FUGARUL
Gv.V.: Exact. Suntem în
incandescenţă... În cele ce urmează ar trebui
să fac referire la un personaj care are un pronunţat relief
în biografia mea -
Vasile
Marciuc...
C.H.: E un personaj
pitoresc, fireşte. Eram încă în anii copilăriei
când, în amurg, până noaptea târziu, i-am auzit cântecele
risipite pe măguri
şi văi, trompeta pe care îşi spunea povestea vieţii după ce
a venit din
închisoare...
Gv.V.: Voi reveni, aici
capitolul e mai dens. Până acolo, ca să nu
treacă în uitare, voi sublinia un alt episod legat de un
personaj eroic. E
vorba de Vladimir
Macoveiciuc şi de grupul său care a activat
până în
1946. Istoricul şi documentaristul Adrian Brişcă spune
despre Macoveiciuc,
succint şi exact, că era „recunoscut ca cel mai de temut
dintre partizanii
care au luptat în munţii Bucovinei împotriva ocupanţilor
sovietici, precum
şi a cozilor de topor care s-au pus în slujba lor". Şi
are dreptate, Vladimir
Macoveiciuc a fost un autentic patriot şi nu poate lipsi
din catalogul eroilor
Bucovinei. Ambuscada organizată în poiana Haciungului Mare,
prin care a
distrus statul major al unei divizii ruse şti, faptă pentru
care a fost răsplătit
cu medaliile „Virtutea militară", „Bărbăţie şi
credinţă" şi „Crucea de fier"
(20 iunie 1944), activitatea sa în uniformă de locotenent
în rezistenţa
anticomunistă, după 1945, lupta cu trădătorii conduşi de
trogloditul Simion
Tudose, suferinţele pricinuite de arestarea familiei, de
chinuirea soţiei şi a
fiului Victor, obligat să-şi strige disperat tatăl prin
păduri, confruntarea cu
trădătorii Arcadie Şumlanschi şi Toader Brăileanu pe care
îi pedepseşte
cumplit, dar mai cu seamă cu ipocritul Alexandru Scripa,
plutonierul, şeful
postului de jandarmi, iar peste toate acestea moartea sa,
au dat dreptul
personajului la istorie şi legendă. Voi aminti, cu mare
respect pentru
memoria acestui exemplar bărbat, doar câteva secvenţe
finale: Vladimir,
urmărit de Siguranţă şi N.K.V.D., el şi câţiva dintre
prietenii lui au fost
judecaţi, în contumacie, de Curtea Marţială, la Iaşi.
Vladimir, atras de
locurile dragi, având garanţii de multă vreme din partea
plutonierului
Scripa că nu i se va întâmpla nimic rău, a participat, în
casa surorii lui,
Minodora Sandu din Vicovu de Jos, la o întâlnire de
familie. Casa este
lângă biserica satului Vicov. Jandarmii, în timpul nopţii,
au înconjurat casa,
iar dimineaţa, în zi de iulie, era atunci 8 iulie, în 1946,
au atacat fără nici o
somaţie. Cei din casă au răspuns cu foc; atunci, un
sergent, Mihai Cimbru,
urcat pe casă, a stropit cu petrol şindrila, iar vâlvătaia
de foc a cuprins
lemnăria. Ca să-i deruteze pe trădători, fiul lui Vladimir,
Silvestru (1926-
1969), a ieşit afară şi a spus că se predă, în acelaşi
timp, Vladimir a aruncat
o grenadă fumigenă şi, prin dâra de fum, a început să fugă
spre gară. Dar
mai era un trădător pe care nu-l intuise, chiar
„ocrotitorul" lui, Scripa, în
turla clopotniţei. De acolo, cu arma întinsă, a reuşit să-l
împuşte într-un
picior. Vladimir nu a găsit o soluţie salvatoare, a scos
pistolul şi s-a
împuşcat în tâmplă, căzând pe o movilă de pietriş pe
marginea şoselei care
leagă Putna de Rădăuţi. S-a chinuit o vreme, sub rânjetul
odios al
căpitanului Popescu, şeful Siguranţei, însoţit de alte
canalii, sosite în grabă.
Avea doar 41 de ani. A fost înmormântat în pământul satului
Vicovu de
Jos. Recomand pentru lectură în legătură cu acest episod,
dar şi pentru a se
vedea ce tratament inuman era în închisorile comuniste,
cartea fostului
condamnat politic, juristul Vasile Lazăr din Rădăuţii
Sucevei, „Şase ani în
infern", Editura Marineasa, Timişoara, 2000.
Acum, după ce am subliniat
personalitatea lui Vladimir
Macoveiciuc, mă întorc la episodul pe care la început am
dorit să-l descriu,
o întâmplare din 1945. În Suceviţa trăia un oarecare Toader
Brăileanu, om
cu caracter discutabil - avea la activ o crimă urâtă, l-a
ucis pe Ilie Senegeac,
în căruţă, pe câmp. După ce şi-a ispăşit pedeapsa în
puşcărie, în '44, şi-a
luat nevasta, care era originară din Volovăţ, şi, părăsind
Voievodeasa, s-a
retras în munţi, spre Putna. Aici s-a întâlnit cu Macoveiciuc
şi a fost primit
în grup. De reţinut ar fi că, după 23 august 1944, mulţi
dintre luptătorii din
munţi s-au întors acasă; unii au fost arestaţi, alţii au
rămas liberi, alţii, ca să
li se piardă urma, au plecat pe şantiere şi s-au întors mai
târziu.
în Suceviţa mai era la vremea aceea un alt om cam de
aceeaşi
calitate, Arcadie Şumlanschi, slab de înger, fără virtuţi
bărbăteşti. Pe acesta
l-a racolat Siguranţa din Rădăuţi, fâcându-i promisiuni că
va fi avansat, că
va avea bani şi trai boieresc dacă îl va prinde pe
Macoveiciuc. Era un om
slab la trup şi la minte, încât e de mirare că
„organele" îşi puteau pune
nădejdi într-un asemenea ins, când Macoveiciuc era un super
-om, de-o rară
inteligenţă şi curaj! Şumlanschi şi-a dat seama că nu are
calităţi pentru o
asemenea acţiune şi, întâlnindu-l pe Brăilean, i-a propus
lui să încerce.
Labil şi amator de aventură, fără căpătâi, Brăilean a
acceptat târgul,
văzându-se deja... general, făcut de mai marii zilei.
Şumlanschi l-a
prezentat şefilor Siguranţei şi aceştia au jubilat că aveau
în teren doi agenţi
credincioşi pe urmele partizanului temut. Brăileanu a
trimis o scrisoare lui
Vladimir, prin sora acestuia de la Vicov, spunând că este
urmărit şi că
libertatea îi este ameninţată, rugându-l să-l primească în
grup. Macoveiciuc
i-a răspuns:
- Măi cumetre (îi zicea aşa fiindcă în timp ce Brăileanu
sta în munţi,
soţia i-a născut un copil pe care i l-a botezat Vladimir),
am mâncat amândoi
o pâine şi ştii cât de amară e pâinea în sihăstriile
munţilor. De ce nu-ţi vezi
de treabă? De ce vrei să-ţi găuresc pielea? Te rog
prieteneşte, lasă-ne aşa
cum suntem şi vezi-ţi de rostul dumitale."
Dar Brăilean nu a ascultat, ştia ce plan are de împlinit, a
insistat,
motivând că este urmărit. A spus la Siguranţă că
Macoveiciuc are îndoieli
şi-l refuză. Atunci, şacalii Puterii au apelat la un
simulacru ca să atragă
încrederea lui Vladimir faţă de cei doi. Într-o duminică,
jandarmii au
început să tragă pe uliţele Suceviţei, pe uliţe, în
marginea pădurilor. Toată
lumea ştia că Brăilean şi Şumlanschi sunt sub urmărire şi
s-a crezut că
împuşcăturile sunt asupra lor şi că au scăpat, fugind în
codru.
Pentru Macoveiciuc însă, stratagema
era copilărească. Nu l-a
convins. S-a recurs la un alt şiretlic, într-o altă
duminică, pe uliţele
Vicovului, când gospodari tineri şi vârstnici, flăcăi şi
fete roiesc la ceasurile
amiezii, cei doi, legaţi cu sârmă ghimpată, plini de noroi,
murdari, zăcuţi
prin păduri, treceau în văzul lumii sub escortă. S-a spus
că au fost prinşi în
pădurea Hardic şi duşi la post. Seara, scena cu cei doi
„prinşi" s-a repetat;
s-a dus vestea din gură în gură că cei doi, plini de
funingine, au evadat prin
coşul de la soba poliţiei şi că se trăgeau gloanţe după ei.
Cu toate acestea,
bandiţii au scăpat... Macoveiciuc ştia despre toate acestea
de la vicovenii
săi, dar nu a văzut nici în această scenă destul adevăr ca
să-i cucerească
inima.
Se apropia Crăciunul anului 1945. Din nou scrisori de la
cei doi, din
nou refuz din partea lui Vladimir. Cei doi însă nu au
astâmpăr, găsesc o
nouă cale de abordare, merg la sora lui Macoveiciuc, în
Vicov, şi îi spun:
- Uite ce te rugăm pe dumneata: spune-i lui Vladimir că e
aici
cumătrul lui, Toader. Te rog, numai o singură dată vreau să
vorbesc cu el.
Spune-i că vreau să petrecem Crăciunul împreună, că destul
suntem
chinuiţi, fugari prin păduri... Şi eu, şi tovarăşul meu
Şumlanschi ne
descurcăm foarte greu; bine ar fi să petrecem Crăciunul
împreună, negreşit
voi aduce eu tot ce trebuie, carne, făină, rachiu..."
Macoveiciuc a venit înainte de sărbători la sora sa şi,
aceasta, bucuroasă de
revedere, i-a transmis dorinţa cumătrului Toader.
- Ce i-ai spus?" - se încruntă el, prevăzător.
- I-am spus că îţi voi comunica ce mi-ai zis şi la data
când vor veni
vor lua răspunsul după cum îmi vei spune...
- Bine, dragă soră, voi veni la data de ei hotărâtă, dar nu
voi sta de
vorbă cu ei. Să le spui că ai vorbit cu mine, că sunt de
acord cu petrecerea
de Crăciun, dar să nu aducă nimic." Sora a înţeles şi
Vladimir le-a spus
confraţilor că la respectiva dată va fi acasă. A avut o
înţelegere cu sora sa,
să-l tăinuiască, şi, înspre ziua întâlnirii, s-a ascuns sub
pat. Sora a primit
instrucţiunile:
- Stai de vorbă cu ei, spune-le ce am hotărât şi fă-ţi drum
la treburile
gospodăriei. Ei vor veni seara, îi laşi în casă ca pe nişte
urmăriţi, să-şi
spună păsurile."
Vladimir intui că cei doi vor vorbi câte ceva în taină,
ştiindu-se
singuri. Şi aşa a fost. Brăilean, frecându-şi mâinile,
înjurând, a zis:
- Ne-a căzut. Bun. Să te abţii să bei... La miezul nopţii,
când voi fi
lângă uşă, voi spune că ies afară să mă uşurez; tu să nu
stai mult şi să mă
urmezi. Dăm grenade pe geam şi ce vom prinde viu, viu va
fi, iar ce va fi
mort, mort va fi... Generali ne fac, bă!
- Aşa, aşa, răspunse încântat de plan Şumlanschi.
Macoveiciuc, sub pat, şi-a zis în
sine: „Generali vă fac eu, nu
securiştii!" A venit Minodora, sora, după ce a rânduit
gospodăria.
- Domnule Brăilean, să vă dau ceva de mâncare...
- Dacă ai, e tare bine, suntem tare flămânzi, urmăriţi cum
ştiţi, în
necaz, se maimuţăreau trădătorii. Au mâncat şi au plecat.
Vladimir a ieşit
din ascunzătoare şi i-a zis Minodorei:
- Sora mea, bine ai lucrat, bine ai făcut. Uite ce au
vorbit ei...
- Vai de mine! Aşa ceva?
- Da, eu ţi-am spus că ăştia nu-s curaţi.
- Bată-i Dumnezeu să-i bată!
- Lasă, că-i batem noi până i-o bate Dumnezeu! Faci colaci
şi
cumperi rachiu, cum ţi-am spus; eu îţi voi aduce carne şi
vom face
Crăciunul împreună şi Anul Nou... Şi vor fi şi cei doi,
desigur.
- Dar ai spus că au vorbit aşa şi aşa... -Aşa cum spun eu!
- Bine, a conchis sora. Vladimir a plecat la ai lui şi le-a
spus toată
întâmplarea; se uitau unul la altul miraţi, aşteptând să
vadă ce hotărâre se
pronunţă.
- Nu-i nimica, hotărârea vom lua-o după aceea... Totul e să
ne
întâlnim, să petrecem. Când ei vor vrea să iasă afară, îi
voi reţine, pentru că
ştiu pentru ce vor să iasă.
La momentul aşteptat s-au întâlnit, s-au sărutat ca nişte
prieteni
adevăraţi, legaţi şi pătrunşi de aceeaşi suferinţă. Toader
Brăilean era peste
măsură de fericit, bucuros că îi va reuşi planul. Au
mâncat, au băut cu
măsură şi, spre ceasul al doisprezecelea, Toader s-a tras
către uşă, motivând
că merge „să dea drumul la apă", să urineze. Cei doi,
trebuie precizat, erau
echipaţi ca partizanii, aveau pistoale şi grenade.
Macoveiciuc, rezemat de
uşă, punându-i mâna pe umăr, i-a zis:
- Cumetre, nu da drumul la apă afară, dă-i drumul aici.
- Ei, cum se poate, aici? ripostă Brăilean.
- Da, da, lasă! Dă drumul aici, iar dacă vrei să ieşi
afară, lasă
grenadele, nu le arunca prin geam...
- Ce-i vorba asta? întrebă surprins.
- Aşa cum spun eu! rosti scurt Vladimir, punându-i mâna,
strâns, pe
braţ. Ce ţi-am spus eu cumetre, dumneatale? Să-ţi vezi de
treabă, să fii
cinstit dacă nu vrei să-ţi găurim pielea...
- Da, da ce-i vorba asta? bolborosi încurcat Brăilean. Eu,
dacă vreţi
ne primiţi, dacă nu, nu... Ne vom chinui cum vom putea sau,
dacă nu, ne
vom preda...
Macoveiciuc, privindu-i dispreţuitor, dar şi cu milă, căci
ştia prea
bine că-s victimele minciunii, le-a răspuns:
- Lăsaţi, că nici nu vă veţi preda, nici nu vă veţi chinui.
Vom pune
capăt suferinţelor voastre.
Petrecerea, atât cât mai putea fi
petrecere în acele condiţii, a
continuat. Cei doi trădători au fost legaţi şi au petrecut
sărbătoarea lângă
toţi ceilalţi. Li s-a dat din bunătăţile ospăţului, iar
după festin i-au dus în
pădure, trecând printr-o poiană, pe lângă un stog, pe lângă
o luncă. Ger de
ianuarie. Anul 1946. Cei doi au fost dezbrăcaţi şi legaţi
de un copac,
suferind gerul astfel, o noapte întreagă. Dimineaţa au fost
legaţi de un fag
căzut şi tăiaţi în bucăţi cu topoarele. Li s-a tras în faţă
şi câte o rafală de
gloanţe, apoi au fost ascunşi, cu tot cu haine, sub un
stog. După o vreme,
un flăcău, feciorul proprietarului acelei poieni, înso ţit
de tatăl său, pentru că
se isprăvea nutreţul din şură, a ajuns la stog. A oprit
sania, a văzut în jurul
stogului o mulţime de urme de bocanci. Privind mai atent, a
văzut şi o
haină. A tras-o, a văzut o mână, l-a strigat pe tatăl său,
speriat, îngrozit.
în sat nu se mai auzise de mult timp nimic despre Brăilean
şi
Şumlanschi; unii ziceau că-s prinşi, alţii că-s împuşcaţi.
În sfârşit, toţi
credeau că-s dispăruţi, şi cei din Rădăuţi, şi cei din
Vicov. Cei doi, tatăl şi
fiul cu sania, ştiau câte ceva despre perechea amintită,
astfel că, aflându-se
într-o împrejurare sinistră, au hotărât:
- Uite ce, măi băiete, nu luăm fân. Mergem acasă,
repede-repede.
Au anunţat postul de poliţie din Vicov. Telefonul a
informat Rădăuţii
şi procurorul, împreună cu comandantul poliţiei, Popescu,
şi alţi însoţitori,
conduşi de omul care le-a furnizat informaţia, au ajuns la
stog. Olenici,
şeful, care era comunist, şi-a făcut cruce, căci nu mai
văzuse în nici o
anchetă un spectacol atât de macabru. Cadavrele au fost
coborâte cu sania
şi li s-a făcut autopsia. A fost chemat Vasile Brăilean şi
întrebat:
- îl recunoşti, e fratele dumitale?
- Nu-l cunosc", a zis uimit. Feţele celor doi erau
ciuruite de gloanţe.
După un timp de analiză, Vasile a recunoscut că este
fratele său, Toader. Şi,
întocmai, o femeie mărunţică, sora lui Arcadie, care se
vaită: „Fratele meu!
Fratele meu!". Au fost îngropaţi sub un gard, în
cimitirul din Vicov, unde,
în '46, avea să fie înmormântat şi temerarul Vladimir
Macoveiciuc, cel
care, după legile nescrise ale lumii, şi-a dat viaţa pentru
demnitate, dar a şi
pedepsit fără milă trădarea...
C.H.: Pe Vladimir
Macoveiciuc l-aţi cunoscut?
Gv.V.: Nu l-am cunoscut.
Eu am venit în '49, el a fost lichidat în
'46...
C.H.: Dar pe cine aţi
cunoscut?
Gv.V.: Pe Pătrăuceanu -
nu, pe Cenuşă - nu, pe Vasile Motrescu l-am
cunoscut bine. E un capitol de valoare din biografia mea şi
în cuprinsul
acestui dialog care va deveni, după cum aţi hotărât Dvs., o
carte... Dar, dacă
îmi este permis, voi creiona şi chipurile celor doi. Constantin Cenuşă era
din Putna (n. 1911), a fost muncitor forestier şi pădurar,
în timp ce ajuta pe
consăteni să se evacueze în păduri, doi locuitori l-au
denunţat la autorităţile
româno-germane că are legături cu ruşii sovietici. Vladimir
Macoveiciuc a
depus garanţie pentru el şi, astfel, internat din nou într-un
spital, după un
vechi accident, este încadrat în grupul de partizani al lui
Vladimir Tironiac.
Era un luptător brav, se bucura de conferirea decoraţiilor
„Virtutea
Militară" şi „Crucea de Fier". A fost arestat, a
evadat de la Securitate şi s-a
apropiat de Vasile Motrescu, apoi de Cosma Pătrăuceanu. S-a
predat în
1951, la 30 august, după ce a fost condamnat în contumacie
de două ori.
După ani de muncă silnică, a fost eliberat în 1964. A fost
găsit spânzurat
după numai trei zile de la eliberare. Nimeni nu a dezlegat
misterul acestei
dispariţii.
Celălalt prieten al lui Constantin Cenuşă (căruia i se mai
spunea
Costan ori Buzalincă), Cosma Pătrăuceanu (n. 1909),
era din comuna
Straja, judeţul Rădăuţi, acum judeţul Suceava. A fost
prezent pe frontul de
răsărit ca infanterist, apoi în artileria antiaeriană, în
1940 a beneficiat de o
graţiere, fiind acuzat că a asasinat o evreică. Urmărit şi
socotit drept
criminal de război, a luat drumul codrului, înarmat, a
intrat mai întâi în
legătură cu Constantin Gherman, apoi cu Cenuşă, din '50.
S-a predat alături
de prietenul său Cenuşă, în aceeaşi zi, 30 august 1951.
Condamnarea sa
însuma nu mai puţin de... douăzeci şi doi de ani de
închisoare. A trăit în
libertate din '59, până în 10 iunie 1992, la Rădăuţi.
Sigur că ştiu încă multe amănunte pe care nu le vom mai
consemna,
după cum, bineînţeles, multe nu le am la îndemână pentru că
memoria nu-i
totdeauna activă şi selectivă. Şi mă gândesc la câţiva
membri din familia lui
Vasile Motrescu: la Gheorghe (n. 1924), suferind, cu
invaliditate de gradul
II, la Victor Macoveiciuc (n. 1928), fiul lui Vladimir, un
om deosebit de
politicos şi moral, până nu demult şofer de autobuz, la
Autobaza Rădăuţi, la
Rusu Arhip, din grupul lui Vladimir, eliberat de la Dej în
'64, la Grigore
Zaremba, voluntar în grupul fratelui meu Ion Vatamaniuc, la
atâ ţia şi
atâţia...
C.H.: Era păcat să nu
înscriem aceste pagini. Acum să ne vorbiţi
despre ce anunţaţi anterior...
Gv.V.: Am amintit câteva
acţiuni principale înfăptuite în combinaţia
cu fraţii Chiraş. În multe feluri am activat împreună. Am
provocat anumite
sabotaje - am demontat un motor de tractor, am năruit o
stivă de buşteni -cu
scopul de a întârzia curgerea materialului lemnos de la
Dorneşti la ruşi: câte
optsprezece tone de cherestea în douăzeci şi patru de ore;
am avut diverse
ciocniri cu Securitatea, cu un anume ecou.
între timp a fugit şi Vasile Marciuc (1917-1976) din sediul
Securităţii din Rădăuţi. Ulterior am aflat că a fost gazda
principală pentru
fraţii Chiraş. Vestea arestării ne-a adus-o, spre mirarea
lui Ion, fratele
Gheorghe. Vasile Marciuc era un om înalt, foarte, foarte
calm, dar şi
hotărât. A fost pe front în Rusia, de unde a venit cu
câteva decoraţii. Era
luptător de precizie pe tancul.