EPILOG

„Muntele mărturisitor" s-a scris în mine din copilărie până acum.

Prin '55, '56, anul când ieşea tragic din zarea noastră terestră mirabilul tânăr

poet Nicolae Labiş, când lumea era bântuită de tentaculara Fiară a

comunismului acaparator de ţări creştine, în faţa casei părinteşti de la

Suceviţa, peste pervazul ferestrei la care abia ajungeam, vedeam pe fâşia

din apropiere, oprind camioane militare, soldaţi şi câini care, după anumite

comenzi scurte, împânzeau dealurile şi pădurile locului. Îmi mai amintesc

cum pe seară, patrulele strigau către locuitori: „Stingeţi luminile! Trageţi

obloanele" şi toţi rămâneam în semi întuneric lângă lămpile cu fitil

fumigen, vorbind în şoaptă despre ce s-a întâmplat în munţi, la post, la

casele unor gospodari, chiar şi nesuspectaţi de a întreţine relaţii cu

partizanii retraşi în sihăstriile verzi.

M-a marcat această „poveste" şi am purtat-o cu mine din anii de

şcoală primară până acum când, matur, cu experienţa unui condeier căruia

scrisul i-a dat cea mai bună alternativă existenţială, am hotărât să pun în

coperte istoriile de atunci. Suceviţa îmi este bine cunoscută, şi desigur

celelalte zone din Bucovina unde s-au consumat atâtea incredibile

întâmplări. Dar nu legendele, fabulaţiile m-au preocupat, ci mărturisirile

autentice. Şi sursa, benefică, norocul providenţial pentru realizarea acestui

op, e chiar personajul de bază al cărţii, Gavril Vatamaniuc. Pe Gv.V. l-am

auzit de multe ori povestind, având charismă epică, despre munţi şi

închisori, în preajma ilăului încins din atelierul de fierărie al tatălui meu,

loc de unde am cules multe povestiri rostite de către oamenii abătuţi

pe-acolo - ca în Poiana lui Iocan. Gv.V. este un personaj, fascinant,

politicos şi manierat, generos, pătruns de duhul rugăciunii, un om curajos,

nerătăcit de regimul din închisori, nesălbăticit în munţii care l-au ţinut în

atâţia ani ai tinereţii departe de semeni.

Relatările sale sunt sincere, verificate prin documente prin metoda

paralelismului; unele afirmaţii însă, presupunând aproape imposibile

confruntări, au rămas aşa cum au fost rostite, cum le-a conservat memoria

personajului. Este incredibil de lung „tunelul" acelui timp şi, se înţelege,

labirintic „salonul" cu arhive - încă inaccesibile -, pentru descifrarea epocii

trebuind desigur echipe specializate, un Institut cu for ţă şi programe

pertinente. Eu am auzit şi am imprimat, şi am citit cât mi-a stat în putere

despre şi dinspre cele aici adunate, conştient că în plan istoric nu există

opere exhaustive. Gv.V. mi-a fost un om drag, cu el am urcat deseori în

munţii evocaţi, pe cărările însingurate, până în gura vizuinilor ancestrale

unde şi-a dus viaţa singur, ca un anahoret, ori în... chinovie cu alţi dârji

luptători. Când eram copil, împreună cu alţi ştrengari, de multe ori scăpam

în măguri jucându-ne „de-a partizanii", făcându-ne colibe, scormonind

muşuroaiele rezemate de copaci în nădejdea că vom găsi... arme adevărate.

Era atunci un curent ciudat printre copii; moşnegii vorbeau numai despre

întâmplări din război, părinţii aveau cartele pentru pâine neagră, puşcăriile

gemeau, mulţi copii nu au crescut sub protecţia cuvenită, au fost anii

insomniilor hidoase...

Şi iată că într-o zi, acum câţiva ani, propunerea mea fermă, avându-l

înainte pe Gv.V. la... ultima anchetă în deplină libertate, a început să devină

„Muntele mărturisitor". Am simţit că eu trebuie să fac această corvoadă

grea, foarte epuizantă.

Citindu-l cândva pe Kazantzachis, m-am oprit la acest fragment, în

care G.V. e de regăsit ca într-o fotografie: „Câtă luptă, câtă nelinişte, ce

hărţuire a fiarei nevăzute, mâncătoare de oameni, ce forţe primejdioase,

cereşti şi diavoleşti sunt în bulgărele ăsta de ţărână!"

La Suceviţa trăind, de unde omul hăituit a trebuit să plece curând

după eliberare, am cunoscut pe mulţi din cei care sunt subliniaţi aici, pe Ion

Vatamaniuc, de taifasul căruia m-am bucurat, pe Vasile Marciuc pe care-l

vedeam seara cu trompeta la subsuoară, cântând până noaptea târziu aşezat

pe un trunchi în marginea codrului, pe energica Paraschiva şi bătrânul

sculptor în lemn Dumitru Bocicu, pe Nataliţa care e tot mai rezervată, pe

vânătorul Ion Husarciuc, la zarea lămpii căruia am auzit multe istorii

cinegetice, bucurându-mă de ospitalitatea nevestei Paraschiva, nelipsită din

bucătăria nunţilor; despre apropierea de părintele Casian Bucescu nici nu

am loc pentru a scrie destul aici. L-am cunoscut şi pe Constantin Ţinu

Mihailescu, chiar când voia să doneze o bucată de pământ pentru ctitorirea

unui schit, şi pe Constantin Roteliuc, braconier, cântăreţ la armonică, pe

Avram, Glicheria şi Traian, pe Vasile Zaremba şi pe omonimul său,

paznicul Traian, pe Nicolae Bodnărescu, mare meşter, cantor şi neîntrecut

în măscări, o bucurie a copilăriei mele; şi pe Ioniţă, un om statornic în

convingeri, distrus de comunism, adânc marcat, cu chip de călugăr rătăcit,

şi pe „savantul" I. Chiraş, şi pe Nicu Senegeac, şi pe Toader Mihailescu,

veşnic zâmbitor, pe Nicolae Bujanovschi şi pe Toader Chiraş, şi pe Traian

Brăilean, un om distins, cu chip de icoană. Dar şi din familiile altor

„haiduci" mi-am apropiat prieteneşte pe Vladimir Macoveiciuc şi pe Elena,

sora sa, pe Gheorghe Motrescu, fratele celebrului Vasile Motrescu, pe

rudele lui Constantin Cenuşă ori ale lui Cosma Pătrăuceanu. L-am cunoscut

şi pe... gazetarul Gv. Bujdei, pe căpitanul jurist Ioan D. Popescu şi pe mulţi

alţii care se ivesc pe parcursul acestui volum de spovedanii.

Am inserat în cuprinsul fluxului epic şi nume reprezentative din viaţa

culturală şi eclesială, personalităţi excepţionale care au îndurat suferinţe

fără precedent în închisorile noastre deschisa generos pentru a decima

credinţa şi mintea, fiinţa românească.

„Omul, acest golf al întâlnirilor între cer şi mormânt, această

speranţă a eternităţii, acest cuib cosmic al dragostei eterne, această nuntă

între eternitate şi efemer" (Ioan Alexandru), în spaţiul românesc nu a avut

de suferit mai puţin decât în alte puncte ale planetei. „O, oameni ai

adevărului superb! O, eroi ai sacrificiului anonim!", exclamă academicianul

prelat Anania, rostind sentenţios: „Pe cei care au murit în închisori trebuie

să-i ştim pe toţi şi de ei va trebui să ne aducem aminte.", bine cunoscând

toţi că „în spatele fiecărui lacăt sălăşluieşte frica".

Cartea nu beneficiază de o bibliografie; pentru demersul propus,

excesul de trimiteri părându-mi-se incomod, dacă nu snob; textul, nu de

puţine ori pândit de incoerenţă ori prolixitate nu ar fi suportat numeroase

titluri revelatoare pentru epoca evocată, care ar fi însemnat o mică

bibliotecă.

Desigur, o lucrare de acest fel, dincolo de nenumăratele nopţi şi zile

de travaliu, pe care numai autorul le va şti, nu putea intra în tipar decât prin

sprijinul unor generoşi oameni pentru care Cartea a rămas încă în rosturile

ei sublime. Solidaritatea unor tineri din străinătate, trăind şi muncind acolo

pentru o vreme, m-a emoţionat peste puterea cuvintelor; pilduitoare

înţelegere am avut şi din partea unor slujitori ai Bisericii, a unor intelectuali

verticali, a unor persoane care mi-au demonstrat că magnetismul prieteniei

funcţionează şi în acest timp al discreditărilor şi vanităţilor de toate

nuanţele.

„între iadul deznădejdii şi iadul resemnării" (Siluan), când „violetul

şi albastrul sunt culorile vidului absolut" (Florenski), zic împreună cu

Savatie Baştovoi: „e timpul să ne înomenim şi noi, cum a făcut-o odinioară

Dumnezeu, şi să pornim în căutarea aproapelui pierdut", căci „nu-i nici un

eroism în a mărturisi atunci când nu există pericolul morţii", în neştiinţă,

fără a gândi că „nostalgia lumii e nostalgia conştiinţei". (C. G. Jung).

Iată o carte încheiată. „Anii tuturor drumeţiilor fără întoarcere" (G.

Uscătescu) pentru cei evocaţi au intrat aici, „până la strigarea trâmbiţelor de

apoi, pe somnul oaselor" (B. V. Anania), până când voalul morţii va fi dat

deoparte de pe chipul lumii (Iez. 33.14). Ce mai avem? Amintirile! Cei mai

mulţi, după o expresie din Anatolie Paniş, „avem la dispoziţie lagărul cel

intim. Nu mai mâncăm bătaie, dar ne bate soarta". Afirmaţia este

îndreptăţită desigur în bună parte, pentru că încă şi acum prea mulţi nu au

rezolvată dilema lui Leon Bloy: „Nu se ştie cine dă şi cine primeşte", „între

munţii de orgoliu" (Leon Dănăilă) ai veacului dezumanizat prin

desacralizare. Mulţi nu ştiu nimic despre acele vremuri, ignorându-le,

neprezentând interes, după cum nu prezintă interes nici pentru prezentul

imediat; pentru mulţi Istoria este doar un relicvariu închis între pereţii

intangibili ai unui muzeu, un cimitir cu inscripţii şterse, bun doar pentru cei

care, altceva bun nu ştiu să facă decât să-şi schimbe dioptriile în asceza

bibliotecilor.

în acest timp al secularizărilor şi al pierderii identităţilor, nu sunt

prea multe minţi să spună şi să aibă convingeri ca Unamuno: „Eclesiastul

este punctul maxim la care poate ajunge raţiunea. El este prin urmare una

dintre cele mai bune pregătiri pentru a primi credinţa" şi nici dispuşi la

experienţa golgotică a Iubirii în care doar „Creştinismul este o şcoală a

fericirii" (Steinhardt), căci, „a te bucura este cel mai greu lucru din lume",

cum aprecia poetul imnelor, Ioan Alexandru.

Ştiu că nu vor fi mulţi cei cuceriţi de vetustele „poveşti cu haiduci" şi

puşcăriaşi de elită şi că celor care au întreţinut suferinţa - vai cât de mulţi

încă printre noi! - le face bine această indiferenţă, protejându-i, liniştindu-le

minţile bolnave, subconştientul răvăşit de coşmaruri, dacă nu zilnic, sigur

în ceasul morţii. Aceştia ar dori ca jumătate din lume să sufere de cumplită

uitare, de boala Alzheimer, supăraţi pe Fullton şi Monitz că experimentele

lor nu au continuat în închisori, prin lobotomie ajungându -se la paralizia

amintirilor, adică ceva mai departe decât prin „încercarea de a schimba

codul etnogenetic." (Petre Ţuţea) prin tortură şi reeducare.

„Statuile, monumentele şi lăcaşurile de odihnă ale eroilor şi

martirilor neamului sunt pentru trupul ţării ca şi icoanele în casele noastre",

scria Nicolae lorga.

Nimic nu ne cer aceştia, dar nu înseamnă că necerându-ne, nimic

nu-i de făcut pentru Luptători; să le arătăm recunoştinţă, să le atingem

îndureratele armuri cu inimă luminată şi îndatorată, e un semn necesar,

unificator, obligatoriu.

Constantin Hrehor