UMRL

UNIUNEA ROMÂNILOR LIBERI

 

 

EFECTELE C.N.S.A.S. ASUPRA SOCIETÃŢII ROMÂNEŞTI

 

 

UMRL urmãreşte în continuare scopul pentru care a fost înfiinţatã, la Geneva, în 1984 : lichidarea totalitarismului şi restaurarea democraţiei  în Romania. Pentru acest motiv a trimis observatori la masa rotundã pe tema activitãţii CNSAS, care s’a ţinut Joi 3 Mai 2001, la iniţiativa Alianţei Civice, care i-a invitat la discuţii pe Preşedintele şi Vice-preşedintele acestei instanţe, pe autorul proiectului de lege care i-a dat naştere, pe Avocatul Poporului şi pe reprezentanţii presei.

Ideile emise şi pãrerile schimbate de participanţii la aceastã reuniune, despre efectele existenţei CNSAS şi ale legii zise Ticu Dumitrescu asupra societãţii româneşti, ne îngãduie sã tragem urmãtoarele învãţãminte semnificative:

1)      Societatea româneascã - inclusiv presa şi însãşi conducerea CNSAS - nu este încã edificatã asupra obiectului Legii de Deconspirare a Securitãţii, al cãrei sens îi scapã în mare mãsurã:

a)      Dacã legea are lacune şi poate fi amelioratã prin modificãri, textul ei actual oferã importante posibilitãţi de a acţiona, ne percepute de cei însãrcinaţi cu aplicarea lui;

b)      Efectele legii depind în mai mare mãsurã de buna credinţã, de tenacitatea, de înteligenţa şi de pregãtirea celor chemaţi s’o administreze şi s’o aplice, decât de schimbãrile care i-se pot aduce.

2)      CNSAS - definitã ca organ eminamente competent, obligatoriu moral şi transparent - a permis camuflarea atât a conţinutului real al Legii cât şi a semnificaţiei ei efective, lãsând sã se creadã:

a)      Cã se referã numai la informatori;

b)       Cã nu prevede sancţiuni.

3)      Aceastã perdea de fum, la adãpostul cãreia se încearcã reabilitarea tot mai fãţişe a Securitãţii - prezentatã de foştii ei responsabili sub lumina cea mai favorabilã - s’a putut întinde numai datoritã slãbiciunilor conducerii CNSAS, recte carenţelor personale ale celor care o alcãtuiesc:

a)      Lipsa calificãrii cerute de exercitarea mandatului primit ;

b)      Subordonarea faţã de interese particulare, incompatibile cu obiectivele fundamentale ale poporului român, începând cu reafirmarea suveranitãţii statale şi restaurarea democraţiei;

c)      Absenţa dimensiunii morale, de care depind autoritatea personalã şi simţul rãspunderii ce condiţioneazã îndeplinirea unei misiuni care cuprinde obligaţia de a cenzura clasa politicã, cu riscul aferent al confruntãrii cu puterea.

 

Confuzia astfel întreţinutã în percepţia societãţii româneşti obligã UMRL sã reacţioneze, explicitând acele aspecte ale Legii de Deconspirare a Securitãţii care sunt indispensabile unei percepţii clare a sensului ei, a domeniului ei şi a efectelor ei juridice de cãtre opinia publicã şi societate.

A.     Conceptul de “poliţie politicã”.

Poliţia politicã este o instituţie specificã totalitarismului. De aceea, nu se poate explica ceea ce înseamnã ea, fãrã a porni de la trãsãturile definitorii ale acestuia. Totalitarismul este expresia politicã a banditismului, în sensul concret al acaparãrii aparatului de stat de cãtre o asociaţie de rãufãcãtori şi al exercitãrii puterii prin metode specifice crimei organizate. Partidele totalitare sunt asociaţii de rãfãcãtori prin aceea cã sunt structuri conspirative cu scopuri ascunse ce recurg la mijloace de acţiune care cad sub incidenţa dreptului penal. Conspiraţia, subversiunea, diversiunea şi terorismul nu sunt compatibile cu legalitatea. Instrument nemijlocit al unor interese particulare constituite în partid unic, statul totalitar nu este entitate de drept public, ci una de drept privat. De aceea, aparatul de represiune al regimurilor totalitare nu are ca menire asigurarea ordinii publice, a stãrii de drept, a siguranţei statului şi a securitãţii cetãţenilor, ci menţinerea puterii în mâinile grupului care a acaparat-o, prin supunerea întregii populaţii, ţinutã în acest scop sub o permanentã teroare poliţistã. Aceastã teroare este întemeiatã pe folosirea de mijloace specifice tâlhãriei şi gangsterismului. De aceea, face parte din criteriile care definesc totalitarismul ca fiind de naturã criminalã.

Totalitarismul este prin definiţie opusul ordinii de drept; formã absolutã a arbitrarului, el nu cunoaşte legea: normele sale “juridice” sunt reglementãri procedurale menite sã acopere post factum actele arbitrarii ale puterii. Aşadar, în totalitarism legea se confundã cu fãrãdelegea, voinţa politicã scãpând oricãrei reguli de drept.

Instrumentul pe care se întemeiazã puterea absolutã a partidului unic este poliţia sa privatã cu profil politic, cunoscutã în toate ţãrile comuniste ca “braţul înarmat al clasei muncitoare” - la noi Securitatea. Revenindu-i asigurarea traducerii în fapte a arbitrarului puterii, poliţia politicã este un organ care acţioneazã în tainã, natura intrinsec criminalã a obiectivelor şi a metodelor ei trebuind sã rãmânã secrete. Securitatea este organizatorul şi înfãptuitorul genocidului comis prin exterminarea în massã a categoriilor idezirabile, recurent predefinite ca “duşman de clasã” şi hãrãzite “lichidãrii fizice şi morale” în virtutea “principiului responsabilitãţii colective”, proclamat de ideologia oficialã şi justificat prin “sfânta urã de clasã”. Prin urmare, funcţia de “poliţie politicã” a Securitãţii constã în faptul cã ea este expresia concretã a crimei ca esenţã a sistemului comunist.

Statutul de satelit asigurând în sistemul totalitar dominaţia de tip colonial, partidul unic din ţãrile cu acest rang nu reprezintã interese bãştinaşe, ci este instrumentul local al unei hegemonii strãine. Partidul Comunist Român nu are nimica românesc, fiind aglutinat în jurul unui nucleu care este mandatarul direct al Moscovei - nomenclatura. El a funcţionat ca armatã de ocupaţie a unei puteri strãine, îmbrãcatã în haine civile de Gheorghiu-Dej şi deghizatã în costum popular de Ceauşescu. De unde şi inconturnabila dependenţã a Securitãţii faţã de NKVD/MVD/KGB, inclusiv în perioada naţionalismului de parodie a lui Ceauşescu, o supuşenie pe care rolul ei în cursul evenimentelor din decembrie 1989 nu face decât s’o confirme.

Ca în orice armatã factorul responsabil nu-l alcãtuieşte trupa, adicã massa membrilor de partid, ci cadrele şi “rezerva de cadre” a PCR. Categoria “activiştilor de partid”, cãreia, ca autori ai deciziilor, îi aparţin vinovaţii indiscutabili ai crimelor comunismului, nu depãşeşte în niciun caz cifra de o sutã de mii, aprecierile sovietologilor celor mai autorizaţi situând-o chiar în jurul câtorva zeci de mii. La vârfurile acestor structuri se aflã marii responsabili ai crimelor comuniste, ale cãror fapte - analoge sau identice cu ale responsabililor naţional-socialişti condamnaţi de Tribunalul Internaţional de la Nürem-berg - îi hãrãzesc judecãţii. Aceastã categorie constituie principala piedicã în calea desfãşurãrii normale a activitãţii CNSAS, care nu este dealtfel decât un aspect al trecerii efective de la totalitarism la democraţie, cãreia i-se împotriveşte din douã motive evidente şi graţie unei situaţii la fel de clare:

1.      restaurarea efectivã a democraţiei înseamnã revenire la legalitate şi restabilirea dreptãţii – care ar implica pierderea poziţiilor hegemonice atribuite de Armata Roşie şi a situaţiilor materiale aferente;

2.      dezocultarea şi reconstituirea adevãrului istoric despre perioada comunistã înseamnã dare în vileag a faptelor, care ar duce inevitabil la inculparea şi condamnarea factorilor responsabili.

Aceastã categorie - oligarhia colonialã sovieticã, formatã din nomenclatura mandatarilor Kremlinului, plus parentela (2 generaţii din 1945 pânã astãzi) şi clientela ei politicã - deţine încã mijloacele necesare pentru a se împotrivi unei evoluţii contrare intereselor ei, strict legate de pãstrarea puterii.

 

B.     “Agenţii” şi “Informatorii” Securitãţii.

Din Securitatea consideratã ca poliţie politicã fac parte, dupã Lege, douã categorii de indivizi: “agenţii” şi “colaboratorii “ ei.

1.      Agenţii sunt toţi cei care care figureazã pe statele de platã ale Securitãţii, adicã „securiştii oficiali”, care formeazã numai o parte din grupul celor pe care societatea româneascã îi denumeşte generic “securişti”.

2.      Colaboratorii se împart în douã sub-categorii inegale ca importanţã:

a.      informatorii, mai cunoscuţi sub denumirea de “turnãtori” (plãtiţi şi şantajaţi);

b.      cei vizaţi de aliniatul 5 al Articolului 5 al Legii, nişte colaboratori ne asimilabili informatorilor şi care, prin prerogativele şi competenţele lor, exercitã rãspunderi mai înalte decât agenţii: acele persoane care au fãcut poliţie politicã prin aceea cã au contribuit în mod responsabil „la instaurarea şi la menţinerea totalitarismului comunist”. Aceastã categorie îi cuprinde, prin urmare, pe toţi nomenclaturiştii şi activişti partid.

Aşadar, „Legea Ticu” – aşa mutilatã cum se spune cã este – recunoaşte calitatea de „securist” a tuturor factorilor de decizie din aparatul de stat şi din conducerea PCR. Nu se poate, deci, nega posibilitatea pe care - dupã adoptarea Legii şi punerea ei în aplicare – au avut-o toate organele puterii (Preşedintele, Parlamentul, guvernele şi Justiţia), forţele politice (partidele) şi societatea civilã (organizaţiile neguvernamentale), de a împiedica atribuirea de mandate elective şi numirea în funcţii publice a „securiştilor”, recte a persoanelor care au fãcut poliţie politicã.

Faptul cã „Legea Ticu” nu prevede sancţionarea activitãţii definite ca relevând de poliţia politicã nu înseamnã cã cei care au fãcut poliţie politicã nu pot fi sancţionaţi.  Ei pot fi sancţionaţi prin eliminarea din viaţa publicã, ca urmare a presiunilor exercitate de forţele politice şi de societatea civilã. În primul rând fãcându li-se publicitate negativã în presã celor care au deţinut, în aparatele de partid şi/sau de stat, funcţii pe care nu le puteau exercita fãrã a a face poliţie politicã, conform definiţiei Art. 5, al. 5 al Legii. Şi dacã oprobiul public nu este suficient pentru a-i împiedica pe cei vizaţi sã candideze la alegerile locale sau generale, ori sã fie numiţi în funcţii publice, existã mijloace sociale şi legale de recurs. Presa, televiziunea şi radiourile private, ONG-urile şi ceea ce se numeşte societatea civilă, în genere, au capacitatea de a ostraciza persoanele lipsite de onorabilitate socială despre care vorbim, boycotându-le activitatea, igonorându-le prezenţa, ne reproducându-le imaginea şi vorbele, tratândule ca şi cum n-ar exista. Pe căi legale, candidatul Ion Iliescu, spre pildã, ar fi putut fi oprit sã candideze la alegerile generale din decembrie 2000 dacã un numãr semnificativ de asociaţii şi partide ar fi depus contestaţii curajos şi coerent argumentate, aşa cum a procedat UMRL, deoarece nu putea contesta caracterul de poliţie politicã al activitãţii desfãşurate de d-sa în C.C. al P.C.R.. „Lipsa sancţiunilor” nu se datoreşte carenţelor Legii, ci nepriceperii şi lipsei de bãrbãţie a clasei politice, a conducãtorilor ONG şi a direcţiei organelor de presã.

 

 

Ion Varlam                                                     Adrian Mihalcea

 

Bucureşti 10 mai 2001.