "imorale". După 12 iulie imoral ar fi fost ca guvernul şi preşedintele să ţină morţiş la proiectul anticipatelor, care, trebuie să repet, era cea mai bună soluţie pentru ieşirea din criză. Presa însă, având reacţii mai mult emoţionale, inversează ordinea faptelor pentru a trage concluzii aberante. Acest mod demonic de argumentare induce în opinia publică o neîncredere în guvern, chiar o ostilitate care ar putea face din ce în ce mai dificil actul de guvernare.

Cum competenţa domnului prim ministru nu poate fi pusă la îndoială, să vedem dacă cea de a treia componentă a autorităţii, carisma, ar putea fi discutată. I s-a reproşat că merge "pe teren" în pantofi, nu-şi pune cizme de cauciuc şi caschetă de miner, că este distant, că nu-i "popular". Toate calităţile sale carismatice au fost citite ca defecte de nişte oameni care au o satisfacţie diabolică în a demola. Îmi amintesc de un episod din "Marele singuratic" în care Simina, iubita lui Niculaie, merge la Siliştea îmbrăcată în blugi. Ilie Moromete nu numai că nu-i reproşează acest lucru, dar chiar se arată încântat de faptul că pictoriţa se comportă natural. Mi se pare foarte natural ca domnul Vasile Lupu, ţăran din Bucovina, oricâte doctorate ar avea, să se îmbrace în costum naţional, dar mi s-ar părea de-a dreptul ridicol să-l văd pe domnul Călin Popescu Tăriceanu îmbrăcat cu iţari şi opinci ! Eleganţa cu care premierul nostru a oferit un superb buchet de flori unei doamne la Bruxelles era firească şi în nota sa de carismă, însă nu mi-l pot închipui bând un şpriţ la capra podului şi ciocnind paharul cu muncitorii. Oamenii simpli înţeleg instinctiv acest lucru şi-l urmează pe premier pentru ce este el, vreau să cred că sunt mândri de faptul că în fruntea guvernului este "un domn", chiar dacă tot felul de cârcotaşi fac un zgomot emoţional infernal în jurul lui.

Nota de plată pentru dezastrul din ţară trebuie plătită de adevăraţii vinovaţi. Când se va întâmpla, însă, această minune ?

25 iulie

33

CREDIBILITATEA GUVERNULUI

Domnul Theodor Stolojan a ieşit în arena politică făcând tot felul de declaraţii în legătură cu "tensiunile" din PNL, cu "inexistenţa" alianţei, mai ales în teritoriu, cu soluţiile pe care le aduce domnia sa, ca un salvator pe cal alb, dintre care cea mai importantă este separarea funcţiei de premier de cea de preşedinte de partid. Aceste declaraţii ar trebui să-l determine pe domnul preşedinte Traian Băsescu să-l demită imediat, deoarece este absolut neconstituţional ca un consilier prezidenţial să se amestece în treburile unui partid, indiferent care ar fi acesta. Numai că însuşi domnul preşedinte procedează neconstituţional atunci când declară: „Dacă există în Alianţă oameni politici care gândesc la o guvernare prin compromisuri cu PSD, mai bine plecăm de la guvernare. Spunem poporului că n-am putut”. Domnul preşedinte nu poate folosi persoana întâi atunci când vorbeşte de guvernare împotriva PSD-ului, deoarece el este - potrivit Constituţiei - preşedintele tuturor românilor, inclusiv al celor din PSD ! "Credibilitatea" guvernului, de care face atâta caz domnul Stolojan, este minată în primul rând de asemenea gesturi politice.

Într-un liceu o directoare ia decizii cu privire la plecarea unor elevi în străinătate, sau la motivarea unor absenţe peste capul profesorului diriginte, pe care nici măcar nu-l informează despre ce se întâmplă în clasa lui. Este evident că în felul acesta încrederea părinţilor, dar şi a elevilor dispare, nici măcar nu-l mai bagă în seamă pe profesor. Dispare încrederea, dispare şi autoritatea de care vorbeam în articolul trecut. La fel se întâmplă la nivelul unei ţări. Dacă preşedintele, din motive de imagine, se amestecă în decizia administraţiilor locale, a armatei, a guvernului, a constructorilor, nu numai că încurcă, dar şi sapă autoritatea celor care prin lege sunt investiţi cu ea. La urma urmei, problema majorităţii parlamentare trebuia pusă în ianuarie. Atunci trebuia ca românilor să li se spună: ori, ori ! Acuma avem un guvern în care parlamentul are, de bine, de rău, încredere, avem un program de guvernare care, cu toată opoziţia mafiei, se pune în operă, a compromite credibilitatea guvernului acum este o acţiune criminală. De ce este necesară separarea funcţiei de premier de cea de preşedinte de partid ? Ar merge mai bine guvernul? Avem acum legi, şi fiscale, şi pentru reforma justiţiei, şi pentru proprietate. Noul sistem de impozitare este menit să însănătoşească economia, reforma în justiţie va impulsiona lupta anticorupţie, rezolvarea problemei proprietăţii ne va scoate din barbaria comunistă. Cum se poate spune că guvernul este incapabil, că nu a făcut nimic ? Cine are interesul să-l discrediteze tocmai acum, când trebuie să treacă la aplicarea acestor legi ? Întrebarea este, evident, retorică.

În 1997, domnul Victor Ciorbea a devenit prim ministru fără să aibă nici o funcţie în partid. Conducea guvernul, dar pe linie de partid era subordonat preşedintelui din nu ştiu ce sector ! A contribuit acest lucru la întărirea autorităţii lui ? Îmi amintesc de o întâlnire din vara acelui an, în care i-am reproşat că "nu face nimic". Mia spus că are vreo două sute de legi, gândeşte o reformă globală, pe care o va pune în practică după ce, în toamnă, legile vor trece prin parlament. Nu ştiu cine, dar cred că aceleaşi forţe oculte care şi acum propun tot felul de "soluţii" l-au lăsat să elaboreze toată strategia şi când au văzut că devine periculos l-au schimbat. Acum suntem într-un moment asemănător. Va fi lăsat guvernul să pună în practică legile care au trecut atât de greu ? Va putea să facă acest lucru cu un aparat administrativ în mare parte corupt şi obişnuit cu vechii stăpâni? Va putea să reformeze puterea judecătorească în aşa fel încât să se treacă la o lichidare efectivă a corupţiei şi a mafiilor ? Dacă-i punem mereu la îndoială credibilitatea şi autoritatea, dacă-l întrebăm în fiecare zi când se remaniază, dacă funcţionarii stau cu ochii în plafon şi nu fac nimic, deoarece nu ştiu dacă mâine vor avea acelaşi şef ca azi, credeţi că legile, oricât de bine intenţionate, vor depăşi stadiul de simple ficţiuni?

Domnul Stelian Tănase spunea: "Tăriceanu a renunţat să mai demisioneze. Imaginea sa a ieşit extrem de şifonată din acest clenci. Presa de ieri şi alaltăieri îl calcă în picioare. Habar nu am daca va reuşi să se mai ridice vreodată premierul în stima jurnaliştilor." Nu-i mare scofală să fie cineva în stima unuia ca Stelian Tănase. Adevărul este însă că mulţi ziarişti au reacţionat emoţional, nu au înţeles că ei înşişi erau manipulaţi. De cine ? De cine a fost trimis la Palatul Victoria domnul Theodor Stolojan ? Mă tem că, dacă paralela pe care am întrezărit-o eu între Victor Ciorbea şi Călin Popescu Tăriceanu se continuă cu o paralelă între PNŢCD şi PNL, avem toate şansele ca peste patru ani să nu avem de ales decât între două partide: unul al activiştilor şi unul al securiştilor...

28 iulie

34

JOCUL DE-A DEMISIA

Când un copil se supãrã pe colegii de joacã pentru nu ştiu ce amãnunt care capãtã în ochii micuţului proporţii apocaliptice, spune supãrat: "Îmi iau jucãriile şi plec!" Şi chiar pleacã spre consternarea tuturor. Nu la fel ar trebui sã reacţioneze oamenii mari, mai ales dacã jocul lor se numeşte "politicã" şi de el depinde soarta ţării. Un politician trebuie sã aibã o privire scrutãtoare şi impenetrabilã, nu trebuie sã se lamenteze, nici sã plîngã, nici mãcar sã râdã. Ca un jucãtor de şah, sau poker, trebuie sã gândeascã fiecare mişcare, insensibil la orice emoţie. Mã gândeam la toate acestea privind-o pe doamna ministru Mona Muscã motivîndu-şi demisia doar prin o sumã de orgolii, în dispreţul oricãrei logici, deoarece este total ilogic sã spui cã primul ministru este capabil, cã guvernul a fãcut o mulţime de lucruri foarte bune, cã tu însăţi ai fãcut o adevãratã minirevoluţie la minister în cele câteva luni de ministeriat şi totuşi sã vrei morţiş sã demisionezi, deşi colegii, domnul preşedinte, primul ministru, toţi te roagã sã rãmâi. Povestea cu principiile este uşor penibilã, deoarece principiile liberale nu au nimic de-a face cu schimbãrile de decizie ale domnului Cãlin Popescu Tãriceanu, motivate de evenimente mai presus de orice decizie sau principiu de partid. Aici avem de-a face ori cu o bosumflare copilãreascã aşa cum o descriam mai sus, ori cu o încercare de a discredita guvernul şi de a-l pune în situaţia în care a pus domnul Traian Bãsescu guvernul Victor Ciorbea ! Trebuie doar sã ne hotãrâm în ce categorie o plasãm pe doamna ministru: a copiilor care acţioneazã mai ales emoţional, sau a jucãtorilor de poker ?

Instituţia demisiei este foarte importantã pentru un om politic. Ea îi dã posibilitatea ultimã de a fi consecvent programului sãu, atunci când din diferite motive nu şi-l poate îndeplini. Este însã, cu adevãrat, ULTIMA ! Nu-i vorba de nici un fel de principii. Domnul Corneliu Coposu, de la care politicienii din toate partidele ar trebui sã înveţe, spunea cã în politicã orice poate fi negociat, în afarã de principii. Evident, se referea la principii politice, cu alte cuvinte un liberal nu poate adopta o politicã social democatã, sau "popularã", dar poate negocia oricând cu social democraţii, sau cu democraţii creştini, ca în limita unor compromisuri sã adopte nişte politici care sã satisfacã principii ale amândurora. Despre ce principii a fost vorba în situaţia pe care o discutãm ? Sunt cei doi lideri liberali pe poziţii principiale diferite ? Doamna ministru a venit la Ministerul Culturii cu un set de politici liberale pe care se grãbeşte sã le punã în operã şi colegi de guvern, sau chiar primul ministru, îi pun beţe în roate ? Apoi a încercat toate negocierile posibile, a fãcut toate compromisurile (pânã la prinicipii!), a fãcut tot ce se putea face şi nu mai are altã soluţie decât demisia ? Domnul prim ministru şi-a cãlcat pe orgolii, a renunţat la demisie şi a venit în judeţul Bacãu sã-i ajute pe cei aflaţi în nenorocire. Doamna ministru a lãsat şi ea orgoliul deoparte şi a venit sã vadã ce-i la Tescani, sau la Comãneşti, ce se poate face pentru a fi salvat patrimoniul cultural ? A fãcut toate acestea şi apoi, epuizatã (este şi ãsta un motiv de demisie, vezi domnul Theodor Stolojan!) şi-a dat demisia ?

Instituţia demisiei este foarte importantã, dar ea trebuie cu adevãrat sã fie justificatã: o demisie este un act politic tot atât de important ca o investiturã. Mã gândesc, prin comparaţie, la demisa viceprimarului liberal (tot liberal!) de Bacãu. Colegii sãi de partid ar trebui sã-l întrebe, dincolo de faptul cã nu existã comunicare în triumviratul din fruntea primãriei, ce proiecte politice, administrative, culturale, economice le-a avut în minte când a venit la primãrie, ce obiective ale organizaţiei liberale, stringente pentru prosperitatea oarşului a vrut sã le realizeze şi ceilalţi doi colegi l-au împiedicat ? Oare a încercat toate cãile de colaborare şi este convins cã le-a epuizat, cã nimeni, nici conducerea municipalã sau judeţanã a alianţei, nici prietenii politici, nici guvernul, nimeni şi nimic nu-l mai poate ajuta şi nu are altã soluţie politicã decât demisia ?

Copiii, pentru care orice joc este o treabã foarte serioasã, nu-i agreeazã deloc pe cei care, supãraţi din nu ştiu ce motiv, "îşi iau jucãriile şi pleacã". Oamenii mari, pentru care politica este un joc foarte serios, cum ar trebui sã reacţioneze atunci când parteneri de guvernare se supãrã brusc şi-şi dau demisia, demonetizând acestã instituţie despre care spuneam cã este tot atât de importantã ca şi investitura ?

1 august

35

CRIZĂ DE COMUNICARE ?

Scandalul produs de domnul preşedinte Traian Băsescu prin declaraţiile făcute la radio luni a fost interpretat drept o expresie a "crizei de comunicare" între preşedinte şi primul ministru. Deşi au petrecut la mare, au dansat cu românii din diaspora şi au făcut plajă, se pare că domnul preşedinte n-a avut timp să-i spună domnului Călin Popescu Tãriceanu ce-a aflat de la serviciile secrete şi să-i atragă, amical, atenţia asupra unor eventuale pericole. A trebuit să facă acest lucru prin radio, la una dintre cele mai ascultate emisiuni, fără să bănuiască măcar că este ascultat nu doar de primul ministru, ci şi de câteva milioane de radioascultători. Probabil a clipit apoi nevinovat din pleoape şi s-a mirat că insinuările lui au produs atât de mare scandal. Intenţia a fost de cea mai bună credinţă, a vrut doar să prevină eventuale derapaje în guvern, n-a vrut deloc să erodeze credibilitatea guvernului, nici să provoace o eventuală cădere a acestuia, care ar putea provoca la rândul ei alegeri anticipate. Nimeni nu ar putea să-i atribuie preşedintelui nostru asemenea gânduri machiavelice, doar ştim cu toţii cât de naiv de cinstit gândeşte ! Să ne amintim doar de felul în care a căzut guvernul Ciorba, dar atunci erau altfel repartizate locurile în bărcile partidelor, nu putem face nici o apropiere... Domnul preşedinte nu a ştiut măcar de încercarea de destabilizare a PNL-ului şi a guvernului prin iniţiativa domnului Stoica. Nici de domnul Stolojan nu a ştiut nimic, deşi e vorba de un consilier prezidenţial. Nici demisia foarte intens mediatizată a doamnei Mona Muscă nu are nici o legătură cu domnul preşedinte. Toate aceste torpile, care ar fi scufundat şi un transatlantic, au venit "din toate poziţiile", preşedintele României nu se ocupă cu aşa ceva, nici chiar declaraţia de la radio nu sunt foarte sigur că îi aparţine, în fond el nu face decât să citeze informaţii ale unor servicii secrete care nu ştim cum au fost obţinute, că de aceea sunt secrete, nici la cine se referă, nici care sunt faptele concrete încriminate. Important este să se creeze suspiciune. Însă dacă ăsta este modul de a se ajunge la alegeri anticipate, tare mă tem că rezultatul va fi realizarea unei majorităţi confortabile, dar pentru PSD !

Şi totuşi o problemă de comunicare există la cele două partide din Alianţă şi la toate nivelele. Nu au specialişti în comunicare, sau nu-i ascultă. Nu ştiu ce se discută cu uşile închise şi ce se discută în public. Nu ştiu să se comporte în public în aşa fel încât să transmită electoratului încredere, convingerea că în fruntea ţării sunt oameni puternici şi competenţi, morali şi hotărâţi, pe care te poţi baza. Nici la nivelul judeţului nu putem spune că stăm mai bine. Liderii partidelor stau mai bine la o şuetă cu prietenii, decât să comunice între ei. Cât priveşte comunicarea cu electoratul, ea devine oportună doar în pragul alegerilor. Ziarul primăriei, bun în intenţie, este făcut mai mult decât amatoristic. Nu se mai organizează conferinţe de presă în fiecare săptămână, fiecare politician monologhează dacă este apelat de vreun ziarist, altfel stă liniştit în banca lui. Nu se fac declaraţii politice, nu se iniţiază evenimente politice, oamenii nici nu ştiu de partide decât doar la alegeri. Vorbeam cu un consilier judeţean reprezentant al unui partid ce nu mai există, care mi se plângea de faptul că sunt hotărâri care se iau cu majoritatea pe care o are PSD-ul, cu toată opoziţia celorlalţi . I-am spus că după fiecare şedinţă de consiliu ar trebui să facă o conferinţă de presă în care să comenteze fiecare hotărâre pe care nu a votat-o şi să aducă argumente. În felul acesta electoratul participă la decizia politică, fie şi doar prin faptul că este informat, îşi cunoaşte reprezentanţii pe care îi va alege judecând după ce au făcut în patru ani, nu doar în campania electorală de două săptămâni.

Majestatea Sa Regele Mihai spunea că un rege - prin extensie un om politic - trebuie să se comporte ca şi cum ar trăi într-o casă cu pereţii transparenţi. Fiecare gest al său este văzut de milioane de oameni, el nu-şi mai aparţine. Oare putem spune despre domnul preşedinte că îşi supraveghează fiecare gest şi fiecare cuvinţel în aşa fel încât românii să perceapă mereu mesajul ideal pe care îl aşteaptă de la Şeful Statului ? Dacă nu a fost un machiaverlâc, declaraţia de la radio a fost o dovadă a ştiinţei comunicării ? Îl vedeţi pe preşedintele Franţei stând în genunchi şi bătând din palme ca un erou din filmul "Şatra" ?

După atâtea întrebări, nici nu mai ştiu ce să cred: domnul Traian Băsescu este un veşnic gafeur în materie de comunicare, sau fiecare "gafă" este de fapt atent regizată şi urmăreşte un scop ?

8 august