ÎNFĂŢIŞAREA

Gv.V.: Până a da contur altor întâmplări, e absolut necesar să pun în

relief un nume absolut celebru - Vasile Motrescu (1920-1958)!

Iată cum intră acest om excepţional în epopeea pe care o punem în

pagină. Eram împreună cu Gheorghe şi Ion Chiraş, Mateienii, lângă care

s-a adăugat Vasile Marciuc. Stăm împreună mai mult în Obcina Putnei,

spre Solca şi spre Gura Humorului. De la această obcină până la graniţa

rusească, pe linia Putna-Brodina-Brodioara, lucra grupul de partizani

condus de Constantin Cenuşă, în nucleul căruia activau Vasile Motrescu şi

Cozma Pătrăuceanu. Aceşti bărbaţi erau în exerciţiu încă din 1944. Au

luptat în grupul lui Vladimir Macoveiciuc. Ulterior a apărut grupul lui

Cenuşă. Evenimentul pe care vreau să-l comunic, cu sinceritate, se

consuma în 1953, în arealul munţilor. Nu ştiu nici acum cauza, dar, Vasile

Motrescu, despre care voi vorbi pe larg, după un interval de peste zece ani,

din '44 până în '53, bolnav, sătul de anii de retragere, a trimis o scrisoare

Securităţii:

„Domnule căpitan, dacă eu mă predau, care este soarta mea?" Am

înţeles chiar de la el, într-o anumită circumstanţă, că a apelat la acest mod

de abordare numai pentru ca să-şi salveze familia. Poate fi plauzibilă

afirmaţia lui. Vasile avea doi copii, George şi Sofia, şi mai cu seamă că cei

trei fraţi, mai ales Gheorghe, erau extraordinar de terorizaţi, tracasaţi şi

chinuiţi. Arestaţi mereu, să-l dea pe fratele lor. Nici soţia lui nu putea ieşi

nicăieri, căci o lua Securitatea şi o bătea, o chinuia pentru bărbatul ei. El,

hotărât, într-o seară, a luat un rucsac cu carne de căprior şi a mers ziua

mare spre casa lui, să lase carnea la copii şi să depună la post puşca. În

plină zi nu a trecut niciodată prin locul acela. Nişte miliţieni i-au ieşit

înainte, l-au somat şi l-au dus la post. O făceau pe eroii că l-au prins pe

Motrescu. Dar el îşi bătea joc de ei, râzând.

- Domnilor, de ce spuneţi treaba asta? Am trecut eu vreodată ziua

printr-acest loc? E pentru prima dată; eu nu ştiam că dumneavoastră faceţi

pândă aici. Eu am venit fără frică, am scris că mă predau...

La scrisoare i s-a răspuns scurt: „Vasile, dai arma şi eşti liber. Vei

ieşi la pensie, vei fi liber.”

Dar Securitatea a înţeles că el vrea să rămână cu familia, nu să fie în

corpul ei de lucru. Atunci, căpitanul Cârnu l-a luat şi l-a dus cu el la

Rădăuţi.

- Vasile, noi trebuie să-ţi dovedim că ce vorbim este adevărat. Noi nu

suntem aşa cum vorbeşte populaţia. Noi avem cuvânt şi uite ce e: te duci

acasă, la familia ta.

Este adevărat că Motrescu a venit acasă. Dar aici e o altă chestie:

Motrescu n-a fost decât nadă pentru ceilalţi confraţi, să se predea şi ei.

Acuma-i întrebarea: a ştiut sau n-a ştiut Motrescu de scopul Securităţii? Eu

nu ştiu. Deşi am stat mult timp cu Motrescu, el nu ne -a spus treaba asta. Eu

nu ştiu dacă Motrescu a ştiut sau nu. Dar cert este că soţia lui Cenuşă, care

ţinea extraordinar de mult la Constantin, soţul ei, pe care l-a cunoscut la

Cernăuţi, când era servitoare la nişte familii înstărite, a dorit ca alesul ei să

părăsească munţii. Şi i-a şi spus:

- Costică, Vasile Motrescu e liber, s-a predat, e bine să te predai şi tu.

- El nu poate fi liber, femeie. El e păzit acasă. Chiar dacă îl vezi

dimineaţa şi seara, nu-i liber...

într-o zi a îndrăznit Maria să-l viziteze pe Vasile şi să-l întrebe:

- Dumneata, domnule Vasile, eşti liber?

- Cum vezi, i-a răspuns cu subînţeles Motrescu.

Deşi aparent era liber, adevărul era de partea lui Cenuşă, Vasile era

într-o continuă supraveghere. Şi era mereu întrebat la post dacă a avut sau

nu legătură cu Cenuşă sau cu Pătrăuceanu. Vasile era foarte diplomat, când

avea ceva de vorbit părăsea casa. Îşi lua coasa în spate şi vorbea acolo cu

cei ce îi puneau întrebări speciale. Aşa mi-a vorbit şi mie:

- Am mers la coasă, cu ceva mâncare la mine. Am bătut coasa, am

mâncat, am tras câteva brazde şi un pui de somn. Apoi iarăşi am tras la

coasă şi pe seară am coborât fluierând la vale. Nu ştiu dacă am fost urmărit,

dacă a stat cineva în pândă, dacă am fost păzit, oricum, nimeni nu mi-a ieşit

înainte. Ştiu că nu după mult timp şi Cosma şi Constantin au trimis scrisori,

întrebând Securitatea: dacă ne predăm, care e soarta noastră? La care, se

înţelege, numai un singur răspuns se putea primi - libertatea. S-a căzut de

acord asupra unei zile anume şi, aproape de fabrica de sticlă din Putna,

apăru o maşină. Un căpitan şi şoferul, neînarmaţi. Cei doi, Cenuşă şi

Pătrăuceanu, au coborât cu armele în mâini, li s -a deschis portiera, au intrat

în maşină şi au ajuns la Rădăuţi. Au predat armele, în noaptea următoare a

fost ridicat şi Vasile Motrescu.

- Bine, bravo băieţi, bine aţi făcut, le-au spus perverşii din sediul

Securităţii; aveţi libertatea, dar trebuie să daţi declaraţie să vedem şi noi pe

unde aţi fost, ce aţi făcut, la stâni, la cabane, de unde v-aţi procurat

alimente. Să ne spuneţi pe unde e banda lui Vatamaniuc...

S-au aflat atunci zeci de oameni cinstiţi care i-au sprijinit cu

mâncare. A avut loc procesul, şi-a intrat în atribuţiuni Tribunalul mare de la

Iaşi. Constantin Cenuşă - muncă silnică pe viaţă, Pătrăuceanu - doisprezece

ani muncă silnică, Motrescu - doisprezece ani muncă silnică! Asta era

libertatea promisă de Securitate! O sută de oameni într-un proces de două

luni, cercetări, anchete vreo şase-opt luni... Ştiu că morarul Ghebler din

zona Neamţului a primit doi ani pentru că a dat haiducilor un sac de faină;

se dădeau pedepse grele pentru oricine...

C.H.: Cum a pătruns controversatul Vasile Motrescu în grupul

Dumneavoastră? Am înţeles că, deşi avea un nume cu rezonanţă, în jurul

său erau prezente numeroase suspiciuni...

Gv.V.: Da, e un capitol de maximă importanţă care impune un contur

ferm, reliefat special, în 1954, Vasile Motrescu apare în munţi, în

Bucovina; ceilalţi doi, ispăşeau închisoarea. Iată de ce a trebuit să spun cum

s-au predat toţi pe rând, cum au fost condamnaţi, ca să mă opresc aici. Lui

Motrescu nimeni nu-i da o bucăţică de pâine. Era socotit omul Securităţii.

Securitatea, ca să dea credibilitate şi mai mare acestui zvon, acestei

convingeri a oamenilor, l-a chemat pe fratele meu Ion şi i-a spus:

- Voi vreţi să-i vedeţi pe fraţii voştri?

Fratele meu Ionică, un om foarte, foarte versat, obişnuit cu

capcanele, arestat de ruşi, condamnat de Securitate, se uita aiurea.

- Nu te uita mă, nu te uita, măi Vatamaniuc, că încă nu-s aici, dar

i-om aduce îndată. Dacă vreţi să-i vedeţi vii, duceţi-vă şi le spuneţi să se

predea, că noi l-am lăsat liber pe Motrescu. Noi nu ascundem nimic. Altfel,

îi coborâm morţi în curând, dacă nu se predau. Să nu ne faceţi pe noi

criminali, cum ne fac fraţii lui Săvuleţ; suntem criminali că i-am împuşcat

feciorul? Dacă se preda, nu-l împuşcam. Aşa, nu s-a predat şi a ajuns pe

maşină şi l-am arătat lumii; aşa îi vom arăta şi pe ei, morţi în maşină. Din

cauza voastră, voi îi omorâţi, nu noi! Voi îi alimentaţi, în loc să îi sfătuiţi să

se predea!

- Nu ştiu, domnule căpitan, nu ştiu nimic. Dac-aş şti, eu i-aş aduce

aici! le-a răspuns Ionică.

- Taci din gură. Eu nu te cred. Asta ţi-am spus, acum du-te acasă...

Şi gata. A venit fratele acasă şi ştiţi c-a prins? Fratele meu Ionică a

făcut un consiliu de familie, m-a chemat la cumnatul Avram, unde

mergeam des după alimente pentru că eram mai în siguranţă acolo; în curte

era şi fiul-său Costan, care avea copii. Nu erau bănuiţi, stăteam într-o

cămară ascuns două-trei zile, luam alimentele, după care ieşeam pe un

geam din spate. M-a chemat fratele Ion acolo; a luat parte şi cumnatul

Gheorghe, la care la fel mergeam adesea, şi mi-a spus aşa:

- Măi, dacă voi nu-l împuşcaţi pe Motrescu, la noi nu mai aveţi ce

căuta.

C.H.: Era o strategie întoarsă...

Gv.V.: Foarte hotărât!

- ... Nu mai aveţi ce căuta, pentru că el este sigur moartea voastră.

Voi ajungeţi în mâinile Securităţii, iar noi suntem în pericol. Aşa că, din

acest moment, până nu-l împuşcaţi pe Motrescu, la mine nu veniţi.

Desigur, Motrescu era la noi, în mâinile noastre. Cum s-a întâmplat?

Având în vedere faptul că în comuna Suceviţa se înăsprise foarte mult

supravegherea gazdelor noastre şi eram din ce în ce mai strâmtorăţi şi în

pericol, eu am luat o măsură de siguranţă: să-mi recrutez un om nou,

nebănuit până acum, fără nici un fel de legătură pe care, în cazul că mi se

va tăia şi ultima speranţă, să-l pot apela. Cine a fost acela? Irimie Cazacu,

zis Pichioiu. N-am fost niciodată până atunci la el, dar aşa cum v-am spus,

când stăm zile şi nopţi, analizând pe fiecare din comuna Suceviţa de zeci de

ori, am ajuns şi la Irimie Cazacu. Şi l-am trecut acolo în mintea noastră ca

pe un posibil sprijin la vreme de necaz.

C.H.: De rezervă...

Gv.V.: Aşa că de data asta eu m-am dus la el într-o duminică noapte,

în anul 1954, spre toamnă; începuse boncănitul cerbilor. Asta înseamnă

septembrie. M-am dus la Irimie, am bătut în geam. A ieşit, m-a luat în casă,

m-a recunoscut; el era bun prieten cu Ionică, cu fratele, foarte buni prieteni.

- Bade Irimie, eu am venit la mata pentru un lucru. Nu trebuie să-mi

dai nimic, eu am acum încă sprijin de la cineva, dar în cazul că voi fi

strâmtorat şi vor fi arestaţi fraţii, cumnaţii, vei putea mata să mă ajuţi? Nu e

nici un secret faptul că fraţii Chiraş, Mateienii, sunt fugiţi din comună şi

sunt cu mine...

- Gavriluţă, ştiu. Ştiu că sunteţi toţi şi te asigur oricând, să nu ai nici

o grijă. Vă dau tot ce aveţi nevoie.

Mi-a dat şi-am mâncat. Tuturor eu le ceream lapte. Acest aliment

nu-l aveam în munţi; eram sătul de cartofi, de fasole, dar de lapte nu. Mi-a

dat o strachină cu lapte şi am vrut să plec.

- Nu pleci, Gavrile, îmi zice.

- Am de unde lua alimente, să nu-ţi faci probleme, îmi este destulă

asigurarea pe care mi-ai făcut-o pentru viitor.

- Nu, nu, nu. Nu-ţi dau nimic în seara asta. Vreau să vorbim doar

ceva. Stai aici, nu mai merge după alimente, sunt cele de trebuinţă la mine.

Uite ce, mâine e luni - eu lucrez la Bercheza, între Câmpu şi Bâtca

Corbului, înspre Obcina Putnei. Peste o săptămână să vii acolo, eu lucrez

împreună cu cei doi nepoţi ai mei. De ei însă să te fereşti. Dimineaţa, spre

ora opt, eu voi fi acolo. Iţi aduc mălai, fasole, cartofi, pun în căruţă şi vă

aduc. Ştii că eu sunt prieten cu Ion Chiraş... Ne întâlnim în Subcâmpuri..."

L-am ascultat cu atenţie. Mi-am zis: „Oare nu mă atrage într-o cursă?" îmi

era frică de şantaj. Aşa a fost atras în cursă fratele meu Nicolae, pe care

nu-l vizitam; el fiind cu slujbă în armată, a fost slab în faţa jocurilor

securiştilor şi a predat câteva gazde, deschizând practic lanţul arestărilor...

Am mers la locul stabilit de Ieremie Cazacu. M-am aşezat într-o

gropiţă, învelit în pătură; am vegheat cu străşnicie zona de la miezul nopţii

până spre zori. Nu am auzit nimic suspect, nici în stânga, nici în d reapta.

Deodată am auzit: dur, dur, dur - venea căruţa. A oprit, stăteam atent,

încordat. Copiii s-au dus în pădure. Am aruncat un ciot de lemn lângă

colibă. Ieremie era lângă căruţă, a tresărit şi s-a îndreptat spre deal, pe

coasta pădurii, înspre mine. M-am ridicat din gropiţă şi el, râzând, mi-a

întins mâna şi s-a aşezat lângă mine. Mi-a zis: - Ai venit?

- Am venit de azi noapte...

- Uite, aici lucrez eu. Am adus tot ce vă trebuie, dar mai stai un pic.

Când am auzit „mai stai un pic", am intrat iarăşi în griji. „Ce vrea să

însemne vorba aceasta? Nu aveam la ce sta, eu nu eram forestier, eram

fugar. Oare nu-i pe undeva un lup pus pentru supraveghere?" - mi-am zis şi

simţeam că-mi plesnesc nervii. Am rămas. La un moment dat am auzit în

spate, pe deal, o ţăcănitură ca un plesnet de vreasc şi am întors capul. Am

văzut că vine un om, neştiind pe moment cine e. Am împietrit.

Necunoscutul avea puşca în mână; nu mă observă, dar Ieremie, familiar, îi

ieşi înainte. Se cunoşteau, nu venea cu frică, ci cu siguranţă. Omul acela era

Vasile Motrescu! Mie, Vasile nu mi-a spus că îl ştia pe Ieremie, nu mi-a

pomenit că Ieremie l-a salvat până acum. Se ştiau din timpul evacuării,

când ruşii jefuiau căruţele şi vitele oamenilor, în pădurile din jurul

Botoşanilor, a Dorohoiului. Ieremie a salvat doi cai, Motrescu a salvat două

vaci, îi unea necazul, necazul i-a împrietenit. Au făcut un schimb de

animale; cu calul primit de la Ieremie, Vasile a adus materiale pentru

construirea caselor, mulţumindu-şi copiii. Vasile îl vizita în fiecare an, la

hramul Suceviţei. Iată, aşadar, de unde se ştiau.

Cum spuneam, Motrescu i-a dat un semnal lui Ieremie şi după ce

şi-au dat mâna priveau împrejurimile. I-a spus Ieremie ceva şi eu am

înţeles. M-am ridicat din gropiţă şi am venit la ei. Vasile s-a repezit la

mine, m-a îmbrăţişat, ştiind prea bine că eu sunt acela care nu sunt de acord

cu împuşcarea lui. Era un om foarte inteligent, intuitiv şi deductiv, însă

avea şi un mare defect - nu putea sta singur. Oricum, a fost un excepţional

partizan, nu pot să-l descriu, atât de complexă i-a fost personalitatea!

Cum am subliniat, fiind un personaj controversat, dubios în libertatea

mascată pe care i-au acordat-o slujbaşii Securităţii, Vasile Motrescu era

obligat să umble flămând şi amărât, evitat şi de vicovenii lui şi de alţii, mai

străini, din alte locuri. Hălăduia prin păduri ca un lup singuratic, fără un

colţ de pâine în traistă, îndrăznind să ceară câte o gură de mâncare doar de

la muncitorii forestieri când le auzea topoarele în pădure. Evita vicovenii şi

putnenii, căuta mai mult oamenii din Suceviţa. Irimie Cazacu a fost

salvarea lui, câteva luni nu a trebuit să apeleze la nimeni altcineva. Avea o

colibiţă peste vârf, sub Bâtca Corbului, trecea Obcina Mare, se întâlnea cu

Ieremie şi se retrăgeau la colibă. Vasile îi ducea vânat în schimbul altor

produse. Deseori îi spusese prietenului: „Bade Ieremie, eu mor, nu mai pot

trăi în singurătate. Ori mor, ori mă predau... Dar nu mă pot preda, căci

Securitatea mă face bucăţele!

Ştia Motrescu câtă făţărnicie e în supuşii comunismului. Când i s-a

dat drumul în munţi, cu scopul de a aduce servicii Securităţii, fiind bine

cotat, observându-i-se calităţile deosebite, când agenţii au considerat că

l-au câştigat de partea lor, i-au spus:

- Vasile, nu faci un ceas de închisoare. Uite, te facem ofiţer, te

trimitem în misiune cu o echipă de-a noastră: Cu Nelu, Costică şi Mitică.

în realitate, aceştia erau inspectorul Goian, căpitanul Păsărică şi încă

unul. „Mergi în munţii Făgăraşului, dumneata eşti expert, noi avem echipa

asta acolo, vă veţi întâlni cu ea, cu partizanii făgărăşeni."

Vasile a replicat:

- Domnule căpitan, dar eu m-am predat. Vreţi să mă împuşte

bandiţii? Dumneavoastră ne-aţi condamnat o dată şi nu v-aţi respectat

cuvântul. Ne-aţi spus: predaţi armele şi aveţi libertatea... Eu, de un an de

zile, nici soţia, nici copiii nu mi-am văzut. Sunt în captivitate la

dumneavoastră, chiar dacă mi se aduceau prăjituri şi mâncare, cât vream şi

ce vream, la Bucureşti, la Interne.

- Vasile, vei avea după aceea libertatea. După ce termini acţiunea în

Făgăraşi, tu pleci acasă.

- Da, da. Cum să plec acasă? Ceilalţi în închisoare şi eu acasă. Ce vor

zice oamenii din comună?

- Băi, Vasile, dar aceia stau în închisoare până vii tu acasă. Nu-i

ţinem mult, îi trimitem şi pe ei. Când vii tu şi ei vor fi liberi..."

în munţii Făgăraşului Vasile Motrescu era trimis ca să lichideze

grupul de partizani condus de Ion Gavrilă-Ogoranu.

-Bine...", se învoi.

Aşa ajunge Vasile Motrescu în munţii Făgăraşului, cu echipa pe care

am pomenit-o. E lungă povestea şi bine cunoscută. Eu sunt prieten la ora

asta cu Ion Gavrilă Ogoranu, fostul comandant al grupului de partizani

făgărăşeni. A povestit şi s-au filmat toate aceste lucruri. Să spun care a fost

momentul şi care a fost aranjamentul de a se întâlni grupul de securişti cu

grupul de partizani. Securiştii travestiţi, se dădeau drept partizani, veniţi din

munţii Vrancei, unde Securitatea şi-a băgat colţii, dispersându-i şi

omorându-i. Scăpaţi, aceştia nu puteau supravieţui decât dacă erau ajutaţi

de cineva; au auzit că în munţii Făgăraşului sunt partizani mulţi şi că

aceştia i-ar ajuta. Acesta era grupul de „partizani" din munţii Vrancei -

mi-a spus apăsat Motrescu.

Eu, fiindcă am făcut o şcoală militară, având noţiuni de justiţie, eram

perfect edificat asupra tuturor acestor lucruri. Ştiam că trebuie şi suferinţă

şi renunţare la foarte multe lucruri pentru a atinge un ideal. Suspectam

absolut orice, ştiam că se recurge deseori la şantaj. Prin şantaj au fost prinşi

unii în pădure, la braconaj. Celui văzut în asemenea împrejurări i se spunea:

„Mori în închisoare patru ani sau ne joci rolul. Laşi puşca aici, te duci acasă

şi noi îţi dăm permis de puşcă legal, dar joci rolul, umbli pe urma

bandiţilor." în loc de condamnare, trebuie să spun, unul a primit permis de

puşcă şi umbla după noi, jucând perfect rolul încredinţat...

Grupul trimis s-a întâlnit cu partizanii fagărăşeni. În mijlocul lui era

Motrescu. Grupul de securişti a recurs la următoarea stratagemă: a lăsat pe

unul din formaţie într-o cabană, pe motiv că-i bolnav, ceilalţi au mers la

locul de întâlnire. Au spus:

- Hai să mergem la cabană, că avem acolo un tovarăş, foarte bolnav,

să-l luăm şi pe el. Fraţilor, ne pare bine că ne-am întâlnit. În momentul

când treceau pârâul pe o punte, Motrescu a rămas mai în urmă şi a îmboldit

cu un băţ pe unul dintre partizani şi a spus: „Securitatea, fraţilor, trădătorii

neamului!". S-a făcut rumoare, partizanii au sărit pe cei doi, unul a sărit şi

pe el. Atunci el a spus:

- Staţi, fraţilor! Ei sunt securişti, eu sunt partizan, mă numesc

Motrescu, m-au prins, m-au şantajat să vin cu ei aici, dar eu vă spun cine

sunt. Dar, atenţie, la cabană au automate! Sigur nu vor trage, căci ei văd că

mergem cu toţii.

într-adevăr, toţi au mers la cabană - au stat deoparte securiştii,

deoparte partizanii, foarte atenţi. Gavrilă Ogoranu întrebă:

- Vasile, cine sunt dumnealor?"

Vasile a început aşa:

- Păi, să vezi, eu sunt bucovinean, am fost partizan... N-a apucat a

spune că cei veniţi sunt securişti şi, ascultându-l pe Vasile unde bate,

imediat au sărit să pună mâna pe automate. Au sărit partizanii, le-au luat

automatele şi un sac de merinde cu grenade. I-au legat şi s-au dus pe munte

cu ei. Nu vă spun ce s-a mai întâmplat. Cert este că ei au fost împuşcaţi toţi,

iar Vasile Motrescu a stat trei zile cu ei. Partizanii fagărăşeni l-au lăsat cu

nişte bagaje sub un brad.

- Vasile, stai aici. Noi mergem într-un loc să luăm nişte bagaje,

venim aici apoi plecăm."

Ogoranu mi-a spus: „Când am venit acolo, am găsit puşca rezemată

de brad, bocancii jos şi Vasile - nicăieri. Am strigat, am stat pe acolo.

Securiştii au recunoscut că aveau opt grupuri prinse în felul acesta, pe la

Baia de Aramă, prin Munţii Vrancei, peste tot.

Acum, Motrescu, în cămaşă şi izmana, s-a izbit de stânci, s-a umplut

de sânge şi, aşa, plin de lovituri, s-a predat la un post de miliţie. Ajuns

acolo, a spus:

- Anunţaţi Bucureştiul, eu sunt Vasile Motrescu, ne-au prins bandiţii

şi ne-au bătut. Uitaţi în ce hal sunt. Imediat au sosit acolo oamenii

Securităţii, alarmaţi.

- Vasile, ce s-a întâmplat?

- Un bătrân ne-a pus în legătură cu partizanii şi, în momentul când

ne-au zărit, au sărit pe noi, ne-au legat la ochi şi trei zile ne-au bătut. Eu

le-am pupat opincile şi i-am rugat să-mi lase viaţa, că am soţie şi copii

acasă, într-o zi, m-au dezbrăcat şi mi-au spus: «Du-te şi spune-le bandiţilor

care te-au trimis să mai trimită şi pe alţii după noi, că vor avea aceeaşi

soartă!»

- Dar unde-s Costică, Nelu şi Mitică?

- Nu ştiu. Eu am auzit într-o noapte două focuri de puşcă...

- A, vrei să spui că i-au împuşcat?

- Am auzit întâi vorbind ceva despre un urs. Aşa că nu ştiu în ce au

tras. Nu ştiu nimic.

Securiştii l-au ţinut aşa un timp, stăteau miraţi, scriau.

- Aţi trimis patru bandiţi după noi, trădătorii neamului, v-au trimis pe

unul înapoi să vă spună ce-au păţit. Nu mai trimiteţi şi alţii. Aşa procedează

bandiţii - rosti foarte marcat bravul partizan. Ne-aţi promis libertatea şi nu

vă respectaţi cuvântul!

Discuţia a avut loc la Ministerul de Interne. Securi ştii i-au propus lui

Vasile un alt traseu:

- Vasile, am hotărât să pleci în Bucovina, după banda lui Gavril

Vatamaniuc.

- Cum, domnule căpitan - era atunci căpitan Cârnu -, „cei din munţi

ştiu că eu sunt arestat şi condamnat, cum apar eu acolo, plus că Cenuşă şi

Cozma sunt în închisoare?

- Vasile, un moment. Tu te duci, cobori la orice post de mili ţie şi iei

alimente. N-ai nevoie să te vadă lumea. Cunoşti regiunea. Cauţi să-i

găseşti. Nu-i prinzi tu. Că, în Făgăraşi, noi am procedat greşit. Cobori la un

post de miliţie, anunţi şi venim noi, îi încercuim şi îi prindem."

Astfel Motrescu a ajuns aici: le-a trimis o scrisoare de adio şi le-a

spus aşa: „Dacă aţi crezut voi că eu, ţăranul V. Motrescu, voi lua mâine

poimâine parte la crimele comise de voi în cutare şi în cutare loc, v-aţi

înşelat. Criminali şi trădători, aţi vândut ţara Rusiei..." După scrisoarea de

adio, Securitatea a chemat-o pe Maria, soţia lui:

- Mărie, ce are Vasile, a înnebunit?

- Nu ştiu. El a spus că a venit într-o permisie şi când a plecat a spus

că se prezintă la dumneavoastră. Nu ştiu nimic de el.

- Când vine Vasile îi spuneţi să ne caute, că nu are nimeni nimic cu

el. Să vină să stea acasă, că noi n-avem treabă cu el. Vrea să ne facă jocul,

bine, nu, la revedere.

Vasile ştia ce a făcut în Făgăraşi. Cum să vină acasă? Dar nimeni din

sat nu ştia isprava lui Vasile. Toţi ştiau doar atât: Vasile a fost condamnat,

aceia sunt în închisoare, iar el este aici. Fiind totalmente suspect, rudele

mele au spus că: „trebuie împuşcat".

C.H.: Tot ce ne spuneţi despre episodul din Făgăraşi, e într-adevăr

excelent ilustrat de către Ion Gavrilă-Ogoranu în paginile dense din

memoriile sale, întâlnirea fiind relatată sub numele „Băţul de corn".

Gv.V.: în acele împrejurări l-a găsit pe Irimie. Vasile i s-a plâns de

foame, dar şi că ucigaşii îi vor sufletul.

- Am auzit că aici sunt partizani.

- Sunt, Vasile. Dar sunt extraordinar de tainici. Nu prea îi vede

lumea. Sunt ca nişte oameni invizibili, care apar şi dispar şi nu ştie nimeni

nimic de ei. Intră în pământ...

- Cum fac bade Irimie să mă întâlnesc cu ei?

- Uite, Vasile, când va fi o zi senină senină, să nu fie ceaţă, eu am să

vin aici sus, să mă întâlnesc cu tine.

A stat multe zile în vârful acela şi se tot uita pe cer, aşa cum se

priveşte la apărarea antiaeriană. Se uita pe cer, aşteptând clipa, revelaţia.

într-o zi, după-masă, spre seară, era lacrimă cerul, de o claritate

extraordinară.

- Vasile, vino încoace. Vezi vârfurile acelea? Peste Suceviţa, peste

Şoarecu? Şi i-a arătat Chinul Mare şi Chinul Mic. În regiunea aceea ar

putea fi ei.

Să vedeţi ce înseamnă omul pădurii! Cu Irimie n-am vorbit niciodată.

Irimie nu ştia de noi nici un pic. Şi totuşi a intuit că acolo e posibil să stăm

noi, pentru că, braconier fiind, el ştia locurile tainice care se pretează pentru

o astfel de viaţă.

- Acolo e posibil să trăiască ei. Mai e şi Fundul Mărului, Fundul

Ruştii, Fundul Drăguşinului. Pot să fie peste Obcină, în zona Niculenilor.

Sau dincolo, peste Dragoşa...

Şi-a luat Vasile mâncare pentru o săptămână, ceaunaşul, mălai,

cartofi, fasole şi de la Bercheza a trecut la Rusca, de la Rusca în Mărul, de

la Mărul în Drăguşinul, apoi peste Drăguşinul la Şoarecu, cu orientare de

partizan versat; a făcut ocolul acesta şi a ajuns la Chinu. A umblat pe acolo

roată-roată. Nimic. Era spre sfârşitul săptămânii. Avea puţine alimente. A

ajuns într-o seară sub un brad mare, stufos. Şi-a zis: aici am să stau noaptea

asta. În caz că plouă am bradul de apărare şi fac un focuşor; pârâul e acolo,

iau apă şi fac o mămăligă. Când privi în jos, văzu un băţ nu mai gros decât

chibritul, înfipt în pământ. El se uită la băţ, îl cercetă. Un băţ, dacă era

nelalocul lui, îl suspectam. Băţul ăsta nu se înfige dacă pică din copac, că-i

uşor. Asta-i mână de om. Dar cu ce scop? A luat băţul, l-a examinat, se

vedea că a fost rupt şi înfipt acolo. S-a uitat împrejur şi a scormonit acolo.

Când a dat acele bradului la o parte a văzut că pământul e afânat, nu e tasat.

A mai scobit şi a găsi sticla cu cartuşe. Gheorghe Chiraş a pus sticla acolo

şi a înfipt băţul; după acest reper ar fi nimerit locul, în miez de noapte,

smoală putea să fie. Motrescu a găsit băţul, a găsit sticla. Venea de la

Putna, de la şaizeci kilometri, ocoli într-un teren necunoscut şi a găsit sticla

cu cartuşe în pământ! Vă închipuiţi ce instincte aveau oamenii muntelui?

Când a găsit el sticla nu mai era nevoie de altă dovadă că noi suntem prin

apropiere. A căutat mai amănunţit, făcând cercuri foarte strânse. Mai la

vale, pe marginea pârâului, a găsit bordeiul nostru. Am spus că era spre

toamnă. Am făcut bordeiul şi ne-am dus după alimente, să fim bine

aprovizionaţi peste iarnă.

Drumul era foarte lung de acolo până în sat, evitam anumite puncte

periculoase, anumite locuri de trecere. Făceam ocoluri mari prin desişuri,

pe unde circulau mistreţii, în comună am stat vreo trei zile. Vasile Motrescu

s-a instalat în bordei; noaptea îşi făcea mămăligă...

Aşadar, Vasile ne-a găsit bordeiul. S-a instalat ca vulpea în vizuina

bursucilor; s-a dus şi a împuşcat un căprior, mălai a mai găsit acolo; suferea

însă de o mare nelinişte. Zi şi noapte nu dormea. Nu ştia cum se va

întâmpla întâlnirea cu proprietarii. Noi, când plecam de la bordei,

camuflam intrarea, plantam un brăduleţ verde pe bordei, brăduleţi împrejur,

multe semne. Era imposibil să intre cineva şi să nu dărâme unul din

semnele care le puneam noi, să nu le deranjeze de la locul lor.

Am venit. De la distanţa de o sută-două sute de metri, după ce i-am

lăsat pe fraţii Chiraş cu rucsacele, fără greutate la mine, liber pentru

acţiune, am mers să controlez semnele. Într-un loc, am văzut că cele două

paie pe care le-am legat eu de o parte şi de alta sunt rupte. Vasile a făcut

între timp explorări în jurul bordeiului. Toate cele cinci semne le-a mişcat

de la locul lor, fără a le da importanţă. M-am dus dincolo. Şi pânza de

păianjen era ruptă; eu n-o rupeam, o lăsam întotdeauna acolo, căci era un

indiciu. După ce treceam printr-un alt loc, cu ai mei, puneam la loc

semnele. Dincolo, cetina pe care am aplecat-o eu nu mai era la locul ei, era

tot aplecată, dar nu era unde am pus-o noi. Luând-o în piept, creanga s-a

dat la o parte şi n-a mai venit la locul ei. Era pericol. Am mers la ai mei şi

le-am spus:

- La bordei a intrat cineva.

C.H.: Era ziua de-acuma, nu?

Gv.V.: Spre seară. Am plecat noaptea din comuna Suceviţa, am

călătorit, ne-am odihnit, am stat toată ziua sub greutate. Spre după-masă, pe

la patru, am ajuns. Ai mei s-au alarmat. Am păşit atenţi spre bordei.

Bănuiam că e cineva. Ne-am zis: nu intrăm. Facem o pândă, trebuie să iasă

intrusul. La noapte trebuie să iasă afară. Am auzit la un moment dat, de la

vale, „plisc!", în faţa bordeiului. Ne-am dat după o tufă şi am văzut un om.

Puşca era jos, strângea nişte vreascuri de aprins focul, surcele de brad,

mărunţişuri. Ne uitam şi nu-l cunoşteam; pe Motrescu îl ştiam doar din

spuse...

C.H.: Extraordinar...

Gv.V.: Descris, el este. Înalt, brunet, cu puşca jos. Am ieşit şi l-am

somat. El a ridicat mâinile.

„Vino la deal, la noi!" Eram la şapte-opt metri. Acolo erau brăduleţi,

desiş. A venit. A lăsat puşca acolo. Ne-am dus, am luat puşca şi l-am băgat

în bordei. Ne-am luat pe rând rucsacele. Acum a avut loc şedinţa în familie:

să-l împuşcăm pe Motrescu. Informaţiile care le aveam despre Motrescu

toate concluzionau că este trădător. Pe cumnatul Gheorghe, la care trăgeau

nişte vicoveni, cu boii, venind luni şi plecând sâmbătă acasă, lucrători în

pădure, l-am întrebat ce fel de oameni sunt, căci vreau să vorbesc cu ei, să

iau informaţii despre Motrescu. Am ieşit într-o zi la ei, sâmbătă seara, când

se pregăteau să plece acasă şi i-am întrebat - unul se numea Gavril şi unul

Toader, tată şi fiu, Gavril Hriţcan era bătrânul, Toader Hriţcan era feciorul:

- Bade Gavril, uite cine sunt eu. Am o rugăminte la dumneavoastră,

vreau un lucru să-mi spuneţi, vă rog foarte mult, că-i vorba de vieţile

oamenilor. Spuneţi-mi ce situaţie este Motrescu? Ce ştiţi dumneavoastră, că

sunteţi vicoveni? Am mai stat de vorbă şi cu alţi vicoveni - am zis aiurea -

şi cei mai mulţi mi-au spus că n-au încredere în el...

- Eu stau în apropiere de el, îmi răspunde Gavril Hriţcan. Nu ştiu ce

să vă spun, dar ceea ce ştiu vă spun. Soţia mea merge ziua să ia din păpuşoi

frunză de sfeclă, câte un bostan, să dăm la animale, la vietăţi. Şi găseşte

urmă de bocanc, de cizmă, în porumb la mine. Şi mai ales pe un anumit loc,

aproape că e potecă bătută spre casa lui Motrescu, a tatălui lui...

Atunci, m-am întrebat: „Dacă-i omul Securităţii, cum s-a lansat

vorba, de ce se fac pânde la casa lui, de ce-o ameninţă pe Maria, soţia lui?

Dar nici ce spune Vasile Motrescu nu poate fi crezut!”

Nu ştiam deocamdată care e situaţia acestui om extraordinar de dur,

cu o răutate pe care i-a însămânţat-o comunismul, în închisoare, în lagăr, în

prizonierat. Decizia din „consiliul de familie" mi s -a părut pripită. „De ce

să-l împuşcăm, poate nu-i trădător?" Oricum, clipele au început să se

precipite. Dar eu mi-am amintit de lecţiile de la şcoala de poliţie judiciară,

când profesorul Praporgescu de la „Carmen Sylva" ne-a spus:

- Domnilor, veţi fi puşi în situaţii deosebit de complicate, să cercetaţi

cazuri deosebit de încurcate. Să ştiţi că adevărul nu este uşor de găsit. Cu

răbdare, să suspectaţi orice mic amănunt care vă poate duce pe o pistă cu

totul alta decât cea reală, orice aparentă dovadă care poate duce pe o pistă

falsă. Să ştiţi un lucru: mai bine să fie zece vinovaţi în libertate, decât un

nevinovat în închisoare!"

Acest lucru mi-a intrat în sânge, în creier şi nu puteam accepta. De

aceea, şi acum, orice aud, chiar dacă e împotriva mea, eu primesc cu

rezervă. Oricând realitatea poate să fie alta. Nu dau ascultare zvonurilor,

tuturor cuvintelor pe care le aud. Ştiu că adevărul poate fi în cu totul altă

parte. Şi de data aceasta, aplicând preceptul marelui profesor de Cod penal,

am îndrăznit şi am zis:

- Frate Ionică, eu n-am dovezi cum că Vasile este omul lor. Ce

vorbeşte lumea nu-i literă de Evanghelie. N-am dovezi că ceea ce se spune

despre Motrescu este adevărat. Dar ştiu un lucru: ce spune Securitatea

niciodată nu face doi bani. Şi vă întreb pe dumneavoastră: dacă e omul lor,

de ce ar veni să se divulge, când toţi se feresc de el? Nu sunt de acord. Nu

pun preţ pe nimic, nici pe ce spun oamenii, nici pe ce spune Vasile

Motrescu şi nici pe ce spune Securitatea...

- Atunci ce să facem, Gavrile, cu el?

- Ce să faceţi, mă întrebaţi? Să nu ne grăbim...

Stăteam la sfat acolo, în faţa bordeiului, afară; puşca lui Vasile era la

noi, armamentul, la noi. N-avea ce ne face. El a simţit că e în pericol. Mi-a

spus mai târziu. Rămăsese în picioare, în seara aceea, hotărârea să fie

împuşcat. Ca să scăpăm de el, căci nu puteam merge după alimente...

- Ce facem, îl luăm cu noi?" întrebară sfioşi fraţii.

Le-am spus astfel:

- Fraţilor, lăsaţi-mă un moment, să-mi iau raniţa, automatul, să-mi

iau ceva alimente pentru o zi-două. Să fiu singur, căci singurătatea, pentru

mine, este mană cerească.

îmi trebuia linişte. Deseori fugeam de ai mei şi stăm câte o

săptămână, două retras, puteam să mă rog lui Dumnezeu în tihnă. Trăiam

intens rugăciunea, extrem de apropiat de ceea ce trebuie să fii când te

apropii de Dumnezeu. Simţeam o siguranţă extraordinară când eram singur.

Nimeni nu făcea zgomot după mine, nimeni nu vorbea, nu auzeam, auzeam

numai şoapte, animalele nevinovate din jurul meu. Stăteam adăpostit atât

de bine, încât căprioarele se jucau deasupra mea..., şi jderii, şi cerbii, lupii

şi râşii...

Am zis către fraţii mei îndoielnici:

- ...îmi iau ce este al meu şi după ce trec peste obcină, puteţi să-l

împuşcaţi, eu nu vreau să aud zgomotul puştii."

Când au auzit fraţii aceste cuvinte, oarecum intrigaţi şi neputincioşi

fără prezenţa mea, au zis:

- Bine, Gavrile, stai un pic, dar tu ce spui, îi dăm drumul? El ne-a

descoperit. Ce facem? Ne săpăm alt bordei, în altă parte?

- Nu, uite ce facem, îi dăm puşca, îi dăm cartuşele, îl ţinem desculţ

şi-i dăm drumul...

L-am chemat afară. El sigur a crezut că l-am chemat să-l împuşcăm.

- Vasile, i-am zis, dumneata ştii cum a murit Toader Brăilean? Ştii!

Ştii cum a murit Şumlanschi? Ştii! Acesta-i preţul trădătorilor. Nu ştiu ce

hram porţi dumneata. Nu ştim, nu avem de unde. Noi suntem aici ceea ce

vezi. Ce spui dumneata credem şi nu prea." Apoi i-am spus:

- Eşti partizan vechi şi ştii bine că un partizan adevărat nu moare.

Dar dacă încalcă regulile sfinte ale tagmei, îl împuşcă bandiţii. Dacă însă e

corect, trăieşte mult şi bine. Avem o rugăminte la dumneata, ia-ţi puşca,

ia-ţi cartuşele şi Dumnezeu să te ajute! Obcina Putnei să nu o treci, înspre

Suceviţa. Dacă te întâlnim, te împuşcăm, asta ţi-o spunem deschis. Oamenii

noştri, braconierii, te vor vedea şi te vor împuşca sigur. Eşti foarte

suspectat... Noi suntem partizani, nu ocolim, o spunem limpede. Dumneata

spui că eşti partizan, dar oamenii ştiu că dumneata ai trădat grupul Cenuşă

şi eşti în munţi după noi. Se spune că eşti omul Securităţii şi sigur vei fi

împuşcat. Asta e hotărârea oamenilor...

A pus privirea în pământ, foarte abătut, încurcat de gânduri.

C.H.: Din descripţiile Dvs., reiese că Motrescu, dincolo de bărbăţia

lui de fier şi de faptele lui parcă decupate din legendă, era un personaj

tragic.

Gv.V.: Era. El este unul dintre exponenţii dramei româneşti din acel

timp, un om cu un destin deloc comun...

C.H.: Câţi ani aveaţi atunci când exprimaţi poziţii atât de ferme, de

adevărat lider încercat? Cu o maturitate de invidiat...

Gv.V.: Aveam 25 de ani. Aveam experienţă, e drept...

C.H.: Vă mai amintiţi - ca să ne întoarcem la acelaşi moment de

înaltă tensiune - când l-aţi reperat pe „suspect" la bordei, ce replici au făcut

dialogul?

Gv.V: Prima dată: „Cine eşti dumneata?" După ce s-a legitimat că

este Vasile Motrescu, l-am întrebat: „Cine te-a adus aici?" A răspuns că

singur a reperat bordeiul, apoi l-am întrebat cum a ajuns în Bucovina,

despre condamnare şi despre alte crâmpeie de viaţă... El, după ce l-am

anchetat foarte strâns, cu întrebări scurte, ne-a spus:

- Oameni buni, eu ce spun adevăr este, dumneavoastră puteţi crede

ce ştiţi. Eu acesta sunt, dumneavoastră aceştia sunteţi. Dacă puteţi să mă

ajutaţi, să mă salvaţi, bine, dacă nu, Dumnezeu să vă călăuzească. V-am

spus totul, altceva eu nu vă pot spune. Minciuna nu convinge, eu vă spun

adevărul.

Mă întorc la Ieremie Cazacu. El m-a rugat insistent să-l primesc pe

Vasile Motrescu, garantând pentru integritatea sa. Motrescu, la întâlnirea

mijlocită de Ieremie, s-a arătat foarte bucuros de prezenţa mea. Irimie, un

zdrahon de doi metri, ne-a luat sub câte un braţ şi ne-a spus ca un tată:

- Măi fraţilor, vă rog staţi împreună, vă rog în numele lui Dumnezeu.

Ieremie avea foarte multă milă faţă de Motrescu, căci Motrescu i se plângea

deseori că stă singur şi nu ştie ce să mai facă. Vă rog în numele lui

Dumnezeu, staţi împreună, că e mult mai bine. Eu vă voi ajuta cu tot ce vă

va trebui, eu lucrez în pădure cu căruţa şi vă voi aduce de toate.

- Bine. Vedem noi ce facem, spun eu.

- Acum staţi să plece băieţii, să-i trimit după lemne la deal, căci

avem de făcut cărbuni.

A adus mâncarea, am mâncat, ne-a dat mălai, cartofi şi fasole şi cu

aceste provizii, cu Motrescu, am plecat spre colibiţa lui. În drum spre

colibiţă, Vasile îmi zice:

- Gavriluţă, am toată încrederea în tine, căci am văzut atunci când am

fost la voi cine eşti. Hai pe aici să-ţi arăt ceva.

Am intrat într-un zmeuriş care nu mai avea fructe, în lăstăriş era

imposibil să se intre fără zgomot.

- Cum intrăm pe aici, făcând zgomot?, întreb eu cu o anumită grijă.

- Hai, că nu departe am să-ţi arăt ceva... Aici am rezerva de la

făgărăşeni. Într-o cutie de lemn erau depozitate, puţin mălai, fasole şi

puţină brânză, brânză bătută într-un borcan. Pentru două săptămâni aveam

hrana asigurată acolo. „Şi acum hai la colibă", mi-a zis. Şi am trecut spre

colibiţa lui, o colibiţă pentru un singur om.

C.H.: Suspiciunile dumneavoastră s-au terminat după ce l-aţi eliberat

sau, pe drum, pe cărare, tot vă gândeaţi că poate fi un pericol?

Gv.V.: Total grija nu s-a spulberat, dar am mers aşa, ca într-un fel de

junglă necunoscută, cu suspiciunea că la orice pas s-ar putea ivi pericolul.

Vă închipuiţi, ca într-un teren necunoscut, plin de primejdie. Am ajuns la

colibiţă. De bucurie, m-a pupat de două-trei ori. Era acum un om la locul

lui. Avea cu cine vorbi, nu era singur. Imediat a lăsat puşca, s-a apucat şi a

mărit colibiţa, a făcut-o să încăpem amândoi. Avea carne la colibă, într-un

izvor. Mi-a spus că în urmă cu două săptămâni a tras într-un cerb, că aici, la

deal, este o sărătură unde vin cerbii şi căprioarele să lingă pământul umed,

unde a pus sare pădurarul Bujanovschi. El a făcut o pândă acolo, căci a

văzut urmă şi a tras într-un cerb şi, în timp ce-l urmărea pe dâra de sânge, sa

întâlnit cu Bujanovschi. Acesta a fost somat şi imediat a cedat. Avea

puşca la el, a spus că este paznicul de vânătoare din regiune. „N-am nimic

împotriva dumneavoastră, am auzit puşca şi am venit aici", a zis Nicolae

Bujanovschi. A stat de vorbă cu el. I-a spus cine e; că are colibiţă aici nu i-a

spus, Doamne fereşte. Asta s-a întâmplat mult mai la deal, în desiş. Cerbul

se îndrepta spre Putna, Vasile a tras pe fugă şi l-a rănit. I-a zis astfel

pădurarului: „Eu am o rugăminte la dumneata. Dacă vrei, mâine-poimâine

vino aici şi dacă găsesc cerbul, te aştept. Fac la noapte un foc, frig ceva,

mănânc şi te aştept. Să vii aici, vreau să-ţi dau şi matale o bucată din el,

căci eu ce să fac cu atâta carne? Şi-i păcat să o lăsăm aici." Peste două zile

a venit Bujanovschi. I-a dat o bucată de carne, din pulpa dinapoi, macră; a

stat de vorbă cu el şi i-a cerut nişte cartuşe. Bujanovschi i-a zis: „Aveam

ceva pe acasă, dar nu ştiu. Trebuie să le caut. O fi ruginite, că de mult le-am

pus undeva...”

După ce mi-a spus Motrescu acestea, m-a întrebat ce fel de om este

paznicul. Eu i-am spus: „Bujanovschi are comportamentul unui om

deosebit de bun, dar este suspectat că este foarte maleabil. Oricând s-ar

putea să joace vreun rol. Nu este un om pe care să te bazezi, deşi este, cum

am zis, bun. Are un cuvânt care îţi merge la inimă, dar în probleme

complicate nu ştii în ce parte poate oscila." Bujanovschi a venit a doua zi,

Vasile i-a dat carnea, a plecat promiţându-i că-i va da cartuşe. Cândva i-am

spus lui Bujanovschi că am să dau pe la el într-o noapte. Ajuns la el,

noaptea, i-am spus:

- Mi-a vorbit Motrescu că s-a întâlnit odată cu dumneata şi că i-ai

promis nişte cartuşe. Poţi să mi le dai?

- Da, Gavriluţă, dar nu ştiu dacă mai sunt de folos.

Mi-a dat câteva cartuşe Marhiner, altfel de cum avea Motrescu,

destul de ruginite. Oferta putea fi suspectată! Mi se dă ceva numai pentru a

se ţine legătura cu mine. Oare să mă folosesc?, am întrebat. Mi-a zis:

- Mai dai pe la mine, mai... Acum n-am nimica, aşa, cu ce să te ajut,

dar...

Era o încurcătură. S-a scuzat că nu-mi poate da, dar mi-a zis să mai

dau pe la el. Mă lămuream că vrea să mă ţină agăţat. Am mers la Motrescu,

i-am spus că am fost pe la Bujanovschi, că mi-a dat cartuşele. Într-o altă

împrejurare am mers cu Motrescu la vânătoare, la Putna; am împuşcat un

cerb, chiar după ce am jupuit victima, prin octombrie, l-am întâlnit pe Ilie

Albu. Era în 1954... Cum a fost?

Am auzit un strigăt. Ne-am alarmat. Cine să fie, pentru că în

regiunea aceea nu era lucrare forestieră? Era toamna, nu erau fructe de

pădure, ce om s-a rătăcit pe aici? Eram în cumpăna apelor, aproape de

Obcina cu Suceviţa. Am luat automatul repede şi m-am dus într-acolo, să

fac o pândă, să văd prin pădure dacă urcă la deal vreun om. Într-adevăr urca

un om, din Suceviţa, pe care l-am cunoscut repede. Albu era un om foarte

sărac. Am ieşit la el, l-am chemat şi el a venit la mine. Când am ieşit în faţa

lui, i s-a făcut obrazul ca gheaţa.

- Vino încoace, bade Ilie.

A rămas surprins că-i spun pe nume, nu m-a cunoscut de-odată.

- Mă cunoşti?

- Nu. O, o! M-a îmbrăţişat. Tremura, avea emoţii.

- Ce faci, Gavriluţă?

Era prieten bun cu fratele meu Ionică, un om necăjit, cu o droaie de

copii acasă.

- Am fost la mănăstirea Putna. Sunt cu cineva din Voievodeasa, mi -a

făcut cunoscut.

I-am spus că şi eu merg la Suceviţa. Ne-am însoţit la drum.

El a luat-o mai pe stânga şi ne-am rătăcit unul de altul în ceaţa de

toamnă şi l-am strigat. Cunoştea pădurile, oamenii din partea locului.

Am tăiat o bucată de carne din cerbul jupuit pentru care s-a bucurat

şi mi-a mulţumit. Motrescu a rămas nedumerit când a văzut că vin cu el. Iam

spus lui Motrescu tot, tot şi el, generos, a spus că am făcut bine ce-am

făcut. L-am rugat pe Albu să nu spună nimănui că ne-a întâlnit acolo şi ce

s-a întâmplat.

- Domnu' Gavriluţă, dar nu ştie Ionică, fratele, nu mă cunoaşte ce om

îs eu?

- Ba da, şi eu bade Ilie, ştiu tot...

A plecat. Am luat câte un rucsac de carne şi restul l-am învelit în

urzică şi 1-am agăţat la o înălţime de cinci-şase metri în brazi. Am luat câte

douăzeci de kilograme fiecare, coarnele le-am ascuns într-un loc, pielea am

aruncat-o deoparte şi am venit la coliba noastră.

- Frate Vasile, eu mă duc în sat, duc carnea asta la nişte oameni de-ai

noştri şi dacă îi întâlnesc pe fraţii Chiraş, merg cu ei să iau carnea rămasă

acolo...

- Bine faci.

M-am dus şi la Ioniţă Procopciuc cu o bucată de carne. Am dus şi la

sora mea Margareta, şi prietenei mele Nataliţa. La Ioniţă, întâmplător

găsindu-i pe fraţii Chiraş, am lăsat desagile acolo şi am spus:

- Fraţilor, am împuşcat un cerb în zona Putnei. Avem acolo carne

multă, hai să o luăm.

- Nu luăm cu noi decât o pâine, să avem pentru o zi, căci nu avem la

ce zăbovi, mergem, luăm carnea şi venim înapoi la oamenii noştri, hotărî

Ioniţă.

Am ajuns toţi patru la locul unde era vânatul. Fraţii Chiraş s-au uitat

sfredelitor la mine. S-au uitat surprinşi la Motrescu. Şi iarăşi m-au privit de

sus până jos, întrebând din sprâncene: „Ce cursă e asta?". Eu am zâmbit,

le-am înţeles nedumerirea şi am spus:

- Fraţilor, Gheorghe şi Ionică, de o săptămână stau cu Vasile, de când

am plecat de la dumneavoastră, fiţi fără grijă, e un om corect. Cu Vasile am

împuşcat cerbul, haideţi toţi să punem în desagi carnea... Şi dacă veţi

binevoi, vom sta împreună toţi, dacă nu, cum veţi vrea. Dar eu pe acest om

nu-l las, nu-mi dă voie inima să-l las, căci e în mari încercări...

Ion m-a ascultat, broboane de sudoare i-au ieşit pe frunte, sudoarea-i

picura din mustăţi în barbă; era îndoielnic, nu i-a prea plăcut cuvântul meu.

în cele din urmă am împărţit carnea; fraţii Chiraş şi-au deşertat rucsacii la

familiile lor, Motrescu i-a rezervat o parte lui Ieremie Cazacu, iar eu am

rămas la colibă aşteptându-mi aici ortacii. Aveam bordeiul în Drăguşinul,

neterminat şi nu tocmai bun. Le-am spus fraţilor să nu vină cu prea multe

provizii din sat, deoarece avem un om de legătură care ne va ajuta,

uşurându-ne, aducându-ne cu căruţa alimentele, pe Ieremie. Şi amintind

acest nume, le-am alungat suspiciunea căci le-am povestit ce relaţii şi de

când sunt acestea între Ieremie şi Vasile Motrescu. Cel puţin Ion s-a liniştit,

amintindu-şi-l pe Ieremie din vremea când era arcaş, membru într-o

organizaţie peste care el a fost comandant. Din acea grupare, activă înainte

de război, a făcut parte şi locotenentul Gheorghe L. Motrescu (n. 1907),

inginer silvic, care a recrutat mulţi partizani, voluntari bucovineni, când a

primit comanda Companiei 3 „Putna", cu contribuţii remarcabile în anii

'44.

Astfel, Irimie Cazacu (mort eroic în detenţie - asta nu trebuie uitat!)

ne-a adus de două ori alimente şi, pe lângă carnea pe care ne-am rezervat-o,

aveam cât ne trebuia pentru a depăşi iarna toţi patru.

Gheorghe Cazac a lui Onofrei, o gazdă a mea de multă nădejde mulţi

ani, conform unei înţelegeri prealabile, ne-a aşteptat pe mine şi pe

Motrescu la stână. Ne-a pretins în schimbul celor douăzeci de kilograme de

brânză primite un bon pentru patruzeci de kilograme, motivând că brânza şi

aşa o are de dat cooperativei, după cum era regimul cotelor. Ne-a precizat:

„Eu nu voi fi la stână. Voi fi la cooperativă, să le spun celor care colectează

bunurile să vină să-şi ia brânza."

Pentru noi s-a conturat o suspiciune, mai ales că acum se repeta

acelaşi scenariu din anul trecut. Cum vine asta, ne-am întrebat, venim

deodată la stână şi noi şi cei din cooperativă? Am adus bonul pentru

patruzeci de kilograme, am luat marfa şi cu Vasile ne-am întors la bordei.

Gheorghe a fost cândva arestat, la fabrica de cherestea din Sucevi ţa; când a

mers să-şi ia calul din dumbravă, i s-a făcut percheziţie. Se ştia că ne ajută,

ieşise zvon că partizanii îi vizitează din când în când stâna. Despre acest

om am mai vorbit când am evocat încercuirea de pe Pârâul Boului şi voi

mai vorbi când voi sublinia viaţa din închisori şi prezenţa în viaţa mea a

Nataliţei Sireteanu... Acum însă să revenim.

Cu uneltele aduse de Ieremie am săpat un nou bordei, încăpător,

aprovizionat ca niciodată. Am făcut câteva drumuri în sat, Nataliţa mi-a dat

zahăr, macaroane şi orez şi tot ce mai trebuia pe lângă ce aveam.

C.H.: Unde eraţi atunci?

Gv.V.: Sub Bâtca Corbului... A nins. Era Crăciunul. Aveam tot ce ne

trebuie şi nu ne-am mai dus în sat. Am sărbătorit fericiţi...

C.H.: Fericiţi?

Gv.V.: Da, chiar aşa. Ştiu că sunteţi surprins, dar fericirea are multe

dimensiuni. Citiţi „Jurnalul fericirii" scris de un monah puşcăriaş şi veţi

înţelege că Paştile şi Crăciunul, ziua onomastică, o idilă, un succes pot fi

trăite şi altfel...

C.H.: Nu-mi este străin nici „Jurnalul...", nici monahul de la Rohia...

în acelaşi context memorialistic, pe lângă alte diverse lucrări tipărite, am

făcut „strigarea" unui catalog de martiri care m-a tulburat profund; e vorba

de suplimentul revistei „Renaşterea" de la Cluj, intitulat „Mărturisitori de

după gratii", antologie-pomelnic pus la vedere de mărinimosul prelat

cărturar Bartolomeu Valeriu Anania - o panoramă a Gulagului românesc

reprezentat de către slujitorii Bisericii care, de nenumărate ori, au lămurit

Fericirea în cele nouă dimensiuni ale ei, cum e ilustrată de Hristos în

Predica de pe munte.

Gv.V.: Să reţineţi, când vom ajunge la viaţa din temniţele roşii, voi

spune ceva despre Nicolae Steinhardt... Să continuăm. De marţi 18 ianuarie

1955 am rămas cu Vasile Motrescu, numai cu el. Ninsoarea ne-a ţinut pe

toţi împreună, dar după ninsorile dinspre ziua Sfântului Nicolae s-au arătat

zile mai blânde; fraţii Chiraş, doriţi de familie, se uitau pe ferestruică,

nădăjduind o schimbare de vreme. In ianuarie a nins însă mai mult şi

speranţa lor a fost curmată - nu era permis să lăsăm urme. Spre ziua de 16-

17 ianuarie însă soarele le-a redat bucuria de a ieşi din bordei. Vârfurile

munţilor erau descoperite, omătul se arăta ici-colo, în pete.

- Fraţilor, timpul e bun, nu mai ninge, mergem până acasă să vedem

ce mai e şi ne întoarcem.

- Dacă încep ninsorile, să nu faceţi urme. Staţi pe loc, unde vă prinde

vremea, ori înaintaţi după ce vedeţi că se topesc zăpezile", le-am dat eu

sfaturi. Cu Motrescu, rămaşi singuri, făceam obişnuitele schimburi de

santinelă. Era ger cumplit, până la miezul nopţii stăm de veghe; am făcut

focul, am mâncat, ieşeam din timp în timp afară. Nu era nimic suspect.

Vasile a ieşit la schimb, în zori, eu strângeam masa, jăratecul sub oala cu

ceai. Afară nu se putea sta mult, gerul te înţepenea. Stăm şi aşteptam să-l

înlocuiesc. Deodată, Vasile a dat buzna în bordei, spunându-mi repezit:

- Se aud nişte zgomote suspecte la deal!

Am ieşit afară. Se auzeau într-adevăr nişte fluierături discrete prin

care cei din lăstăriş ţineau legătura cu cei care coborau prin făget spre

bordei. Pădurea de fag era la vreo zece metri de desişul unde ne-am

instalat. Era încă întuneric, priveam spre pădurea din care veneau

fluierăturile, dar era imposibil de văzut ceva. Nu vedeam nimic, dar ştiam

că securiştii din făget îşi dau semnale, ţinând legătura cu cei din desişuri.

Am intrat repede în bordei şi m-am îmbrăcat, mi-am tras pufoaica, mi-am

luat automatul Deimler-Puch şi arma Manlicher, muniţia şi rucsacul.

Vasile, fiind santinelă, era îmbrăcat; şi-a luat şi el rucsacul pregătit şi arma

şi, surpriză, când am ieşit nu l-am mai găsit pe bordei. Agil, a aplicat o

metodă pe care am intuit-o rapid, deşi putea fi şi alta din cele multe care se

impun când te scoate din bârlog potera. Eu nu mai aveam ce aştepta; am

studiat într-o secundă situaţia şi am concluzionat: fluierăturile vin dinspre

făget în desiş, aşa că un capăt al cordonului, care nu poate fi nesfârşit de

lung, trebuie să fie în făget şi zona care e în interes e numaidecât desişul.

Astfel gândind am luat-o în diagonală, să nu mă izbesc de linia lor, să ies în

capătul liniei, în făget, în spatele lor. Era o metodă pe care o aplică

mistreţul, care nu iese din desiş decât cu foc de puşcă.

Am ajuns până în marginea făgetului şi am făcut zgomote acolo. Ce

fel de zgomote? Păşind în dreapta şi în stânga, foşnind... Frunza era

îngheţată, fiind ziua cald şi noaptea ger. Foşnea tare, cum plesneşte gheaţa.

Şi mă opream, ascultam dacă nu vine ceva de la deal, din partea de sus, prin

desiş. N-am auzit nimic. Asta însemna să stau pe loc, că nu e nimic prin

desiş. La un moment dat, aud în faţa mea zgomote. Mă retrag după un

brădănel stufos şi intru jumătate sub el, cu picioarele afară. Pun carabina

jos, dezasigur automatul, cu degetul pe trăgaci privesc printre crengile

brădănelului stufos crescut într-un loc liber. Iată doi securişti! Vin din faţă,

vin spre mine. Pe partea cealaltă a brădănelului s-au oprit. Ridic privirea

printre crengi şi mă uit. Unul din ei avea ochii albaştri, cel mai mic (a

apărut ca martor al acuzării la proces), cel înalt sta descumpănit. Dacă

întindeam mâna, îi prindeam de picior. Să mă ridic, ce să fac? Duc o luptă

extrem de strânsă cu mine. Să mă ridic să-i somez, ce vor face ei?

întotdeauna, în situaţii mai complicate, am stat până în ultima fracţiune de

secundă, stăpân pe mine, încrezător; nu mă temeam că vor avea fracţiunea,

clipirea de ochi decisivă, eram stăpân pe situaţie. Mă uitam să văd ce vor

face. Am fost într-o situaţie cumplită. Norocul a fost de partea mea.

La bordei se trăgea. O voce a strigat: „Nu mai trageţi!" Câteva

automate au răpăit mai departe. Unul din soldaţii din raza mea a întrebat:

- Au descoperit bordeiul sau...?

încă înainte de a ajunge la bordei ei trăgeau prin desiş. Le era frică să

înainteze fără foc. Trăgeau în faţa lor, se mişcau unul lângă altul.

- Oare a căzut ceva?, întrebă unul dintre ei.

- Nu ştiu, ridică din umeri celălalt. Tu ia-o pe aici şi eu pe aici..."

Unul a luat-o la deal de brădănel şi unul la vale. În clipa aceea, dacă ar fi

întors capul, îmi vedeau picioarele. Dar ei s-au dus înainte. Nu erau oameni

antrenaţi pentru pădure, erau nişte soldaţi, Dumnezeu ştie din ce parte a

ţării, care au făcut instrucţie cum au făcut, dar nu erau înfrăţiţi cu codrul

cum eram noi. Noi vedeam şi veveriţa, vedeam ciocănitoarea, pasărea

aceea care e verde cum e muşchiul copacului, o vedeam când mişcă acolo

sus, nimic nu scăpa nevăzut. Or ei au trecut pe lângă mine şi nu mi-au

văzut picioarele care erau afară. Şi dacă mă vedeau, unul era pe dreapta,

altul pe stânga, ce puteam face eu? Nu-i aveam pe amândoi alături, să-i

somez. Dacă eu trăgeam în unul, trăgea celălalt în mine. Dumnezeu a fost

cu mine! Ei au trecut pe lângă mine, eu m-am întors, m-am aşezat pe şezut

şi mă uitam cum pleacă la vale, spre bordei. N-au mers mai mult de vreo

cincisprezece metri. S-au aşezat, unul colo şi unul colo. Peste pârăuaş era

bordeiul nostru, la alţi zece metri. La un moment dat văd că cel de la deal

fuge aplecat la cel de la vale, îi spune ceva şi revine la locul lui. Mult m-am

gândit ce i-o fi spus. Eu tocmai voiam să mă scol să plec pe locul unde au

venit ei, căci acolo era acum liber. Dar dacă mai sunt din echipaj şi eu fac

zgomot? E pericol. Stau pe loc. Eu am crezut că i-a spus: „Când mă scol eu

să plec, să te scoli şi tu". Dar n-a fost aşa. L-a anunţat: „Fii atent că vine

banditul". Ei au auzit că vine cineva de la bordei. Au crezut că e partizanul.

Când colo, oho!, partizanul era mult în urma lor! Venea soldatul Mihai

Vălimăreanu cu câinele său, Afumatu, pe urma care mi-o luase de la

bordei. Ei n-au văzut, dar au auzit că vine cineva şi au anunţat: „Atenţie că

vine partizanul!". Când a apărut Vălimăreanu, eu l-am văzut. Aveam acum

trei în faţa mea. Avea automatul aşa, cu cureaua pe umăr, subsuoară, cu

ţeava înainte, avea mâna pe ţeava. Cu mâna stângă ţinea câinele de lesă.

Când a sosit acolo, câinele a adulmecat aerul. Au stat de vorbă. „Pe unde a

luat-o?", întrebă Vălimăreanu. Cei doi i-au spus:

- Pe aici n-a trecut.

- Nu se poate, până aici m-a adus câinele.

- Pe aici n-a trecut, au răspuns cei doi soldaţi.

Cum a fost? Acolo era o potecuţă şi eu am sărit peste aceasta, un

metru şi jumătate, iar câinele mi-a pierdut urma. Şi atunci Vălimăreanu, a

luat carabina, a dat drumul la câine şi a spus:

- Afumatu, urma!

Şi Afumatu a sărit peste potecă şi, adulmecând, a venit la mine:

- Ham, ham, ham, ham!

Se uita la mine şi lătra, se uita la stăpân şi lătra. Eu stăm cu şezutul

pe pământ, cu automatul pregătit, închipuindu-mi că Vălimăreanu se va

eschiva, făcându-se că nu mă vede. Mă uitam nemişcat şi la câine, şi la el.

Vălimăreanu a văzut unde latră câinele, a aruncat cureaua de pe umăr, a

dezasigurat automatul. Când să ducă la ochi arma, eu, cu o zecime, cu o

miime de secundă înaintea lui, am fost cu automatul la ochi şi am tras.

Vălimăreanu a căzut. M-am ridicat să fug, să nu fiu nevoit să deschid foc şi

pentru ceilalţi doi. Câinele m-a apucat de picior, m-a trântit jos, aşa cum

pun piedică fotbaliştii. M-am răsucit şi am împuşcat câinele. Am scăpat

astfel din capcana de la Bâtca Corbului. Având în vedere situa ţia deosebit

de complicată, nu m-am mai întors sub brăduţul stufos, să-mi iau arma

Manlicher. Sigur, cum nu am tras în cei doi, care erau numai la un metru de

adăpostul meu, nu aş fi tras nici în Mihai Vălimăreanu dacă nu ar fi întins

arma spre mine. Acesta e preţul confruntărilor...

Schimbul de focuri a durat încă vreo două ceasuri, cu mare

înverşunare. Efectivul utilizat la această acţiune nu a fost mai mic de o

companie, asta însemnând o sută cincizeci-două sute de membri înarmaţi.

Cercul s-a desfăşurat pe un teritoriu destul de întins. Unitatea a fost

condusă de locotenentul major Gheorghe Caciuc.

C.H.: Şi, Vasile Motrescu?

Gv.V.: Da, să vedem unde s-a pierdut Vasile Motrescu! Nicicum nu

s-a predat. A fost încercuit şi, din cauza aceasta, pentru a ieşi, a împuşcat

doi securişti, pe soldaţii Ion Popescu şi Gheorghe Dumitrache din U.M.

0247, ridicându-le pistoalele automate, fiecare având câte un încărcător cu

treizeci şi două de cartuşe. Mai târziu, muncitorii forestieri din Pârâul din

Vale. mi-au spus că au văzut în ziua aceea pe securişti coborând trei dintre

ai lor, împuşcaţi, alături de un câine.

Vasile a plecat spre Vicovu de Jos, cu arma Z.B. sub haină, şi nu

ne-am mai văzut niciodată. Manifestul lui „Către călăii neamului

românesc", scris de mână, cu cerneală, găsit în bordeiul nostru părăsit,

cuprinzând crezul unui bărbat luptător cum nu mulţi a dat Bucovina

noastră, e foarte semnificativ.

Eu am plecat printr-o zonă ocolită în Suceviţa, noaptea târziu, îmi era

teamă de fraţii Chiraş, care erau în sat de mai multe zile, nu cumva,

neauzind de ce a fost la Bâtca Corbului, să pornească spre bordei şi să intre

în capcana securiştilor. Am mers la Ioniţă Procopciuc să-i povestesc

întâmplările. Acolo, fără să-mi închipui, i-am găsit pe amândoi. Ştiau totul,

ştiau că Vasile a împuşcat doi securişti şi a spart cercul. Se vorbeau multe

în sat, se fabula, se exagerau faptele „bandiţilor".

Dar ceva trebuie spus, căci ţine de adevăr, şi asta pentru că am fost

întrebat dacă urmăritorii bănuiau bordeiul. Nu l-ar fi bănuit dacă nu ar fi

avut indicii. Pădurarul amintit într-o secvenţă anterioară, fiind paznic de

vânătoare, cunoştea sihlele unde se aciuau mistreţii; făcând pânde de seară,

de noapte, a dat peste bordeiul nostru. Era acolo un paltin în care ne urcam

şi observam împrejurimea; acesta a fost un bun reper pentru securi şti şi ei,

când au încercuit bordeiul, ştiau din vreme reperul. Ba se pare că însuşi

pădurarul i-a ghidat până aproape şi, trădarea lui din 17 ianuarie, spre ziua

următoare, se justifica prin frică: dacă el ne-a dat cartuşe pentru armă, în

cazul că ne prindea şi-i deconspira gestul, cădea alături de... bandiţi. Sigur,

ar fi trebuit să nu fie atât de zelos şi de credul faţă de regim sau, dacă ţinea

la viaţa noastră, să ne prevină. Dar el se autodenunţase încă din decembrie

1954 când, la Suceviţa, a descins un batalion de Securitate. După ce am

ieşit din închisoare, cel considerat vinovat în toate cele întâmplate, m-a

întâlnit şi mi-a cerut iertare.

în urma acelei confruntări, în plină iarnă am pierdut adăpostul...

Evenimentul a fost repede transpus în versuri în „Doina partizanilor

bucovineni", cam aşa:

„I-am văzut sub clar de lună,

Stând la pândă, sub obcină,

în jurul bordeiului, Sus,

La Bâtca Corbului.

Acolo, înfriguraţi,

Flămânziţi şi dezbrăcaţi,

De duşmani înconjuraţi,

Luptă fraţii contra fraţi..."

Dar acelaşi eveniment a fost şi deformat de un mărunt publicist

într-un reportaj-caricatură, de o crasă minciună, în revista „Pentru Patrie",

nr. 1/1978. Detalii semnificative despre cele consemnate şi, în general,

despre întreaga mea viaţă de partizan, au consemnat Adrian Brişcă,

Constantin Severin şi regizorul de film Nicolae Mărgineanu, radio B.B.C.,

radiouri din România, doamna Lucia Hossu-Longin, în cadrul emisiunii de

televiziune „Memorialul durerii", redactori, gazetari şi, în forme diverse, cu

consistenţa..., organele de anchetă.