Corneliu Coposu

Au trecut zece ani de când cel mai important om politic al României postdecembriste a trecut în eternitate. Cu prilejul omagierii marelui dispărut, sute de români s-au adunat la bustul din faţa Palatului Regal, o mare de flori şi coroane a vorbit despre cât de preţuit este Corneliu Coposu nu doar de prieteni şi discipoli, ci chiar şi de adversarii politici, sau de duşmanii pe care îi provoacă oricând o personalitate politică autentică. Celebre expresii, precum "sula în coaste", ori "s-au demascat !", au rămas în anecdotică, şi cei care s-au temut atunci, în iarna de după căderea lui Ceauşescu, de forţa, inteligenţa şi talentul lui Corneliu Coposu, acum îşi exprimă jenaţi admiraţia. Neocomunismul instalat cu atâta forţă atunci ar fi dus ţara spre un "socialism cu idealurile neîntinate". Am fi fost azi departe de Europa şi de lumea civilizată, dacă n-ar fi fost opoziţia unor personalităţi precum Corneliu Coposu, care să dea sens luptei disperate a tinerilor din Piaţa Universităţii, care să atragă atenţia Occidentului asupra pericolului pe care îl prezintă chiar pentru securitatea Europei neocomunismul. Mentalitatea totalitară indusă de Foame, Frig şi Frică i-a făcut pe români să voteze până astăzi cu eşalonul secund al nomenclaturii. Dacă România s-a schimbat în aceşti cincisprezece ani, ea s-a schimbat numai la presiunea Occidentului şi un neobosit deschizător de drumuri spre lumea civilizată a fost Corneliu Coposu. Afiliind partidul organizat în clandestinitate înainte de 1989 la internaţionala creştin democrată, el a dovedit o adevărată capacitate vizionară, deoarece aceasta era doctrina care putea scoate România din abisul comunist. Din păcate n-a avut colaboratori, discipoli care să lupte până la sacrificiu, cum el însuşi a luptat, pentru idealul său politic. Fiind preşedintele moral al României, aşa cum foarte inspirat spune domnul Gheorghe Ciuhandru, Corneliu Coposu admitea în politică orice compromis, orice se poate negocia, spunea el, cu excepţia principiilor doctrinare. Verticalitatea sa morală a dus la victoria forţelor de dreapta unite în CDR după ce el nu mai era să dirijeze construcţia pe care o imaginase cu un adevărat geniu politic. Urmaşii s-au dovedit epigoni, au uitat marea lecţie politică despre negociere şi, negociind principiile, au pierdut totul. Personalitatea lui Corneliu Coposu rămâne în istorie sublimă şi tragică, izolată oarecum în măreţia ei, deasupra viermuielii politice care macină România. Asemenea oameni se nasc în istorie o dată la câteva sute de ani. El trebuie să devină un model pentru tineri, pentru speranţa noastră.

Azi se împlinesc cincisprezece ani de la cea mai mare demonstraţie anticomunistă organizată în Bucureşti la 15 noiembrie 1990 de tinerii din Piaţa Universităţii, de intelectuali şi de populaţia capitalei. Manifestanţii marcau astfel aniversarea revoltei de la Braşov (15 noiembrie 1987) şi statuau în acelaşi timp ziua de 15 noiembrie ca zi naţională de luptă împotriva comunismului. Din păcate în şcoli nu se comemorează această zi, deşi poate cea mai autentică educaţie patriotică este pentru români educaţia anticomunistă. Este absurd să învăţăm despre holocaust şi să nu învăţăm copiii despre crimele comise împotriva poporului român de stăpânirea comunistă. Tinerii în care îşi punea atâtea speranţe Corneliu Coposu trebuie să ştie adevărata noastră istorie, şi de până la 1989, şi de după. Numai aşa vor putea împlini idealurile patriotice pentru care a ars până la ultima suflare Corneliu Coposu, luminându-ne calea.

15 noiembrie

51

Sună clopoţelul

Profesorii şi elevii se întorc în sălile de clasă îngheţate, la propriu şi la figurat, fără să fi obţinut nimic. Această lungă grevă a demonstrat că liderii sindicali nu-s în stare să negocieze un conflict, că produc pagube, pe care ar trebui să fie puşi să le plătească ei înşişi, în sfârşit că greva în sectorul bugetar are sigur conotaţie politică. De ce nu-s greve în sectorul privat, unde ar trebui ca sindicatele să fie cu adevărat active şi unde sunt cu adevărat conflicte de muncă de parcă am trăi în zorii capitalismului. De ce apare greva de la metrou tocmai acum, în condiţiile în care salariile sunt triple faţă de învăţământ ? De ce se solicită actualului guvern să plătească salarii restante din perioada 2001-2004 ? De ce muncitorii de la "Tractorul" şi minerii se revoltă tocmai acum ? În sfârşit, de ce doctorii fac întruniri ridicole, în care solicită ca domnul Sorin Oprescu şi compania să ia în continuare salarii cumulate, opunându-se din răsputeri unei reforme adevărate a sistemului ?

Eu nu spun că actualul guvern are o politică fermă şi mai ales clară în domeniul restructurării sectorului bugetar. Sub presiunea sindicatelor, conduse pe faţă sau din umbră de oameni ai PSD-ului, guvernul negociază absurd pe bucăţele şi, precum în povestea cu anteriul lui Arvinte, când cârpeşte într-un loc se rupe în altul. Soluţia nu poate fi decât una radicală şi anume reforma întregului sistem bugetar în paralel cu o politică financiară fermă, care să excludă finanţarea de la buget a economiei, fie prin subvenţii, fie prin anularea unor datorii mai mult sau mai puţin "istorice". Bugetul este cât este ! Problema care se pune este cum îl împărţim, cu cât plătim un funcţionar public, un măturător, un mecanic de locomotivă, un profesor, un magistrat, un medic ? Noi am cerut încă din vremea guvernării Văcăroiu să se elaboreze o lege a armonizării salariilor bugetarilor. O asemenea lege va nemulţumi pe mulţi, dar va stinge până la urmă disputele. Mihail Manoilescu povesteşte că atunci când a iniţiat, pentru prima dată în România, o asemenea lege, a primit zeci de delegaţii care solicitau poziţii privilegiate în grilă: ofiţerii spuneau că ei sunt mai importanţi, magistraţii spuneau că ei trebuie să fie plătiţi cel mai bine, profesorii, medicii, funcţionarii etc., fiecare se dorea mai bine plătit . Dezbaterile în parlament au durat două săptămâni, dar au adus pacea între bugetari. Eu am mai spus acest lucru în urmă cu zece ani, îmi place să cred că am influenţat chiar decizia, deoarece domnul Văcăroiu a dat o asemenea lege, dar care avea defectul de a se baza pe salariul "secretarei dactilografe", care era luat ca bază de calcul. Ori acest salariu este stabilit arbitrar, nu are o bază reală în buget. Parlamentarii primii, apoi şi alţii, au cerut o bază de calcul proprie. Chiar şi liderii sindicali din învăţământ cereau acum o lege a salarizării personalului din învăţământ, diferită de a celorlalţi bugetari. Dacă se acceptă acest lucru, mereu vor fi nemulţumiri. Baza de calcul a salariilor din sectorul bugetar poate fi ori salariul minim pe economie, care rezultă din negocieri, ori salariul mediu, care este un produs obiectiv al economiei. Această bază însă trebuie să fie luată în calcul şi la parlamentari, şi la magistraţi, şi la ofiţeri, şi la profesori, medici, funcţionari sau măturători, fără excepţie. Grilele trebuie publicate la începutul fiecărui an financiar, ba pot fi puse şi în Legea bugetului, ele funcţionează pe parcursul anului respectiv şi nu pot fi negociate. Actualele sindicate îşi cam pierd "obiectul muncii", ele trebuie reorganizate ca asociaţii profesionale, cum au deja medicii.

Cât priveşte "oferta" nouă a guvernului pentru profesori, ea este cel puţin neserioasă. Lăsând la o parte promisiunea de a elabora până în vară o lege a salarizării bugetarilor, promisiune pe care eu o salut în mod deosebit !, celelalte propuneri mi se par ridicole. Salariile neplătite pentru perioada 2001-2004 nu trebuie întinse pe zeci de luni, ele trebuie plătite imediat, chiar cu dobânda aferentă anilor în care profesorii au "împrumutat" statul din salariul lor. Salariile pentru perioada grevei trebuie plătite integral, ţinându-se cont de faptul că în învăţământ salariul este de fapt un fel de ajutor social de subzistenţă. Sau să ajungem şi noi ca în Republica Moldova, unde pe perioada unei greve profesorii au fost invitaţi pe rând la masă de părinţii elevilor, pentru a nu muri de foame ? Banii pot fi luaţi de la liderii sindicali iresponsabili, asta este o problemă a ministerului. Cât priveşte recuperarea materiei, ea se poate face prin reorganizarea planificării materiei, un subiect pentru care programa oferă şase ore poate fi parcurs în patru. Profesorii nu fac şuruburi, ei nu lucrează contra cronometru. Un profesor poate sta în clasă zece ore şi să nu facă nimic, altul poate ca într-o oră să contribuie decisiv la formarea elevilor. Este foarte greu să evaluezi inefabilul creaţiei, şi munca dascălului este, dintotdeauna, creaţie.

22 noiembrie

52

Complexul lui Faust

Doctorul Faust, după ce a studiat toate ştiinţele, filosofia şi teologia fără să găsească secretul fericirii, şi-a vândut sufletul diavolului care i-a dat bani, beţii, femei, putere, dar nimic nu l-a făcut pe doctor fericit. Abia când oamenii, pentru care a desecat suprafeţe întinse de mlaştină şi a construit grădini înfloritoare, au venit să-i mulţumească, abia atunci a spus magica formulă: "clipă, eşti atâta de frumoasă încât aş dori ca timpul să se oprească". Mitul lui Faust explică poziţia de neînţeles pentru mulţi a intelectualului, care creează nu pentru bani, nici pentru plăceri sau putere, ci pentru stropul de recunoştinţă pe care îl pretinde în schimbul muncii lui. Domnul Gigi Becali cerea, în stilul său inconfundabil, ca intelectualii să intre în politică. Sigur că intelectualii din România ar trebui să facă acest pas, dar când priveşti bălăcăreala şi lipsa de eficienţă a vieţii noastre politice, înţelegi de ce un intelectual adevărat, care suferă de complexul lui Faust, nu are ce căuta acolo.

Dar la noi intelectualii nu doar că nu sunt stimaţi, sunt consideraţi şi proşti de aşa zişii politicieni. Cum cred ei că profesorii, de la care ei înşişi au învăţat ceva economie politică, sunt atât de proşti încât cred că cele câteva procente în plus la salariu vor destabiliza economia, că se va produce o inflaţie "cu trei cifre" datorită faptului că profesorii vor avea cu ce să-şi cumpere o carte? M-a mirat mai ales declaraţia domnului Mugur Isărescu, pe care eu chiar îl credeam un intelectual, mai ales m-a mirat comparaţia cu ...crâşma! Asta crede domnul guvernator, că banii pentru învăţământ sunt nişte bani daţi la crâşmă? Nimeni nu a cerut Băncii Naţionale să fabrice hârtii fără acoperire ca să producă inflaţie, nimeni nu a cerut salarii comparabile cu ale profesorilor din Occident, ci doar ca bugetul să fie astfel împărţit încât dascălii să nu fie în coada grilei! Noi nu comparăm salariul unui profesor din România cu al unui profesor din Germania, nici măcar din Ungaria, ci cu salariul unui măturător. Când am intrat eu în învăţământ, după o şedinţă cu părinţii, am fost abordat de un muncitor de la "Letea", tatăl unui elev, care se vedea că mă respectă, mai mult, mă admiră. Când însă, întrebat fiind, i-am spus ce salariu am, brusc atitudinea lui a devenit chiar arogantă, deoarece el în fabrică, unde ducea un cărucior cu hârtie sau mai ştiu eu ce făcea, avea un salariu mai mare ca al meu. Pentru profesori este şi o obligaţie profesională: pentru a putea face educaţie ei trebuie să aibă un anumit prestigiu în ochii părinţilor şi ai elevilor, iar acest prestigiu este dat şi de salariu. Complexul lui Faust funcţionează chiar şi în cazul actualei greve din învăţământ. Profesorul din Slobozia care a făcut greva foamei spunea la un moment dat că nu-l interesează atât salariul, cât faptul că se simte insultat, jignit de guvernanţi. Când i-a "reperat" onoarea domnul preşedinte, a încetat greva! Cum să facă un profesor grevă? Eu nu mi-l pot imagina pe domnul profesor Al. Dima, pe "magistru", cum îi spuneam noi cu admiraţie, îmbrăcat cu vestă galbenă, cu şapcă sindicalistă şi cu un fluier în gură! Intelectualul adevărat are "complexul lui Faust", dar are şi orgoliul de a nu cere admiraţie şi respect de la cine nu-l înţelege. G. Călinescu spunea: "intelectualul adevărat nu-i decât un muncitor calificat, care are această slăbiciune, de a voi să fie respectat ca un frate mai mare". Oare după ce a discutat cu profesorul din Slobozia, domnul Traian Băsescu i-a dat acestuia impresia că îl consideră "un frate mai mare"?... Eu cred mai degrabă că putem face comparaţie cu secretarul de partid despre care am mai povestit că spunea cu un ton arţăgos: "Tovarăşe profesor, eu vă stimez foarte mult, vă rog să treceţi la cules cartofi!".

29 noiembrie

53

Nevoia de identitate

Ca în fiecare an, Ziua Naţională a dat şi acum prilej la multe controverse. Faptul că anul acesta românii sunt pentru prima dată uniţi de 1 Decembrie nu-l crede nici măcar cine l-a spus. Două sunt, însă, temele pe care toată lumea le discută cu acest prilej: dacă este potrivită ca zi naţională ziua de 1 Decembrie şi dacă este potrivit ca de Ziua Naţională să subliniezi mai ales defectele, neîmplinirile poporului român.

În legătură cu data la care ar trebui sărbătorită ziua naţională, eu de mai bine de un deceniu pledez pentru 10 Mai. Făuritorii României moderne au ales această zi deoarece, aşa cum spune Vasile Alecsandri, "Zece Mai va fi de-a pururi sfântă zi căci ea ne-a dat/ Domn puternic ţării noastre, libertate şi regat". Cine ştie puţină istorie, ştie că principele Carol I a venit în România mult înainte de 10 Mai, iar războiul cu turcii era început de câteva săptămâni când s-a proclamat Independenţa. Ziua s-a păstrat şi la proclamarea Regatului, tocmai pentru a se crea o zi cu care românii să se identifice, o zi a lor în calendar, aşa cum au sfinţii. S-a ales o zi de la începutul lunii mai, pentru că atunci toată natura este în sărbătoare; bucuria românilor să coincidă cu bucuria naturii renăscute. Asta nu ar însemna o trecere pe plan secund a zile de 1 Decembrie. Pentru români Unirea este la fel de importantă ca Independenţa. Aşa cum americanii au o zi a Independenţei în iulie, dar şi o zi a Recunoştinţei în iarnă, aşa am putea avea şi noi o zi a Independenţei la 10 Mai şi o zi a Unirii la 1 Decembrie. Prima ar trebui sărbătorită cu paradă militară, cu petreceri câmpeneşti, cu muzici şi întreceri sportive, cu focuri de artificii şi tot ce exprimă bucuria de a trăi, a doua ar trebui sărbătorită cu ceremonii şi slujbe religioase, cu atât mai mult cu cât este a doua zi după Sfântul Andrei, ar trebui să exprime cu adevărat mândria de a fi român. Aşa cum orice om are o zi aniversară şi o zi onomastică, orice popor are o zi în care-şi sărbătoreşte naşterea şi o zi în care-şi sărbătoreşte împlinirea ca fiinţă naţională. Într-o zi se bucură de faptul că există liber şi independent, într-o zi meditează la locul lui pe acest pământ, la rostul lui. Aceste zile trebuie să fie sacre, ele ne dau nouă conştiinţa propriei noastre identităţi, a locului nostru în lume. Nevoia de identitate este exprimată, la nivelul unui popor, de simboluri ca stema ţării, steagul, imnul, conducătorul ţării, ziua naţională. Aceste simboluri sunt sfinte, este o blasfemie chiar să le pui la îndoială. Istoria noastră modernă cunoaşte patru regi şi patru preşedinţi, cinci imnuri şi patru steme, chiar steagul a suferit modificări, ba unii pretindeau să-i schimbăm şi culorile. Această instabilitate pe plan simbolic este de natură să ne dea şi o continuă nevoie de identitate. Cine suntem, de unde venim, unde ne ducem ? Răspunsul la aceste întrebări grave nu-l vom obţine exhibând - mai ales cu ocazia Zilei Naţionale - ce-i mai sordid. Nici pe cel din urmă om nu-l beşteleşti chiar de ziua lui ! Posturile noastre de televiziune se întrec în a insulta poporul român în Ziua Naţională. A filma un boschetar care se bucură şi el şi joacă în noroi, sau mâna unui bătrân care tremură şi varsă toată ţuica din pahar până să ajungă să o bea, ca o sinecdocă a poporului român este mai mult decât o blasfemie, este o crimă. A te mândri că PROsteşti proştii, chiar în ziua de 1 Decembrie este mai mult decât o blasfemie, este o crimă. A cânta imnul ţării pe ritm de manele sau lăutăreşti este mai mult decât o blasfemie, este o crimă. A coborî Majestatea prezidenţială la nivelul unui ripăr (!) care face semne deocheate fanilor de pe scena improvizată în piaţă este mai mult decât o blasfemie, este o crimă. Spun că toate acestea sunt crime, deoarece nevoia de identitate a unui popor se cultivă prin revelarea trăsăturilor pozitive, nu a defectelor pe care fiecare popor le are alături de calităţi. Cum ne percepem noi ca identitate naţională, aşa ne percep şi alţii. Cum ne cultivăm noi valorile, aşa le avem. Ne plângem mereu de imaginea proastă pe care o are ţara noastră în lume. Cum să ne respecte lumea, dacă noi înşine nu ne respectăm ?

Deşteaptă-te, române !

6 dec.

54

În derivă

Acum paisprezece ani, când au fost nişte inundaţii mari şi veneau de peste tot ajutoare, am însoţit două camioane care duceau îmbrăcăminte şi hrană din partea Alianţei Civice, la Berzunţi. Ne-am oprit în mijlocul satului, unde am fost înconjuraţi de sinistraţi care ne rugau să nu ne ducem la Primărie, să-i ajutăm cu ce aveam acolo, pe loc. Voluntarii noştri au început distribuirea ajutoarelor, în timp ce eu m-am înconjurat de câţiva săteni şi am încercat să înţeleg ce se întâmplă. Un bătrân a început să-mi spună că toate camioanele care vin cu ajutoare trag în curtea primăriei, primarul şi neamurile lui iau tot ce este mai bun, apoi le dă şi celorlalţi ce mai rămâne. Ultimul camion venise tocmai din Olanda şi străinii, de bună credinţă, au apelat la primar să-i ajute să distribuie ce-au adus. "Bine, am replicat eu, dar primarul nu este unul nou şi cinstit, ajuns acolo după "revoluţie" ? "Ba da, a venit răspunsul, dar este tot atât de rău şi hapsân, nu-i mai ajunge"." Nu-i nimic, vin alegerile şi îl veţi schimba. Găsiţi în toată comuna măcar un om cinstit, în care să aveţi încredere ?" Bătrânul s-a uitat lung în gol, parcă socotea ceva, apoi a ridicat spre mine nişte ochi în care era o imensă tristeţe, a oftat şi a spus apăsat: "Nu!" Mi-am amintit de această întâmplare tristă zilele astea, când criza prelungită provocată de demisia viceprimarului de Bacău şi de demiterea subprefectului a arătat cât de gravă este lipsa de cadre a partidelor aflate la putere. După ce criterii îşi aleg ei liderii ? Cum s-au pregătit de guvernare, dacă într-un judeţ întreg nu găsesc un profesor de liceu care să gestioneze învăţământul ? Nu zic, actualul general o fi bun, deşi n-a arătat nimic deocamdată, dar dacă are veleităţi manageriale, n-are decât să se facă rector. Partidele din coaliţie sunt ca bătrânul din Berzunţi, nu găsesc pe cine să pună în frunte. Nu avem elite, iar încercarea domnului Tatulici de a creiona o elită prin chestionare sociologice este absurdă. În materie de competenţă nu se aplică votul universal, vorba lui Călinescu, iar dacă ar fi să umble cu microfonul pe stradă să întrebe cine trebuie primit în Academie, de exemplu, ar ieşi o catastrofă. Abia aştept, amuzat dar şi trist, rezultatul experimentului iniţiat de domnul Tatulici. Parcă văd că în fruntea celor mai valoroşi români va fi... domnul Guţă !

In urmă cu peste treizeci de ani, la Bacău a funcţionat câteva luni un club al ziariştilor, în salonul verde al restaurantului "Decebal". Feriţi de ochii lumii şi probabil supravegheaţi bine, aici se întâlneau la o cafea şi un pahar de vorbă scriitori, actori, ziarişti, oameni de cultură, oaspeţi veniţi la Bacău cu diferite prilejuri. Am cunoscut aici un scriitor albanez, care ne povestea că în Albania, dacă un scriitor voia să scrie o carte despre ţărani, era obligat să se ducă într-un sat, să muncească într-o brigadă agricolă câteva luni, cot la cot cu ţăranii, să scrie cartea, să o multiplice în câteva exemplare, care apoi să fie citite de ţărani şi, într-o dezbatere publică la Căminul Cultural ţăranii să spună dacă acea carte "merită" să fie tipărită sau nu. Ascultam siderat şi mă bucuram că în România nu era, totuşi, chiar aşa ! Acum sânt şi mai uimit când văd că o televiziune care pare serioasă, institute de sociologie şi chiar unii dintre cei vizaţi de "cercetare" au o mentalitate criptocomunistă asemănătoare cu a şefilor Albaniei de acum treizeci de ani. Să mai spun că "rezultatele cercetării" vor fi publicate de ..."Humanitas" !

Elita nu se construieşte prin vot plebiscitar. În România vidul de putere postdecembrist s-a agravat printr-un vid de competenţă şi a dus la vidul de autoritate pe care-l constatăm acum. O ierarhie mereu contestată deoarece nu se bazează pe o elită adevărată nu poate construi nimic nici în economic, nici în social, nici în politic. Ea doar parazitează o societate în derivă.

14 decembrie

55

Poliţiştii miliţieni

Tocmai când, revoltat de valul de violenţă din şcoli, mă gândeam la faptul că sunt necesare nişte măsuri punitive ferme care să descurajeze astfel de comportamente, citesc pe internet următoarea ştire: "Un elev din Marea Britanie a primit o amenda de 75 de euro pentru că în timp ce alerga spre casă a scăpat din greşeală un cotor de măr pe stradă. David Dyas, în vârstă de 11 ani, a fost amendat de către un gardian, chiar dacă s-a oprit şi a ridicat cotorul de măr de pe jos. "Este revoltător! A mâncat un măr, iar apoi a pus cotorul în buzunarul de la pantaloni, şi, în timp ce alerga, cotorul de măr a scăpat pe jos", a declarat mama băiatului". Au deci şi britanicii miliţienii lor, adică oameni care îşi arată muşchii, în loc să facă ordine astfel încât să-l servească, nu să-l streseze pe cetăţean.

Totuşi nu vom ajunge la un comportament civilizat până nu se vor stabili şi la noi amenzi sau alte pedepse pentru faptul că cineva aruncă un cotor de măr pe stradă, sau chiar un capăt de ţigară, sau chiar pentru faptul că fumează pe stradă. Municipalitatea a cheltuit o groază de bani pentru nişte coşuri de gunoi care-s împodobite cu scrumiere din inox. Trecând peste faptul că-s inestetice şi invită la fumat, aceste scrumiere n-au fost folosite de nimeni. Reflexul de a arunca pe stradă, sau pe gazonul din jurul blocurilor, sticle de plastic, hârtii, pachete goale de ţigări etc. nu poate fi anulat decât printr-o amplă campanie de educaţie, dar şi prin amenzi de 75 de euro.

Vorba este, cine trebuie să participe la această campanie? Şcoala este depăşită datorită mentalităţii potrivit căreia profesorii sunt obligaţi să suporte orice comportament grobian în numele "drepturilor copilului", dar şi al unei culpabilizări generale a şcolii, moştenire din "epoca de aur". Televiziunea incită la comportament antisocial, de la îndemnul de a depăşi viteza pe drumurile publice, la sloganuri violent antisociale, asociate unei foarte primitive înţelegeri a ideii de libertate. Am văzut recent cum erau arătaţi lumii un grup de tineri care atârnau de cablurile dintre blocuri pantofi uzaţi şi cutii de cola, în semn de protest pentru faptul că poliţia şi vecinii nu-i mai lasă în stradă după ora nouă, să se hârjonească. În loc să fie ţinuţi la răcoare măcar o zi pentru comportamentul lor violent antisocial, aceşti băieţi de cartier sunt daţi cu admiraţie ca exemplu !

Rămâne ca poliţia, care-i plătită din bani publici tocmai să facă ordine publică, să-şi intre serios în atribuţii. Poliţia Primăriei Bacău a fost abia înfiinţată. L-am cunoscut pe domnul Ionel Rusu, directorul executiv al acestei nou înfiinţate instituţii şi mi-a făcut o impresie foarte bună, deoarece gândeşte eliberat de reflexele birocratice ale funcţionarului român, o instituţie flexibilă, eficientă şi chiar rentabilă, dar sunt sceptic în legătură cu posibilitatea de a fi puse în practică ideile sale. Din păcate trebuie să lucreze cu oamenii care-i are, majoritatea cu mentalitate de miliţieni. Nu va face în veci muncă de prevenţie şi de educaţie civică un om fără prea multă instrucţie, care ştie însă că are puterea de a da amenzi sau chiar de a folosi forţa. Cine-l controlează, în faţa cui răspunde pentru actele sale ? Când toţi funcţionarii publici din România, de la prim ministru la portar, vor avea, potrivit legii, răspundere administrativă, atunci lucrurile se vor schimba. Abuzul, care vedem că-i prezent şi în Anglia, ( doar că miliţienii noştri sunt mai violenţi, precum cei din comuna Ţibana de lângă Iaşi, care-i băteau pe oamenii din sat ca să se distreze!) trebuie drastic stopat dacă vrem ca poliţia să devină cu adevărat credibilă ca apărătoare a ordinii şi liniştii publice. Poliţiştii cu mentalitate de miliţieni, care cred că au doar rolul de a se răsti la oameni, cum este cel care păzeşte Casa de Pensii, trebuie trimişi să păzească rampa de gunoi, sau mai ştiu eu ce "obiectiv", iar la interfaţa cu publicul de la intrările în instituţii, şcoli, spitale, până la patrularea străzilor, trebuie găsiţi poliţişti politicoşi, gata să ajute, capabili să educe, tot timpul cu zâmbetul pe buze. Nu-i vorba aici de SF, eu chiar am văzut un asemenea poliţist la poarta primăriei, deci se poate!

20 decembrie

56

Europa din noi

Domnul prim ministru Călin Popescu Tăriceanu a prezentat în Parlament un raport în care s-a ocupat mai ales de integrarea României în Europa. S-au obţinut succese mari în 2005, dar anul care vine este hotărâtor. Probabil se vor securiza frontierele, probabil se vor construi mai mulţi kilometri de autostradă decât în toţi anii postdecembrişti, probabil vor ajunge câţiva hoţi botezaţi "corupţi" la puşcărie, probabil sistemul judecătoresc va începe să funcţioneze normal. Probabil se va mai vinde ce a rămas nevândut până acum, dar cu asta ce-am făcut, vorba lui Constantin Tănase ? Vor ajunge românii să trăiască mai bine?

Dar ce înseamnă să trăieşti mai bine? Dincolo de confortul material, indiscutabil important, este necesar un confort spiritual, mult mai greu de obţinut. România va fi membră a Comunităţii Europene pentru raţiuni pe care analiştii politici le întorc pe toate feţele, nu vreau să reiau discuţia. De la revelionul viitor, toţi românii vor avea paşaport european. Ei, şi? Vom da toţi buluc în Spania să culegem căpşuni, sau ne vom petrece vacanţa obligatoriu pe Coasta de Azur? Vom avea salariile aliniate la cele din Europa, iar funcţionarii noştri vor deveni brusc politicoşi, prevenitori cu publicul?

România va intra în Europa la 1 ianuarie 2007, dar românii când vor intra? Mai mult decât autostrăzi şi frontiere securizate, avem nevoie de propria noastră evoluţie, a fiecăruia dintre noi, spre lumea civilizată. Pe drumul spre Europa au plecat cu mult timp în urmă treizeci de milioane de români, dar fiecare merge pe culoarul lui. Nu contează faptul că unii s-au stabilit în Australia, alţii în Canada, sau în toată Europa. Jumătate dintre ei au ajuns de mult în Europa. Sunt însă câteva milioane bune care nu vor ajunge nici peste zece ani! Problema lor nu este nici autostrăzile, nici frontierele, nici chiar justiţia sau salariile. Problema lor este mentalitatea formată de-a lungul a zeci de ani de domnie a bunului plac, formată de-a lungul a zeci de ani de umilinţe, care strâmbă sufletul şi-l înstrăinează pe om de sine şi de Dumnezeu. Gropile din şosele pot fi reparate, dar ce ne facem cu gropile din suflete? Este necesar ca oamenii politici cu adevărat patrioţi, dar mai ales societatea civilă să-i ajute pe românii rămaşi în urmă, deoarece riscăm să avem imigranţi din propria ţară, incapabili să se integreze. Este necesară mai ales o stimulare puternică a iniţiativei personale, în bună tradiţie liberală. Statul să elaboreze doar cadrul şi să fie un arbitru drept, aşa cum încearcă, în ciuda tuturor opoziţiilor, actualul guvern. Cel mai greu lucru va fi o reformă reală a administraţiei publice. Cu mulţi funcţionari de pe vremea tovarăşilor, "învechiţi în rele", cu tineri care se grăbesc să înveţe comportamentul levantin de la veterani, este greu, dacă nu imposibil să construieşti o administraţie funcţională, transparentă şi permisivă pentru iniţiativa particulară. Îmi amintesc de o vacanţă la mare, petrecută împreună cu Iulian Antonescu. În prima zi de sejur, de frică să nu rămânem fără bilet de tren pentru întors acasă, am plecat la Mangalia, la agenţia CFR, să luăm bilete. Aici era o coadă mare, iar funcţionarii de la ghişeu nu se grăbeau deloc, vorbeau între ei, vorbeau la telefon, mai plecau la o ţigară. Oamenii aşteptau cuminţi, obişnuiţi cu acest comportament. Marele istoric ajuns acum nume de muzeu, cu histrionismul atât de cunoscut care-l caracteriza, a făcut un pas în mijlocul sălii de aşteptare, a luat un aer marţial şi a început să vitupereze, spre uimirea celor de la coadă: "Aşa a fost şi este funcţionarul balcanic: leneş, prost şi indolent!" De câte ori ajung în faţa unui ghişeu, îmi amintesc această scenă: nimic nu s-a schimbat în comportamentul funcţionarului român.

Fiecare dintre români înaintează pe culoarul său spre Europa. Mai repede sau mai încet, cu entuziasm sau cu părere de rău, dar înaintează. Important este ca pe drum să lase obiceiurile levantine, dar să nu părăsească propriile noastre valori. Ajuns în Europa, românul nu trebuie să fie un cetăţean de nicăieri, un apatrid, ci trebuie să fie recunoscut ca purtător al unei culturi care a dat lumii valori fără de care însăşi Europa nu ar putea fi definită.

Peste un an România va fi parte integrantă a Uniunii Europene. Dincolo de dimensiunea economică, politică, chiar militară, mai importantă este adeziunea fiecărui român la Europa. Pentru asta, fiecare trebuie să descoperim Europa din noi...

27 decembrie