ÎNCHISORILE

C.H.: Acum, Domnule Gavril Vatamaniuc, daţi contur momentului

capturării Dvs.; vorbiţi-ne despre viaţa privată de libertate, atât de deosebită

faţă de existenţa din pacea dumnezeiască a munţilor. Cum aţi simţit răceala

primei cătuşe, după ce aţi fost imobilizat la gura beciului din Voievodeasa?

Gv.V.: Dau slavă iarăşi Domnului Dumnezeu pentru că sunt sănătos

şi lucid, pentru că din memoria mea nu lipsesc multe nume şi date. Toată

perioada consumată în munţi am trăit-o cu o intensitate extraordinară, astfel

că grozăviile şi întâmplările deosebite vrând-nevrând mi-au umplut

memoria. În fine, se încheiau cei şase ani de haiducie...

C.H.: Da, cum a fost „construită" această capcană?

Gv.V.: Intrăm numaidecât pe făgaş. Vasile Marciuc, fiindcă ne

găseam într-o situaţie de criză, obligaţi să nu mai intrăm în Suceviţa, să ne

adăpostim ori să ne folosim de gazdele noastre fidele, dar şi să evităm

comuna alăturată, Marginea, din aceleaşi motive de precauţie, având la

Voievodeasa, - un cătun al Suceviţei, un prieten, un om mai puţin expus

„ochilor albaştri" ai Securităţii, mi-a propus o şedere discretă la acest

individ. După ce l-am testat în fel şi chip, Vasile m-a asigurat de

seriozitatea acestuia. Aşa a fost dialogul nostru lămuritor:

- Eu nu cunosc pe nimeni din Voievodeasa. Nu ştiu cum e prietenul

dumitale, Nicu Senegeac. Dumneata te bazezi pe el?

- Măi, Gavriluţă, eu am fost de mai multe ori cu el în pădure, am

vânat împreună, am vânat carne amândoi... Eu nu cred că o să mă refuze. E

un om sărac, nu are ce să ne dea, dar noi vom găsi pe ogoare cartofi,

porumb şi vom trăi aşa câteva zile, apoi ne vom orienta după ce vom deţine

anumite informaţii.

- Dacă dumneata îl cunoşti şi eşti sigur pe el, hai. Am făcut un unghi

drept şi în loc să mergem înainte, am făcut-o la stânga şi am intrat în

comuna Marginea, chiar în capătul livezii; livada lui Nicu Senegeac era

spre imaş; casele erau pe lângă drum, iar livada, de la casă spre deal unde

începea imaşul pe care Nicu păşuna vitele satului. Am ajuns până în capătul

gardului, am stat într-o scurtă pândă. În sat era o linişte măreaţă. Câinii pe

care îi deosebeam exact, după lătrat, când securiştii se instalau pe uliţe, pe

lângă casele suspecte, acum erau liniştiţi, îmi deschideau un drum fără

primejdie. Astfel, cu Marciuc, după ce am cules câteva mere din pomii

grădinii, am coborât în curte. Câinele nu ne cunoştea şi a început să latre,

stârnind şi alte glasuri din vecini. Vasile a deschis uşa grajdului şi am trecut

acolo intrând în şură; am urcat scara şi ne-am instalat în pod, în linişte.

Nicu nu s-a arătat până la ceasul dimineţii, când a venit să-şi dezlege vaca

de la iesle. L-am atenţionat şi a venit în şură. L-a văzut pe Vasile, eu am

stat camuflat să văd ce reacţie are. Nu a reacţionat nefavorabil şi eu am

ieşit. Ne-a spus îngrijorat:

- Măi, oameni buni, bine aţi făcut că aţi venit, dar e mare primejdie.

Peste tot sunt posturi de securitate, peste tot. Pe mine m-au întrebat de mai

multe ori dacă am văzut ceva pe aici, pe lângă pădure, când merg cu vitele.

«N-am văzut pe nimeni, că oamenii muntelui nu umblă ziua», le-am

răspuns.

- Dar dumneata de unde ştii?

- Dacă ar umbla ziua, i-aş vedea. Şi i-ar vedea lumea. Dar ăştia nu

sunt oameni care umblă ziua... Am răspuns aşa şi agenţii, râzând, au plecat

în drumul lor.

Nicu a plecat cu vitele lui. I-a lăsat soţiei cuvânt să ne fiarbă cartofii

şi porumbul, iar aceasta, după o anumită vreme, speriată, a venit la noi.

Când ne-a văzut, s-a dumerit de ce câinele lor a lătrat atât de insistent toată

noaptea.

Cam în ziua a şaptea, a opta, Nicu venind spre noi, după ce s-a

deplasat la Suceviţa cu nu ştiu ce treburi, pe înserat, după ce şi-a legat

vitele la iesle, a spus către Vasile:

- Trebuie să ştii, dumneata ai un mare noroc. Pentru dumneata a

apărut o bucurie...

- Spune, Nicule.

- A venit soţia dumneatale acasă!"

Când Marciuc a auzit această veste, a sărit ca un arc, de parcă ar fi

călcat pe un bulgăre de jar. „- Ai vorbit cu ea? -Nu.

- Da de unde ştii?

- A... Am vorbit cu ea, era la poartă.

- E sănătoasă, normală?"

- Sănătoasă, normală, îl asigură Nicu.

Mâncăm cartofi şi tăceam. Vasile a rupt deodată monotonia,

zbuciumat:

- Gavrile, eu plec până la Suceviţa.

- Suceviţa e blocată, frate Vasile, eu am încercat de mai multe ori să intru

şi nu am reuşit. Securitatea e împânzită pe unde nu crezi, o să cazi în

capcană, sigur cazi...

- Nu, că eu nu voi intra prin sat.

- Dar cum vei face?", întreb mirat, făcându-mi griji.

- Merg pe coasta Arşiţei, de deasupra casei mele şi stau poate vine pe

acolo Mateiasa, mama fraţilor Chiraş, sau poate nevasta ori vreun copil deal

meu, după vreascuri. Voi sta de vorbă cu soţia mea ori voi trimite cuvânt

la ea ca să vină la mine...

- Mă rog, îi zic, aşa să faci, dar nu altfel. Şi vezi pe cine trimiţi după

ea, nu te arăta oricui.

Vasile, însă, nu a făcut aşa, Orbit de vestea bună că soţia este liberă

şi teafără, socotind că la casa Mateienilor împuşcaţi nu ar mai avea la ce sta

paznicii, a schimbat traseul şi a intrat în grajdul lui Ion Chiraş. Aici,

dimineaţa, a fost arestat.

Desigur, eu am purtat cu mine tulburătoare dileme de când Vasile a

fugit din arest şi până când ne-am găsit împreună în cuibul pe care i l-a pus

la dispoziţie prietenul său Nicu Senegeac. Înainte de a pleca, i-am spus din

nou cu seriozitate:

- Nu cred că e bine să pleci, o să cazi. Nu cumva să spui că eu sunt la

Nicu, ca să nu-l nenorocim pe acest om amărât. Securitatea ştie că suntem

împreună, că avem gazde comune, să spui că te-ai despărţit de mine în

vârful Mestecănişului ori la Pârlitură, ori într-un oarecare loc din afara

satelor. Să spui că acolo ne-am dat întâlnire pentru a doua zi şi, dacă vor

veni securiştii acolo, nu vei avea nici o răspundere căci nimic nu mă poate

obliga să stau pe loc...

- Nici o grijă să nu ai, îmi zise el bărbăteşte, năucit de grija de a-şi

vedea nevasta.

Ziua care urma era marţi, el plecă luni. Eu întotdeauna, în zi de

marţi, ţineam post negru. Am coborât din fân să mă rog, să simt pietrişul

sub genunchi. M-am concentrat extrem de mult şi, spun adevărul, în ochii

mei închişi am văzut cerul deschis şi pe Domnul Iisus Christos, privindumă

aşa cum toată lumea îl vede pe cruce. Mă rugam cu inima strivită: „Tu,

Doamne Iisuse, care Ţi-ai vărsat sfântul Tău sânge din sfintele Tale

picioare, din sfintele Tale mâini şi din sfânta Ta coastă pentru păcatele

noastre, ajută-mă, Doamne! Sfântul şi dumnezeiescul Tău Duh pe care Ţi

L-ai dat pentru sufletele noastre să-mi salveze sufletul meu, Doamne, Tu

poţi, în Tine nădăjduiesc..." Rugăciunile mele erau lungi. La un moment

dat, în loc să zic o rugăciune, m-am pierdut, n-am mai ştiut nimic, iar când

m-am trezit m-am pomenit că vorbeam. „Vine, vine, vine". Am tresărit şi

am spus: „Doamne, ce-i cu mine?" Şi, revenindu-mi, mi-am spus că ceva

nu e în regulă. M-am dus în pod şi m-am culcat, dar nu dormeam. Auzeam

cocoşii, auzeam câte un câine lătrând ici-colo în sat, foarte rar. Am aţipit,

dar o aţipire scurtă, exact cât să visez. Am visat că pe păşune este un post

fix. Atât am visat. M-am trezit şi am pus în legătură cuvintele „vine, vine,

vine" cu visul. Şi cum am spus, întotdeauna când aveam o presimţire,

sesizam un fel de furnicături în corp şi un îndemn puternic de a părăsi locul

sau de a lua măsuri de precauţie, în momentul acela mi-am luat rucascul şi

automatul şi-am coborât din şură.

Am văzut lumină în casa lui Nicu. Am zis că e bine să-mi anunţ

plecarea. Să ştie că nu-s în casa lui, iar dacă vine Securitatea să fie tare pe

poziţie. Să spună: „Domnilor, căutaţi, eu n-am pe nimeni!"

La geam erau perdele de pânză, dar se vedea că este lumină. Dacă

trecea unul prin faţa luminii, cineva care ar fi fost la pândă l-ar fi văzut. Or

eu, pe sub geamuri, pe genunchi, până la uşa casei, încet, fără nici un fel de

zgomot, am deschis uşa, intrând în tindă; am închis uşa încet şi m-am

strecurat în casă. Am rămas pe prag jos şi am găsit-o pe Viorica, soţia lui

Nicu, cu copilul în braţe. Ea de aceea a aprins lampa, că plângea copilul.

S-a speriat şi m-a întrebat în şoaptă: „Ce-i, Gavriluţă?" în acest timp, nu

uit, pe un pătuc amărât dormea Nicu, cu spatele la cameră, încălţat şi

îmbrăcat. Nu l-am suspectat de nimic în acel moment. După ce s-a sculat,

Nicu mi-a zis:

- Ce-i, Gavrile?

- Uite, am avut un vis şi vreau să plec. Am venit să te anunţ că nu

mai sunt în casa ta. Dacă vine Securitatea, tu să fii tare pe poziţie. Să spui:

«Controlaţi tot, eu n-am pe nimeni în casă.»

- Nu pleca, Gavriluţă!

- Eu plec, Nicule, pentru că mă tem să nu-l fi prins pe Vasile.

- Gavriluţă, du-te şi te culcă liniştit în pod. Chiar dacă Vasile cade, el

nu trimite Securitatea la casa mea. El ştie în ce situaţie sunt eu, iar eu sunt

prieten cu el. El nu va trimite Securitatea, căci ştie că sunt amărât şi că îmi

vor muri copiii de foame...

Aceste cuvinte m-au convins. Eram într-o zonă protejată, departe de

Suceviţa în care bântuiau oamenii Securităţii şi posturile fixe erau unde nu

te aşteptai. Şi Nicu era convingător când îmi spunea că pe marginea

pădurii, pe unde poposea el cu vitele, erau puncte primejdioase. Abia în

închisoare, luând filmul de la capăt, de mii de ori, mi-am dat seama de

scenariu, de ce Nicu mă oprea insistent la el, de ce el a venit la miezul

nopţii din Suceviţa şi slujbaşii Securităţii l-au vizitat şi m-au ridicat. Iată

cum s-au derulat momentele acelui „film". Vasile Marciuc fiind prins, în

aceeaşi zi a spus unde mă aflu. Nicu a fost chemat la postul de miliţie din

Suceviţa, acolo securiştii l-au interogat astfel, scurt, fără să-i lase

posibilităţi de divagaţie:

- Nicule, Vatamaniuc e la tine. Ştim. A sosit şi Marciuc. Pe Marciuc

l-am prins... Un lucru ai de făcut, ca să nu te împuşcăm, numaidecât,

reţine-l pe Vatamaniuc până la noapte!"

Acum zic: visul care mi-a declanşat „semnul de moarte", mi-a

lămurit că ceva nu-i în regulă. Ştiam că Vasile nu scapă. Ştiam că e lipsit de

vigilenţă, că procedează prost. Ştiam cât de periculoasă este Suceviţa

pentru deplasări. Aşa a fost, l-au prins, l-au dus la miliţia din Suceviţa. M-a

pârât. Pe Nicu Senegeac miliţia l-a instruit să mă reţină. Când eu am vrut să

plec, Nicu m-a atenţionat că Securitatea e împânzită pretutindeni. Când

i-am vorbit despre presentimentele de după vis, mi-a spus, biblic, că

visele-s după mulţimea gândurilor... Vorbindu-mi însă despre sărăcia casei

sale, despre copii, m-a impresionat, m-a convins şi am rămas. Securiştii,

între timp, şi-au pus la punct strategiile, şi-au îndreptat atenţia către

oamenii duplicitari. Ce s-a întâmplat? Maşinile cu slujbaşii Securităţii au

mers spre Marginea, au oprit în faţa casei lui Constantin-Tinu Mihăilescu.

Zeloşii, nu-i exclus să fi fost însoţiţi chiar de Vasile Marciuc, au trecut

dealul şi s-au oprit în zona casei lui Nicu Senegeac. Debarcaseră acolo o

companie, zece ofiţeri îmbrăcaţi civil. Au încercuit casa, au asigurat poarta.

Aveau în picioare încălţăminte uşoară, bascheţi, ca să nu provoace zgomot.

Astfel îmbrăcaţi fiind, nu răspândeau miros de haină militară. O mare

derută pentru simţurile mele încercate.

Am mers spre poartă, unde era un pom fructifer, un păr. Am văzut

ceva după poartă, oricum nu era părul; lună nu era ca să disting. Ca să mă

conving, deşi îmi aminteam că acolo nu am văzut niciodată un pom, am pus

mâna pe poartă şi am privit în jos. Am văzut doi ofiţeri ghemuiţi, în

genunchi, unul lângă altul. Nu era bine, m-am întors încercând să mă

ascund înăuntru. Pândarii au sesizat ceva, dar au crezut că e unul de-ai lor

şi au semnalizat: pssst! Am folosit acelaşi semnal şi am intrat în grajd, am

trecut în şură şi, intrând în beci, m-am strecurat în gaura secretă trăgând

pietrele după mine...

în beciul lui Nicu Senegeac aveam săpată o gaură tainică, în care

încăpeam eu şi Marciuc; pământul escavat îl duceam noaptea pe ogor, unde

proprietarii săpau cartofii. Am făcut deseori exerciţii de intrare în acest

adăpost; patru pietre trase peste gura găurii ne apărau şi ne mascau. Ei, de

data aceasta, după ce-am fost somat, după cum am spus, spaţiul meu de

fugă era extrem de strâns de cercul de securişti. Nu am avut altă scăpare

decât în beciul pregătit din timp. Şi, se înţelege, acest loc în care am săpat

văgăuna proteguitoare şi pentru fratele Vasile Marciuc nu putea fi cunoscut

de nimeni mai bine decât de acest... colocatar. Cert este că Vasile a fost

întrebat de vânătorii de partizani despre calităţile mele, cam aşa: „Pe ce se

bazează? Pe auz. Ce aude? Bocanc militar, zgomot de maşină, lătrat de

câine! Pe toate acestea le sesizează şi iese după casă, pe deal, extrem de

vigilent, şi le ascultă, le interpretează... Şi mai pe ce? Pe miros. Miroase

haina militară la peste douăzeci de metri..."

C.H.: Aşadar beciul era ultima salvare...

Gv.V.: Dacă nu era la mijloc delaţiunea, sigur scăpăm. Căci agenţii

au căutat peste tot şi nu am fost găsit, dar prietenul meu, prins cu o zi

înainte, ştia „garsoniera" mea: „Jos, lângă pământ, la jumătate de metru de

fundul beciului, este gaura unde stă Gavril."

Trebuie să precizez că acest aspect mi-a fost confirmat, după anii de

detenţie, de soţia lui Nicu. Eram în trecere prin piaţa Rădăuţilor, ea era cu

nişte boboci de vânzare. Eu i-am dat douăzeci şi cinci de lei, căci îi ştiam

pe toţi săraci, iar Viorica mi-a spus astfel, după ce am răscolit puţin

memoria momentului: „Cei zece ofiţeri au coborât în beci, la lumina lămpii

pe care o ţineau în braţe, când li s-a spus: «nu e aici, e în beci, în gaură.»

între cei zece erau căpitanii Comarniţă, Popescu şi Munteanu. Ultimul ştiu

că se travestea şi lucra în echipa de ţapinari, foarte pornit să ne prindă. Ştiu

aceasta de la muncitori..."

C.H.: Eraţi într-o strâmtoare inedită, cum aţi trăit acest impact?

Gv.V.: O stare de tensiune de nedescris... Cei zece ofiţeri au intrat în

beci. Unul dintre ei, un locotenent mic de statură, era îmbrăcat în hainele

lui Marciuc! Purta pălărie, cojocul primit de la Ţinu... Cum am precizat,

toţi aveau bascheţi în picioare. Unul a venit şi a lovit pietrele de la gura

peşterii mele; le-a atins cu piciorul, gata de tragere. Căpitanul Comarniţă

însă a ordonat: „Nu trage!"

Furişându-se pe lângă perete, unul a venit şi m-a apucat de mâini;

după ce m-a înşfăcat, foarte abil, mi-a strigat scurt:

- Vatamaniuc, să nu tragi, că eşti pierdut!

Drept este că într-adevăr nici nu mai puteam să trag în acel moment;

ceva mai înainte, în secundele acelea, când zăream ceva între pietre, aş fi

putut trage dând pietrele la o parte, dar s-a pus la punct o şmecherie

poliţienească: Nicu, soţia şi un copil erau înaintea gropii şi automatul meu

nu i-ar fi putut evita. Securiştii stăteau grămadă în alt loc, unghiul mort nu -

mi permitea un atac... În fine, aveam la îndemână alternativa de a mă

sinucide. Dar, să vedeţi, ziarul din 18 octombrie, din acea zi de neuitat, ziar

pe care l-am citit, spunea clar că, prin decret, criminalii de război se vor

pune în libertate. Ştiam că şi fratele meu Ion, venit din închisoarea de la

Piteşti, condamnat pentru înaltă trădare, va fi liber. Mi-am zis atunci,

provocându-mi luciditatea la maxim: nu mă împuşc, am să scap!

Am căzut fulgerător în neştiinţă, lovit cu un pistol în cap. Când

m-am trezit, stăteam sub genunchii a doi zdrahoni care îmi perchezi ţionau

buzunarele. Automatul, de-acum, era în mâna lor. Despre toate lucrurile

amărâte câte le-am avut am fost întrebat, dar, interesant, despre un obiect

pe care mi l-au găsit într-un buzunar nu am fost întrebat niciodată. Nu ştiu

cine mi-a dat odată un pic de vată atinsă de relicvariul Sfântului Anton,

vată păstrată într-un tubuleţ argintiu, de mărimea unui cilindru pentru ruj.

Eu am avut evlavie la Sfântul Anton, mari descoperiri prin postul din zilele

de marţi. Şi să vedeţi, în zi de 18, marţi, au căzut fraţii Chiraş, în zi de 18,

marţi, am fost încercuit cu foc în Bâtca Corbului şi, iată, acum, tot zi de

marţi, în 18 octombrie...

Cum am zis, despre acest obiect nu am fost interogat. Despre Biblie, da.

- De unde o ai?, am fost întrebat, căci voiau să afle gazdele. Şi la fel

despre haine, pufoaice, cămăşi... Nu ştiu unde s-a pierdut acel cilindru, dar

ştiu bine că cineva, la percheziţii, şi l-a însuşit. Şi bine a făcut...

în sfârşit, după ce am fost scos din beci, am fost legat cu o funie -

securiştii nu aveau la ei cătuşe; m-au legat strâns, cu coatele adunate în

spate, încât m-a durut multă vreme sternul. M-au ţinut o vreme aşa în beci,

după care a fost trimis un soldat ca să vină maşinile din zona Podul Poienii,

din vale de fabrica de cherestea...

C.H.: Vă rog amintiţi-vă detaliile, oricât de mărunte ar fi.

Gv.V.: Nu ştiu câte pot avea astăzi semnificaţie... Oricum, după ce

am fost ridicat, după lovituri şi trezirea din inconştienţă, am fost mai întâi

întrebat astfel, când încă de-abia rezemam un perete, având automatele

îndreptate înainte-mi:

- Unde e Motrescu?

- Nu ştiu.

- Cum nu ştii?

- M-am despărţit de el, nu m-am mai întâlnit cu el de la atacul de la

Bâtca Corbului...

- Noi avem informaţia că te-ai întâlnit...

- Nu m-am întâlnit cu el niciodată. Nu m-am întâlnit cu el... Unul a

zis:

- Lasă-l, domnule, în pace. Are el timp să declare tot. Lasă-l aici. Ai

trimis după maşină?

Maşina, într-un târziu, a venit. Lângă mine era legat şi Nicu, gazda

noastră; pe amândoi ne-au urcat în maşină. Atunci când ne îndreptam spre

poartă, după ce părăsisem beciul doi ofiţeri, soldaţi, aveau un câine la

îndemână.

- Tovarăşe căpitan, dau o dată câinele pe el!, a zis unul, obedient.

- Nu, lasă-l!, porunci căpitanul.

Am coborât la Rădăuţi. Acolo mi s-a tăiat funia şi mi s-au pus cătuşe.

Era în centrul acestui moment un tip blond, scund, cu ochii alba ştri,

anchetatorul, maiorul Ţoanţă, pe atunci căpitan.

- Cine l-a legat, bă? Că bine l-aţi legat... Taie funia, mă!

După ce mi s-au pus cătuşele, acelaşi Ţoanţă, fiul unui cârnăţar din

Râmnicul Vâlcea, mi-a zis:

- Uită-te bine la mine, Vatamaniuc, că de-acum, o perioadă destul de

lungă, cu mine ai să lucrezi.

Eu am tăcut. N-am ştiut ce vrea să spună. Nu m-am gândit că el va fi

şeful anchetei şi că el mă va interoga cel mai mult timp.

C.H.: Acest episod se desfăşura la Rădăuţi?

Gv.V.: Da, la Securitate, acolo mi-au tăiat funia şi mi-au pus

cătuşele.

C.H.: Eraţi flămând atunci?

Gv.V.: Flămând, pentru că eram hotărât. Eram în post; cu o zi înainte

am mâncat câteva mere şi câţiva cartofi, în seara precedentă am mâncat

ultimele mere şi doi cartofi şi am intrat în post. Nu mai mâncăm nimic până

în seara următoare. Ajuns la Securitate, o doamnă mi-a întins o gamelă cu

supă, cu o bucată de carne. I-am spus:

- Doamnă, mă scuzaţi, dar eu nu mănânc astăzi, eu postesc...

- Nu se poate. La noi... Ai postit destul, aici mănâncă.

- Nu mănânc. Puteţi să mă omorâţi, dar eu nu mănânc...

- Bine, zice unul de acolo, lasă-l în pace dacă nu mănâncă. Dar când

mănânci?

- După ce apune soarele.

Mai târziu, când încă nu apusese soarele, a venit iarăşi unul şi ne-a

zis:

- Hai, acum mâncaţi! Gata, mâncaţi şi plecaţi!

Am mâncat; m-au scos afară, mi s-au luat cătuşele. Afară, mi-au dat

automatul. Normal, fără cartuşe, şi l-au scos şi pe Marciuc. Atunci l-am

văzut pe Marciuc. I-au dat şi lui puşca. Erau acolo pe coridor vreo cincişase

soldaţi, de-a stânga şi de-a dreapta, iar în curte două maşini, cap în

cap.

- Vatamaniuc, ia-o înainte şi Marciuc după tine, cum mergeaţi prin

pădure, aşa. Ne-au dus pe lângă un gard, pe sub nişte salcâmi, iar unul de

pe o maşină ne-a fotografiat. După aceea ni s-au ridicat armele, automatul

şi puşca. Am fotografia aceea scoasă de la SRL Ne-au băgat înapoi, ne-au

pus cătuşele şi aşa am mai stat un timp.

- Vatamaniuc, vei pleca cu o maşină la Suceava, că aici nu rezolvăm

totul noi. Aici e aşa, prima haltă. Locul definitiv al tău este la Suceava.

M-au dus în maşină. M-au scos pe mine, apoi pe Marciuc şi pe Nicu.

Pe mine m-au pus în mijloc, o cătuşă pe mâna mea, o cătuşă pe mâna lui

Nicu şi pe mâna stângă o cătuşă la mine şi una pe mâna lui Marciuc. În

dreapta aveam pe Nicu, în stânga pe Marciuc. Eram obligaţi să stăm cu

capul în piept. În maşină stăm pe o bancă, într-o maşină militară; trei

securişti stăteau cu automatele în spate şi alţi trei în faţă. Vorbeau

ungureşte şi mă ameninţau. Am ridicat un pic capul, căci mă durea după

cap, din timpul cât am stat legat cu funia. La Rădăuţi am stat toată ziua cu

cătuşele, cu mâinile la spate. Când am ridicat un pic capul, unul a strigat:

- Capul jos, că îţi dau cu pistolul în cap! îţi farm capul!

Era unul care vorbea ungureşte.

C.H.: Fiind alături de Vasile, nu puteaţi comunica în nici un fel?

Gv.V.: Nu aveam voie.

C.H.: Ştiaţi că fierbe în el un pic conştiinţa, că era trădătorul

dumneavoastră?

Gv.V.: Absolut nimic.

Când ne-au scos şi ne-au fotografiat cu armele în mână, el s-a uitat la

mine, eu m-am uitat la el şi, oarecum, a schiţat un zâmbet. Nu era om de

spiţă, era om şters, un om lipsit de calităţi de partizan, nu cum erau fraţii

Chiraş şi nici pe departe cum era Motrescu, cel din urmă un om cu totul şi

cu totul deosebit.

C.H.: Când eraţi împreună în faţa aparatului de fotografiat şi el a

schiţat un fel de zâmbet, privirea Dvs. tăioasă oare nu i-a trezit conştiinţa?

Gv.V.: Nu ştiu ce a gândit atunci. Am sosit noaptea la Suceava, am

plecat seara. Am coborât din maşină. Pe mine m-au luat primul, mi-au scos

cătuşele de pe mâini. Unul m-a luat de un braţ şi altul de celălalt braţ, aşa

am urcat scările. Mi-au pus pe ochi ochelari de tablă neagră. N-am văzut pe

nimeni. M-au dus în colo, în colo şi m-au băgat într-o celulă. După aceea

i-au luat pe ceilalţi. Aveam plete, când m-au prins m-au lovit în cap cu

automatul. Am un semn de-atunci. Am fotografia, se vede că parcă eram

breaz, o parte albă, o parte neagră. Aveam din beci ţărână în cap, în plete;

pufoaica era murdară, plină de pământ. M-au băgat în celulă, nedormit,

lovit în cap. În situaţia aceea am adormit profund. Toată noaptea am

dormit. Am găsit acolo în celulă pe unul care a spus că se numeşte Corbea

Mureşanu; a spus că este procuror că este condamnat politic pentru faptul

că în calitate de procuror a cerut condamnarea comuniştilor. Era originar

din Braşov şi a cerut condamnarea comuniştilor care au făcut cu ani în

urmă revoluţie acolo, în timpul dictaturii antonesciene. L-am crezut şi nu

prea. N-am avut nici o treabă cu el, eu mă gândeam la ce va urma cu mine.

A doua zi m-au scos şi m-au dus la frizer; era un deţinut de drept comun,

care tare s-a uitat lung la mine. Aveam ochiul negru, tumefiat.

C.H.: Fotografii nu v-au mai făcut?

Gv.V.: Nu.

Când a dat cu pieptenul, a curs ţărână din păr; m-a tuns tot. M-au

luat, m-au dus înapoi în celulă. După un timp mi-au dat zeghe şi pufoaicele

mi le-au luat... În maşină, după ce am fost capturat, îmi amintesc că toţi

soldaţii vorbeau ungureşte. Nu am fost surprins de această etnie pentru că

pe când mă aflam la Bercheza, la numai zece metri au trecut prin faţa mea

patru securişti, doi cu prăjinile, care răspândeau cablul, şi doi cu rolele de

cablu telefonic. Aceştia mi-au fost de folos în tribunal, căci am spus

acuzatorilor că i-am văzut şi că puteam lejer să-i împuşc, în proces am

precizat că au trecut pe lângă mine într-o noapte când mă aflam pe malul

Pârâului Şoarecu, că am văzut trecând o maşină cu militari. Şi asta după

evenimentele de la Bâtca Corbului, în '55. Am amintit pe unul Zoltan, care

distribuia bobine... În faţa tribunalului nu am ascuns să spun că, undeva, la

o moară, am prins pe un militar pe care am vrut să-l dezbrac de hainele lui,

ca să-mi înlesnesc ieşiri mai în siguranţă, şi pe care l-am lăsat liber pentru

că mi-a mărturisit că e sărac, numai sub protecţia mamei, şi străin de

comunismul devastator. Era acesta un tânăr din comuna Satu Mare, din

vecinătatea Rădăuţilor, aşa mi-a spus, încadrat într-un batalion din

Fălticeni. Numele său era Calistru Butnar. Comandantul batalionului, în

care erau şi ostaşi din Tecuci, se numea Iacob Boscu...

Cum zic, l-am lăsat liber pe acest tânăr care a plâns şi a fost, desigur,

nevinovat. Dar anchetatorilor le-am dat detalii prin care le-am confirmat că,

dacă aş fi vrut, sub gloanţe ar fi putut cădea mulţi.

- Domnule căpitan, am mărturisit, când am fost surprins la Şoarecu,

o trupă întreagă, cu comandant, a trecut pe sub mine. Comandantul avea

doar pistol, mergea cu mâinile la spate, puteam să-i secer pe toţi, înainte de

a ordona el: «Comandant de grupă, răspândire de grupă!». Eu mi-am

pierdut urma, eram într-un copac şi am văzut totul..."

Desigur, sunt şi alte destule întâmplări pe care eu, prezentându-le în

proces, cu exactitate, mi-au procurat un... capital de circumstanţe atenuante.

Aşa se face că, la un moment dat, s-a pronunţat în tribunal o voce cu

autoritate, rostind grav, sentenţios, aceste cuvinte:

- Vatamaniuc nu este un criminal înnăscut. A comis, e adevărat,

crima de la Bâtca Corbului, dar are fapte care îi pot înlesni o altă încadrare,

în loc de condamnarea la moarte, munca silnică pe viaţă.

C.H.: Sărind paranteza, ce a urmat?

Gv.V.: Anchetator era acelaşi căpitan Ţoanţă, care la Rădăuţi mi-a

spus: Cu mine vei avea de-a face. Uită-te bine la mine, să mă cunoşti. Cu

mine... M-a întrebat:

- Ce faci Vatamaniuc?

- Ce să fac, domnule căpitan, stau în celulă.

- Uite ce e. Te-am lăsat să-ţi revii. Vei fi anchetat de organele

Ministerului de Interne, îţi atragem atenţia: noi ştim extrem de multe lucruri

despre tine. N-am avut altă treabă decât să ne informăm şi să aflăm tot.

Despre tine, despre faptele tale, despre gazdele tale. Noi îţi atragem atenţia:

să nu ne dai mult de lucru, pentru că noi avem şi alte treburi, nu numai de

tine să ne ocupăm. Vom începe ancheta şi cu cât mai repede o vom termina,

cu atât este spre binele tău.

Eu am tăcut, n-am ştiut ce să-i spun la aceste vorbe. Atât a spus şi a

chemat plutonierul care m-a dus înapoi în celulă. A doua zi dimineaţa m-au

scos la ancheta propriu-zisă. Am început să le istorisesc din viaţa mea: când

m-am născut, unde, ce am făcut, tot, tot, tot. Când am spus că în 1942 am

plecat în armată, în 1943 voluntar pe front, că am stat şase luni în Crimeea,

că am făcut şcoala militară, că am fost trimis pe front în Cehoslovacia, că

am venit de acolo..., mi s-a zis:

- Ai ceva activitate!

Am tăcut. Apoi le-am spus cum m-au dat afară, cum am plecat în

munţi, cum am stat şase ani în munţi, până la ora aceea.

C.H.: Cum decurgea ancheta? Refaceţi cât de cât cadrul. Eraţi legat?

Gv.V.: Nu eram legat. Mă aducea un plutonier, îmi dădea dimineaţa

ochelarii cu care nu vedeai nimic. Mă lua de braţ, mă sucea, mă ducea nu

ştiam pe unde. Mă băga în birou. De la masă mi se puneau întrebări. Unul

îmi punea întrebări şi celălalt scria, „întrebare:..., Răspuns:...". Şi eu

răspundeam la întrebările lor. Mi se aducea gamela cu terci acolo. Mâncăm

terciul şi continuam ancheta. La 1.00 ei plecau la masă, eu plecam însoţit

de plutonier în celulă. Acolo găseam ciorba de fasole sau de varză. Rece.

Mâncăm şi stăteam. Nu mult, căci mă scoteau iar la anchetă. Seara, la fel.

Mă duceau târziu în celulă, găseam gamela cu mâncare, mâncăm şi mă

culcam. Nu stăteam mult, căci iar venea plutonierul: „Scoală!", îmi dădea

ochelarii, îmi trăgeam pantalonii, zeghea pe mine, bocancii în picioare, fără

şireturi, fără ciorapi, şi iar la anchetă. Acolo era un reflector pe masă,

aşezat în faţă. La fel, întrebări, răspunsuri... Când nu le convenea cum le

răspundeam, se scula Ţoanţă. Se ridica nervos:

- Ce-am vorbit cu tine, mă banditule?

Tortură, picioare, pumni şi palme. Căutau să mă convingă că ei ştiu

totul.

- Uite, îţi spunem noi dacă tu nu vrei să spui...

Uite aşa, aşa şi aşa, chestii pe care le ştiau, despre nişte gazde pe care

eu nu le-am descoperit. Unele se autodenunţaseră. De exemplu, Neculai

Zaremba, Filip a lui Costan, Vasile Zaremba a lui Ion. Ei se denunţaseră şi

nu au fost arestaţi niciodată. Eu nu le-am vădit pentru că ştiam că nu sunt

arestate înaintea mea. Atunci am spus şi alte gazde.

Ţoanţă înjură:

- Dar cutare nu ţi-a fost gazdă, dar cutare, cutare...? Dumitru

Zaremba nu a fost? Păi noi să ţi-i spunem?

Şi bătaie...! Atunci am văzut că ei ştiu. Am mai spus eu încă vreo doi

inşi, de care ei nu ştiau. Mi-au mai spus ei încă vreo doi, de care credeam

că ei ştiu. Dacă au ştiut de aceştia, mi-am zis, ştiu de toţi. În mare parte, ei

au fost arestaţi înainte cu două luni. După mine au fost arestaţi vreo trei. Ei

mi-au dat numele la aceia pe care îi ştiau şi care într-adevăr au fost gazde şi

despre care eu credeam că nu se ştie, că n-au fost arestaţi până la arestarea

mea. Dacă n-au fost arestaţi, mi-am zis, nu-i spun, că ei nu-i cunosc. Când

colo, ei mi-au pomenit numele lor şi au spus: „Noi să ţi-i spunem? Spune

tu, banditule!". Şi bătaie. Mi-am dat seama că e o prostie să ascund ceea ce

ei deja ştiu. Dar ei nu-i ştiau chiar pe toţi. În sfârşit, a fost o şmecherie de-a

lor, o viclenie.

C.H.: Cum v-au bătut? Cu piciorul, cu bocancul?

Gv.V.: Cu piciorul, cu bocancul, cu pumnul. Mă dădeau jos şi apoi

mă zdrobeau cu picioarele. Era unul voinic, tânăr, când dădea cu pumnul te

duceai urgent jos. Acolo, jos, sub picioare te zvârcoleai ca peştele. După

aceea se opreau:

- Ţi-a venit mintea? îţi aduci aminte? Scoală!

Cu sânge la nas, la gură, tremurai pierdut.

- Du-l să se spele!", strigau apoi.

în timp ce mă spălam acolo, la chiuvetă, am auzit:

- Vino încoace! Ce ţi-am spus eu ţie? Să nu ne dai de lucru! Noi

avem destul de lucru cu de ăştia, am mai văzut ca tine mulţi. Pe scaunul pe

care stai tu, mă banditule, au stat mulţi alţi înrăiţi şi au devenit mieluşei

până la urmă. Dacă nu..., i-am făcut îngeraşi. Noi nu stăm de vorbă cu

bandiţii aşa...

Altă dată mi-a spus:

- Mă banditule, te-ai pus tu ca să dărâmi republica? Noi avem în

spate marea forţă a comunismului: Uniunea Sovietică. Erau gata să sară

americanii, imperialiştii, pe noi, în 1945-1946, au crezut că am ieşit slabi

din război şi gata, sar pe noi. Ne-am înarmat până în dinţi şi trebuie să se

ţină cont de forţa noastră. O să vezi tu, o să auzi în închisoare cum

comunismul va suna şi în America, în curând. Ai să vezi tu cum cuprinde

tot pământul, că asta este soarta şi viitorul omenirii...

Mă rog, prostiile lor. Tăceam şi ascultam, ştiam eu ce ştiam şi mă

gândeam: „Bine, bine! Vom vedea!".

C.H.: Tot timpul tăceaţi?

Gv.V.: Absolut! Numai la anchetă răspundeam întrebărilor, în rest

tot timpul tăceam.

C.H.: Nici nu confirmaţi cele susţinute?

Gv.V.: Nimic. Să confirmi era o nebunie care nu se putea accepta.

C.H.: Dar în timpul acesta, în travaliul acesta cumplit, nu se găsea un

sergent, un prăpădit de caporal care vă conducea de mână, cu ochelarii

aceia întunecaţi, să vă spună în şoaptă: „Băi, cam aşa merge ancheta.

Spune-le şi te eliberează!". Adică să vezi că este cald, uman?

Gv.V.: Asta nu mi-au spus însoţitorii, mi-au spus ofiţerii. Nu mă

anchetau întotdeauna. Mă duceau uneori, la câte trei zile, la un altul, la un

locotentent, locotenent-major, şi stăteau un timp de vorbă cu mine, blânzi,

destinşi. Dar eu mi-am dat seama că astea sunt curse, ca să le dezvălui lor

tot. Erau foarte vicleni! Plutonierii nu, nu discutau absolut nimic, nici şefii

aceia de la secţie, nici un cuvânt. Necazul cel mare era că oboseai: zi şi

noapte la anchetă, bătut, chinuit, cu o mâncare vai de ea, rece tot timpul, iar

noaptea te mai şi pomeneai cu şeful de închisoare, locotenentul-major

Mareş, un om de doi metri, masiv care striga ca o fiară:

- Scoală, banditule! Tu ai venit aici să dormi? Pentru ce ai venit aici?

Ai venit aici să meditezi, să te gândeşti la păcatele tale?!

Mă lovea, stăteam în picioare, desculţ, pe ciment, dezbrăcat. Mă

lovea cu cizmele şi eu jucam ca ursul pe jăratec. Mă trântea pe pat.

- Ce? Te culci pe pat? Eu stau în picioare şi tu te culci? Scoală,

banditule!

Îmi dădea cu pumnul şi cădeam jos; aşa mă ţinea un ceas, două.

După aceea mă lăsa de bătut şi îmi ţinea teorie să nu dorm. Apoi:

- Culcă-te, că mai stăm noi de vorbă...

Mă culcam, dar stăteam cu frică. Numai aţipeam şi iar se deschidea

uşa. Venea plutonierul.

- Îţi dau ochelarii, îmbracă-te!

Mă îmbrăcam, iar la anchetă. Aşa a durat mult timp. După vreo trei

luni am fost mutat din secţia Securităţii de la închisoarea Suceava, la

Securitatea Suceava, care avea o construcţie nouă; aici paturile nu mai erau

de fier, cu saltele, ci de beton. Ca mormintele. Pe ele erau prinse în şuruburi

scânduri, iar peste ele era o saltea. Prin pătură vedeai becul, era rară; foc nu

se făcea. Dârdâiai de frig... Era obligatoriu să te dezbraci şi să dormi cu

mâinile afară, pe pătură. Dacă le puneai înăuntru ca să te încălzeşti, ori să

tragi pătura pe umeri, numai se deschidea uşa şi te pomeneai, „trosc", cu o

lovitură în cap:

- Ce faci, banditule? Mâna pe pătură, nu ştii regulamentul? îndată te

scol şi te duc...

Sau:

- Te duc unde ţi-e locul. Mâinile pe pătură! Ce, vrei să vin eu să ţi le

pun?

Trebuia să respecţi regulile. În sfârşit, după o vreme, după ce un

capitol din anchetă s-a terminat, m-am trezit în celulă cu procurorul Radu.

- Cum te numeşti?

- Vatamaniuc Gavril.

- Dumneata ai fost în munţi, ai tras în ostaşii români...

- Au tras şi ei, am tras şi noi...

- Ai fapte deosebit de grave. Ţi-am citit dosarul. Nu ştiu dacă pot să

te scap de la moarte. Am vrut să te văd...

A plecat şi s-a răsucit în uşă, întrebând gardianul:

- Ce e? Ce miroase în celulă?

Geamul nu s-a deschis niciodată. Foc nu s-a făcut, vasul în care ne

făceam necesităţile era acolo, umezeală, aer infect şi mirosea a mucegai

groaznic.

- Nu s-a deschis geamul ăsta?

- Nu.

- De ce nu s-a deschis? întrebă de plutonier. „- Este defect", a spus

plutonierul.

Dar el n-a fost deschis intenţionat, nu cred că era defect.

- Să se deschidă geamul!, a zis procurorul militar, în grad de căpitan.

După ce am semnat ultima foaie de trimitere în judecată şi am stat

vreo săptămână aşa, nu m-au mai scos la anchetă; apoi ne-au scos pe toţi la

maşină, în aula liceului „Ştefan cel Mare" din Suceava s-a ţinut procesul.

Tribunalul militar de la Bucureşti a venit în deplasare la Suceava, compus

din preşedinte, doi asesori, un procuror şi un grefier. Procesul a ţinut zece

zile. Câte două şedinţe pe zi. La proces se aduceau toate dosarele. Erau

două teancuri de dosare, cam de şaizeci-şaptezeci centimetri fiecare. Au

adus dosarele cu Macoveiciuc, cu Cenuşă, cu Motrescu, toate. S-a făcut

rechizitoriul: „banda Macoveiciuc, Motrescu, Cenuşă, Vatamaniuc care au

terorizat timp de atâţia ani regiunea aceasta, ţăranii neputând munci

pământul...". Ziceai că nici la Niirenberg nu s-a făcut atâta rechizitoriu! A

vorbit procurorul:

- Este adevărat. Sunt unele circumstanţe atenuante în favoarea lui

Vatamaniuc.

între acestea era cea în legătură cu colonelul şi fetiţa sa Monica, de la

Pârâul Mesteacăn; colonelul se da drept un profesor de la Bucureşti care

venea în concediu în Bucovina... Am văzut cum, în toiul acuzaţiilor,

maiorul Feller a tras sertarul şi a scos o hârtie lungă, ciudat de îngustă. A

luat-o de un capăt şi, fluturând-o, a zis:

- Vatamaniuc, uite, această hârtie te salvează pe tine de la moarte!

Eu am rămas uluit. N-am înţeles nimic din ce vrea să spună. El a

văzut că sunt nedumerit că am rămas cu ochii mari. Cum adică hârtia aceea

mă salvează de la moarte?

- Văd că eşti nelămurit. Să-ţi citesc ultima frază: «N-am nimic

împotriva acestui om, deoarece s-a comportat omeneşte atât cu mine, cât şi

cu soţia şi cu fetiţa noastră».

- Am înţeles, domnule maior. El, zâmbind:

- Aceasta te scapă de la moarte. Dacă nu erai deştept, nu trăiai,

Vatamaniuc!

O paranteză lămuritoare, pe scurt. Sora mea Glicheria mi-a spus că la

nepotul ei locuieşte un străin de la Bucureşti, cu doamna şi fiica lor, pe care

o strigă Monica. Domnul care a spus că este profesor, e însoţit şi de

cumnatul lui. Zilnic, pe vreme bună, aceştia mergeau după zmeură, în

plimbare prin parchetul forestier Mesteacănul. Am vrut să-i văd, bănuind că

profesorul nu-i profesor. M-am abătut pe marginea zmeurişului. Aud la-lala-

la, glas de copil şi vorbe de oameni maturi; nu vorbeau ca pe la noi, ci

orăşeneşte. Bine, am zis, aceştia sunt! M-am apropiat de pâlcul de mure,

neobservat.

- Stai aşa!, am zis hotărât. Iar domnul şi doamnele s-au oprit, au

îngheţat.

- Staţi jos!, continui ferm. Domnul a refuzat să stea jos. Eu aş fi vrut

să stea jos ca să stau şi eu la fel, pentru protecţie, fără a avea grijă că pe

undeva ar putea fi însoţitori care ar putea trage.

- Dumneata stai şi în picioare, îi zic, eu voi sta jos. M-am lăsat în

genunchi şi am întrebat:

- Ce faceţi, domnule colonel, cu ce vă ocupaţi?

- Nu sunt colonel, sunt profesor, mi-a răspuns răspicat.

- Nu, eu ştiu că sunteţi colonel. Dacă sunteţi, totuşi, profesor, e şi

mai rău, pentru că otrăviţi sufletele tinerilor cu otrava comunistă. Ştiu ce

propagandă se face, cunoaştem cum este otrăvit poporul acesta. Veţi

răspunde legal înaintea unui tribunal!

Fata era speriată, avea vreo şase ani; doamnele erau de asemenea

timorate. Am dezlegat rucsacul, am scos cuţitul şi am tăiat o bucată de

colac pe care i-am dat-o fetiţei...

Iată ce am câştigat dacă m-am purtat omeneşte cu familia

„profesorului"! Şi mi s-au găsit şi alte fapte care aveau greutate salvatoare.

„Acestea, însă, nu-l absolvă de faptele deosebit de grave", s-a spus.

Avocatul, un evreu, era pus din oficiu.

- Vreau să-mi daţi voie să vorbesc în apărarea mea, am cerut.

- Da, vei vorbi.

În apărarea mea am vorbit astfel:

- În ceea ce priveşte plecarea mea în munţi, declar că a fost din cauza

autorităţilor. Ştiindu-mă nevinovat, eu n-am vrut să plec în Rusia cum au

fost duşi foarte mulţi ofiţeri şi subofiţeri de jandarmi, care au murit prin

închisori. Acesta este motivul că am fugit şi m-am ascuns în munţi. Faptul

că am tras, domnule preşedinte şi onorat tribunal militar, spun că la

autoapărare trece şi un piţigoi: dacă îl prinzi, el te ciupeşte ca să scape. Am

tras aproape instinctiv, după ce am tras mi-am dat seama. Când am văzut

ridicat automatul şi că posesorul lui mă ocheşte, având automatul în mână,

am recurs la arma pe care am avut-o. Am ridicat şi am tras. Spre

nenorocirea sa, victima a căzut. Am dat să fug ca să nu trag şi în ceilalţi

doi. M-a prins câinele de picior. Am împuşcat şi câinele şi am fugit.

Am terminat cuvântul de apărare, a terminat şi procurorul şi s-au dat

sentinţele:

Motrescu Vasile: în contumacie, condamnat la moarte prin

împuşcare şi confiscarea averii; Vatamaniuc Gavril: tribunalul nu-l

condamnă la moarte, ci la muncă silnică pe viaţă, confiscarea averii şi doi

ani pentru..., trei ani pentru..., patru ani pentru..., dar conform legilor va

executa pedeapsa cea mai mare - munca silnică pe viaţă.

C.H.: Era o licărire de speranţă, totuşi, când v-au spus aşa?

Gv.V.: Niciodată.

C.H.: Era un semnal care totuşi vă întărea.

Gv.V.: întărirea era speranţa în Dumnezeu, ştiam că nu va putea, nu

va fi să rămână comunismul mult timp, cu hoardele sovietice în inima

Europei. Au căzut multe altele, dictatura otomană, ocupaţia romană. Toate

imperiile s-au dărâmat, se va dărâma şi robia roşie. Când ştii un pic de

istorie, când ai un pic de nădejde în Dumnezeu, ai un suport moral. Când

cunoşti anumite lucruri, acelea toate îţi aprind o luminiţă de speranţă în

creier, care te ţine cald, viu.

S-a terminat. Ne-au luat pe toţi şi ne-au dus pe fiecare în celulă...

C.H.: De ce v-au dus în aula liceului? Era un proces public?

Gv.V.: Public era. Era lume, securişti de-ai lor. Erau şi rudele celor

arestaţi, martori, gazde...

C.H.: Din partea dumneavoastră?

Gv.V.: Din partea mea? Cine? Mama? Erau din partea celorlalţi, a

fraţilor, a cumnaţilor. Da, sigur că da.

Ne-au dus în celulă şi, după două săptămâni, am avut mai multă

linişte. Mâncăm ciorba amărâtă, nu mă mai sculau noaptea, am avut linişte.

După un timp au fost aruncaţi acolo în celulă Mureşan, zis Procurorul şi un

ungur din Arad, Iuliu Covaci. Acesta, foarte interesant, mi-a spus:

- Domnule, eu nu ştiu pentru ce m-au adus la dumneata aici, eu sunt

de la drept comun, m-au luat din închisoare de la drept comun. Aşa că mie

îmi spui ce vrei, că nu mă interesează.

Extraordinar de curios a fost ungurul acela.

C.H.: Nu era o capcană? Era om sincer?

Gv.V.: Capcană, da, dar el n-a jucat rolul.

Nu l-au ţinut mult, l-au luat. L-au băgat apoi pe Ioan Chervas, preot din

comuna Ceacova, de lângă Timişoara. Condamnat la moarte, judecat la

Ministerul de Interne, anchetat acolo, prins în Ungaria, pe când voia să fugă

în Italia. Era învinuit de spionaj în favoarea Vaticanului.

C.H.: Aţi avut vreun dialog cu el?

Gv.V.: Am avut multe, că am stat vreo lună de zile cu el. Odată

ne-au scos la plimbare, ne-au pus cătuşe pe mâini. Şi-au bătut joc de noi,

ne-au spus: „Domnii se plimbă cu mâinile la spate, aşa că trebuie să vă

plimbaţi cu mâinile la spate" - şi ne-au pus cătuşe. El a fost consternat de

acest tratament.

- Domnule Gavril, la Interne am fost scos la plimbare, dar nu cu

cătuşe. Mă scoteau în fiecare seară. Aici prima dată m-au scos, după atâtea

luni. De două ori m-au scos, în două luni. Sub cerul liber, noaptea, cu

cătuşe." L-au ţinut vreo lună de zile şi l-au luat, nu ştiu unde l-au dus, nu

ştiu nimic; m-am interesat, dar n-am aflat nimic despre acest om.

La închisoarea Suceava mi-au luat cătuşele şi m-au băgat la subsol,

la celula nr. 1, care avea două rânduri de gratii; era o tablă bătută pe

dinafară, în care erau găuri în care puteai băga numai degetul. Era

semiîntuneric înăuntru, semilumină. Acolo m-am îmbolnăvit de icter.

Mi-au dat nişte varză împuţită, cu maţe de oaie. Cei de la drept comun

aveau pachete, mâncau mai bine, Eu, ce să fac? Am mâncat ce era şi m-am

îmbolnăvit Ceva interesant: un felcer, membru de partid, care se numea

Ionică, originar din Burla, de lângă Rădăuţi, venea în fiecare zi şi îmi

aducea câte doi cartofi copţi, dar nu trimişi de cineva, ci de la el. El avea

regimul pentru bolnavi. Când lipsea plutonierul, deschidea u şa, se uita şi

îmi zicea: „Mănâncă!". Mi-a dat două fiole de vitamina C şi vreo patru

pastile de urotropină. „Bea fiolele şi le aruncă în tinetă! Să nu te prindă." El

se uita din uşă, eu mâncăm repede. Cartofii erau călduţi, îi mâncăm cu

coajă cu tot, cum mi-i aducea. Spărgeam fiolele, beam; pastilele le puneam

în buzunar şi le luam câte una. Nu mai mâncăm mizeriile care mi se

aduceau. M-am vindecat repede. Când era arpacaş, mâncăm, şi mai

mâncăm şi pâinea. Am scăpat repede de icter. Am stat trei luni acolo. După

trei luni, cu lanţurile la picioare pe care le-am avut tot timpul, am fost scos

într-o noapte şi dus cu trenul, apoi cu o maşină, la Jilava. Alături au adus

acolo încă vreo zece deţinuţi. Toţi, „martorii lui Iehova".

Era unul Păduraru, ţin minte, de pe meleagurile Botoşanilor, îl ţin

minte pe acela datorită unor cuvinte pilduitoare. Stând de vorbă cu

anchetatorul i-a spus:

- Domnule anchetator, ştiu de ce ne-aţi arestat pe noi...

- De ce?

- Ca să aveţi linişte. Meseria mea e săpător de iazuri. Săpam, la 12 ne

culcam, dar nu puteam dormi din cauza broaştelor. Aşa că luam o piatră şi

o aruncam în iaz. Toate broaştele se ascundeau. Şi aveam linişte un pic.

Mai dădeam cu o piatră... Aşa şi dumneavoastră. Când vi se pare ceva,

arestaţi câte unul din noi, şi-i linişte. Când vi se mai pare ceva, mai arestaţi

încă unul. Iar se sperie ceilalţi, ca broaştele, şi stau liniştiţi...

Anchetatorul a râs şi i-a răspuns:

- Nu-i chiar aşa.

- Nu-i chiar aşa, dar cam aşa e, a replicat curajos botoşăneanul.

Am ajuns la Jilava, în Bucureşti. Acolo am fost luat în duba auto şi

pus într-o celulă, singur; ceilalţi au fost închişi într-o celulă mare. Pe aceia

i-au dus repede, pe mine m-au ţinut mult timp într-o cameră la poartă, îmi

era foame, acolo era murdărie, căci cei care veneau de pe drum acolo îşi

făceau nevoile. N-aveam pe ce sta, stăteam în picioare. Mă rezemam de

perete, eram extenuat. Mă gândeam: „Oare asta e Jilava? Oare va ţine mult

aşa? Voi vedea... Dumnezeu cu mila lui". Au venit la un moment dat...

proprietarii:

- Cum te cheamă?

- Vatamaniuc Gavril.

- Ieşi afară!

Am ieşit afară, m-am dus la un birou, mi s-a făcut o fişă, am semnat,

mi s-au luat amprentele. Unul m-a luat de braţ, a apăsat un buton, s-a

deschis o poartă, am trecut prin curte; acolo era o altă poartă. S-a deschis şi

aceea. Apoi m-au dus într-o secţie întunecoasă, în celula ZERO. Eu

mergeam mai greu, că aveam lanţuri la picioare. Plutonierul nu s-a grăbit,

m-a lăsat aşa, încet. Acolo era celula condamnaţilor la moarte. Erau acolo

găuri în perete, semne de la împuşcături. În Valea Piersicilor, lângă Jilava,

unde a fost împuşcat şi Antonescu, acolo se făceau execuţiile. Peretele era

gros de doi metri şi acolo era un WC de lemn, cu o ţeava afară Nu se ieşea

deloc afară. Am stat acolo vreo săptămână, îmi aduceau acolo mâncarea.

După o săptămână m-au luat şi m-au dus în celula nr. 4. După un timp m-au

scos şi mi-au tăiat lanţurile. Acolo nu erau condamnaţi cu lanţuri.

C.H.: Lanţurile cum vi le-au pus? Aşa, cu bătaie de ciocan?

Gv.V.: Da. La capătul verigilor, la un capăt şi la altul erau cătuşe,

care se deschideau în dreapta şi în stânga. Se închideau într-o ureche. După

ce cătuşele erau închise, puneai piciorul pe nicovală şi se bătea câte un nit

cu barosul: „Gata. Scoală. Du-te!.

Mi-au tăiat lanţurile şi m-au băgat în celulă. Acum eram fericit, fără

lanţuri. S-a îmbunătăţit mult situaţia. Acum pot să fac multă închisoare!

Generalul Gradin, prof. Vulcănescu, colonei..., doctori...., mulţi erau,

treizeci şi ceva de oameni... Toţi într-o celulă. Erau trei rânduri de paturi

suprapuse. N-aveam voie să stăm pe paturi aici, zilnic ne plimbam prin

celulă. Erau patru metri de la uşă până la geam. N-aveam voie să ne uităm

afară, deşi erau jaluzele înclinate şi oricum nu vedeam nimic. Dacă erai

observat de la uşă, erai mort. Erai dus la izolare şi acolo mureai. Am stat

acolo un an de zile.

în anul 1957 mi s-au pus iarăşi lanţuri la picioare şi, în dubă, m-au

dus la Aiud. La Aiud mi s-au tăiat din nou lanţurile... Dar mi le-au pus din

nou căci toamna, în acelaşi an, 1957, cum ia vulturul puiul, am fost luat şi

dus la Jilava. De oriunde ai fi venit, trecerea era prin Jilava. Din Ardeal

dacă veneai spre Moldova, treceai prin Jilava. Dacă treceai spre Constanţa,

treceai prin Jilava. Dacă veneai de la Constanţa spre Ardeal, obligatoriu

treceai prin Jilava.

C.H.: De ce asta?

Gv.V.: Era tranzitul. Stăteai un timp la Jilava şi de acolo te lua duba

de Moldova, dacă aveai destinaţia acolo. Venea apoi duba de Ardeal,

veneau o dată pe lună şi, deseori, nu corespundea orarul. Stăteai până la

transportul următor în Jilava. Când a fost ziua pentru Moldova, m-a scos

din Jilava şi m-a dus la dubă.

C.H.: Era o repartiţie regională sau repartiţii după gravitatea unor

fapte?

Gv.V.: Ce e aceea repartiţie?

C.H.: Se alegeau închisorile conform gravităţii faptelor?

Gv.V.: Nu. Ăsta era traseul, în regiunea Jilava condamnaţii erau

sortaţi după gravitate. Ăsta era traseul pentru orice deţinut.

C.H.: Şi maltratarea a continuat sau numai în perioada anchetei a ţi

avut de suferit?

Gv.V.: Pe perioada anchetei a fost cel mai grav pentru că era zilnic.

Iar în închisoare, când te prindea într-un pic de neregulă. Erai frânt de

obosit şi flămând, extenuat. Dacă te aşezai pe pat şi te-a prins, erai călcat în

picioare. N-aveai voie la pat. Sau, dacă era în gardă bestia, sigur urmau

şapte zile la izolare. La izolare te îmbolnăveai de plămâni, la trei zile

mâncăi o singură dată.

M-au băgat în camera 5, în Jilava. Dar n-am stat mult. După vreo trei

zile m-au scos. În timpul acesta nu mi-au tăiat lanţurile. M-au scos şi m-au

dus la una din cele două izolări care erau între cele două secţii, în holul

închisorii. Am spus că în prima perioadă, în celula 4, era generalul Gradin,

era Vulcănescu... În celula 5 n-am stat mult. În celula 4 era un bănăţean,

partizan din loturile lui Uţă, Domăşneanu de la Teregova. Se numea Ion

Cioca. Era un bănăţean cu el, ştiu că nu vorbea nimic, era speriat, ştia ce-i

aşteaptă. Cioca era un ţăran foarte guraliv şi nu avea nici o frică. I-au luat

pe amândoi; Drăgan se numea celălalt. I-au luat într-o zi, i-au dus la

Timişoara şi i-au împuşcat, deşi aveau muncă silnică pe viaţă. Erau

condamnaţi de doi ani. S-au petrecut evenimentele din Ungaria şi

Securitatea s-a sălbăticit, îi împuşca pe condamnaţii pe viaţă...

în celula 5 am stat cu generalul Ankara Teodorescu, cu generalul

Buricescu. Pe aceştia doi îi ţin minte. La izolare i-am găsit pe amiralul

Horia Măcelaru, pe generalul Jenescu, fost ministru al aerului şi pe

colonelul Stere Marinescu, fost aghiotant al lui Antonescu, care l -a însoţit

pe Antonescu la Hitler, la ultima întrevedere pe care au avut-o. Acest

colonel ştia limba germană mai bine decât ştiu eu româna. De aceea l-a luat

Antonescu pentru discuţii cu Hitler. S-a dus să protesteze că Hitler i-a luat

o divizie de tancuri de la Iaşi. Antonescu, supărat foc, a mers repede la

Hitler şi a bătut, aşa, cu pumnul în masă, vorbindu-i:

- Furere, de ce mi-aţi luat divizia de tancuri de la Iaşi?

Dumneavoastră ştiţi că dacă eu deschid porţile de la Iaşi, bolşevismul se

opreşte la Berlin?

Şi aşa a fost. După 23 august, la Berlin s-au oprit bolşevicii.

Extraordinară a fost previziunea lui Antonescu faţă de Germania!

- Domnule mareşal, luaţi loc. Vă spun unde am avut nevoie. Luaţi

loc.

în cele din urmă Antonescu s-a aşezat pe scaun. S-a aşezat şi Hitler

şi i-a spus:

- Am avut nevoie urgentă de această divizie s-o duc în Polonia.

Acolo a fost un atac grozav şi, ca să scurteze furia care avea în obiectiv

Cehoslovacia, Hitler voind să oprească măcelul acolo, a luat divizia de la

Iaşi. Acesta a continuat:

- Domnule mareşal, dar spre România e în drum o divizie tot de

tancuri, din Iugoslavia, în Iugoslavia nu mă mai folosesc de ea. Şi ca să o

iau din Iugoslavia să o duc în Polonia durează mult timp. Am luat-o pe cea

de la laşi, iar acum aceasta e aproape la destinaţie. Cea din Iugoslavia să

treacă la dumneavoastră. Asta a fost. Până atunci am dat o radiogramă la

Iaşi şi un grup de bombardiere vor ţine pe bolşevici cu capul la pământ.

Peste o zi soseşte divizia de tancuri."

Antonescu s-a liniştit şi a continuat discuţia despre situaţia de pe

front.

- Furere, nu garantez că rezistăm. Ne dau bolşevicii peste cap", a

spus.

Această afirmaţie a făcut-o de două-trei ori în timpul discuţiei, am

aflat de la colonelul Stere.

- Domnule mareşal, vom lua măsuri. Nimic nu se va întâmpla, l-a

asigurat Hitler.

- Nu se va întâmpla, dar vorbele nu pot face faţă ofensivei turbate a

ruşilor, care au armament american.

Vreau să precizez acest lucru, căci ştiu cu mare precizie că şi la

Cotul Donului evenimentele s-au petrecut tot datorită intervenţiei tancurilor

şi avioanelor americane. Ruşii aveau nişte tancuri bine studiate de nemţi.

Nemţii au scos un tun anticar cu care trăgeau proiectile ce perforau

blindajul tancului ieşind prin partea opusă. Tancul rămânea pe loc. La

Stalingrad datele tehnice s-au schimbat. Proiectilul lovindu-se de blindajul

tancului ricoşa. Era alt blindaj, erau alte tancuri. Nemţii n-au ştiut cum erau

construite tancurile americane. Americanii au ştiut ce tunuri anticar au

nemţii şi au făcut un blindaj de două ori mai rezistent. Atunci a scos şi

Hitler, dar era prea târziu, acel „paus-patrul". O ghiulea ca o măciucă cu

care se trăgea de aproape. Trăgătorul trebuia să stea în groapă iar când se

apropia tancul, la maxim cincizeci de metri, acţiona mecanismul. Prin ţeava

subţire ieşea o flacără şi o căldură extraordinară. Ghiuleaua zbura, se lipea

de blindajul tancului, dezvolta o temperatură de 3000 de grade, topea

blindajul, intra înăuntru şi exploda. Extraordinară armă! Dar a scos-o prea

târziu. Germania era zi şi noapte sub bombardament.

Antonescu protestând replică: „Fără un ajutor masiv în armament şi

oameni nu vom rezista, Furere. Eu mă duc să organizez rezistenţa la Iaşi”, a

adăugat Antonescu.

- Nu plecaţi. Rămâneţi la mine.

Antonescu s-a făcut alb. S-a uitat la Stere Marinescu, a crezut că este

sechestrat.

- Furere, v-am spus că eu trebuie să fiu urgent la Iaşi, să organizez

rezistenţa. Dumneavoastră înseamnă că nu mă înţelegeţi. Sau nu aveţi

suficiente informaţii despre situaţia de la Iaşi. Ne dau bolşevicii peste cap,

Furere!", repetă Antonescu, foarte insistent.

în cele din urmă l-a convins pe Antonescu şi acesta a rămas trei zile

pe loc asistând la o experienţă atomică sub munţi, în Germania. A venit la

Bucureşti, a stat de vorbă cu Pichi Vasiliu, cu Ică Antonescu, cu un cerc

foarte restrâns, însuşi regele a luat parte la aceste comunicări pe care le-a

făcut Antonescu după ce a venit de la Hitler. Antonescu a spus: „După cele

văzute la Furer, nu mă îndoiesc de victoria asupra comunismului." N-a spus

asupra americanilor, asupra englezilor. Nu, ci asupra Moscovei. Hitler a

spus că prima bombă atomică pe care o scoate, o dă la Moscova. „Şi pentru

asta ne trebuie şase luni! Atât, în şase luni sigur o scoatem, ne-au asigurat

savanţii pe baza experienţelor efectuate."

- Ştiu că vom rezista! După şase luni dau bomba la Moscova şi, dacă

nu vor opri înaintarea, o vom da şi pe a doua.

Despre aceasta Antonescu i-a vorbit regelui. Regele l-a luat deoparte

după aceea şi l-a întrebat:

- Domnule mareşal, pe ce vă bazaţi când spuneţi că nu vă îndoiţi de

victorie?

Mareşalul nu ştia că regele este în legătură cu spioni americani, cu

englezi şi cu unul rus, care erau la Bucureşti, sub acoperire diplomatică.

Am stat cu Iancu Taflaru în închisoarea Jilava şi cu Sava Dumitrescu.

Aceştia doi erau aşii Siguranţei române. Unul era şeful brigăzii C, care îi

urmărea pe comunişti, iar altul era şeful brigăzii L, care îi urmărea pe

legionari. Deci în mâna lor era siguranţa ţării. Multe am aflat de la aceşti

doi aşi condamnaţi la moarte, comutaţi la muncă silnică pe viaţă. Îl

condamnau pe Antonescu pentru faptul că un conducător de ţară, un

mareşal ca Antonescu nu avea informatori peste tot, inclusiv în Palatul

Regal, să ştie totul! Conducătorul statului trebuie să ştie tot ce se mişcă în

ţara lui, vorba lui Mircea cel Bătrân. Trebuia să ştie că regele e în legătură

cu doi spioni şi nu trebuia să-i spună regelui ce a văzut la Hitler. Imediat,

regele a comunicat celor doi şi ei au alarmat capitalele Londra şi Moscova.

S-au dus să spună: „Ce e de făcut?, Trebuie luate măsuri urgente!". Au stat

de vorbă cu regele şi s-a hotărât astfel.

- Singura soluţie este ca regele să scoată România din război;

Antonescu va fi arestat.

Aghiotantul lui Antonescu ne-a spus:

- Pe când mă aflam cu domnul mareşal la Snagov, în cameră, eu

stăteam pe scaun lângă masa cu telefoane. Dl. mareşal se plimba prin

cameră mâncând dintr-o farfurie supă de zarzavat. Doamna Antonescu a

ieşit dintr-o cameră şi i-a spus:

- Ionele, de ce nu stai să mănânci liniştit? Ştii că eşti bolnav de

stomac.

- Lasă dragă, mă simt bine aşa.

Un amănunt extraordinar. Stere Marinescu îmi spune asta în auzul

celor doi militari: generalul Jenescu, ministrul aerului, şi amiralul Horia

Măcelaru, comandantul suprem al marinei române, care a scufundat două

distrugătoare ruseşti în faţa Constanţei, unul cu tunurile şi unul cu minele.

Cele trei distrugătoare au bombardat Constanţa; al treilea a fost distrus de

submarinul „Delfinul", comandat de căpitanul Costachescu, trimis de

amiralul Horia Măcelaru. S-au avut în vedere strategiile abile ale amiralului

şi acesta a fost arestat. Cei doi demnitari au auzit afirmaţia lui Stere

Marinescu şi au spus aşa:

- Dle Vatamaniuc, s-a auzit realitatea? Aceasta este, să ştii şi

dumneata, Vatamaniuc. Aţi auzit, aceasta este realitatea! Noi suntem

bătrâni, nu ştim dacă scăpăm. Dumneavoastră sunteţi tânăr şi vă văd foarte

viguros. Veţi scăpa şi să spuneţi şi dumneavoastră, să se afle adevărul

despre cele întâmplate!" Stere reluă povestirea:

„Antonescu a fost chemat imediat, a sunat telefonul, în timp ce

mânca din farfurie, întrebă:

«- Stere, cine a fost?

- Alo, da. Să trăiţi, Majestate. Da, imediat...

- Majestatea, domnule mareşal! Vrea să vorbească cu

dumneavoastră...

- Da, Majestate, să trăiţi! Majestate, doar noi am vorbit şi ştiţi

programul meu. Am înţeles.

- Domnule mareşal, urgent sunteţi aşteptat aici, în Consiliul de

Coroană. Aici este Pichi Vasiliu, este Ică Antonescu, sunt toţi. Cum sosiţi,

începe consiliul; durează zece minute şi sunteţi liber.»

A mers la Palat şi a fost arestat, l-au dus într-o clădire unde astăzi

este librăria Eminescu; sus, la etaj, era un apartament. Pe uşă era eticheta:

inginer Ceauşu. În realitate, acolo era Emil Bodnăraş, care venise din

Rusia. Nici Sava Dumitrescu, nici Taflaru nu ştiau cum a sosit din Rusia.

Acolo a fost dus Antonescu după ce s-a înnoptat. De acolo, în aceeaşi

noapte, l-au luat gărzile patriotice şi l-au dus într-o casă conspirativă din

cartierul Vatra Luminoasă. Predat ruşilor, a stat câteva luni la Moscova,

unde a fost anchetat."

Unul dintre interlocutori îmi spune:

- Domnule Vatamaniuc, în 1946 ne aflam aici, în celula asta, toţi. Tot

guvernul Antonescu, arestat. Aici, în celula asta, unde suntem noi acum.

Toţi, cu lanţuri la picioare, toţi condamnaţi la moarte. După un timp a venit

un civil şi a citit: Antonescu Ion - ieşi afară, Ică Antonescu - ieşi afară,

Pichi Vasiliu - ieşi afară... I-a scos pe toţi şi i-a băgat în celula cealaltă.

Acum noi n-am ştiut: pe ei îi scoate să-i execute sau pe ei îi mai ţine şi ne

execută pe noi? Asta a fost într-o după-masă, către seară. Atunci noi am

spus că «în noaptea asta se alege: ori cu ei, ori cu noi». Ne-am îmbrăţişat,

ne-am sărutat, am spus:

«- Fraţilor, ne-am făcut datoria faţă de Ţară, ne ştim nevinovaţi;

pentru că am servit ţara suntem aici. Este o lege; este legea învingătorului

asupra învinsului. Asta s-a întâmplat în toate perioadele de istorie ale lumii,

în toate războaiele şi în toate evenimentele mari. Şi Napoleon a pătimit, şi

alţii mari, în toate timpurile; aceasta este situaţia, aşa că Dumnezeu să ne

ajute să trecem cu bine peste această încercare şi să ne ajute familiile

noastre.» N-am dormit nici unul, am stat în veghe toată noaptea. Pe la ora

două am simţit mişcări. Unul s-a pus pe burtă şi, pe sub uşă, privea afară.

Acela vedea cizme şi pantofi, pantaloni militari şi pantaloni civili. Treceau

încolo şi încoace. La un moment dat, pe la ora două şi ceva, a venit unul, a

deschis uşa şi le-a spus încet: «Luaţi sforile astea şi legaţi lanţurile.» Noi

stăteam pe paturi. Le-au dat sfori să lege lanţurile în sus, să nu facă zgomot

când îi vor scoate; ei ţineau de sfoară lanţurile în sus. După aceea le-a zis:

«Ieşiţi încet, fără zgomot, afară.»

Au ieşit afară, au trecut prin faţa celulei noastre. Acela s-a uitat tot

timpul prin ochiul de observare. După aceea a lăsat capacul la ochiul de

observare şi i-a dus. Am auzit un motor, sus în şosea, la Jilava. I-a urcat în

maşină şi i-a dus acolo, după care n-a durat mult şi am auzit focuri în Valea

Piersicilor. Era clar că i-a împuşcat. Pe noi nu ştiam când ne vor lichida,

mâine seară sau poimâine?"

Erau nişte epave. Amiralul era foarte slăbit, la fel şi Jenescu,

generalul. Toţi eram în lanţuri. Lanţurile mele erau alcătuite din câte trei

verigi lungi, groase de două degete veriga; ale amiralului Horia Măcelaru

erau lungi, cum e lanţul de legat câinele sau ştreangul la cal având

treisprezece verigi. Numărul aceasta, deşi nu era superstiţios, avea pentru el

anumite conotaţii.

A spus cândva:

- Măi Jenică, de ce îmi zici tu mie că nu trebuie să fiu superstiţios? în

ce zi am fost eu arestat?

- Nu ştiu.

- Pe 13, mă! Câte verigi are lanţul meu? 13, mă!"

în fine: „Am aşteptat, continuară tovarăşii mei de celulă, şase luni.

După şase luni au venit aici cei în drept şi ne-au comunicat

comutarea, muncă silnică pe viaţă. Suntem pe al 17-lea an de închisoare,

plimbând lanţurile, din închisoare în închisoare."

Am auzit multe lucruri de la aceşti oameni; multe le ştiam din

perioada de jandarmerie.

C.H.: Mari tensiuni! Puteau fi primite şi cu resemnare?

Gv.V.: Asta nu e o regulă. E după firea fiecăruia: unul plânge, altul

începe să tremure, altul râde. Şi eu, când procurorul mi-a spus că „de la

moarte n-am să te pot scăpa..., asta e soarta ta. Ai fapte grave, ai împuşcat

un om..., ai făcut atâtea... Dar noi, până atunci, să ştii că avem metode să-ţi

îndulcim viaţa, să te chinuim până la moarte. Ai să doreşti moartea şi nu va

veni. Aşa că de tine depinde..." Am trăit stări excepţionale. Se spune:

moartea, când vine, vine. Ce, în munţi am ştiut eu când vine? Putea veni în

orice ceas. Este altceva când te condamnă şi o aştepţi, şi altceva când vine

prin surprindere...

Eram într-o tensiune extraordinară. Ştiam că i-au luat pe Cioca şi pe

Drăgan şi i-au împuşcat. Când m-au luat şi pe mine, cu iuţeală, de la Aiud,

în lanţuri, şi m-au dus la Botoşani m-am gândit că mă împuşcă. Eram foarte

trist. Cu toate acestea am reţinut tot ce mi-au spus ei, inclusiv acel număr

de verigi. Dar eram extrem de abătut.

C.H.: Dar de ce, domnule Gavril, v-au mutat din celula 4 în celula 5?

De ce vă mutau dintr-un loc în altul?

Gv.V.: N-aţi înţeles. Când am venit de la Aiud, nu m-au băgat la 4,

m-au băgat la celula 5. Ori asta a fost după patru luni. Chiar şi cât am stat la

Jilava m-au băgat în zece celule în şase ani. Te muta ca să nu faci găuri, la

geamuri, să nu pregăteşti evadarea. Nu ne mutau pe toţi, ci „cutare, cutare,

fă-ţi bagajul!" şi ne duceau departe.

C.H.: Să vă rătăcească, să vă înstrăineze.

Gv.V.: Asta era des.

C.H.: Domnule Gavril, care a fost prima întrebare până v-au descusut

biografia?

Gv.V.: Prima întrebare, după ce am relatat despre cele întâmplate pe

front a fost: „Ce te-a determinat să pleci în pădure, Să iei calea codrului?"

Le-am răspuns:

- Când mi-a scris mama că sunt căutat de miliţie, că mi s-a luat şi o

fotografie, am hotărât să devin partizan.

- Cui i-a trimis scrisori?

- Mie. La Craiova. Ştiu că m-aţi căutat prin toată ţara. M-aţi urmărit

şi prin Constanţa...

- De unde ştii?

- Eu am făcut armata la jandarmi şi ştiu treburile astea foarte bine.

Eu ştiam că toţi ofiţerii şi subofiţerii de jandarmi şi toţi ofiţerii armatei

române au fost arestaţi..."

C.H.: Bine spuneţi că ofiţerii şi lucrătorii în jandarmerie au avut mult

de suferit. Şi realitatea ne arată că nu numai în perioada concentraţionară, ci

şi după, în plin regim... democratic, adică în timpul democraţiei în vârful

căreia trona dictatura. Astfel, unul dintre cei vizaţi - cu care am avut

dialoguri interesante, având o apropiere familială, a fost colonelul Ioan

Tipa (n. la Mihoveni la 20 iunie 1930 şi întors în pământul străbunilor la o

vârstă când încă nu se poate vorbi de senectute, la 19 iunie 1994). A fost

atras de haina militară, deşi din atelierul de rotărie al tatălui său, Toader, nu

au venit încurajări pentru cariera cazonă. Tânăr fiind, amator de lăutari şi

înserări cu taifas stropit cu vin zglobiu, I. T. şi-a găsit repede naşii prin cele

crame unde mai întârzia, bucuros că scăpa din harnaşamentul zilelor

inodore, ori mocnindu-şi supărările la umbra unor claviaturi arzând în

cântece de inimă albastră. Iscoditorii „ochi albaştri" ai lupilor tineri, trimişi

în „practică" l-au surprins nu de puţine ori cântând... folclor periculos, mai

despre rege, mai despre haiduci, mai despre Moscova. Graţie vrednicilor

pândari - mulţi printre noi - i s-au inspectat, nu o dată, odăile, mereu tot

altele în exodul lui continuu, instalându -i-se în locuri discrete „greieraşi",

adică microfoane care i-ar fi înregistrat opiniile, injuriile ori ceva frânturi

din „Vocea Americii", ori „Europa liberă". Darabani, Dorohoi, Suceava,

Botoşani, acestea au fost locurile în care a fost transferat, avansat sau

denigrat. Discursurile sale însă, incendiare fiind, frizau prea desele aberaţii

şi abuzuri ale şefilor şi regimului şi - pentru că a fost un profesionist

excelent, necorupt - nu l-au putut arunca pe margine, deşi marginalizat a

fost mai tot timpul.

În vecinătatea acestui ofiţer superior, „care ştia să-şi poarte

cascheta", care avea vocaţie de militar, rectitudine profesională, cum îl

defineşte un coleg de-al său, colonelul Dumitru Pojar, voi consemna

câteva cuvinte chiar despre acesta. Specializat în criminalistică, D.P., un

om de-o vioiciune contaminantă, cu o memorie de invidiat, zic eu, ar putea

scrie tomuri întregi despre cazuri şi necazuri, pentru că are şi limbaj şi

câteva sute de metri de dosare peste care a încărunţit. A avut şi el un

incident cu căpitanul de atunci, Moritz Feller - în mâna căruia, deşi era

tânăr ofiţer, a fost „predat" de către un oarecare agent care îşi nutrea

activitatea din bârfa de mahala. D.P. a mai avut pe urme pe un oarecare

pândar Boboc din Câmpulung, unde îşi începuse activitatea. În convorbirile

mele, absolut întâmplătoare, am dat peste personaje ciudate despre care eu

scriu, cunoscute mie şi lui, ori care, gratie mărturisirilor sale, în

documentarea mea au câştigat un plus de relief.

Astfel e vânătorul/braconier Ion Husarciuc, anchetatorul Feller şi o

victimă al cărei asasinat încă nu-i elucidat - poate şi din cauza celor doi

suspecţi care au sfârşit în împrejurări stupide - pădurarul Gârbovschi de la

Putna, împuşcat pe Varniţa în timp ce, împreună cu inginerul silvic

Băncescu, ademenea cerbii imitându-le boncănitul, într-o zi de toamnă. D.

P. a lucrat pe acest dosar şi l-a închis.

Şi tot aici, amintirile unui jandarm mai vechi, chiar din epoca

rezistenţei: Porfirie Clipa (n. 1912 în Grăniceşti, Suceava). Tânăr înrolat

în armata română, în detaşamentul 8 Vânători, Cernăuţi, a figurat într-un

batalion de alarmă în Hotin. Prin '38 este angajat în Poliţie, gardian public

în Rădăuţi, în vreme ce şef era Cudla; până la armistiţiu a fost evacuat în

Oltenia, la Caracal. A urmat o perioadă de arestări; evreul Hilzerat a operat

anumite trieri, eliberându-l şi recomandându-l pentru a-şi continua

activitatea în poliţie. Înfiinţarea miliţiei însă l-a împiedicat, fiind considerat

slujitor al regimului burghez. P.C. a refuzat să facă politică, să se înscrie în

partidul comunist, motiv pentru care a suferit persecu ţii, marginalizări. S-a

angajat şofer la RATA, pe un şantier din Piatra Neamţ; într-o seară a fost

arestat şi dus la Securitate, înainte de a ajunge acasă ca să-şi schimbe ţinuta

de lucru. Alături, în arest erau încă vreo doisprezece inşi, unul Teleagă,

pentru că avea tractor, unul Hurjunec, pentru o mioară şi altul Ursan, pentru

o prăvălie. Porfirie a fost arestat fără nici o motivaţie, fără mandat. Un

camion, păzit de oameni înarmaţi, i-a dus pe toţi la Suceava. Acolo, într-o

celulă, a stat un an de zile; i-a fost camarad preotul Spânu din Coşna

Cândreni, în vârstă de 72 de ani, condamnat pentru că a fost deputat în

P.N.Ţ. şi pentru că avea legături cu organizaţia „Sumanele negre". Şi în

acelaşi spaţiu l-a cunoscut pe Constantin Pilat, fost ambasador în Anglia,

mare moşier din Botoşani. După o vreme, deşi părea dubioasă chiar şi

şefilor închisorii arestarea lui nemotivată, a fost dus la gara Iţcani, apoi

reţinut în arestul Gării de Nord din Bucureşti. O maşină Volga l-a plimbat

prin capitală; unul dintre camarazi a fost lăsat la secţia cu firma „criminali

de război". P. C. a ajuns în lagărul Ghencea, unde între deţinuţii politici

erau mulţi oameni importanţi. Un tren de Constanţa, având ataşate câteva

vagoane cu deţinuţi s-a oprit la Poarta Albă. În colonia Galeş era şi

primarul Rădăuţilor Cloşcă, din vremea lui Antonescu, jurist, un om

apolitic din zona Frătăuţi; tot în Galeş erau internaţi şi profesorul Haţieganu

şi ofiţerul Florescu. S-au făcut trieri pe criterii politice. Luat din Oneşti,

refuzând să fie adus nelegat, socotind că astfel nu va fi împuşcat, Clipa

ajunge la Suceava, apoi la Rădăuţi, unde este anchetat de către Severin,

care îl întreabă insistent ce a făcut împotriva clasei muncitoare şi câţi

comunişti a împuşcat. În lotul pentru care s-a deplasat Tribunalul Militar

Iaşi erau douăzeci şi şapte de persoane. După trei zile de proces s-au dat

sentinţele: P. C. şi fostul şef al Siguranţei din Rădăuţi, Gheorghe Papadiuc

au fost achitaţi de orice penalităţi, ultimul după şase ani de arest. Era în

1956. S-au luat imediat declaraţii că nu se va şti nimic din tot ce s-a

întâmplat.

Porfirie Clipa îşi aminteşte că, în timp ce activa în poliţie, chestorul

Condurache din zona Bacăului, i-a încredinţat o misiune dificilă -

transferarea unui deţinut (bătrânul Clipa crede că e posibil să fi fost

Constantin Cenuşă, n.n.), pe jos, prin Volovăţ. I s-a propus să-l facă scăpat,

să-l împuşte. Porfirie a refuzat şi misia a fost preluată de către unul

Ghivnici, de la Suceava, dar nu mai ştie ce a urmat. Tot acest personaj a

fost prezent în ancheta desfăşurată, când au fost descoperite cadavrele lui

Şumlanschi şi Brăileanu şi în împrejurarea dramatică de la Vicov când a

fost împuşcat Vladimir Macoveiciuc. Spune că a mers cu motocicletă la

faţa locului unde s-au întâlnit doi procurori, căpitanul I. D. Popescu şi

puşcaşul din clopotniţă; şef de secţie la jandarmi era Pintilie, iar la Suceava

şef al Siguranţei era Popik, pe când inspector al Poliţiei era Manole

Bodnăraş. Cu cel din urmă Clipa a fost la Ţibeni, la învăţătorul Octavian

Oloieru - şef de post era Plămadă -, dar învăţătorul, abil, a fugit. Bătrânul

inimos a fost şofer al Protopopiatului Rădăuţi; el este fratele evlaviosului

nanogenar Toader Clipa, vechiul pălimar al bisericii din Grăniceşti, pe

vremuri ordonanţă în casa unui ofiţer român care i-a încredinţat spre

supraveghere şi educaţie pe fiul lor, viitorul regizor de cinematografie

Mircea Mureşan.

Şi pentru că tot l-am amintit undeva pe tânărul poet-simbol al

tinereţii perpetue a Poesiei - N. Labiş, cel puţin două nume se impun

adăugate în vecinătatea apoteozei sale: Constantin Holban (n. 1935 în

comuna Bogdăneşti, Suceava, m. În 1990), absolvent al liceului „N. Gane"

din Fălticeni, în aceeaşi promoţie cu Labiş. A fost aruncat din Facultatea de

Medicină - reprimit după insistente cereri ale conducerii nobilului for, care

vedeau în C. H. un om de perspectivă ştiinţifică -, torturat de securişti,

supravegheat cu pistolul la tâmplă; soţia sa, o altă capacitate, i-a continuat

calvarul... Celălalt nume este Vasile Popa, un înverşunat împotriva

minciunii şi imposturii (n. În 1912 în Nicoreşti, Tecuci, orfan după primul

război mondial, cu domiciliul în Fălticeni). A avut studii de teologie,

filosofic şi filologie. În liceul „N. Gane" are bucuria de a-l întâlni pe N.

Labiş. În 1956 a fost arestat şi supus la chinuri groaznice; în cei patru ani

de detenţie, Pit Orban, un informator de securitate, i-a supravegheat

familia. Copiii săi, toţi la studii, au fost aruncaţi din şcoli. Ofiţerul Guşiţă

i-a scos unghiile, torturându-l în închisoarea din Suceava. A fost în Jilava,

Gherla şi Aiud. În 1951, la Fălticeni, comandantul Securităţii era

locotenentul Abramovici, când după '44 Siguranţa era în mâna evreului

Fux...

C.H.: Să continuăm pe acelaşi dramatic portativ... Sunt realităţi care

trebuie cunoscute, care trebuie adunate în biblioteci.

Gv.V.: Am stat cu foarte, foarte mulţi deţinuţi în acei nouă ani de

închisoare. Foarte multe lucruri ar fi de relatat. Am să aleg câteva mai

importante, deşi nici unul dintre aceşti deţinuţi nefericiţi care au trecut pe

sub aripile reci ale morţii nu trebuie uitat, au văzut moartea cu ochii de

multe ori. Am să vorbesc acum despre Nicolae Mereanu, din comuna

Mereni, judeţul Dolj. Acesta era un ţăran mai dezgheţat. Avea pe lângă

clasele primare şi două clase de gimnaziu. A ajuns agent fiscal, încasa

impozitele agricole de la oameni. Sigur că pe vremea aceea, pe vremea

dictaturii comuniste, şi un astfel de om trebuia luat în colimator, urmărit

după deviza: „Eşti cu noi, e bine, nu eşti cu noi, eşti împotriva noastră!".

Asta era regula, bolşevicii au introdus acest dicton în 1916. Nicolae a

constatat că pe urmele lui sunt agenţi, prin case, informatori şi a făcut

imprudenţa de a vorbi, ici-colo, ceva împotriva comunismului şi din această

cauză acest om nu trebuia să stea acolo. Acolo trebuia un om de-al lor,

compensat pentru unele servicii utile comuniştilor. Aşa a ajuns Neculai

Mereanu arestat şi învinuit de activitate împotriva Partidulu i Comunist

Român. Era un om cu o extraordinară voinţă. Nu a recunoscut nimic. A fost

arestat şi dus la Securitatea din Craiova, anchetat de locotenentul Calciu, un

ţigan bine lustruit, după cum mi-a povestit el. Nu recunoştea nimic şi l-au

bătut de mai multe ori. Odată, enervat, anchetatorul, o brută, s-a ridicat de

la masă şi l-a luat de cap, l-a ridicat şi, după mai multe lovituri, i-a dat cu

pantoful în burtă. Condamnatul a căzut, s-a înălbit, i-a crăpat diafragma în

şapte-opt locuri încât i s-au lăsat maţele în jos. L-au luat repede, că era

leşinat şi l-au dus la spital la Văcăreşti. L-au cusut, dar a rămas cu o hernie

grozavă. L-au adus înapoi la anchetă.

Striga la el: „Banditul, duşmanul poporului!"

L-au dus la anchetă după ce a stat vreo două luni în spital la

Văcăreşti. Sălbatic era locotenentul Calciu! Ancheta şi bătea în stil barbar.

Altădată a luat o scrumieră de pe masă, de sticlă groasă, grea, cred că avea

un kilogram. A socotit că îl minte deţinutul Mereanu şi, cu putere, a

aruncat-o în el. El s-a ferit şi scrumiera aceea l-a lovit în genunchi; i-a

crăpat rotula. Când l-am întâlnit eu, era infirm de piciorul drept, mergea

numai în vârful degetelor, abia mergea, îl durea grozav. Căci acolo, la

Securitate, nu i s-a dat mare importanţă tratamentului. A ieşit un om infirm

pentru toată viaţa.

C.H.: Chiar dacă naraţiunile din acest capitol al groazei vor părea

extrase parcă dintr-un „jurnal pe sărite", noi vom continua să consemnăm

tot ce este important, fără a ne crampona de rigoarea cronologică.

Gv.V.: E bună această formulă.

Să vorbesc aici mai mult despre detenţia din Jilava. „Casa" care mi

s-a dat era, cum am spus, celula 5; de acolo am plecat, transferat, la Gherla,

ultima dintre închisorile prin care am trecut, dar asta se întâmpla în 1959.

La Gherla am stat până la eliberare, în 1964. Dar să amintesc ce a fost

acolo până la aceste date. Am stat acolo cu generalul Voicu, comandantul

unei divizii de infanterie. Acesta, prin '42-'43, se deplasa cu divizia spre

front; a mers un anume timp cu trenul, până la Tiraspol, dar pentru că

pericolul de a sări trenul în aer era aproape iminent în acele împrejurări, iar

viaţa ostaşilor periclitată astfel, drumul a fost continuat pe jos. Avangarda îl

avea înaintea batalionului pe căpitanul Pântea. Divizia se scurgea încet.

între localităţile Bolta şi Balta era o zonă împădurită. Din pădure au venit

focuri violente, puternice, de automat. Câţiva ostaşi au căzut sub bătaia

gloanţelor. S-a făcut imediat răspândirea, după regulă; generalul i-a ordonat

căpitanului Pântea să pună sub observaţie liziera pădurii. Căpitanul a pus în

bătaie brandurile şi mitralierele, soldaţii au înaintat acoperiţi de propriul

foc; mitralierele şi brandurile au încetat, conform strategiei care se impunea

atunci, iar soldaţii au tras cu armele şi au aruncat grenade, ocupând astfel

liziera pădurii. Partizanii au fugit, divizia s-a scurs şi viaţa de front a intrat

în obişnuitul regim. Dar, după război, generalul Voicu a fost arestat; a fost

prins la Iaşi, în 12 august 1944, undeva, într -un cimitir, dus la - dacă nu mă

înşel - mareşalul Tulbuşin, anchetat timp de o săptămână şi predat la

Bucureşti, unde i s-a dat o altă divizie cu care a luptat în Cehoslovacia.

După sosirea din Cehoslovacia e arestat şi condamnat la muncă silnică pe

viaţă pentru activitate împotriva clasei muncitoare. Generalul s-a apărat:

- Onorat tribunal, să mi se spună: au fost acolo morţi? Au fost răniţi?

Nici măcar răniţi nu au fost, că după primele focuri au fugit. Pentru asta mă

condamnaţi pe mine, că am tras şi răspuns cu foc la foc? Dar toate legile

internaţionale prevăd că orice civil, dacă luptă în spatele frontului, poate fi

împuşcat, pentru că este în afara legii.

Nu s-a ţinut cont de afirmaţiile acuzatului. Hotărârea, chiar dacă nu

era fondată, devenea definitivă şi irevocabilă, fără drept la comentarii. Aşa i

s-a întâmplat şi unui alt ofiţer, colonelului Baionescu din Ardeal, dar şi

colonelului Ciulei, cu care am stat în celulă, învinuit că l-a împuşcat pe

Vasile Roaită. Zadarnic în anchetă a spus că el era departe de soldaţii care

trăgeau în aer, căci având calitatea de comandant de regiment nu trăgea cu

puşca, deţinea doar revolver. „Că gloanţele au ricoşat oarecum, trase de

soldaţi, iar Roaită a murit, e drept, motiva el, dar de ce să fiu acuzat că l-am

ucis eu?" Culmea uimirii stă însă nu în această mârşavă acuzaţie, ci în

faptul că Ciulei, în cei paisprezece ani de închisoare, a întâlnit un alt

colonel, învinuit de aceeaşi faptă. Ce vedem de aici? Vedem că cineva,

indiferent cine, trebuia să fie ţap ispăşitor pentru faptele dubioase. Ţi se

punea în spate o mortăciune şi stăteai la zdup cât voiau judecătorii vânduţi

şi pervertiţi de politica epocii!

Tot aici mai amintesc un alt caz: un plutonier de jandarmi care a

activat în Basarabia. Deşi nu i s-a găsit o vină anume, nici un martor

acuzator şi chiar dacă dovezile lui erau puternice în legătură cu

comportamentul său profund uman, procurorul totuşi a decis:

- Dle preşedinte şi onorat tribunal, nu avem martori. Martori ar fi, dar

nu ne pierdem timpul... Ne putem închipui prin poziţia lui pe care a avut-o

în societatea putredă a burgheziei, ca şef de post în Basarabia, cât de mult a

stânjenit el, prin acţiunile lui, desfăşurarea luptei oamenilor cinstiţi, a

oamenilor muncii care voiau să scuture jugul capitalismului. Ne putem

închipui cât de mult a contribuit el la frânarea progresului, a planului

politicii noastre sociale!

Multe aberaţii s-au făcut în numele unei doctrine mincinoase, străine,

care a încercat să facă din... maimuţa darwiniană un „om nou" şi, eşuând, a

făcut o fiinţă fără umanitate, dezumanizată, rătăcită, fără Dumnezeu şi

incapabilă a-şi înţelege semenii! Atât de feroce era vremea de care vorbim,

încât pentru o vorbă cu tâlc, pentru un cântec, ba chiar şi pentru un zâmbet

schiţat cu subînţeles, te aşteptau ancheta şi gratiile. Iată, în Ardeal, undeva,

doi beţivi nelipsiţi de la cârciumă, cum prea mulţi sunt în satele şi târgurile

noastre moştenitoare de slăbiciuni balcanice, într-un miez de noapte

coborau spre casă, cuprinşi prieteneşte, cântând de mama focului, răscolind

toţi câinii. Oamenii, obosiţi de muncile zilnice, erau agasaţi de

comportamentul insuportabil al haidamacilor şi nu ştiau cum să-i

stăpânească. S-a ivit însă un moment: unul dintre ei, Mihai, lipsind de la

cârciumă, a fost strigat de către tovarăşul lui de pahar, oprit în dreptul casei

sale: „Mihai, hai să trăieşti Mihai, măăă!". Vecinii au auzit, ştiau bine ce

timp de prigoană trăia ţara din pricina comuniştilor - era perioada revoluţiei

ungare - şi, speculând momentul, au mers la postul de miliţie din cătun şi

au spus astfel: „Azi noapte, la fereastra cutare, am auzit strigându -se

«Trăiască regele Mihai!»" A fost destul. Vlăjganul a fost ridicat fără nici un

avertisment. Slăbit de alcool, bătut, deşi a încercat să se apere, în cele din

urmă, forţat, a recunoscut: „Da, am strigat «Trăiască regele Mihai!»"

A primit opt ani. Am stat cu el în închisoare, spun adevărul.

C. H.: Nu mă îndoiesc de adevăr. Vin în replică, relatând un caz

similar. Un personaj foarte drag mie este Dumitru Budeanu, un om de un

calm iritabil, care vorbeşte numai în sentinţe sofianice şi ştie o sută de

meserii felurite. Dacă geografic aş fi mai aproape de el (trăieşte la Vlădeni,

loc. Brehuieşti, Botoşani), i-aş trece zilnic pragul şi aş fi gata să mă fac

ucenic în atelierul lui de armurier ori în... fanfara locului peste care e...

staroste, căci, paradoxal, îmi plac viorile şi armele de vânătoare. Nea

Dumitru e cel mai mare armurier de azi din România. Zilnic petrece între

zeci de arme pe care le doftoriceşte şi le face vii. Şurubăieşte, sculptează,

reglează ţevi şi trăgace, citeşte din Biblie şi pufăie din „bombardon", din

basul de alamă. Povestea lui am auzit-o între inofensive arme. Iat-o, o

rescriu aproape cum mi s-a spus, căci are o „regie" frumoasă:

„Am învăţat să cânt de tânăr, eram silitor şi, într-o sâmbătă seară, am

mers la o nuntă şi i-am rugat pe muzicanţi să-mi zică un cântec de cătănie;

le-am dat un bacşiş, mulţumitor. Un nun mare m-a poftit în casă, am stat la

masă şi am plătit după rânduiala cea bună.

După miezul nopţii am pornit spre casă, pe o pantă de deal; în urma

mea am auzit un ropot de paşi, erau în urmă-mi vreo cinci-şase oameni.

Când m-au descoperit, unul din grup a vrut să mă spargă cu furca. Am auzit

ameninţările şi-am luat-o la fugă. Când aproape eram ajuns din urmă, m-am

tupilat după o movilă de nisip de pe marginea şanţului. Unul a strigat: «Lam

pierdut!» Altul, zărindu-mă, a zis: «Uite-l aici!» Am luat un pumn de

nisip şi, rapid, l-am aruncat în ochii urmăritorilor. «Vai, vai, m-au

chiorât!», strigau. Cei care au venit mai din urmă, fricoşi, au zis: «Hai să

fugim, că are pistol cu amortizor!» Am scăpat.

A doua zi, agenţii poliţiei erau în casa părinţilor mei. Părinţii, săracii,

nu ştiau nimic. Am fost reclamat că, fiind la nuntă, am comandat să mi se

cânte «Tăiască Regele!» şi că pe drum am cântat din tot sufletul acelaşi

cântec.

Am fost luat la postul de miliţie şi dus la Botoşani; eram militar, sub

ordin. Pe seară, doi poliţai cu mânecile suflecate, m-au trecut prin «lecţia

bastoanelor de cauciuc». Insistent mă puneau să cânt «Trăiască Regele!».

Am refuzat, spunând că nu ştiu acest imn. «Domnii» m-au lovit peste cap,

peste umeri, pe spate. Plângeam, mă rugam să nu mă omoare. Mi-au zis:

«Nu ştii să cânţi? Aici ai uitat, dar cum ştiai la nuntă?» M-au lovit fără

milă, nu ştiu cât; după vreo două-trei ore mi-am revenit, înainte-mi am

văzut alţi doi miliţieni, din care a rămas unul singur. «Du-te, mă descurc

singur», s-au înţeles ei. Cel rămas mi-a zis: «Măi Mitică, ce-ai păţit?» Eu

mă trezesc, îl privesc adânc, văd că e un subofiţer din satul meu - Costică

Rotaru. Băiat bun - m-a spălat, m-a ajutat să merg, m-a întrebat ce s-a

întâmplat, mi-a văzut dosarul şi mi-a adus ceva de mâncare, încurajândumă,

mi-a zis, ca un mareşal: «De-acum nu mai are cine să te lovească, căci

eşti în mâna mea; fii secret, că de altfel e rău de noi amândoi; când intru în

cameră să începi să ţipi. Bagă de seamă - un puşcăriaş din sat te-a băgat

aici.» Şi mi-a mai zis: «Să fii cuminte, că pe 10 noiembrie vei pleca la

Tribunalul Militar Iaşi; să te rogi de judecător să te condamne mai cu

puţin.»

În data de 10 sosind un poliţist m-a întrebat: Mergi dezlegat sau

legat? Cum credeţi, am răspuns. Tăceam, bucuros că nu mă ucide. Am mers

la tren şi am ajuns la Iaşi. Plutonierul care m-a însoţit m-a predat şi a

plecat. Duba în care am fost închis m-a dus la Copou; am fost încuiat într-o

celulă singur. Seara, un plutonier m-a întrebat sec: «Ce-ai făcut bă, de-ai

ajuns aici?» Nu ştiam ce să-i spun. Am tăcut. «Bine, bă, nu spui nimic, aici

o să-ţi putrezească oasele.»

Dimineaţa - terci, nu am mâncat vreo trei-patru zile; apoi am început

să aleg viermii negri şi închideam ochii, şi mâncăm...

La miezul nopţii soseau poliţiştii, câte trei-patru strigau: «Cu faţa la

perete!» Stăm aşa câte-o oră. Îmi ziceam: «Acuşi, acuşi aud poc!», dar m-a

păzit Dumnezeu. Apoi am fost încadrat între alţi deţinuţi. Nu-i cunoşteam,

eram rezervat, nu ştiam ce poate ieşi dintr-o convorbire. Ni se acordau cinci

minute de aer, două sute grame de mămăligă în două cu tarate, două sute

grame pâine cu varză... Dormeam câte trei în pat. Într-o noapte am dormit

cu un bătrân mort...

După două luni am fost îmbarcaţi într-un tren al foamei - patru zile şi

patru nopţi am crezut că mor de foame -, am ajuns la Poarta Albă, în

Colonie. Acolo am stat cu mulţi intelectuali, preoţi, politicieni, cu tot felul

de neamuri. Şapte luni. După acest calvar, militar în termen fiind, am

continuat armata - muncă la mină, la cărbuni, în Pescăreasca din

Câmpulung Muscel.

Dumnezeu care mi-a dat dar de muzicant, mi-a deschis o uşă: muzica

militară! în muzică mi-a fost norocul. Sigur, camarazii, la început, mă

priveau ca pe un puşcăriaş, ca pe unul care nu putea avea odihnă dacă nu

aude din alămuri răsunând «Trăiască Regele!»...

Asta-i povestea lui D. Budeanu. Nu am de comentat nimic;

„povestea" e frumoasă şi frumoase-s şi armele, şi tromboanele de alamă

printre care nea Dumitru se mişcă tacticos ca un chirurg; victimele pentru

regi nu-mi par superioare, dar pentru... imne, sunt, desigur, excepţionale!

Gv.V.: Să mai spun şi eu un alt caz. Era unul, Pârvuleţ, cu care am

stat în închisoare la Gherla, un moldovean scund, bine legat. Fiind timp de

foamete, prin 1947, foarte greu în Moldova, după cum se ştie, omul şi-a

luat nevasta şi pe cei trei copii şi s-au dus toţi în Dobrogea, la un boier.

Aici, el era paznic la vie, iar femeia se îndeletnicea cu rosturile bucătăriei,

ajutată şi de soţ în timpul zilei, într-una din zile, spre cules, boierul inspecta

livada şi, intrigat că numai pe capete erau ciorchini, iar pe mijloc cineva

dăduse iama precum mistreţii în porumbişte, decis să-l concedieze pe

paznic. Omul, amărât, ştiind de la ce necaz a venit din Moldova, căzu în

genunchi şi-l rugă insistent pe proprietar să-l mai rabde pe lângă casa sa.

Boierul se înduplecă, îi dădu o puşcă de vânătoare şi-i spuse: „Dacă mai

dispare vreun strugure, să nu te mai gândeşti că te ţin aici!"

Pârvuleţ nu mai dormea. Ca un câine credincios, patrula prin toate

laturile tarlalei. Într-o noapte, auzi foşnet în mijlocul viei şi strigă vigilent:

„Stai!" Poc! Slobozi un foc de armă în sus şi auzi cum fug hoţii. Mai trase

un foc de armă în spate, în urma lor, aşa, în pământ, bucuros că hoţii au

înţeles că el are puşcă şi n-or mai veni. Dimineaţa sosi o maşină cu ofiţeri

români şi ofiţeri ruşi la poarta boierului. Au intrat înăuntru, au stat de vorbă

cu el şi au poruncit să fie adus paznicul care azi noapte a tras în vie. Ce se

întâmplase? Cei care furau acolo erau ruşi, veneau cu foaia de cort, o

puneau jos, o umpleau cu struguri şi plecau. Când Pârvuleţ a tras un foc de

armă în sus, ruşii au fugit. Unul, care s-a crezut mai şmecher, s-a culcat

lângă foaia de cort, plină de struguri. El n-a văzut nimic, a tras în spatele

lor, în pământ, dar o alice nimeri în capul rusului, iar acesta muri pe loc.

Rusul, lipsă la apel, dimineaţa. „Ivanov a fost cu noi la struguri, s-a tras cu

arma şi n-a mai venit." Au mers prin vie şi l-au găsit lângă foaia de cort cu

struguri. Paznicul, deşi nevinovat, nu a fost absolvit de pedeapsă, i s-a dat

condamnarea muncă silnică pe viaţă...

în Jilava, celula de izolare din hol era insuportabilă. Am împărţit

tristeţile, umilinţele şi nădejdile aici cu oameni excepţionali, cu generalul

Jenescu, cu Horia Măcelaru şi Stere Romanescu; şapte zile şi şapte nopţi

am trăit împreună. Acolo, ca să nu mă repet, am aflat situaţii incredibile -

nici acum, cred, scrise undeva - despre Antonescu la cabinetul lui Hitler.

Era într-o toamnă, în 1957, ştiu că era pe cer o lună extraordinară, o

lumină de poveste. Câte doi, după ce ni s-a ordonat să ne facem bagajul, am

urcat panta şi ni s-au deschis porţile, cele două porţi, iar după ce am luat loc

în duba care ne aştepta la marginea străzii, am ajuns la gară. Duba-tren,

care avea să ne ducă nimeni nu ştia unde, era o puşcărie pe roate - o

jumătate era compusă din celule mici, în care încăpeau trei-patru oameni,

iar cealaltă jumătate era un fel de celulă mare, în care intrau vreo treizecipatruzeci de oameni, în acest tren-dubă erau înghesuiţi condamnaţi de drept comun sau condamnaţi politici, cu destinaţia Canal. Am ocupat fiecare câte o celulă, am primit hrană rece pentru trei zile, cam câte o sută grame de marmeladă, o sută de grame de brânză şi vreo trei sute grame de pâine.

Porniserăm de la Bucureşti într-o necunoştinţă totală. Ceferiştii, subtil,

solidari cu puşcăriaşii, ne descopereau pe unde călătorim. Strigau cam aşa:

„Ce caută puşcăria asta pe roţi la Buzău?", când eram în acel loc. Sau la

Râmnicu Sărat, la Târgu Ocna sau la Botoşani, depinde pe unde eram în...

voiaj. Astfel mi-amintesc de cei trei demnitari despre care am povestit că

au coborât la Râmnicu Sărat. Eu, în acele trei zile, am trecut prin Târgu

Ocna, prin Iaşi şi, într-o după-amiază - era în septembrie '58 -, alături de

vreo cincisprezece deţinuţi de drept comun, am fost vărsat în gara din

Botoşani...

C.H.: Până a ne evoca momente din închisoarea Botoşanilor, să nu

ne abatem de la istorisirile pe care aţi vrut să le inserăm aici, în legătură cu

doctorul Schinaze, cel care deservind spaţiul concentraţionar a cam uitat

jurământul lui Hipocrate...

Gv.V.: Da, da, sunt întâmplări trăite pe propria-mi piele la Jilava...

Numaidecât trebuie să le consemnăm. Doctorul Schinaze avea un

comportament ciudat, mai ales în cazuri nevrotice; îi lăsa pe cei cu

deficienţe mintale în celulă, nu-i izola, nu-i trata şi nu-i considera oameni,

ci... jucării care simulează boala. Odată am avut şi eu de-a face cu el - eram

în celula 47; după ce a consultat sumar pe cei bolnavi, după ce şi pe mine

m-a văzut, a strigat: „Vatamaniuc, fă-ţi bagajul!". O dubă m-a transportat la

Văcăreşti, la spital. Nu ştiam ce afecţiuni am şi ce tratament mi se va

aplica. Am văzut de la intrare secţia medicală, o clădire lungă, cu activităţi

care se desfăşurau numai la parter, în rest, un culoar lung cu celule pe

partea dreaptă. M-am dezbrăcat, mi s-au luat bocancii şi mi s-a aplicat

tratamentul: m-au aşezat pe spate şi, pe picioarele întinse pe nicovală,

gardienii mi-au pus cătuşe în care au bătut nituri şi lanţuri grele. Noua mea

gazdă era celula numărul l. Era un spaţiu gol, sinistru; nu am văzut să aibă

pat, ci, în mijloc, o verigă. Şi veriga, şi cimentul din jurul ei erau lustruite.

Pe perete erau alte două verigi, la o anumită înălţime, la nivelul unui om cu

mâinile ridicate, într-un colţ aveam o tinetă mică. Nu ştiam de ce mi s-a

aplicat acest mod de izolare; a trecut o zi, au trecut două şi mâncare nu mi

s-a adus; auzeam lanţuri, fiare grele huruind ici-colo, când gardianul

repezea nervos câte o uşă. Mi s-a poruncit:

- Ascultă aici, ce-ţi spun eu: când auzi comanda mea de pe secţie, să

execuţi ceea ce comand eu. Dacă nu execuţi, vezi veriga asta? Aici te leg,

la verigă. Şi dacă nu execuţi la verigă, uite, te leg de mâini de verigile

acelea şi ai să execuţi tot ce îţi voi spune!

- Am înţeles, dar, domnule plutonier, eu sunt paralizat de un picior.

(Am simulat de la început, m-am dus ca paralizat de un picior; mergeam

şchiop, am fost dus în spate de către un gardian.) Zice:

- Bine, la verigă, stai aici.

M-a legat la verigă şi am stat toată ziua pe ciment. După două zile, în

a treia zi, mi s-a dat de mâncare. Seara eram dezlegat de la verigă şi, de

afară, manevrat de o manivelă, un pat cobora din perete şi se aşeza pe două

picioruşe de fier pe ciment. Patul era compus din trei dulapi. La capăt avea

o şină cât palma de lată şi groasă aşa, cât un deget. La mijloc avea o şină cu

şuruburi, iar la cap şi la picioare, la fel. Primeam pe vizetă o pătură, când se

dădea stingerea. Auzeam: „Culcă-te pe pat.

Dar până atunci, toată ziua se striga: „Porneşte!" Am auzit lanţurile,

zdrong, zdrong. Şi astăzi, după atâţia zeci de ani, că tot m-aţi întrebat, acele

lanţuri mă zgârie ca o pisică pe creier. Nu ştiu cum să spun, ca să mă

înţelegeţi... Când se spunea „Opreşte!" nu se auzea nimic, era o linişte ca

de mormânt. Când se spunea „Porneşte!", se auzea numai zgomot de

lanţuri, altceva nimic. Dar se distingeau în zgomot lanţuri mai groase şi mai

subţiri, de tot felul, după sunetul lor îţi dădeai seama că-s mulţi. Gardianul

se lăsa pe vine, umbla pe la vizete, observa. Nu era nici un geam la celulă,

era o cutie de beton. Sus, deasupra uşii, într-o firidă mică era un bec.

Noaptea se vedea o zare şi în celulă. O căldură asfixiantă îţi lua aerul, te

omora. De trei ori în trei luni am căzut jos leşinat, mi-a dat sânge pe nas.

Foame multă, multă, la trei zile o dată o apă chioară şi atâta tot. Gardianul

avea pe picioare nişte ciupici, nu se auzea când circulă, şi fiind căldură

mare, umbla numai în pantaloni, în cămaşa cu mânecile suflecate şi cu

căciulită pe cap. Nu auzeai nimic, numai te trezeai că intră. Când a văzut că

am leşinat, a venit, a dat cu piciorul în mine; m-am uitat la el şi am lăsat

capul în jos, ca orice om care moare. A chemat-o pe doctoriţa Viorica

Anghel care m-a consultat şi, după ce m-a văzut, s-a dus, venind apoi cu

comandantul. I-a spus ceva la uşă. Eu eram în pielea goală, că am pus

cămaşa sub cap, stăteam pe ciment. Comandantul porunci: „Lasă-l aici, că

arată bine."

N-a reuşit doctoriţa să mă scape; abia peste vreo lună, când am

leşinat a doua oară, a fost chemată din nou şi m-a scos. Nu ştiu cum a

obţinut aprobarea, ştiu că a ameninţat că, dacă voi muri, ea nu semnează.

M-au dus într-o altă celulă. Acolo l-am găsit pe unul Panică, dintr-o

comună de lângă Ploieşti, Pucheni, morar. Atât am apucat să aflu de la el:

că, vrând să i se ia abuziv moara, şi-a ascuns o puşcă în butoiul cu apă, care

era ca punct de incendiu, iar la percheziţia dispusă s-a afirmat că „Banditul

ăsta are puşcă". Unde e? Au căutat, nu au găsit nimic; atunci un maior sau

căpitan, care conducea operaţiunea, a zis: „Dar în butoiul ăsta voi aţi

căutat? Banditul ăsta e mare şmecher!"

Morarul era de o corectitudine ireproşabilă, lipsit de orice vanitate,

interesat doar ca moara să meargă ceas, plătindu-şi la timp datoriile şi

cotele, nu a intuit planul ticălos. Unul se dezbrăcă tot, cotrobăi în butoi şi

găsi arma.

- O, tovarăşe căpitan, v-am spus eu că ăsta e mare bandit!

Scurt, l-au arestat. L-au bătut grozav la Ploieşti, ca să renunţe la

moară, să cedeze moara, să scrie că nu are nevoie de ea. Morarul avea o

fetiţă acasă şi tot timpul vorbea despre ea, nu-i pomenea numele, îi zicea

numai „fetiţa mea, fetiţa mea", era un pic sărit şi a murit în celulă, în

aşa-zisul spital de la Văcăreşti. Acolo mai era unul Ştefan Rânzescu, fost

director general al Poliţiei din România, mai era unul Ion Ciubotaru din

comuna Pristol, judeţul Mehedinţi, un mare ticălos, un gras, chipurile

astmatic, pe care nu l-am văzut niciodată în criză. Ce-a făcut Rânzescu? în

1944, după 23 august, imediat, mulţi şi-au făcut paşapoarte şi au vrut să

fugă, ştiind ce-i aşteaptă, generali, profesori universitari şi demnitari,

persoane marcante. Rânzescu a pus paşapoartele în casa de fier şi, fugind,

s-a ascuns; soţia lui, evreică, farmacistă a rămas în Bucureşti. După vreo

două luni acesta a ieşit şi a spus:

- Tovarăşi, aici, în casa asta, sunt toate paşapoartele bandiţilor care

au vrut să fugă. Poftiţi cheia!

- Cum tovarăşe, dar dumneata eşti omul nostru...

S-a deschis casa de fier şi cei ale căror paşapoarte s-au găsit în casă,

au fost condamnaţi. Pe Rânzescu l-au făcut maior, comandant de anchetă.

El a anchetat pe toţi poliţiştii lotului din Iaşi, Suceava, Bacău, loturi pe

oraşe. Era o păpuşă obedientă, care nu mai recunoştea pe nimeni. Pe toţi cei

care îi fuseseră colegi de breaslă nu-i mai cunoştea, orice argument ar fi

adus. Dar nu mult după ce a terminat de anchetat loturile de poliţişti, a fost

chemat şi el, bestia, spunându-i-se cu ipocrizia caracteristică, cu prefăcută

amiciţie, că oarecine de sus e interesat de dosarul său. În urma

rechizitoriului, marele anchetator Rânzescu a primit douăzeci de ani! A stat

mai mult la Văcăreşti, în spital, din cauza unei boli intime. Asta era politica

timpului: canaliile se serveau de tine, te foloseau drept unealtă cât aveau

nevoie de serviciile tale şi apoi, ori te împuşcau, ori te condamnau; zbirii

care ţineau aprinse flăcările iadului pe pământ, asta făceau!

C.H.: Era în celula cu verigă o situaţie mai cumplită decât în alte

închisori?

Gv.V.: Nu mai cumplită, ci exterminare sigură! De ce eu am fost dus

la verigă, nu ştiu, ştie doctorul uman Schinaze. El a primit instrucţiunile de

la M.A.I. şi le-a executat întocmai...

C.H.: Era o nouă incriminare, se aplica poate acest nou tratament, în

urma unei recitiri a dosarului?

Gv.V.: Dosarele celor periculoşi aveau un anumit semn, o culoare

anume. Erau sub ochii Securităţii, la minister, la dispoziţia celor care ne

administrau zilele, viaţa, după cum voiau...

C.H.: „Veriga" făcea parte dintr-un program de exterminare ca şi

foamea, setea, frigul, izolarea, monotonia...?

Gv.V.: Desigur. Uneori primeam gamela plină, incredibil de

consistentă, câte o lună de zile. După ce intestinele, stomacul se dilatau,

iarăşi urma, sistematic, înfometarea, timp de vreo trei luni. Abia găseai un

bob de fasole sau arpacaş în gamelă, sau coji de cartofi alături de turtoiul

plin de nisip, cu iz de gaz sau alterat. Mulţi, mulţi au murit din cauza

acestei „politici gastronomice": Fercheteş, profesorul Leon din Cluj, la

Gherla, şi câţi alţii în cele peste o sută de închisori din România!

C.H.: Un bucovinean de-al nostru, publicist şi autor liric, pe care

l-am cunoscut şi stimat, Eusebiu Cunescu a remarcat ceea ce spuneţi Dvs.,

şi s-a făcut un bun povăţuitor colegilor de osândă din penitenciarul Aiud,

vorbindu-le despre bulversarea periculoasă a organismului în situaţii de

acest fel; în acea vreme, teroarea era dirijată de maeştrii iadului Hremiuc şi

Cudla, comisari care nu-şi cinstesc nici după moarte originile, pământul de

sub streaşină Bogdanei, ca şi colonelul magistrat Ştefănescu, el însuşi

devenit deţinut din mare belfer al puşcăriilor, ori maleficii torţionari Eugen

Ţurcanu şi Ioan Cerbu, cel care l-a schilodit pe ţăranul demn Petru Grijincu

din Horodnicu de Sus - Suceava, pe Ion Tîmpa şi Andrei Jasinschi din

Burla. Cei amintiţi alături, desigur, de „creierul" diabolic Alexandru

Bogdanovici, „inspiratul" pedagog al reeducării. Din aceeaşi galerie fac

parte, oricât de toleranţi am vrea să fim, Simion Tudose, Alex. Scripa,

căpitanul jurist Ion D. Popescu, Popik, Biener şi Feller - anchetatorii

sceleraţi, Genser, Papadiuc şi să nu-l uităm pe corifeul Nicolschi, dar nici

pe Gherase şi Colibaba, Mărtinuş, Şniţer, Măriei, Maier, Potcoavă, Caziuc,

Fădor, Grama şi pe multe, multe alte lichele, poliţişti, jandarmi, avocaţi,

judecători, anchetatori şi gardieni, trădători şi mincinoşi slujbaşi ai

Infernului, bine numiţi „inocenţii" de la coada vacii...

Gv.V.: Câţi nu ar trebui să figureze în acest pomelnic negru! Dar să-i

lăsăm Domnului Dumnezeu judecata dreaptă, incoruptibilă.

C.H.: „De şmecheri şi canalii distanţarea se realizează prin nepăsare

şi refuzul de a-i întâlni pe terenul lor." (din Steinhardt)

Gv.V.: Ca să rămânem în acelaşi mediu concentraţionar, să rotunjesc

răspunsul la întrebarea de dinainte şi să mai adaug că dincolo de metoda

alimentării, turtoiul era nu altceva decât făină amestecată cu nisip ori

îmbibat cu petrol, puţin în greutate şi rău la gust; apoi, în zilele grele,

precipitate, insuportabilă era şederea pe ciment rece cu picioarele goale,

somnul pe paturi de ciment, pe un fel de morminte, mediul îmbâcsit cu

praf, cu iz de W.C., chinuitor, greu de descris până la inventarea D.D.Tului

ucigător de paraziţi. Monotonia de care mă întrebaţi, timpul concentric,

orele liniare nu trebuiau să tulbure nici o minte. Singurătatea e o

antecameră a demenţei. Noi ne găseam de lucru pentru minte şi inimă:

rugăciunea, povestirile, poeziile, recursul la pilde puternice, la exemplare

umane desăvârşite prin răbdare şi speranţă. Altfel am fi murit mai repede

decât din pricina foamei, a mizeriei, a schingiuirilor de tot felul,

îndobitocirea e mai rea decât moartea.

C.H.: îmi este plăcut să amintesc aici o zicere din „Jurnalul fericirii"

-„Fericiţi cei ce ştiu poezii. Cine ştie pe dinafară multe poezii e un om făcut

în detenţie".

Dar şi aceasta-i desigur o metaforă optimizantă. Să vedeţi ce a

pătimit un bucovinean de-al nostru din pricina poeziilor, înscriu aici

numele unui poet al închisorilor, Vasile Pânzariu.

Din vara anului 1949 până în august 1950, în zona Suceava şi

Botoşani, a fost în activitate un nucleu de rezistenţă şi luptă împotriva

comunismului numit simbolic „Cetatea lui Ştefan". Din acest grup a făcut

parte şi Vasile Pânzariu alături de Viorel Buţincu, Zaharia Cuciureanu,

Gheorghe Cucoş, Eugenia Donici, Decebal Drăgoi, Mihai Munteanu,

Amfilochie Munteanu, Constantin Munteanu, Gheorghe Pentiuc, Ecaterina

Popescu, Nicolae Seliuc, Constantin Strugariu, Aurel Stoleru.

Mişcarea a fost copleşită de imensele forţe invadatoare, din

nefericire şi de trădătorii autohtoni care s-au pus în slujba ocupanţilor.

Luptătorii au fost hăituiţi şi arestaţi, apoi supuşi la cumplitele torturi prin

beciurile Securităţii, condamnaţi între doi şi zece ani muncă silnică de către

Tribunalul Militar Iaşi, tinereţea lor fiind măcinată de morile negre ale

temniţelor şi lagărelor de exterminare.

Arestarea a avut loc după 23 august 1950; două colege, Eugenia

Donici şi Catrinel Popescu, fără vreo consultare prealabilă şi lipsite de

experienţă pentru o asemenea luptă, din înflăcărarea tinerească şi patriotică,

au conceput şi redactat manifeste folosind în acest scop o maşină de scris

care, depistată din cauza caracterelor, a dus la arestarea fetelor; acestea,

cumplit torturate, au deconspirat componenţa organizaţiei „Cetatea lui

Ştefan". V. P. se confesează: „în ce mă priveşte, am fost arestat de un grup

de ofiţeri securişti şi miliţieni în seara zilei de 26 august 1950; după câteva

zile, împreună cu ceilalţi colegi, în număr de treisprezece, am fost aruncaţi

în Penitenciarul din Suceava. După anchete tipice kaghebiste, ce-au durat

aproape un an, toţi am fost transferaţi la închisoarea de pe Copou, iar în

noiembrie 1951 condamnaţi de tribunalul Militar Iaşi la pedepse între doi şi

zece ani muncă silnică; eu am primit zece ani. După trecerea prin Jilava,

am ajuns în decembrie 1951 la Gherla; în celula 101, o echipă de studenţi

torţionari veniţi de la Piteşti continuau aşa-zisa muncă de reeducare, despre

care nu ştiam nimic; ei erau: Miluţă Levinschi, Martinuş, Stuparu, Henteş,

Nae Constantin şi încă vreo patru cărora le-am uitat numele. Cât a durat

perioada de depistare, aşa cum era procedeul, nu mi-am dat seama de ceea

ce urmăresc, se purtau onorabil, aveam discuţii libere şi ne făceam fel de

fel de planuri de viitor, pentru înfrângerea comunismului şi după aceea.

Abia după două săptămâni şi-au dat arama pe faţă, făcându-ne bandiţi,

lovindu-ne bestial, spunându-ne: ori ne facem sincer autodemascarea,

rupând-o cu educaţia burghezo-moşierească, primind iertarea partidului

comunist, c-am greşit luptând împotriva sa, ori vom crăpa cu toţii acolo. Se

vede că Providenţa m-a ocrotit, căci am scăpat de acolo, ducându-mă după

câteva zile la mina de plumb Baia Sprie şi mai târziu, cu un lot de o sută de

recalcitranţi, cum eram socotiţi, la deschiderea minei Cavnic, mină părăsită

în anul 1938. În ambele lagăre de muncă forţată am supravieţuit din

ianuarie 1952 până în mai 1955, când, într-un lot de bolnavi, am ajuns la

Poarta Albă. Acolo m-am reîntâlnit cu importanţii oameni de cultură Ion

Caraion şi Ovidiu Papadima, trecuţi şi ei prin Baia Sprie şi Cavnic. Aceşti

oameni excepţionali mi-au arătat căile de-a intra în taina scrisului, în

special a poeziei, spre care simţeam un impuls lăuntric încă din copilărie.

După puterile şi talentul meu am compus versuri în condiţii nemaipomenit

de grele în infernul concentraţionar comunist, folosindu-mă numai de

memorie.

În vara anului 1956 am ajuns în spitalul -penitenciar Văcăreşti, unde

aproape două săptămâni am fost în preajma poetului Radu Gyr, care şi el

m-a încurajat să nu renunţ la poezie.

Înainte de Revoluţia din Ungaria, din 1956, am fost dus într-un

vagon penitenciar la Gherla (Cimitirul cavourilor «suprapuse»), unde m -am

reîntâlnit după mai mulţi ani cu dragul meu coleg Nicu Seliuc. Un caz

demn de reţinut este că, în data de 8 mai 1958, am fost scoşi la o anchetă

mai neobişnuită, întâi eu, apoi Nicu, în faţa colonelului de securitate

Munteanu, care venise de la Suceava în scopul de a-mi face un dosar penal,

învinuindu-mă c-am compus poezii cu caracter antisocial, difuzate afară.

Iată ce se întâmplase: în anul 1954 se eliberase de la Baia Sprie consăteanul

meu Dumitru Lupoaie, care fusese condamnat la patru ani pentru că a făcut

parte din cea mai mare organizaţie anticomunistă din Bucovina, numită

«Gărzile lui Decebal».

La înmormântarea mamei mele, într-o atmosferă de mare jale şi

tânguire, la ieşirea din biserică, D. Lupoaie, urcat pe un zid al vechii

mănăstiri Teodoreni (nume dat de voievodul Teodor Movilă ce i-a fost

ctitor), a recitat, fără nici o reţinere sau prudenţă, poezia mea «Străinul».

Securitatea a recepţionat aceasta ca pe o propagandă subtilă împotriva

regimului. De aceea venise colonelul Munteanu la Gherla, în timpul

anchetei, după ce mi-am dat seama ce urmăreşte, am negat că aş fi autorul

ei, spunându-i că în situaţia respectivă mulţi creatori se folosesc de

pseudonime şi este posibil ca să se fi folosit de numele meu. Cam acelaşi

răspuns l-a dat şi Nicu Seliuc.

După doi ani, la 24 august 1960, am fost pus în libertate la expirarea

condamnării de zece ani muncă silnică. Ajuns acasă, am aflat că Nicu

Seliuc nu se eliberase în 1958, când expira termenul condamnării, ci a fost

internat pentru încă trei ani în lagărele de muncă forţată din Periprava şi

Răchitoasa, eliberându-se abia la o lună după mine.

De dragul literaturii am frecventat cenaclul literar «Nicolae Labiş»

din Suceava, care, din păcate, după zece ani de la eliberare, după nişte

înscenări tipic bolşevice, mi-a adus a doua condamnare de 6 ani închisoare.

Astfel, la 24 ianuarie 1970, la rugămintea conducătorului literar din

Suceava, Radu Mareş, un romancier de talent şi probitate civică, m-am

programat să citesc din creaţiile mele câteva poezii în cenaclu, selectate de

el. L-am avertizat să nu le publice, să nu-mi facă vreun comentariu pozitiv

în presă, căci eram sever supravegheat de Securitate. Neţinând cont de ceea

ce i-am spus, entuziasmat, m-a comentat cu aprecieri elogioase în ziarul

local «Zori Noi» la rubrica «Agenda cenaclului literar Nicolae Labi ş» în

data de 4 februarie 1970. A doua zi a fost vizitat de-un ofiţer superior de

Securitate acasă, ameninţat şi dat afară din serviciu pe motivul că, prin

atitudinea sa, promovează un bandit înrăit, care a luptat împotriva clasei

muncitoare. Din acel moment Securitatea a început să-mi alcătuiască,

printr-un scenariu cunoscut, un nou dosar penal din care să se înţeleagă că

am devenit iar un pericol social.

La 4 iunie 1970, când suportam devastatoarele inunda ţii în nordul

Moldovei, cu mandat eliberat de procuratura militară, doi ofiţeri de

securitate, maiorul Teodor Guşiţă şi maiorul Dorneanu, mi-au făcut

percheziţie la domiciliu, confiscându-mi tot ce-au găsit scris de mine. De la

acea dată au început să mă ancheteze în stare de aşa-zisă libertate, iar

manuscrisele mele au fost trimise spre o expertiză literară la Academia

Română. Rezultatul expertizei l-am citit când a fost finalizat dosarul, în

urma expertizei literare efectuate la cererea Ministerului de Interne se

spunea că «în majoritatea poeziilor produse de Vasile Pânzariu se observă

talent şi sentimente plăcute când tratează subiecte din natură, dragoste,

familie, naţiune. Însă trecând la poezia ce are un caracter social, reiese clar

că-n ele sunt idei şi atitudini antisociale». Erau trecute şi titlurile celor şase

poezii incriminate; cele două referinţe semnate confirmau că impresiile

Securităţii în problema mea erau justificate.

Pentru acele şase poezii am fost arestat la 22 septembrie 1970, iar în

17 noiembrie 1970 Tribunalul Militar Iaşi deplasat la Suceava, prin sentinţa

dată, m-a condamnat la şase ani închisoare şi patru ani interdicţie. Tot

atunci a fost condamnat şi scriitorul Teofil Coştiug, cunoscut sub

pseudonimele Teofil Lianu/Teofil Dumbrăveanu, la opt ani de închisoare,

pentru un jurnal intim, împreună, prin închisorile Botoşani şi Văcăreşti, am

ajuns, în primăvara anului 1971, în Zarea din Aiud, unde, spre uimirea

noastră, se aflau aproximativ trei sute de deţinuţi politici adunaţi din toată

ţara, deşi conducătorii Republicii Socialiste România susţineau sus şi tare,

în relaţiile cu ţările lumii cu adevărat democrate, că-n România nu mai

există deţinuţi politici din 1964!

La Aiud m-am reîntâlnit cu mulţi prieteni şi cunoscuţi ce mai

făcuseră ani grei de închisoare înainte de 1964 şi care erau consideraţi de

Securitate ca fiind în continuare recalcitranţi faţă de regimul comunist:

Teofil Botlung, originar din Bucovina de Nord, căruia i-a fost ucisă toată

familia prin închisori şi lagăre, arestat tot pentru scrieri literare; Dr. Ighişan,

Căpăţână, Octavian Oloieru, învăţător din Ţibeni, Suceava, de mai multe

ori condamnat, Cojocaru Ion, ţăran din Vrancea, care a evadat în 1953 de la

mina Cavnic, şi mulţi alţii cărora nu le mai reţin numele.

Dar autorităţile comuniste nu au putut ţine secret la infinit acel val de

arestări şi condamnări şi sub presiunea statelor democrate, prin diverse

forme, au început eliberarea deţinuţilor din Aiud. Eu am fost eliberat

printre primii, prin casarea sentinţei definitive de către Ministrul Justiţiei la

29 aprilie 1972, dosarul fiind trimis spre rejudecare către alt complet al

tribunalului Militar Iaşi, motivându-se că s-a făcut o eroare judiciară. După

mai multe termene de amânare a procesului, la 8 septembrie 1972 s -a dat

sentinţa de achitare, urmând să primesc despăgubiri morale şi materiale,

care n-au mai venit nici până acum.

Despre realizările mele poetice, o parte din ele purtate în arhiva

memoriei şi celelalte realizate pe parcursul vieţii, până în prezent, au fost

înmănuncheate în trei cărţi: «Dincolo de azi», apărută sub egida cercului

literar «Arboroasa» din Cernăuţi, în decembrie 1994; «Coşmar în noaptea

veacului», apărută la Editura Nordpress din Suceava în 1996; «Amprente

pe Golgota Lumii» la Editura Bucovina Viitoare din Suceava, în decembrie

1998.

Acum, la cei aproape 73 de ani, din care mai mult de jumătate

petrecuţi în condiţii de strictă atmosferă totalitară şi anonimat, singurul

refugiu l-am găsit, cu mari riscuri, în aşternerea pe hârtie a gândurilor

iluminate de speranţă şi credinţă."

C.H.: Şi totuşi, erau toate închisorile la fel, provocau „dureri

identice"?

Gv.V.: Nu era una mai uşoară decât alta, căci toate făceau imposibil

accesul la libertate, dar programul avea totuşi unele deosebiri. Unele

determinate de evenimente ori de momente. Spre exemplu, după ce

colonelul Aurel Saţiu de la Securitate, a fost omorât de legionari, în

închisori s-a instalat o teroare de nedescris.

Josnică, inumană, era bătaia. Şi aceasta, tot cu program. Când ni se

părea că libertatea e pe aproape, atunci apăreau în uşi, pe neaşteptate, călăii

care îşi consumau nervii, energia, în cumplite bătăi. Din pricina plictisului

dus la ultimele limite, insuportabil, am inventat în celule jocul de şah. Ne

făceam piese din minuscule bucăţele de pâine uscată, la care renunţam pe

rând; pentru piesele colorate foloseam carbocilul pe care îl primeam de la

medici, cele albe erau din pâine; câmpul cadrilat îl coloram cu albastru de

metil, foloseam o pânză, o cârpă. La percheziţii ni se luau Jucăriile" şi,

într-o săptămână, le făceam din nou. Erau zile şi mai lejere între cele grele,

când, ascunşi în unghiul mort al celulei povesteam diverse lucruri, aşezaţi

pe paturi, dar şi ceasuri oribile, când gardienii, turbaţi, sălbatici, ne scoteau

afară cu ciomegele şi ne loveau ca pe vite, unul după altul. De la

pseudorelaxare la teroare era o distanţă care nu se putea calcula...

C.H.: Până a ne vorbi câteva clipe şi despre reeducare, căci nu

puteam trece peste această culme a invenţiilor omenirii, să ne întoarcem la

viaţa din închisoarea de la Botoşani, căci am întrerupt relatarea tocmai

când, după ce v-a adus duba-tren de la Jilava, gardienii vă aşteptau, cu tot

protocolul, la gară...

Gv.V.: Da, erau trei gardieni; ne-au însoţit, pe jos, din gară până la

închisoare. Era lapoviţă, frig, noroi. Beteag, păstrându-mi aceeaşi ipostază

de om paralizat, cu lanţurile zornăind după mine, am rămas mai în urmă,

mă deplasam mai greu. Gardianul strigă:

- Duceţi-vă, mă, unul şi ajutaţi-l şi pe nenorocitul ăla!

- Sunteţi deţinut politic? mă întrebă ajutorul meu.

- Da, îi răspund.

- Pentru ce? mă întrebă prietenos, insistent oarecum.

- Am fost partizan în munţii Bucovinei.

- Aaa! Sunteţi cu Motrescu?...

- Da, îi răspund fără nici o împotrivire.

- E prins. Am stat de vorbă cu soţia lui la Iaşi. Era arestată, iar când a

ieşit la plimbarea acordată în detenţie, după câţiva paşi, a spus că Vasile

Motrescu e arestat.

Am ştiut pentru ce am fost adus la Botoşani, pentru confruntări. Mi-a

mai trecut mâhnirea, căci până la această informaţie îmi tot ziceam că voi fi

împuşcat. Când am intrat în închisoare, am văzut cele trei-patru pavilioane

în care a funcţionat cândva o mare unitate militară, un regiment de

infanterie, apoi o şcoală de subofiţeri. Aveam la mine o sacoşă, păşeam

şubred, paralizat. Am fost introdus într-un birou al administraţiei şi

Securităţii. M-au aşezat pe un scaun; în acest timp am desluşit o fizionomie

cunoscută, pe maiorul Feller. După ce l-am remarcat repede mi-am

împrăştiat privirea pe pereţi. A sunat telefonul, aproape de mine, iar eu am

tresărit speriat. Maiorul Feller mi-a zis:

- Ce-i, Gavrile, ţi-e frică?

Am făcut din cap, afirmativ, mut, pierdut.

- Mă cunoşti?

- Nu. Zice:

- Vrei să vorbeşti cu mamă-ta?

-Nu.

- Dar cu Nataliţa?

- Nu.

Eu nu spuneam „nu!" aşa, mârâit, ci un pic sărit de pe fix.

- Dar ce vrei?

- Mă doare capul, am zis, ştiind că aceasta nu se poate verifica.

- Tu mă cunoşti pe mine?"

Mă uit la el rătăcit, tulbure şi răspund:

-Nu.

Dacă a văzut el că nu-mi trebuie nimic, a apăsat butonul unei sonerii

şi a venit plutonierul. I-a dat un bileţel şi i-a spus ceva la ureche.

Plutonierul întorcându-se, venind la mine mi-a zis:

- Hai, ia-ţi bagajul.

Aveam un săculeţ cu amărâtele mele lucruri. Mi-am luat bagajul să

mă duc. Am tras cu coada ochiului: Feller se uita după mine şi râdea în

sinea lui, bucuros că am ajuns aşa. Dar şi eu râdeam în inima mea că l-am

păcălit, că am terminat cu ancheta.

C.H.: Despre „profesiunea de ucigaş", cum subliniază omul de

dinamită, jurnalistul poet Mihai Vicol, adică despre anchetatorul Dvs.,

Moritz Feller, astfel e scris în ziarul „România liberă" din 11 august 1998:

„Moritz Feller fuge de trecutul său. Trecut pe care el l-a zidit cu ură, sânge

şi crimă. A fost unul dintre cei mai mari călăi ai Bucovinei. A fost un

executant orb al regimului comunist, regim care i-a recunoscut meritele,

oferindu-i gradul de maior în Securitatea dejisto-ceauşistă. El face parte din

galeria marilor torţionari şi asasini cum ar fi Gurnberg (Nicolschi), Carol

Segal (care şi-a adăugat numele de Hudescu pe când era şeful Siguranţei

din oraşul Dorohoi), ofiţerul Avram Isac de la Securitatea din Dorohoi,

despre care se ştie că l-a omorât în bătaie în beciurile Securităţii din

Dorohoi pe fratele inginerului Mihai Fediuc din Suceava, întocmind acte

false de deces.

Moritz Feller a torturat sute de oameni în calitatea lui de anchetator

la Securitatea din judeţele Botoşani, Dorohoi şi Suceava. El s-a înrolat în

rândurile Securităţii comuniste încă din anul 1948, perioadă în care s-a

declanşat marea vânătoare contra luptătorilor anticomunişti din Munţii

Bucovinei, prima de acest fel de pe teritoriul României şi cea mai durabilă

în timp. Batalionul «Bucovina» l-a avut comandant pe colonelul

Bătătorescu, a acţionat în zona Dornei, Fundu Moldovei şi Putna. Luptele

acestei formaţiuni au durat până în 1959, când Securitatea a anihilat ultimii

luptători.

Moritz Feller este în căutarea unor scuze atunci când e vorba despre

trecutul său ucigaş. Se consideră victimă a comunismului."

Mihai Vicol, pentru a evita interpretările, a consemnat, în cadrul

aceluiaşi articol, câteva mărturii tulburătoare de la cei care au suferit din

cauza anchetatorului:

„Gheorghe Anghelache - fost deţinut politic din Botoşani: «Când au

văzut că nu scot nimic de la mine, a venit Feller. Feller era anchetator şef la

Botoşani. M-a bătut cu funia udă. Cu ochii lui bulbucaţi, părea turbat de

furie. Când a văzut că n-o scoate la capăt cu bătaia, a început să mă scuipe.

Şi m-a scuipat de nu puteam deschide ochii! El ne trata cu curent electric,

îmi agăţa firul de degetul mare de la picior şi de testicule. Dar cel mai rău

era când îmi punea firul la ureche, simţeam că-mi plezneşte creierul.»

Mihai Capverde - deţinut politic, Bucecea, judeţul Botoşani: «Când a

început ancheta, maiorul Feller mi-a spus că trebuie să dau socoteală pentru

tot ce am făcut împotriva statului şi partidului, începea ancheta seara târziu,

pe la 23-24 şi o ţinea până dimineaţa, pe la 3-4. Înainte de orice, ancheta

însemna bătaie.»

Dorin Glăvan - secretar literar la Teatrul «Mihai Eminescu» din

Botoşani: «Unii evrei au jucat un rol nefast în stalinizarea României. Nu

poate fi vorba de sentimente antisemite când ne referim la crimele comise

de Grunberg (Nicolschi) sau la atrocităţile săvârşite la Botoşani de un

Ruchenştain, de un Feller sau de un Solomovici. Am fost condamnat la

optsprezce ani de muncă silnică. Aveam 16 ani şi 8 luni.»

Alexandru Constantinescu - profesor pensionar, Botoşani:

«Anchetator şef era locotenentul major Feller. Acum e la pensie în

Suceava. Joacă şah prin parc cu alţii ca el. Am auzit că nici pe Feller şi nici

pe Ruchenştain nu i-au primit în Israel. N-ar fi rău să-l întrebe de sănătate,

de felul în care-şi cheltuie pensia, o pensie bună, fără îndoială. Dar pe

atunci la Securitatea din Botoşani se vorbea idiş şi ungureşte. La Dorohoi,

se adăuga ucraineana. Românii din Securitate erau de numărat pe degete.

Nu înseamnă că erau mai buni!»

Dr. Radu Tudoraş - deţinut politic, Suceava: «Feller la Suceava avea

grad de căpitan, asta era în anul 1958. Era ironic, răutăcios şi perfid, ca

majoritatea anchetatorilor. Dirija echipe de bătaie. Un mod de a-i trata pe

deţinuţi era bătaia la tălpi, cu bocancii în picioare pentru ca vibraţiile

loviturilor de vergele metalice să se transmită până la creier şi să-l

înnebunească pe deţinut. La douăzeci de lovituri, cel anchetat şi supus unui

astfel de tratament inuman recunoştea tot ce vroiau ei. De asemenea, era

obişnuita bătaia la palme, care după câţiva ani aducea boala Dypuytren, era

scleroza tendoanelor (mâna ajunge în formă de gheară, neputând să

deschidă palma).»

Profesiunea de ucigaş a lui Moritz Feller astăzi trebuie cunoscută de

toţi şi arătat cu degetul pentru odioasa sa profesiune de anchetator al

Securităţii comuniste. Din discuţiile purtate cu mai mulţi deţinuţi politici

torturaţi de Moritz Feller am reţinut faptul că ei îl iartă, dar nu îl pot uita."

Gv.V.: Interesante aceste mărturii. Adevărul, cum zice Scriptura, e

mai credibil când se sprijină pe mai multe mărturii. Ştiu că despre acest

personaj a fost scris şi în „Monitorul" de Suceava un articol dens, de către

poetul gazetar Constantin Severin, un articol care a incitat şi l-a deranjat pe

fostul anchetator, pensionar liber, căruia i-au răspuns cum se cuvenea,

intrigaţi, cei care „s-au bucurat" de umanismul său... Dar să continui

povestea...

Am traversat toate pavilioanele şi, în ultimul, plutonierul m-a aruncat

înăuntru. Plutonierul a stat de vorbă cu şeful de secţie, i-a dat bileţelul, iar

după ce a spus ceva a plecat. Şeful de secţie m-a aruncat în celula nr. 36,

singur, într-o celulă mare, cu vreo douăzeci de paturi suprapuse. Am luat şi

eu un pat, jos, în stânga, după uşă, să nu mă vadă ce fac, că eu mai mişcăm

piciorul; mi-am pus bagajul acolo, m-am dezbrăcat şi m-am culcat. S-a

deschis de câteva ori vizeta:

- Unde eşti mă?, se răsti gardianul.

- Aici.

A deschis uşa, s-a uitat la mine, strâmbând din nas:

- De ce nu te-ai culcat în pat acolo?

- M-am culcat lângă sobă, poate veţi face foc în ea, că mi-e frig."

Acolo era o sobă, dar foc nu se făcea. Am rămas acolo, dar peste vreo două

săptămâni m-au scos la anchetă. Mă scotea un civil care mă întreba ce

condamnări am, pentru ce, dacă îl cunosc pe Motrescu.

- Da, îl cunosc, răspundeam.

Eram întrebat de unde îl cunosc, dar eu răspundeam aiurea. A fost

chemat şeful de secţie, să mă ducă înapoi. Peste alte două săptămâni m-a

chemat un procuror militar. Şi acesta m-a întrebat despre Motrescu. I-am

răspuns la fel. A treia oară au venit trei inşi, un civil şi doi militari care

m-au întrebat:

- Ai fost în pădure în Bucovina, în Obcinile Bucovinei?

- Da, am fost.

- L-ai cunoscut pe Vasile Motrescu?

- Da! A fost cu mine, da, da!

- Şi unde e el?

- Nu ştiu. Nu mai ştiu de el de mult.

- Dar ţi-a spus că el a fost în Făgăraşi?

Eu mă gândesc un timp şi după aceea le spun, derutant:

- Da, mi-a spus, cu avionul a fost dus... A, nu..., cu avionul l -au adus

de acolo.

Răspundeam totul aiurea, fără nici o coerenţă.

- Şi au fost morţi ceva acolo?

- Da, mi-a spus că dintr-o celulă au scos pe unul mort.

Ei voiau să spun despre morţii din pădure, despre securiştii pe care

i-a predat el făgărăşenilor.

- Din ce celulă, îţi aminteşti?

Eu ştiam că Motrescu, până a i se încredinţa operaţiunea în munţi, a

fost dus la o închisoare, la Sibiu mi se pare, unde împărţea pâine la deţinuţii

politici, îl urmăreau securiştii să vadă dacă vorbeşte cu deţinuţii, dacă le dă

informaţii. L-au încercat. El s-a purtat corespunzător şi de acolo a spus că,

odată, a scos un mort dintr-o celulă. Eu asta am reţinut şi le-am spus lor.

- Da, a fost, au scos dintr-o celulă un mort, mi-a spus.

- Lasă asta! El ce-a căutat în Făgăraşi?

- Da. A fost cu securiştii...

- Şi ce s-a întâmplat?

- A spus că securiştii au fost prinşi şi au fost bătuţi tare. Tare l-au

bătut pe Motrescu...

Am spus ce a declarat el la Securitate după ce a venit înapoi la

Bucureşti.

- Şi cu ceilalţi cu care a fost el ce s-a întâmplat?

- A spus că nu ştie nimic, că toţi au fost legaţi la ochi. El a plâns, s-a

rugat să i se dea drumul, că are copii şi i-au dat drumul lui. De ceilalţi nu

ştia nimic.

Asta a fost ancheta. Am stat paisprezece luni la Botoşani. Pe Vasile

nu l-am văzut şi altă anchetă n-a mai fost cu mine. Am însă de spus o

întâmplare. Acolo, la un moment dat, au venit mai mulţi deţinuţi politici,

judecaţi de Securitate. Iată un caz, cazul lui moş Tănase. El era din comuna

Mănăstirea sau Mănăstireni, de lângă Botoşani. Din celulă, spunea el, se

vedea satul lui. Moşul avea 78 de ani; în 1916 a fost sergent, luptător la

Mărăşeşti, om bun, inteligent şi bogat. Nu avea copii şi, în vremea secetei

din 1947, când a fost foamete mare în Moldova, hotărî, împreună cu

nevasta sa, să înfieze un copil. S-a orientat către un băiat din vecini, al unei

văduve care mai avea şi o fată. Femeia văduvă a primit înlăcrimată

propunerea bătrânului, în cadrul unei mese la care a fost invitată.

Bucuroasă, Catrina îi spuse:

- Dumnezeu să vă ajute, căci aţi fost aşa de bun, măcar băiatul meu

va fi fericit! Voi rămâne cu fata şi ne va fi mai uşor să ne hrănim.

Plângând mulţumit, Vasilică îi sărută mâna. A rămas acolo, se făcu

dolofan în scurt timp, bun de şcoală, dar era rău, răutăcios. Când venea sora

sa, trimisă de mamă, după zeamă de castraveţi sau zeamă de varză, Vasilică

o lua de mână, o scotea după poartă şi îi da cu piciorul.

- Vasilică, să nu mai faci treaba asta! Eu hotărăsc dacă să vină sau să

nu vină, îl dojenea moşul. Eu pe tine nu te-am luat de mână să te dau afară.

De câte ori ai venit, ţi-am dat şi ai mâncat. Tu de ce eşti rău? De ce faci aşa

cu sora ta? Du-te şi o cheamă pe sora ta aici..."

Au trecut anii şi Vasilică a fost recrutat. Şi unde l-au trimis? La

Securitate. Pentru că avea un regim de hrană sănătoasă, acolo el a spus că a

fost înfiat de un chiabur care îl exploatează. Cei care l-au ascultat i-au făcut

o teorie în spiritul epocii:

- Dumneata nu trebuie să serveşti chiaburii! Chiaburilor le-a sosit

ceasul să termine cu viaţa asta. Să muncească şi ei...

Vasilică a fost lămurit să rămână în armată. A făcut şcoala de

subofiţeri de Securitate şi după o vreme a ajuns şef de secţie la închisoarea

Botoşani. Era o perioadă de mare prigoană pe bieţii ţărani: înscrierea la

colectiv, prin 1958. Moş Tănase, om foarte inteligent fiind, într-o zi a

chemat la el pe câţiva gospodari, cărora le-a spus:

- Măi, oameni buni, eu am un plan. Să facem o hârtie pe care am s-o

ticluiesc eu bine şi pe care să o semnaţi dumneavoastră, toţi cei douăzeci de

gospodari. Ne vom lua obligaţia să dăm toate cotele către stat, dar să ni se

lase pământul să-l lucrăm noi. Că e pământul nostru, noi arăm, noi

însămânţăm şi statului îi vom da cotele care se impun.

- Bine, au răspuns toţi.

Hârtia a fost bine alcătuită, semnată de toţi. Se punea întrebarea:

„Cine merge cu ea la Gheorghiu-Dej? Constantin Guluţă să meargă!"

Acesta era un om foarte energic, hotărât, nu ceda cu una, cu două. Pe

Guluţă l-am cunoscut în închisoare la Botoşani. El a mers la Bucureşti,

hotărât să ajungă la Gheorghiu-Dej. Acolo a fost oprit. A stat vreo două

zile, s-a rugat; până la urmă, garda i-a spus lui Gheorghiu-Dej că este un

ţăran de la Botoşani care vrea să stea de vorbă cu el, că stă de două zile pe

sub porţi.

- Să vină, încuviinţă Dej.

- Tovarăşe prim-secretar, mă numesc Constantin Guluţă, din comuna

Mănăstireni, Botoşani. Am pentru dumneavoastră o scrisoare, o cerere. Dar

vă rog eu foarte mult să ne-o aprobaţi, să ne ajutaţi, ca să fim mulţumiţi, să

muncim cu dragoste pământul nostru şi să dăm statului ceea ce ne cere...

- Dă scrisoarea încoace.

Dej citeşte scrisoarea, numele martorilor, ale oamenilor din sat,

semnăturile. Spune:

- Tovarăşe, du-te acasă. Dumneata nu ajungi bine acasă şi problema

e rezolvată.

Atunci Guluţă se aplecă înaintea lui Dej ca în faţa patriarhului,

mulţumindu-i, gata, gata să cadă în genunchi, să-i pupe mâna de bucurie că

a rezolvat problema. Dej n-a minţit. Guluţă n-a ajuns încă bine acasă şi iată

că problema era rezolvată! Cei care au semnat scrisoarea erau arestaţi,

Guluţă - dus la închisoare şi anchetat; moş Tănase, iniţiatorul, a primit

optsprezece ani. Aşa a venit în celula aceea, cu tot lotul după el.

Moş Tănase, fiind om bătrân, supus de Securitate la un tratament

inuman, s-a îmbolnăvit. Dădea semne primejdioase de pierdere a vieţii. A

apucat să ne spună: „Ăsta e fiul meu, Tănase Vasile, care astăzi e de

serviciu". Bună informaţie! Inginerul Dionisie Nichitovici, refugiat dintr -o

comună de lângă Cernăuţi, care trăia în Câmpulung Moldovenesc, era şef

de celulă. El dădea raportul dimineaţa şi seara, reprezenta oamenii. A bătut

la uşă, a venit sergentul major Tănase:

- Ce vrei?

- Dle sergent major, avem aici un bătrân grav bolnav, care îşi pierde

cunoştinţa; vă rugăm să aduceţi medicul.

- Bine, a zis, dar se făcu amiază şi el, ieşind din schimb, a fost

înlocuit. Când sosi la raport, dimineaţa, i s-a făcut aceeaşi propunere. La fel

rosti: „Bine." Şi iarăşi timpul înainta spre miezul zilei. Pe la 10 -11 i se bate

din nou în uşă şi i se cere insistent să anunţe medicul. Atunci el sări ca un

balaur, urlând:

- V-am spus o dată să nu mai bateţi la uşă, că vă bat în cap cu

ciocanul ăsta?! Şi ne arătă ciocanul cu care verifica gratiile, un ciocan de

lemn ca o măciucă, între timp, bătrânul Tănase muri în celulă, fără a i se

acorda o minimă asistenţă medicală, împiedicat de propriul fiu, de cel de

care s-a indurat şi l-a hrănit, şi l-a crescut din pâinea şi osteneala lui. Şeful

de secţie, tânărul Vasilică, se dezumanizase total; cinismul său, se vede,

arăta limpede despre felul de educaţie primit în Securitate, despre ce fel de

protecţie umană se făcea propagandă atunci, despre iadul roşu care a

înghiţit atâtea suflete nevinovate.

C.H.: întâmplarea a făcut ca unul dintre păstorii exemplari ai

Bucovinei, părintele Casian Bucescu, să vă fie coleg de „înalte studii" chiar

la Botoşani... Sigur, atunci nu aveaţi de unde şti că el va deveni cetăţean al

satului nostru natal, al Suceviţei, după un lung şi dramatic travaliu

existenţial. Acest om s-a născut în anul 1907, în satul Baineţ, lângă orăşelul

Şiret; a absolvit Teologia la celebra facultate din Cernăuţi (1933);

mitropolitul Nectarie l-a hirotonit preot. A păstorit în Broscăuţii Noi şi

Panca Storojineţ, în nordul Bucovinei, între anii 1933-1940, la Grăniceşti,

între anii 1940-1950, şi la Grămeşti, din 1950 până în 1958. Aici, umbra

malefică a unui confrate i-a retezat dreptul de slujire şi propovăduire

curajoasă a Evangheliei - timp de cinci ani a trebuit să-l mărturisească pe

Hristos de după gratii; a fost vertical, ca şi înaintea altarului, şi la Botoşani,

şi în Aiud, Gherla, Jilava, ca şi în gulagul de la Ostrov, muncind la digurile

care opreau revărsarea Dunării.

A suferit, în refugiu, alături de credincioşii din Calafindeşti, în 1944;

la vremea coacerii grâului, probabil prin august - îmi evocă momentul fiul

părintelui Casian, preotul profesor doctor în muzicologie Florin Bucescu - păstorul se întorcea la Grăniceşti unde îl aşteptau dreptcredincioşii vii,

chinuiţi de război şi mizerie, dar mai ales mucenicii, cei morţi de tifos

exantematic. Şi nu numai aici, ci şi în satele vecine, Ţibeni, Satu Mare,

Dărmăneşti, Milişăuţi, Bălcăuţi, Calafindeşti. El însuşi s-a contaminat de

această plagă ucigătoare, dar Dumnezeu l-a păstrat pentru misia Sa sfântă.

în acest timp, pe căruţă, pe proprii cai, alături de gospodarii locului, a dus

piatră pentru noua biserică pe care a ridicat-o până la nivelul ferestrelor.

Comuniştii au vrut să-l împiedice, i-au cerut cărămida ca să ridice din ea un

cămin cultural, chiar lângă fereastra casei parohiale, pe un teren proprietate

bisericească, abuziv însuşit de primărie. Casian s-a opus: „Mă, dacă vouă

vă trebuie cărămidă pentru cămin, faceţi-vă, cum am făcut şi eu!". Această

poziţie era considerată ca nesupunere şi de aici a început calvarul:

învăţătoarea Eufrosina, preoteasa, cu cei trei copii ai ei, a fost nevoită să se

mute pe Remezeu, în Vicovu de Jos, spre Putna, iar el, preotul, la începutul

anilor '50, trebuia să-şi lase turma şi să activeze în Calafindeşti, iubit şi aici

de credincioşi, desigur, dar veşnic regretat de gospodarii din Grăniceşti. E

de notat că părintele Casian, în '44, în timp ce oficia slujba învierii, a avut o

confruntare dură cu ruşii, care au venit în sat ca adevăraţi ocupanţi,

bezmetici de beţie şi dedaţi la jaf. Un soldat sovietic a intrat în biserica

veche din Grăniceşti şi a întins arma spre preot: „Strileai, batiuşka!", strigă

barbarul. Preotul îşi schimbă faţa, dar amintindu-şi Jurământul de la

hirotonire continuă să citească Evanghelia. „Campania pentru

colectivizare", această urgie care a pervertit mentalitatea castă a ţăranilor

noştri a găsit în părintele Casian un oponent declarat. Primarul

Grăniceştilor, un aservit propagandei comuniste, incult şi infatuat, cum sunt

mulţi dintre primarii noştri şi astăzi, porunci ca liturghia să se termine la

ora 10, în zile de sărbătoare. Casian însă ştia ce e în tipicul Bisericii şi nu a

făcut concesii. Şi, nu e de ascuns, nu puţini din cei cu har şi-au uitat

menirea pe vremea prigoanei, nu după apostolul Iubirii, Ioan, lucrând, ci

după vânzătorul Iuda.

Părintele Casian a fost îmbarcat într-o noapte din anul 1958 într-o

maşină a Securităţii, lăsând timp de cinci ani totul în seama lui Dumnezeu.

în închisoare slujea sfânta Liturghie, cu pâine şi cu apă, convins permanent

că Dumnezeu pe toate le poate schimba într-o clipă, că pâinea Trup se face,

iar apa - Sânge, sfântă Euharistie. S-a eliberat în iulie 1963, executând încă

doi ani de domiciliu forţat la Rădăuţi. Din 1965 a slujit la Suceviţa până în

1986, ridicând prestigiul locului la cote nebănuite, fiind căutat de

credincioşi din diferite locuri, inclusiv de mai tinerii ofiţeri, judecători,

profesori şi chiar oameni din Securitate, cărora le oficia în secret slujbe,

spovedanii, botezuri şi cununii. Un om muncitor şi un intelectual de un

optimism şi de o cuprindere afectivă cum nu se nasc oriunde şi oricând a

fost părintele Casian. În procesul politic care a avut loc la Şiret, în 1958,

păstorul vertical Casian Bucescu a spus aceste cuvinte memorabile,

răspunzând acuzaţiilor că ar fi sabotat ordinea socială comunistă şi că a

făcut jocul politic al imperialismului: „Nu am făcut parte din nici un partid

şi nu am sabotat politica şi economia României, slujind interese străine.

Toată viaţa am slujit Biserica lui îisus Hristos, urmând regulile şi

învăţăturile mamei poporului românesc". Replica a fost pe potrivă,

„civilizată" ca şi doctrina timpului: „Mă, banditule, tu cum vorbeşti în faţa

completului de judecată?". Părintele Casian a spus scurt şi exact ceea ce şi

Mântuitorul a spus în pretoriu: „Am spus numai adevărul!". La Suceviţa,

senectutea-i apostolică nu a fost luminată de înţelegerea care i s-ar fi

cuvenit, s-au găsit potrivnici, urmaşi ai semănătorilor de neghină,

colaboratori chiar cu ierarhii de sus, care l-au mâhnit profund şi l-au făcut

să se interiorizeze, să-şi înţeleagă sinele în această lume bântuită de

minciuni şi trădări, unde cei „mici de zile" şi „mari de patimi", după

cuvintele lui Eminescu, colcăie în gloria lor efemeră, uitând că slava e a

celor care rabdă până la sfârşit. La 17 noiembrie 1986 a trecut sub cununa

măririi, odihnind aproape de streaşină bisericuţei din Suceviţa.

Gv.V.: Foarte emoţionantă această pagină, un medalion de aur

scump! Preotul Bucescu ne-a învăţat cum să ne rugăm în comun, asta am

învăţat de la el în temniţă. Ce s-a întâmplat? Eram împreună cu el în

rugăciune, unul lângă altul, în genunchi. Aşa ne-a spus: „Să fim toţi

laolaltă, un minut, că nu durează mai mult de două-trei minute rugăciunea,

dar nimeni să nu se gândească atunci aiurea, ci toţi deodată numai şi numai

la Dumnezeu. Şi toţi în genunchi!"

Odată, gardianul ne-a prins, iar după ce ne-a apostrofat ca un ateu ce

era, că închisoarea nu-i loc de întruniri religioase, l-a luat pe părintele

Casian, l-a dezbrăcat şi i-a aplicat douăzeci şi cinci de lovituri pe pielea

goală, pe spate. Să nu uit să spun că uneori eram siliţi, noi, cei din celule, să

ne alegem mărimile şi formele bastoanelor de cauciuc pentru a fi torturaţi;

unele erau triunghiulare, altele, rotunde, semirotunde, pătrate ori cu noduri.

Preotul a leşinat de vreo două-trei ori, iar după ce şi-a revenit, ne-a cerut

scuze tuturor: ..Oameni buni, să nu fiţi supăraţi pe mine că v-am propus să

stăm împreună `n genunchi la rugăciune.

Până atunci, unul se ruga într-un colţ, altul între paturi, altul sta pe

tinetă. Ori el, ştiind bine că „acolo unde vor fi doi sau trei adunaţi în

numele Meu, acolo voi fi şi Eu", ne strângea pe toţi cei aproape treizeci de

oameni într-un singur duh. Au primit lovituri şi ceilalţi, iar el, părintele,

le-a cerut iertare la fiecare în parte, căci nu a bănuit că vor intra călăii şi în

timpul rugăciunii. Preotul a primit douăzeci şi cinci de lovituri căci era

iniţiatorul, liderul grupului de rugători, ceilalţi câte zece-douăsprezece

lovituri. Sigur, ca şi mulţi alţi slujitori ai Bisericii, de diferite confesiuni, şi

părintele Bucescu a cunoscut asprimea închisorii, după spusele lui, tot din

cauza unei delaţiuni. A scris ceva împotriva comuniştilor care persecutau

Biserica, o anonimă care a fost detectată de un frate întru Hristos, vanitos,

invidios pe succesul pastoral al părintelui Casian. În urma torturilor a

recunoscut că anonima îi aparţine, s-a făcut o expertiză grafologică şi nu a

avut cum se apăra. Era să-şi piardă viaţa în închisori din cauza turnătorilor.

„în spatele fiecărui arestat, deportat, condamnat, ucis de regimul comunist

se află un Iudă, care a pârât, a cerut, a obţinut un bun material, o funcţie sau

o decoraţie sau şi-a satisfăcut setea de răzbunare asupra vecinului sau

consăteanului său, şi-apoi, în tihnă, şi-a ronţăit cei treizeci de arginţi."

(I. Gavrilă-Ogoranu)

„Rea va fi lumea, atâta timp cât oamenii nu vor începe să creadă în

oameni"

(Karel Capec)

„Aceşti martori, când strălucitori, când obscuri şi ascunşi, asumă deplin

istoria. «Prieteni răniţi ai Mirelui», martirii sunt «spicele de grâu secerate

de regi pe care Domnul le-a pus în hambarele împărăţiei»."

(Evdochimov)

„Prin măreţia mărturisitorilor şi a martirilor săi, creştinismul este mesianic,

revoluţionar, exploziv. Evanghelia spune că, de vreme ce chipul lumii

vechi trebuie adus la cele noi, împărăţia se ia cu asalt."

(Evdochimov)

„...luminozitatea trupului şi uşurarea lui până aproape de levitaţie nu se

împacă nici cu plăgile deschise, nici cu altă formă de «dolorism». Răsăritul

adoră Crucea nu ca pe un lemn al supliciului, ci ca pe arborele vieţii care

înmugureşte iarăşi în centrul lumii. Semn de victorie, Crucea recapitulează

lumea pe braţele sale şi sfărâmă porţile iadului."

(Evdochimov)

C.H.: Să prindem aici şi relatarea despre un alt slujitor în „Duh şi

adevăr", despre monahul de la Rohia...

Gv.V.: Vom ajunge şi acolo, când vom vorbi despre Gherla. Dar

acum să mi se dea puţin răgaz să spun câte ceva despre reeducare. Această

formulă blestemată a pornit de la Suceava, dintr-o sinistră puşcărie extrem

de cruntă. Au fost trei colonei trimişi în Rusia pentru a se instrui după

metodele lui Pavlov şi Makarenko. Propagandistul Alexandru Bogdanovici

a dovedit un zel ieşit din comun, a influenţat tineri inocenţi, oneşti,

făcându-i prozeliţi ai metodelor bestiale. Reeducatorul dorea să-l determine

pe „încarcerat" să iniţieze un act de anihilare, de distrugere interioară a

„genului de viaţă" de care fusese ataşat până atunci (Ilie Bădescu şi Dan

Dungaciu), adică se urmărea o „autodesfigurare antropologică", o

„transformare a eului". Dar despre „caracterul antinomic şi anticristic" al

acestei metode sunt studii pertinente şi eu nu mă lansez aici în aserţiuni

cărturăreşti. Oricum, Piteştiul a atins o culme în această privinţă, care îl

face unic în lumea Europei, o agresivitate de junglă. Omul era pus într-o

situaţie de îndobitocire. Se arăta că omul poate fi redus la primitivitate, că

poate deveni sălbatic. Instrucţia pe care a primit-o şeful torţionar Eugen

Ţurcanu, student de la Iaşi şi Rinschi, i-a deformat îngrozitor şi cu această

experienţă s-au arătat foarte ingenioşi la Piteşti. Cei supuşi reeducării nu

aveau voie să doarmă, erau bătuţi şi obligaţi să facă totul împotriva lor.

După vreo două-trei zile de supliciu, „ucenicii", victimele adică, erau

trecute prin examen:

- Bă, mă-ta a fost curvă?

- Nu.

- Nu? Şi urmau loviturile până când „Nu" se făcea „Da". „- Tat' tu a

fost badit? Tu ai făcut cutare şi cutare...?

- Da." Dacă ziceai „da", scăpai; recunoşteai şi scăpai.

Erai obligat de împrejurări să-ţi perverteşti conştiinţa. Dacă nu

acceptai „pactul cu diavolul", primeai nu numai bătăi groaznice, ci urma

înfometarea, ţi se aducea la patru-cinci zile doar o cană cu apă sau după

patru-cinci zile o gamelă plină cu tocană, cu carne şi cartofi. Imediat

organismul slăbit reacţiona. Auzeai:

- Am nevoie afară...

- Stai aşa, la noi domnii nu merg afară, folosesc farfuria...

Şi-ţi da farfuria. Dacă refuzai, ciomagul era pe spinare. Şi urma

umilinţa pe care, din pudoare, nici nu o mai descriu...

Bătaia ţinea până când omul accepta. Nu accepta, murea. Accepta,

scăpa.

C.H.: Extraordinar!!!

Gv.V.: V-am spus, sălbăticie e puţin spus. Aşa au făcut Ţurcanu,

Livinschi şi mulţi au murit în reeducare, foarte mulţi.

După ce treceai toate probele, erai pus tu instructor şi ţi se dădeau

deţinuţi ca să-i reeduci. Aşa înţelegeau ei reeducarea. Dar, într-o bună zi

când s-a oprit reeducarea şi a urmat un proces, locotenentul major

Acatrinei, care trebuia să patroneze această acţiune, s-a împuşcat, ca să nu

apară la proces. I s-a dat pistolul şi i s-a spus: „Dumneata trebuie să

dispari!". S-a dus în cimitir şi s-a împuşcat. Livinschi şi cu Ţurcanu au

venit la proces. Au venit gardieni şi ofiţeri care au spus acuzator:

- Aceşti bandiţi şi-au făcut de cap, au încălcat toate instrucţiunile pe

care le-am dat noi pentru supravieţuirea normală a deţinuţilor în închisoare;

şi-au făcut de cap, au făcut crime de neiertat. În urma acestui simulacru,

bravii reeducatori, docili comunismului mincinos, după cum se ştie şi-au

încheiat glorioasa carieră prin împuşcare la zid.

C.H.: Voi cita dintr-o carte extraordinară, care ar trebui citită de

tineri şi nelipsită din bibliotecă, din cartea „Mărturisiri din mlaştina

disperării", fragmente despre torţionari, despre „Turcanu, Popa Ţanu,

Livinschi şi Caba, cei care fuseseră şi la Suceava", care alături de „S.

Hogescu şi alţii au început demascările la Piteşti", continuându-le la

Gherla, „torturând sute de deţinuţi pentru a-i sili să-i denunţe pe ceilalţi":

„La Suceava, Piteşti, Gherla, şi în toate închisorile politice bolşevice,

necredincioşii au încercat să demonstreze experimental că raţiunea,

gândirea, conştiinţa şi toate facultăţile sufleteşti ar fi doar produse ale

materiei, un fel de «secreţii» ale trupului.

Concluzia acestei teorii satanice este că acţionând asupra trupului,

putem transforma conştiinţa, adică eul profund al omului, chipul propriu al

fiecăruia.

Prin «reeducare», cel rău şi slugile sale s-au strâns să nimicească cel

mai scump dar al lui Dumnezeu: libertatea conştiinţei, care nu ţine seama

de nici o îngrădire materială, trupească, în aceste puşcării ale Antihristului

lupta a fost duhovnicească; scopul nu a fost exterminarea fizică, lucru uşor

de înfăptuit, ci uciderea sufletului (de altfel, victimele nici nu aveau voie să

moară, sinuciderea fiind cea mai gravă infracţiune, după cum vom vedea)",

scrie editorul lui D. Bordeianu.

„La Piteşti şi Gherla nu s-a pus niciodată problema reeducării care,

oficial, nu se făcea cu bâta şi cu cele mai groaznice torturi, ci prin mijloace

paşnice, prin cuvânt şi convingere, prin argumente raţionale. De fapt, pe

comunişti nu i-a interesat şi nu au căutat niciodată să facă reeducarea

adversarilor, ci doar să se folosească de ei şi să-i compromită. Ei nu erau

adepţii reeducării duşmanilor, pentru că ideologia lor se baza pe teroare,

ură şi minciună.

Prin demascare, ei n-au căutat altceva decât continuarea anchetei, dar

nu prin agramaţii şi neisprăviţii pe care-i angajaseră în Securitate când au

înfiinţat-o, la începutul anului 1949, ci prin deţinuţii înşişi. Astfel

Nicolschi, prin Turcanu şi ajutoarele lui, a aplicat cele mai groaznice torturi

ca să declari tot ceea ce ştii, şi ce nu ştii, despre tine şi despre alţii." Şi

concluzia: „La Piteşti şi Gherla a fost iadul pe pământ şi mai rău nu ar fi

putut fi. De aceea, oamenii nu vor înţelege niciodată ce s-a întâmplat

acolo."

Şi pentru că această epocă a crimelor este deosebit de pertinent

ilustrată de fostul deţinut Dumitru Bordeianu (n. 15 aug. 1921 în comuna

Drăguşeni, Suceava, prigonit timp de un sfert de veac, stabilit în Australia,

din februarie 1989, decedat după o zi de la împlinirea vârstei de 81 de ani,

în 16 aug. 2002), pentru cunoaştere, în speranţa că nu vom îngreuna lectura

„Muntelui mărturisitor", adaug această... fişă:

„Când Turcanu a ajuns la uşă, mi-am dat seama cât era de atlet şi cât

eram noi de neputincioşi şi slăbiţi. Singur ar fi putut doborî o sută dintre

noi. Şi el, însă, şi toţi cei din comitet, aveau un regim alimentar special."

„Era un bărbat frumos, ieşit din comun, cu capul mare, cu trăsături

fine, fruntea lată, buze senzuale, părul castaniu spre blond, ondulat şi nasul

de tip clasic, grecesc. Ochii mari, exagerat de mari, albaştri, foarte

expresivi. Când se încrunta, te înspăimânta. Bărbia, specifică tipului

voluntar. Râdea rareori şi râsul lui era plăcut, atrăgător."

Avea „o inteligenţă ieşită din comun şi o memorie formidabilă, îşi

aducea aminte de tot ceea ce declarase fiecare student la Bucureşti şi la

Gherla. Era atât de satanizat că nu mai ştiai ce să crezi despre el. Ştiu că era

căsătorit cu o fată frumoasă şi că avea o fetiţă".

„Devenise o brută degradată şi satanizată. Pe unde trecea el, prin

camerele de tortură, pe coridor, la camera 4 spital, unde se scriau

declaraţiile obţinute prin chinuri, Ţurcanu răspândea în jurul lui o groază şi

o frică încât tot ce era viu înmărmurea.

Ţurcanu devenise un instrument orb de care se foloseau comuni ştii.

Iar răsplata au fost nişte rafale de armă care i-au ciuruit atleticul

corp. Sângele celor pe care i-a ucis a cerut judecata de care să nu poată

scăpa. Şi omul ticălos a căzut victimă propriei ticăloşii.

în anchetele şi declaraţiile pe care le-a dat înainte de a fi condamnat

la moarte şi executat, sunt convins, aşa cum l-am cunoscut - văzându-l în

situaţii neştiute de alţii - că Ţurcanu şi-a dat seama că a fost înşelat.

Ţurcanu susţinea că nu e creştin, cu toate că fusese botezat şi cununat

creştineşte şi, pe deasupra, crescut de mama lui în spiritul moralei cre ştine.

Totuşi, e posibil ca acestea să fi dus la mustrările de conştiinţă şi la

recunoaşterea erorii pe care o făcuse."

Alexandru Bogdanovici - începătorul metodei reeducării a fost „ucis

mişeleşte, prin cele mai groaznice torturi, care au durat un an şi patru luni".

Arăta ca un mort. Pe oasele lui nu mai rămăsese decât pielea întinsă şi ochii

mari înfundaţi în orbite, în care mai licărea doar un strop de viaţă. (...) Câtă

suferinţă şi durere, cât chin! Şi câtă răbdare a avut acest tânăr ca să poată

suporta torturile, ca nimeni altul dintre noi, cei ce am trecut prin Pite şti!

Ţurcanu l-a ucis, probabil din ordinul lui Nicolschi, pentru că nu acceptase

reeducarea violentă, vrând „să ducă regimul în eroare" prin jocul de-a

„inteligenţa". Cum însă nici Ţurcanu şi nici ajutoarele lui nu mai sunt

pentru a mărturisi, singurul care cunoaşte adevărul în acest caz a rămas

Nicolschi.

C.H.: Interesant, Nicolschi, liber şi ferice, a trăit boiereşte până nu

demult la... Sibiu. Despre Popa Ţanu de asemenea ni se relatează că a

scăpat neexecutat. Despre Ţurcanu, portretizat în detalii în „Mărturisiri din

mlaştina disperării", „figură sinistră şi controversată, deşi student strălucit

la drept", se spune că a căzut victimă „propriei sale mândrii, mânat de un

orgoliu patologic, conştient fiind de valoarea sa intelectuală şi de voinţa sa

care trecea peste orice; astfel că, pentru a-şi atinge scopul, nu s-a dat în

lături de la cele mai odioase crime şi bestialităţi". Despre cel executat de

chiar stăpânii săi astfel încheie D. Bordeianu: „nu m-am temut de el ca

ucigaş. L-am compătimit mai degrabă, considerându-l o victimă a

minciunii şi diversiunii comuniste."

Gv.V.: Nici nu putea fi altă concluzie! Atâta vreme cât comunismul

nu e altceva decât exacerbarea minciunii. Aşa se proceda - când jocul

comuniştilor, după metodele preluate din Rusia nu era dus până la capăt,

când se făceau loc suspiciunilor, obedienţii Puterii se desculpau făţarnic,

grosolan, derutant, voind cu orice preţ să-şi păstreze „faţa umană":

„Partidul n-a ştiut nimic din ceea ce au făcut bandiţii aceştia, de teroarea cu

bieţii deţinuţi din închisori", se spunea cu crasă ipocrizie. După cum

vedeţi... apărau viaţa deţinuţilor politici, care trebuiau să trăiască în condiţii

umane! „Şi-au bătut joc, au încălcat dispoziţiile partidului şi trebuiau

condamnaţi la moarte, să ştie Apusul că noi nu tolerăm astfel de crime!"...

C.H.: Multe lucruri sunt incredibile!

Gv.V.: Multe. Dar să nu-i uit nici pe cei trei călăi din Gherla,

plutonierul Buruianu şi fraţii Şomlea, plutonieri amândoi. Aveau peste o

sută de kilograme fiecare. Al patrulea criminal mare era locotenentul major

Istrate, un om subţire, slăbuţ, dar călău mare. A fost o grevă în Gherla, s-au

blocat deţinuţii înăuntru, au pus paturile în uşă şi el a tras cu pistolul, prin

vizetă, în celulă. I-a bătut pe bieţii oameni, i-a împrăştiat prin toate celulele,

dar întâi i-a aruncat la izolare. Ce-au păţit oamenii din celula aceea,

ferească Dumnezeu! Unii au înnebunit, alţii au murit...

Dacă mă veţi întreba de nebunie, vă voi spune că am întâlnit mulţi

sceleraţi. De exemplu, unul Romilă, de la Iaşi, fost agent SSI (Servicul de

Siguranţă al ţării). Nu ştiu cine şi cum l-a bătut, îl cunoştea pe unul Balici,

de la Iaşi, pe Sava Dumitrescu, şeful Brigăzii L (legionari) care îl avea sub

ordinele lui. Ei nu mi-au spus cine l-a bătut şi cum a înnebunit. Romilă era

complet nebun, nici nu vorbea, numai urla, striga ca un animal, îmi

amintesc de asemenea de un paraşutat din Germania, de un legionar, unul

Sasu. Acesta a vrut chiar să se sinucidă; s-au folosit metode grozave

împotriva lui. Nu ştiu dacă s-a eliberat sau a murit. Era nebun, la Gherla,

foarte grav. Aproape în fiecare celulă era câte unul care se auzea urlând, în

Jilava am avut aproape pe unul Vasile Ţârţu, un ungur; el spunea: „Nem

Ţârţu Vasile, Ţârţ Vas". Se scula câteodată noaptea şi urla la geam de te

speriai, ca o fiară. Urina în pumn şi bea, mămăliga o arunca afară, era

nebun de tot.

C.H.: Pe aceştia nu-i lichida?

Gv.V: Nu, stăteau cu noi prin celule, ne amplificau teroarea.

C.H.: Să înnebunească şi cei care stau cu ei!

Gv.V: Erau probleme, în sfârşit, încă un caz deosebit de la Gherla.

Cum am spus, închisorile, oricât s-au vrut a fi locuri de distrugere,

spirituală a omului, chiar dacă în plan fizic mai reuşeau să facă ceva, pe

plan spiritual nu prea au înregistrat succese. Se găseau preoţi care ţineau

echilibrul spiritual şi, chiar dacă nu erau preoţi, era câte un om mai religios,

mai cunoscător al dogmei creştine, care ţinea locul unui preot. Se făceau

rugăciuni, se povestea din Biblie. Tot timpul era o întreţinere a flăcării

spirituale, încât nici în libertate nu se reuşea o asemenea emulaţie. Aici

n-aveam alt ideal decât să supravieţuim. Pentru aceasta luam măsuri ca să

contracarăm teroarea şi situaţia cotidiană. Fizic n-aveam cum, căci hrana ne

distrugea, bătaia ne distrugea, dar spiritual noi nu cedam. Asta a fost ceva

extraordinar.

C.H.: Forţa spiritului! Cunoaşterea idealului, oamenii providenţiali!

Un exemplu, peste care din păcate trece încă şi acum indiferenţa Bisericii

ar fi, dintre neclerici, „sfântul închisorilor", Valeriu Gafencu, deţinut

tuberculos îngrijit de studentul medicinist Lefa la Târgu Ocna, el însuşi un

ucenic „mistic". Acolo a avut loc miracolul convertirii pastorului

Wurmbrand, trecut prin demascări, torturat şi măcinat de tuberculoză.

Gafencu i-a dat pastorului antibioticele sale, refuzând să le primească,

considerând că la epuizarea pe care o simţea, nu ar mai putea avea vreo

acţiune. Evreul eretic Wurmbrand s-a botezat în rit ortodox - ca şi N.

Steinhardt - dar după eliberare, emigrând, s-a întors la protestantism.

Alături de Gafencu, omul epifanic, nu trebuie uitaţi nici martirii Gioga

Parizianul, trecut prin etuvă, salvat ca tinerii din Babilon, luminat la chip ca

şi părintele care, în tortură fiind, auzea de la camarazi: „Strigă, părinte, că

te omoară!" - acesta, nefiind altul decât preotul Dumitru Bejan care replica:

„Ce să strig, dacă nu simt nimic?", dar şi Ilie Lăcătuşu (n. 1909 în comuna

Crăpăturile - Vâlcea, mort în Bucureşti, în 1983; după cincisprezece ani de

la înmormântare, când a fost depusă în mormânt soţia sa, trupul preotului,

ca al mucenicilor, arăta precum sfinţitele moaşte). Oare convingerile

politice, oricare ar fi acestea, sunt mai tari decât probele pentru canonizare?

De ce în Biserica romano-catolică sunt locuri în calendare pentru

beatificări? Un mărturisitor cu mare prestanţă în temniţe şi în afară (păcat

că Biserica l-a oprit să liturghisească în 1979, docilă autorităţilor timpului),

nu poate face tema unei dezbateri sinodale?