SCARĂ LA CER

Un fir de păianjen

Atârnă de tavan

Exact deasupra patului meu.

în fiecare zi observ

Cum se lasă tot mai jos.

Mi se trimite şi Scara la cer - zic,

Mi se aruncă de sus!

Deşi am slăbit îngrozitor de mult,

Sunt doar fantoma celui ce am fost,

Mă gândesc că trupul meu

Este totuşi prea greu

Pentru scara asta delicată.

- Suflete, ia-o tu înainte, Pâş! Pâş!

(Marin Sorescu)

„Diferenţa era în zelul lor fierbinte şi în credinţa înflăcărată a lor, ce creştea

tot mai puternic în faţa prigoanelor, a închisorilor, a schingiuitorilor, încât

lumina cu mult mai multă strălucire decât flăcările focului în care li se

mistuiau trupurile lor."

(Petru Popovici)

„Tocmai în aceasta constă taina credinţei în Dumnezeu. Tocmai aceasta o

face să fie puternică, tare, frumoasă, mântuitoare şi veşnică. Să fii lovit şi tu

să-i săruţi pe chinuitori! Să fii condamnat la moarte şi tu să te bucuri! Să fii

ucis pentru Hristos şi tu să ierţi pe toţi!"

(Ilie Cleopa)

„Numai prin jertfă proprie se apără credinţa în Dumnezeu. Mucenicii nu

varsă sângele altora, ci pe al lor. Nu urăsc pe nimeni, deşi sunt urâţi de cei

răi şi necredincioşi. Nu se răzbună niciodată, ci iartă pe ucigaşi. Nu se tem

de moarte, ci aşteaptă să fie cât mai repede dezlegaţi de trup, căci cred în

viaţa veşnică şi doresc să ajungă mai degrabă la Hristos."

(Ilie Cleopa)

„în vreme de pace nu-ţi aminti cele pe care le-a grăit fratele în vremea

supărării, fie de ţi le-a spus în faţă, fie de le-a spus altuia, iar tu le-ai auzit

după aceea. Ca nu cumva, tăgăduind cugetele pomenirii de rău, să te întorci

iarăşi la pierzătoarea ură asupra fratelui."

(Maxim Mărturisitorul)

„... am aflat «cheia» cu care să încui uşa lumii din care veneam, şi s-o

deschid pe aceea a lumii în care intrasem. Aşa că, întâi am curăţit inima de

lumea din care veneam: dacă-mi aminteam de lucruri urâte, îmi reproşam

că le-am făcut. Deci, şi într-un caz şi în altul - suferinţă."

(D. Bordeianu)

„Fericiţi sunt cei ce se liniştesc în întregime, fie ascultând de vreun

făptuitor sau isihast, fie lini ştindu-se şi ieşind din toate grijile, în ascultarea

de voie dumnezeiască, cu râvnă şi cu sfatul celor încercaţi, în orice

îndeletnicire cu cuvintele şi cu înţelesurile."

(Filocalia)

„Trebuie să pătrunzi în puşcărie fără să tremuri pentru blânda căldură a

vieţii pe care o laşi în urmă. Trebuie să-ţi spui trecând pragul: viaţa mea s-a

sfârşit, cam devreme, dar n-am nici o vină. Nu voi mai regăsi niciodată

libertatea. Sunt condamnat să dispar, acum sau ceva mai târziu, însă mai

târziu va fi încă şi mai greu, iar mai curând va fi cel mai bine. Nu mai am

nimic să-mi aparţină. Cei apropiaţi au murit pentru mine, şi eu pentru ei de

asemenea, începând de astăzi, trupul meu nu îmi serveşte la nimic, îmi este

străin. Doar spiritul şi conştiinţa îmi rămân scumpe şi mai au importanţă în

ochii mei. În faţa unui astfel de prizonier ancheta va fi zdruncinată! Va

învinge doar cel care va renunţa la toate!"

(Soljeniţîn)

C.H.: Dvs, în anchete, vi s-a pus problema religiei?

Gv.V.: Nu. În general fenomenul reeducării avea această

componentă. Târgul era scurt: «Crezi sau nu crezi?». Dacă spuneai „Nu",

era mai simplu. Dar diavolilor nu le era destulă această afirmaţie. Nu se

scăpa ieftin de la interogatoriu. Se aşteptau acuze, blasfemii, injurii; se

făcea teatru hilar la sărbătorile mari. La Naşterea Domnului, inventându-se

versuri triviale pe melodiile colindelor, se imita Via Crucis, răstignirea, se

blasfemia inocenţa Maicii Domnului. Se promovau spectacole orgiace pe

care mai bine să le uităm decât să mai adăugăm la vechile profanări, alte

păcate, prin rememorare... Desigur, afirmaţiile depindeau de tăria fiecăruia.

Voi vorbi şi ceva despre tineri, despre copiii închişi.

La Câmpulung Moldovenesc, sub supravegherea pedagogică a

profesorului Nichitovici, un inginer refugiat de lângă Cernăuţi, activ la

Şcoala de Silvicultură, printre mulţi copii din Moldova şi din alte zone,

erau doi băieţi din Bacău. Unul din ei se numea Aurel Corniţă, un copil de

vreo 18-19 ani. A fost luat şi adus la deţinuţii politici. A împlinit majoratul

la închisoare...

C.H.: La aşa o vârstă?

Gv.V.: Da, erau mulţi de 15-17 ani.

C.H.: Ce li se punea în spate? Ce vină aveau?

Gv.V.: Mulţi erau elevi de prin licee, din şcoli unde s-au făcut

diferite organizaţii. Erau arestaţi, condamnaţi; la Ocnele Mari, acolo,

într-adevăr, aveau un regim un pic mai bun. Dar şi acolo era teroare şi

bătaie. Corniţă avea condamnare doi ani. La Gherla, în celule erau

condamnaţi de la doi ani, la muncă silnică pe viaţă, diferiţi inşi, pentru toate

infracţiunile. Ce s-a întâmplat? Nichitovici, fiind refugiat, i se căutau mereu

motive ca neapărat să intre în puşcărie. L-au acuzat că ar fi ţinut în faţa

elevilor un discurs foarte grav, cu referinţe la comunism, prin care se

condamna comunismul. L-au anchetat; el nu a recunoscut. I s-a spus:

-Avem martori.

- Aduceţi martori! a spus Nichitovici. „Dacă spuneţi că am vorbit în

faţa elevilor, aduceţi elevi, să vedem ce vor spune. Eu ştiu că n-am vorbit."

Au luat doi băieţi, pe aceia doi, şi i-au bătut la miliţie, i-au ameninţat că,

dacă nu recunosc că Nichitovici a spus ce-a spus, vor lua doi ani şi vor fi

alături cu el. Nu au recunoscut, dar când au simulat că îi dezbracă, că le iau

şireturile, copiii au spus: „Domnule, a zis!"

- Păi, gata. Noi să ne rugăm de voi? Sunteţi şi voi ca banditul acela?

Sunteţi copii tineri, care aveţi viitorul în faţă. Voi trebuie să fiţi alături de

noi şi să ne înţelegeţi, căci şi noi vă înţelegem. V-am dat posibilitatea să vă

şcolarizaţi. De ce sunteţi alături de bandiţii aceştia care...?

Teorie. Sosi ziua procesului lui Nichitovici. Băieţii au fost aduşi

acolo, în faţa tribunalului militar. Băieţii tac, nu recunosc.

- Cum, nu vă recunoaşteţi declaraţia? încercă judecătorul, stupefiat.

- Da. Ne-au ameninţat că ne condamnă. Ne-au şi bătut la miliţie şi

am recunoscut ceea ce ne-au spus ei, dar aşa ceva domnul profesor n-a

vorbit.

- Încă o dată vă întreb, a vorbit Nichitovici de comunism, aşa-i?

-Nu a vorbit!

Garda i-a condus în boxă. Li s-au luat şireturile; tribunalul i-a

condamnat la câte doi ani. Corniţă nu avea gamelă, a luat o cană de

aluminiu pe care o ţineam noi pentru a vorbi la perete; a uns-o cu săpun şi

apă, după aceea a pus var pe ea, iar cu paiul din saltea scria. Literele se

vedeau foarte greu. Altfel se vedea scrisul pe talpa bocancului sau pe

fundul gamelei. Cana de aluminiu fiind albă, pe praful alb se citea greu:

Tânărul s-a dat lângă un geam să poată scrie, mărunt, mărunt. Pe vizetă l-a

văzut plutonierul Buruianu. A intrat, copilul a dat cana la spate. Buruianu,

nervos, a luat cana pe deget şi l-a lovit în cap până a rămas cu toarta în

mână, iar cana s-a turtit. După aceea, la o zi de la incident, când am dat cu

mâna pe cap la el, erau numai cucuie, vreo zece-doisprezece cucuie avea în

cap săracul. Era urgie să te prindă că scrii ceva, că înveţi sau că faci altceva

decât cerea programul lor de îndobitocire.

C.H.: Şi dumneavoastră, cei care eraţi prezenţi la acest gest atât de

groaznic, nu aţi reacţionat în nici un fel, nu aveaţi cum?

Gv.V.: Unul dintre noi dacă ar fi spus: „Ce faci, domnule, că îl

omori?!" sau „Lasă-l, domnule, în pace!", imediat era luat şi băgat la

izolare. Acolo erai sortit să-ţi pierzi viaţa. Erau metode în aşa fel folosite,

încât viaţa, fără nici un preţ înaintea odioşilor torţionari ori a caraleilor din

temniţe se putea pierde fără ca vinovaţii să fie traşi la răspundere.

Malaxorul morţii funcţiona diabolic, nici o clipă din câte au fost nu putea fi

consumată în siguranţă. Omul îndobitocit nu avea valoare nici cât un cobai

martirizat cu seninătate de experimentalişti. Numai omul, celulă vie a

Bisericii, înţelegea altfel şi existenţa proprie, şi responsabilitatea faţă de

semeni, şi obligaţiile faţă de măreţia lui Dumnezeu.

C.H.: De la Câmpulung Moldovenesc „am cules" o poveste

cutremurătoare, despre un tânăr căruia i s-au furat idealurile.

Pomenesc aici un nume de care poate că nu ştiţi, de un descendent al

familiei Chiraş; îl pomenesc pe Vasile Vespazian Chiraş (n. 1928), fiul

pădurarului Anton Chiraş care era frate cu Toader...

A fost arestat de Securitate în 1949 alături de încă doi studenţi la

Iaşi, unde era înscris la Facultatea de Mecanică. Colonelul de tristă

amintire, Popik a pronunţat la Iaşi o condamnare la cinci ani pentru „crimă

de uneltire împotriva ordinii sociale şi siguranţei statului". Avea atunci 23

de ani. De la Suceava unde a cunoscut ospitalitatea celulelor 12, 13, 17 şi...

„celula neagră" - celule pe care le-am vizitat cu multă curiozitate eu

însumi, întru documentare, observând că sunt aproape integre, că e la

subsol încă apă mocnită din acele vremuri şi pe pereţi nici o spoială de var

nou! - pedeapsa s-a consumat la oribilul Canal, la săpăturile întotdeauna

normate mai crunt decât în epoca sclavagistă. Vasile Chiraş - un ins bântuit

de proiecte, autor a mai multe inven ţii în domeniul tehnic, toate trecute sub

numele altora, în întreprinderile unde a avut responsabilităţi de tehnician

mecanic, e acum un om obosit, copleşit de amintiri, cu o fizionomie de

şoim rănit prin care transpare chipul mamei sale Fevronia, rugătoarea lui

statornică în toţi anii de detenţie. Când era de vreo 50 de ani, Vasile Chira ş

semăna izbitor cu Aurel Vlaicu; mereu tăcut, gânditor, retras, mistuit de un

destin nedrept, acest om, deşi a încercat să reînnoade firul şcolii din care a

fost exmatriculat -înscrierea secretă a fost deconspirată -, nu şi-a atins

idealul. În închisoare a fost alături de avocatul Vasile Lazăr, despre care pe

parcursul acestei cărţi amintim. La vremea anchetelor, bătaia, călcarea în

picioare şi umilinţele de tot felul au fost împărţite cu colegul său student

Dumitru Gavrilei din Fundu Moldovei. Suferinţele au fost greu de suportat

cu demnitate. Vasile nu a recunoscut nici o acuza ţie; a combinat stoicismul

cu creştinismul în răbdare. Drept este, mi-a mărturisit mie recent, că a avut

simpatii pentru oamenii munţilor, pentru activitatea lui Sandu şi Jean

Arnăutu, fugari cu alţi inimoşi din Coşna în pădurile noastre.

Dar persecuţiile nu s-au încheiat nici după eliberare, ca în mai toate

cazurile celor izbăviţi de după zăbrele. Chemări la poliţie, declaraţii,

marginalizări; în timpul sărbătorilor legale, obligaţii de serviciu, pază, casa

percheziţionată, albumul cu fotografiile de familie confiscat, suspiciuni etc .

Activităţi în afara pasiunii: în 1954, la fabrica de cherestea Deia-Frumosu,

unde face un ulcer perforat, apoi la Fabrica de mobilă din Câmpulung, până

la vârsta de 60 de ani, când s-a pensionat. Din căsătoria cu Ghenuţa are o

fiică, Lenuţa, profesoară de franceză, activă în cadrul Consulatului maghiar

din Cluj; Lidia, actuala soţie - un model de bunăcuviinţă şi generozitate, au

fost singurele bucurii ale seniorului Vasile Chira ş, ale omului pururi marcat

de zborul său frânt şi de indiferenţa contemporanilor cărora nu le mai plac

„povestirile de război şi despre închisori odioase"... În ianuarie 2003, şi-a

încheiat călătoria terestră.

Gv.V.: Drept spuneţi. Pe tinerii de astăzi nu-i interesează aceste

„poveşti"; şi sunt sigur că, peste o generaţie, două, dacă va fi pace în lume,

pe locuitorii acelui timp nu-i va preocupa nimic din ce am trăit noi. Nu vor

şti nici anii când au fost primul şi al doilea război mondial...

C.H.: „Oamenii se definesc după felul cum se pierd" vorba lui Noica,

ori cum vedem în Eclesiast: „Nimeni nu-şi mai aduce aminte de ce a fost

mai înainte. Şi ce va mai fi nu lasă nici o urmă de aducere aminte la cei ce

vor trăi mai târziu". Dar să nu alunecăm în scepticism - îmi amintesc acum

de o carte uriaşă, „Despre eroi şi morminte" de Ernesto Sabato - căci, până

la urma urmei scribii, istoricii, arhivarii, scriitorii trebuie să-şi înfigă inima

în condei, fără să se întrebe dacă generaţiile viitoare le vor cântări în

biblioteci osteneala.

Un alt caz în vecinătatea celui înscris, este domnul ing. dr. Teodor

Mardare Gherasim, publicist şi memorialist stabilit în America, n. la

20.03.1929 în localitatea Grăniceşti, judeţul Suceava.

A fost arestat cu trei zile înaintea terminării Facultăţii de Ştiinţe

Economice din Bucureşti, la 21 mai 1952, din căminul de studenţi,

împreună cu prof. univ. Dionisie Cornea, originar din comuna Bahrine şti -

Bucovina; acesta pentru o poezie a primit zece ani, iar Teodor Gherasim

pentru că a dus alimente pentru cei arestaţi care zăceau în spitale şi în

închisori, la gara Ţibeni, la un tren ce venea dinspre Nisipitul Putnei

(alimentele le-a transportat cu căruţa; era Joia Mare), a primit doisprezece

ani...

A fost arestat de două ori pentru aceeaşi cauză, torturat să demaşte

colegi de facultate; a rezistat, pierzând doi dinţi din faţă, cu vânătăi pe corp,

în special la picioare, în loc de doisprezece ani, executând numai patru ani,

deoarece sentinţa iniţială nu a rezistat la judecată; tot lotul declarând, fără

nici un echivoc, că anchetatorii au fost călăi şi declaraţiile au fost smulse

prin presiuni morale şi torturi, s-au făcut reduceri de pedeapsă; din lipsă de

probe, a primit cinci ani, decretul de amnistie din octombrie 1955,

punându-l în libertate limitată şi controlată. A plecat în Italia, apoi în

America.

A primit o diplomă şi o medalie de la Cambridge Anglia,

recunoscându-i-se serviciile speciale făcute persoanelor bolnave din

închisorile comuniste, fiind declarat „Om al anului 2000 -2001".

A fost selectat printre cei o mie de lideri care au influen ţat şi au

contribuit la căderea utopiei comuniste.

Când a terminat cartea „Astride Two Worlds" i-a trimis-o lui Bush,

la Casa Albă şi l-a rugat să ajute România să intre în Europa, de unde a fost

smulsă o jumătate de secol, demonstrând că Bill Clinton s-a opus acestui

demers fără să cântărească bine destinul ţărilor din estul Europei. I s-a

răspuns că a luat notă şi s-a ţinut de cuvânt.

T.M.G. a fost elevul părintelui Casian Bucescu, la vârsta şcolii

primare din Grăniceşti. La maturitate, în România, şi-a luat titlul de doctor

în inginerie metalurgică (17 iunie 2000) pe o teză, începută sub îndrumarea

dr. academician I. Rachmuth, depusă încă din 1983 la Senat pentru

susţinere.

Autorul este un veritabil ambasador al spiritului românesc pe pământ

american. I-a făcut cunoscuţi pe Eminescu şi Brâncuşi în cercuri mai puţin

pătrunse de cultura românească. Este prieten cu strălucitul sculptor

Camilian Demetrescu şi soţul ideal al prozatoarei, de origine irlandeză şi

soprană de coloratură, Louise Gherasim. Scrie despre dictatori şi regimuri

totalitare, publică în „Cuvântul românesc", „Meridianul românesc",

„Columna" etc. E prietenul ziarului „Crai nou" de la Suceava, atras de

scriitoarea Doina Cernica, cea care „pe lângă cultură literară are, lucru

rarisim, o adevărată cultură sufletească" (C. Călin), de Doru Octavian

Popovici, de Constantin Severin şi Constantin Hrehor. Cartea sa „Astride

Two Worlds" - un roman-document autobiografic, a fost premiată şi

comentată ca un eveniment editorial în anul 2000. Teodor M. Gherasim

este un spirit elevat, din spiţa umaniştilor, un creştin înrădăcinat în tradiţia

Răsăritului, veşnic chemat de lutul de-acasă, un român mândru de

descendenţa şi străbunii săi verticali. Şi fiul său, jurnalistul Gabriel

Gherasim, scrie în America despre Rezistenţa armată din România.

Lista victimelor este, după cum spuneţi, foarte generoasă. Poate doar

un dicţionar în câteva zeci de volume să le cuprindă. Mulţi din cei care au

suferit şi-au luat povestirile cu ei, dincolo de orizontul acestei lumi, mul ţi

nu şi-au povestit viaţa nicăieri, destui nu sunt luaţi de nimeni în seamă.

Informaţiile mele, mereu sporite în teren, mă obligă să mai lungesc

pomelnicul. Inserez aici un nume prezent desigur doar în dosarele

Securităţii, un nume aproape întâmplător descoperit. loan Florescu (n. 23

iulie 1900), a fost bunicul muzeografului Dorel Ursachi din Şiret, un ţăran

cu cinci copii, cu ceva pământ, fără carte şi fără partid. A fost citat în

procesul din cadrul Tribunalului Militar Teritorial Ia şi. (v. Dosarul nr.

455/1955) pentru că s-a încadrat în „organizaţia contrarevoluţionară

«Frontul Patriei», sub cârmuirea preotului Filip Nicolae", primind carnetul

de membru de la „acuzatul Gavril Gheorghe". Între acuzaţi era şi Ioan

Hăngănescu şi, desigur, iniţiatorul, Constantin Mahu. Opt ani temniţă grea

şi cinci ani degradare civică şi - ca în atari cazuri - confiscarea averii!

Primele adrese: Gherla şi Canal; din 1960 - domiciliu în Bărăgan, o căsuţă

de chirpici, fără uşă, fără fereastră. Şi o slujbă - la o fermă avicolă. Un

noroc pentru o... primă doamnă de odinioară, ca acelea din „Trecute vieţi

de doamne şi domniţe"!, da, un noroc pentru vecina casei de chirpici,

pentru doamna Maria Antonescu, soţia mareşalului! în pervazul casei unde

locuia doamna, foarte discret, căci cu proprietara nu era permis să deschizi

vorbă, Ioan Florescu, nemţeanul, punea din când în când câteva ouă,

trebuitoare la bucătărie. Iar primăvara îi îngrijea grădina.

„Uneltitorul" s-a bucurat de decretul lui Dej în '64, s-a întors în satul

său natal, în comuna Timişeşti, Neamţ, „în 1967", mărturiseşte D. Ursachi,

nepotul. „M-a întrebat dacă sunt UTC-ist şi i-am răspuns: «Da.» Nu a

răspuns nimic..." Când îşi povestea viaţa lăcrima. A murit în 1990; din

1989 când comunismul a căzut în România, a început să bea vârtos şi

bucuros, cu o euforie explicabilă la un ţăran care în loc să strângă în mâini

coarnele plugului, şi-a simţit mâinile strânse în cătuşele temniţelor absurde

ca „prim uneltitor".

Şi de pe acelaşi traseu al Şiretului, unde am prieteni nepereche şi

amintiri romantice, un alt nume, Virgil Totuescu (n. 23 iulie 1921 în com.

Măriţeia, Suceava) fiu de învăţători, actualmente vieţuitor în Şiret.

A luat parte la războiul al doilea mondial, în campania împotriva

U.R.S.S. Demobilizat în decembrie '44, în timp ce familia era în refugiu la

Sighişoara, şi-a continuat lupta, în spiritul unui ideal scump, având ca

puncte orientative, statornice, Dumnezeu şi Neamul. A fost arestat în 23

iunie 1948, anchetat de Securitate la Piteşti, Sighişoara, Mediaş şi Sibiu.

Condamnarea, pronunţată de Tribunalul Militar Sibiu: doisprezece ani

muncă silnică, alături de un lot de vreo patruzeci de persoane, cu „gazdă" la

Aiud. După expirarea pedepsei a mai primit încă doi ani condamnare

administrativă, executaţi în Periprava, în Deltă. După paisprezece ani, în 25

iunie '62, s-a întors acasă, aşteptat de iubita sa soţie - de origine germană,

care i-a arătat o pilduitoare fidelitate şi iubire în tot timpul detenţiei, ca şi

cum ar fi convieţuit în normalitatea domestică a vieţii libere. Din anii de

închisori, acest excepţional om, de-o luminozitate care m-a tulburat şi pe

care nu mi-o pot explica, trei ani i-a petrecut muncind la minele de plumb

din Baia Sprie şi un an la Gherla, când s-a declanşat greva foamei de către

toţi deţinuţii politici din Aiud (25 martie 1956). Înconjurat de sensibila

înţelegere a soţiei şi a fiicei care nu ştia cine e străinul care vine acasă după

paisprezece ani de viaţă privată de libertate, V. T. a lucrat în construcţii şi

la Spitalul de neuropsihiatrie infantilă din Şiret, până în 1983.

Majestuos, frumos la chip, atletic de parcă nu ar fi stat nici o zi în

puşcărie, Virgil Totuescu - credincios idealurilor cărora şi-a dăruit atâţia

ani din tinereţe -, confratern îi aminteşte şi pe câţiva dintre camarazii

închisorilor, precizând şi anii suferinţei lor: Vasile Turtureanu, douăzeci şi

trei ani, Dumitru Oniga, optsprezece ani, Vlad Dumitru, şaisprezece ani,

Vasile Pânzaru, şaisprezece ani (toţi suceveni), Vasile Lazăr, opt ani,

Vasile Cârdei, opt ani, Ghe. Reuţ, şaisprezece ani, B. Procopovici,

şaisprezece ani (Rădăuţeni) şi Tr. Coriciuc, şaptesprezece ani (din Şiret).

Şi, dincolo de acest catalog, V. T. Îmi mai spune - fără a da semnificaţie! -

că şi în '38-'40 a fost arestat, în vremea lui Carol al II-lea, şi întocmai şi în

timpul lui Antonescu, cu o internare scurtă la Tg. Jiu... Pentru toate însă

astfel îşi păsuieşte cuvintele, surâzător şi iertător: „Mulţumesc Bunului

Dumnezeu pentru că ne-a ajutat şi ne-a purtat Crucea."

C.H.: Ştiu că segmentul/capitolul închisorilor vă solicită în chip

deosebit memoria şi, deopotrivă, vă sensibilizează, căci, cum bine ziceţi,

„şcoală" ca acolo nu se face nicăieri pe lume. Poate că şi din această pricină

şi marele patriot, scriitorul rus Soljeniţîn scria ca despre o revelaţie aceste

cuvinte paradoxale: „Binecuvântată fii, închisoare, pentru că ai existat în

viaţa mea". Vă rugăm să nu scăpaţi nimic din arhivele suferinţei...

Gv.V.: Mă aflam la Gherla. Eram mutaţi dintr-o celulă în alta; la un

moment dat, am găsit acolo, într-o celulă, doi tineri. Unul se numea

Spiridon, care era sergent, iar celălalt mai mic era caporalul Muşat;

Spiridon îi spunea acestuia „Piciule". Aceştia doi erau de la o unitate de

paraşutişti, de la Buzău. Erau condamnaţi la moarte, comutaţi la muncă

silnică pe viaţă. Ce au făcut aceşti doi militari? în 1956, când a fost

revoluţia în Ungaria, sergentul Spiridon a hotărât să facă un act de curaj: a

trecut la staţia de emisie-recepţie a unităţii, punând staţia în funcţiune.

Santinela, rapid înlăturată cu forţa, Spiridon a început să lanseze apeluri

curajoase:

„Toţi militarii să se înarmeze şi să începem revoluţia! Să scăpăm de

comunism."

Era un băiat foarte isteţ, avea liceul; a folosit o formulă foarte

captivantă, antrenantă. Pentru moment, toţi ofiţerii, toţi militarii au rămas

stupefiaţi. Când şi-au revenit, s-a dat ordin şi s-au înarmat câţiva soldaţi,

câţiva sergenţi care au luat cu asalt staţia de emisie-recepţie, găsindu-l pe

sergentul respectiv şi pe caporalul Muşat. I-au arestat; au fost chinuiţi

grozav la Securitate şi condamnaţi la moarte, acuzaţi de instigare la

rebeliune. După rejudecarea procesului au fost condamnaţi la muncă silnică

pe viaţă. Voi mai povesti câteva cazuri deosebit de interesante... În ora şul

Roman, în 1936-1937, trăia un doctor, Aroneanu, un evreu. Era urmărit de

Siguranţa ţării pentru că el ar fi omul principal care face legătură între

Moscova şi celulele comuniste din România, că prin el ar veni ajutorul

roşu. A fost mult timp filat, urmărit şi, când s-a ajuns la hotărârea de a fi

arestat, comandantul a trimis un plutonier cu doi solda ţi şi l-au luat,

predându-l la comenduirea pieţei, la Roman. S-a făcut vâlvă în toată ţara:

cazul Aroneanu, cazul Aroneanu! Şi ziarele au scris, în poartă, ca santinelă,

la postul nr. l, era un soldat care se n umea Traian Holoşpincă. E de ştiut că,

alta a fost situaţia la noi, din '36 până în '44. În 1944, după 23 august, toate

centrele Securităţii din România erau conduse de evrei. Evreii au căutat în

primul rând să pedepsească pe acei care le-au făcut rău în timpul dictaturii

legionare, a dictaturii antonesciene.

în „cazul Aroneanu", imediat au început cercetările. Aroneanu a

intrat la comenduire şi dimineaţa a fost scos mort. Eu am stat în închisoare,

cum am spus, cu Iancu Taclaru, şeful Brigăzii C, care îi urmărea pe

comunişti, şi cu Stelian Dumitrescu, şeful Brigăzii L, care urmărea pe

legionari. Amândoi erau aşii Siguranţei ţării. Condamnaţi la muncă silnică

pe viaţă, ei cunoşteau cazul. Mi-au spus aşa:

„Dle Vatamaniuc, oricine poate să-şi închipuie că un astfel de om

arestat trebuia anchetat luni de zile, căci trebuia scoasă de la el toată filiera,

toate ramificaţiile. Era nevoie de omul acesta ca să descoperi totul în

legătură cu activitatea lui, să te edifici în ceea ce urmăreşti, nicidecum să-l

omori în şase-şapte ore. Dar noi am avut informaţii că el a avut o pastilă,

doctor fiind, şi când a văzut despre ce este întrebat şi că este adevărat, s-a

gândit că, fiind supus la chinuri irezistibile, mai bine e să strângă pastila

între dinţi şi să moară. A fost arestat şi Traian Holoşpincă. A fost închis,

condamnat la opt ani. Am stat cu Traian în arest pentru că, atunci când

Aroneanu a fost scos mort din comenduirea pieţei Roman, el era santinelă

la poarta nr. l. Ce vină, întreb eu, şi să se întrebe lumea toată, avea soldatul

Traian Holoşpincă în moartea dr. Aroneanu? Dar pentru că nu se găsea un

alt vinovat, era bun şi acesta de condamnat. Am făcut această menţiune şi o

fac revoltat..."

Un alt caz. Eram la Gherla. Uşa se deschide şi este introdus de către

gardieni un deţinut, mic de statură, slăbuţ. Imediat după ce s-a închis uşa,

ca de obicei, noi am tăbărât în jurul celui nou venit. „De unde vii?" Aveam

nevoie de informaţii despre ce e afară, că noi eram ca în mormânt. „Pentru

ce eşti condamnat?, Ce condamnare ai?". Acestea erau întrebările, dar şi

„Eşti un agent băgat între noi sau...?". Se numea Gavril Bălănescu, era de

undeva de printr-o comună de lângă Lehliu din Bărăgan, Ialomiţa. Avea

condamnare opt ani.

- Pentru ce ?

- Am înjurat pe comunişti.

Când venea cineva nou în celulă, eu imediat îl luam la întrebări şi mă

făceam prieten cu el. Îl întrebam tot şi făceam romane în capul meu, ca să

am ocupaţie, ca să nu mă gândesc la bătaia gardienilor, să nu mă gândesc la

foame, să nu mă gândesc la nimic. Ce s-a întâmplat cu Gavril Bălănescu?

Prin anii 1923-1924 a venit din armată, s-a căsătorit, a luat o fată după

sărăcia lui. Era foarte sărac, mai puţin de jumătate de pogon i-a dat mama

lui. Mai avea un frate; mama lui a împărţit pământul cu fratele său şi o

bucăţică mică şi-a oprit ea, lângă căsuţa în care trăia. Tatăl lui - nu ştiu

unde era -, poate a murit pe front. Gavril a început să zidească pe bucăţica

de loc, lângă mamă-sa, o căsuţă. S-a chinuit el şi a muncit câteva luni de

vară; L-a prins iarna, iar căsuţa era departe de a fi gata. Bani nu avea,

trebuiau uşi, trebuiau ferestre; acestea nu se puteau face cum se fac

chirpicii, trebuiau plătite, bani nu avea. „Eu mă duc la Bucureşti. Mă

angajez undeva şi câştig bani şi-o să terminăm casa", îşi zice.

Dă-i în dreapta, dă-i în stânga, nimereşte Gavril la unul lani, un grec

care avea restaurant, undeva pe o stradă. Mă interesa viaţa lui. L-am

întrebat curios:

- Te-ai angajat acolo şi...?

- Iani era un om extraordinar!", îmi spune el mie. „Mă luă la

întrebări. Era un om deosebit. I-am spus că vreau să fac casă, să câştig bani.

M-a luat el într-o zi să-i spun cum vreau casa. Şi când i-am spus eu ce

vreau, a făcut el o schiţă, aşa:

- Gavril, nu faci aşa casa!

- Dar cum, dle Iani?

- Aici tai până jos. Fereastra asta o tai până jos şi faci uşă. Aici faci

două scări şi faci prăvălie. Tu ai să lucrezi la Bucureşti, ai să trimiţi

acasă lucrurile de care are nevoie prăvălia şi soţia ta o să vândă. Şi tu să fii

gospodar.

- Când l-am auzit pe Iani, am zis că Dumnezeu mi-a pus mâna pe

inimă. «- Dle Iani, acolo, în prăvălie, îmi trebuie rafturi, trebuie masă,

trebuie... Eu n-am nimic.

- O să faci! Că tu lucrezi pentru bani aici. Te învăţ eu cum: când iei

salariul du-te şi cumpără două-trei scânduri, să-ţi facă rafturi şi masă. Pe

rând, încet, totul. După ce-o fi gata, în timpulăsta cumperi câteva duzini de

ace, cumperi câteva mosoare de aţă, cremă de ghete, lumânări... Eu să-ţi

spun ce trebuie la ţară?

- Da, dle Iani, ştiu...

- Cumperi câte un pic la fiecare salariu. Duci acolo şi când o fi gata,

deschizi prăvălia.

- Aşa am făcut, îmi spune. Soţia mea vindea şi eu îi trimiteam marfă.

Câteodată nu mergeam acasă, dar când mergeam, îi aduceam eu unele,

altele. Ea îmi scria ce are nevoie şi eu îi trimiteam pachete cu articolele

cerute. Grozav mergea treaba. Eu lucram cu atâta dragoste şi eram în stare,

pentru Iani, ca pentru fratele meu, să sar şi în foc.

- Bine, bine, spune cum ai ajuns aici, îl ispitesc eu.

- Apoi spun, dle Gavril. Într-o bună zi, primesc o scrisoare. Citesc

repede, dar mă uit că nu e de la soţie. Adresa mea era, dar de unde au

luat-o? De la factor, ce ştiu eu... Nu scria cine expediază. Citesc scrisoarea:

«Mă tâmpitule, mă boule ce eşti, munceşti la Bucureşti. Dumnezeu te ştie

cum munceşti, cum trăieşti ca să faci un ban şi nevastă-ta trăieşte cu Ion al

lui cutare...». Domnule Gavril, când am citit scrisoarea, am crezut că cineva

mi-a dat cu toporul în cap. Stau cu scrisoarea în buzunar, ameţit ca de

băutură, Iani a văzut că nu-s în toate apele. M-a chemat:

- A supărat pe tine alea de jos, femeile de la bucătărie? Ce-i cu tine?

Nu eşti sănătos, spune-mi şi mie!

Eu nu puteam să-l mint pe Iani.

- Dle Iani, am primit o scrisoare de acasă...

- Şi, şi? Ce scrie? Rău?

- Rău, dle Iani.

- Dă încoace scrisoarea!»

I-o dau. Iani citeşte. După ce citeşte, se uită la mine. Ia scrisoarea, o

dă pe la spate, şterge fundul cu ea, o aruncă jos. Îmi toacă cu degetul în

cap:

- Tu prost Gavrile, dar prost tare. Tu nu dai seama? Oamenii din sat

duşman acuma la tine. Au văzut că tu făcut prăvălie şi merge bine, vrea să

strice casa.

Când am auzit, dle Gavril, am zis: Dumnezeu la trimis pe omul ăsta

la mine sau pe mine m-a adus la el? Nici n-am luat scrisoarea de acolo. Am

dus-o la gunoi, iar eu am devenit iar om bine dispus de muncă. Uite

duşmanii cum vor să mă distrugă! Dar mă gândeam: cine o fi acela? Nu mă

interesează cine-i, bine că Dumnezeu mi-a dat norocul ca să îmi deschidă

capul Iani. Ei, mă gândeam tot timpul, îmi intrase cuiul în cap... În sfâr şit,

dle Gavril, nu trece mult şi primesc o altă scrisoare, mai grozavă ca aceea.

De data asta nu i-am mai arătat-o lui Iani. Nu mă arăt că-s supărat,

dimpotrivă, eram extraordinar de nervos, mă purtam iute şi i-am spus lui

Iani că vreau să merg acasă să duc nişte lucruri.

- Bine, te duci. Sâmbătă te duci acasă, mă învoi el.

Am scris o scrisoare acasă, soţiei, că nu pot veni sâmbătă, că îi trimit

un pachet, că am mai găsit la un om de lucru şi lucrez aici ca să câştig bani.

Am trimis pachetul cu lucruri, dar m-am dus acasă.

Am luat trenul de Constanţa, am ajuns la Lehliu, m-am dat jos şi, pe

potecuţa dintre semănăturile de pe câmp, în sat, trec pe lângă casa mea. Era

sâmbătă noaptea, întuneric, linişte. M-am dus la mama, care era alături. Am

bătut la geam, mama s-a speriat şi mi-a spus:

- Dar de ce nu te duci acasă, Gavril?

- Dă-mi drumul, mamă, că vreau să stau de vorbă cu dumneata. Mi-a

dat drumul mama. A aprins lampa.

- Dar ce e cu tine, măi băiete, de ce nu te duci acasă?

- Mamă, vreau să te întreb ceva.

-Ce?

- Dumneata eşti aici, pe loc. Spune-mi, mamă, ai simţit mata pe

cineva, ai văzut mata pe cineva la soţie, acasă?

- Măi băiete, bagă-ţi minţile în cap! Doamne fereşte! Cum să... Doar

nevasta vinde acolo toată ziua, noaptea închide, e cu copiii.

Să nu uit. La un moment dat, Gavril i-a spus lui Iani:

- Dle Iani, am o bucurie.

- Ce?

- Mi-a născut soţia o fetiţă.

- O! Gavril, vino cu mine.

Au mers la magazinul «Sora» şi l-a întrebat Iani cum e soţia, înaltă,

scundă, slabă. Şi s-a orientat Iani şi au luat un capot de mătase albastră, cu

trandafiri roşii.

- Soţia dat la tine o fetiţă. Asta, lucru mare... Duci cadoul la soţie.

După un an şi ceva, la fel, soţia i-a născut încă o fetiţă. Iani iarăşi se

îngriji de cadou. Aşa că Gavril avea două fetiţe acasă.

Continuă: „Cum spun, trec pe lângă casă, mă gândesc, fetiţele mele

dorm liniştite, mamă-sa o fi cu cineva în casă, nu? Mama mi-a spus să-mi

văd de treabă, că soţia e cu copiii, cu fetiţele, că vinde în prăvălie şi nu se

ţine de prostii.

- Bine, mamă, eu rămân la matale în noaptea asta, îi zic.

- Culcă-te, măi băiete, aici.

Noaptea am mai ieşit afară, am mai pândit, am mai ascultat. Nimic.

Duminică dimineaţa m-am aşezat pe un scăunel în cămăruţă la mama.

Acolo era un gemuşor. Cu greu ar fi încăput un om prin el. Livada era

îngustă până la casa mea, peste fâşia mică de pământ pe care a oprit-o

mama pentru întreţinerea ei. Privesc. A răsărit soarele. La casă, linişte.

Noaptea, cât am pândit, nu am simţit nimic. Într-un târziu, soarele se ridică

sus, se deschise uşa, ieşi soţia, ieşiră fetiţele. Mă uitam cum se joacă în

grădină în nişte rochiţe albe, parcă erau nişte fluturaşi pe pajiştea cu flori.

Rochiţele pe care mi le-a dat Iani. Mi se rupea inima. A ieşit de vreo două

ori soţia la ele, le-a luat în casă la 12, au mâncat, seara au ieşit iar. Totul,

totul era normal. S-a înnoptat. Am ieşit de la mama şi i-am spus:

- Mă duc, mamă, acasă.

- Du-te, măi băiete.

M-am dus. Lângă gardul curţii mele, m-am aşezat pe burtă. Stăteam

şi mă gândeam aşa: Ce să fac? Mi-e dor de copii, mi-e dor să intru în casă,

să stau de vorbă cu soţia, dar ceva mă îndemna să mai zăbovesc. După două

ore, venea trenul de Constanţa, aş fi plecat la Bucureşti; nu ştiam ce să fac,

să rămân, să plec de dimineaţă, de noapte...

Când a plecat Bălănescu de la bucătăria lui Iani, a luat cu el un cuţit

ca acelea de înjunghiat porci. L-a pus în buzunar, în haină, înăuntru.

Stând el în răcoarea nopţii, nu la temperatură înaltă, îşi zicea: Ce prost sunt

eu. Deştept e Iani. Aşa este. Să mă duc la Bucureşti? Să intru în casă? Dar

i-am scris soţiei că nu vin, i-am trimis pachet. Va spune că într-adevăr o

controlez şi eu nu vreau să simtă treaba asta, că poate totuşi o prind

vreodată! Am să mă duc la Bucureşti, am să vin data viitoare, sâmbăta

viitoare. Şi iată că e târziu, ora de tren se apropie. Aşa mă frământam, dle

Vatamaniuc...

Când mă gândeam eu să plec, o mişcare la poartă. Tresar ca muşcat

de viperă. Nu mă scol de jos. Privesc, culcat cum sunt, printre ulucele de la

gard. Văd într-adevăr namila, pe Ion, pe cel menţionat în cele două scrisori.

Vine încet, încet, încet, se opreşte în faţa geamului şi se uită în dreapta, în

stânga, se uită înapoi la poartă: totul linişte. Nu s-a uitat jos, după gard.

Nici nu ar fi văzut ceva, era întuneric. Eu stăteam în iarbă, pe burtă. Se

duce, face un pas, merge lângă geam şi bate: un semnal - de două ori câte

două bătăi, apoi trei. Imediat se aprinde lampa, se deschide uşa şi Ion intră

înăuntru.

Dle Gavril, am pipăit cuţitul, au trecut fiori prin mine; am trecut

gardul în curte şi m-am dus lângă geam. S-au auzit clinchete de pahare,

furculiţe, cuţite şi după aceea s-a făcut linişte. S-a stins lampa. Stau un pic

şi bat la geam. Bat de două-trei ori. Insist şi strig:

- Mărioară, Mărioară!

- Cine e acolo?

- Eu, Gavril, dă drumul.

- Stai că nu ştiu unde-s cheile, stai... Şi mă ţine la geam mai mult

timp.

în cele din urmă se aprinde lampa şi aud că se deschide uşa. Vreau să

intru pe cele două scări, să merg la uşă, să intru înăuntru. Când am păşit pe

a doua scară, să intru înăuntru, m-am pomenit cu o lovitură ca de trăsnet în

cap. Ce a făcut Ion? S-a îmbrăcat, a luat o greutate de cântar în mână, de

două kilograme, şi când eu am intrat, el m-a lovit în moalele capului; eu am

căzut pe brânci. El, peste mine şi a plecat. Eu am trecut cu mâna peste

creştet, am simţit că-i ud. În casă lampa aprinsă, uşa deschisă. Când intru în

casă, îmi văd mâna plină de sânge. Soţia mea stătea cu mâinile încrucişate

în faţa pieptului, în capotul acela pe care i l-am adus eu. Decoltată, sânii

aproape că i se vedeau. Nu am întrebat nimic. Am scos cuţitul şi i l-am

înfipt în burtă. Ea s-a prins cu mâinile amândouă de burtă şi a ţipat. Am

scos cuţitul şi l-am băgat între sâni, în piept. S-a prăbuşit jos. Am văzut că a

mai căscat de vreo două ori şi a murit. M-am dus, am deschis uşa la copii.

Copiii dormeau frumos, liniştiţi, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.

Am trecut peste ea şi m-am dus repede la tren. Am luat trenul spre

Bucureşti. Am sosit dimineaţa. De acolo, căci ceva bani la mine aveam,

mi-am luat bilet spre Timişoara. Am umblat prin judeţ încolo şi încoace,

prin sate, şi am găsit de lucru la un neamţ. Neamţul a spus:

- Am foarte multă nevoie de un om la lucru. Am pământ şi am

nevoie mare.

Era timp de vară. I-am spus aşa:

- Dle Şmil, eu nu am nevoie de bani.

- Cum? Atunci pentru ce lucrezi? Pentru pâine, pentru cereale,

boabe?

- Nu. Să-mi dai o cămară, undeva, să dorm, mâncare şi să-mi procuri

un revolver cu cinci cartuşe. Cât vei spune mata, atât voi lucra pentru ele,

până le voi plăti...

- Bine!, a spus neamţul.

Şi l-a angajat. Dormea într-o cameră, aproape de bucătăria din curte.

Era curat, mâncarea era bună şi suficientă, iar Gavril muncea mult, era

foarte muncitor. Neamţul era deosebit de mulţumit de el.

Au trecut multe luni, vreo şapte luni. Era spre toamnă, într-o

duminică, neamţul a făcut o masă mai deosebită, îl chemă la masă.

întotdeauna mânca cu el la masă. Mă cheamă la masă, îmi spune şi am

văzut că de data asta e ceva mai deosebit. Mâncăm noi şi neamţul îmi zice:

- Gavril, tu ai plătit de mult pistolul. Eu ţi l-am procurat. L-ai plătit

de mult. Ţi-l dau şi-ţi voi da şi nişte bani diferenţă. Am o rugăminte: rămâi

la mine.

- Nu rămân pentru nimic în lume, îi spun eu.

Neamţul insistă, eu insist că nu rămân. Dacă a văzut că nu rămân,

nemţoaica mi-a făcut un pachet, am primit pistolul, cartuşele şi banii

diferenţă. Ce fac? Iau trenul Timişoara-Bucureşti. Ajung noaptea la Lehliu.

Cobor şi merg în sat la mine. Trec pe lângă casa mea, e întuneric. Merg la

casa lui Ion. Ion avea în ograda lui, între casă şi grajd, un dud foarte mare,

gros, bătrân.

M-am gândit să mă aşez după dudul acela şi, când vine el dimineaţa în zori

să dea mâncare la boi, să-l împuşc. Mâncare la boi se dă pe întuneric; eu

ştiam rosturile la ţară. M-am aşezat după dud. Nu a ieşit. Acum o geană

roşie se arătă la răsărit. Eu intru în panică. Mă prinde ziua aici. Căruţele se

aud tot mai dese pe drum, pleacă la câmp. Îmi schimb planul. Mă urc în

pod la grajd, stau toată ziua nemişcat pentru ca mâine seară să acţionez.

în acel moment se deschide uşa casei - avea o casă mare cu trei scări,

cu un balcon mare în faţă. Iese Ion într-o cămaşă lungă, ţărănească, albă. Se

uită în dreapta, se uită în stânga, se uită la cer sus, vede că e timp frumos.

Se întinde o dată, pune mâinile după cap, după care coboară pe scări şi vine

spre grajd, să dea mâncare la boi. A văzut că e cer senin, că e timp bun de

câmp. Eu, după dud, el pe partea dreaptă, mă dau pe partea stângă şi ne

învârtim unul după altul. După ce a trecut el de dud, eu ies şi trag două

focuri de revolver în spatele lui. A căzut imediat. M-am dus urgent la

postul de jandarmi, i-am sculat pe jandarmi căci era de dimineaţă, am pus

revolverul pe masă şi am spus:

- Dle plutonier, l-am împuşcat pe Ion...

- Mă, nenorocitule, tu ţi-ai omorât şi nevasta!

- Da. El mi-a distrus viaţa. Din cauza lui mi-am omorât nevasta, nici

el nu trebuia să trăiască!

Imediat, plutonierul a dat telefon la Lehliu şi patru jandarmi au

încercuit postul. Plutonierul, şeful de post, era deştept. La ora aceea nu se

pomeneau crime la ţară cu anii.

S-a făcut ziuă în colţul acela de sat. Mare zarvă. Căruţele opreau,

ţipete, răcnete.

- Nenorocitul! Şi-a omorât femeia, acum pe Ion. Ăsta e nebun!»

Cineva a spus că criminalul e la post. Au venit cu furci, cu topoare

să-l scoată de la post şi să-l omoare ei. Cu greu i-a liniştit şeful de post.

- Oameni buni, el e la mine. Va răspunde pentru faptele lui în faţa

justiţiei, iar justiţia îl va condamna. Nu dumneavoastră îl condamnaţi, că

dacă îl condamnaţi dumneavoastră, încălcaţi legea, legea o va aplica

legiuitorul, aşa că vedeţi-vă de treabă, că noi îl vom duce acolo unde

trebuie.

I-a liniştit şi a dat telefon la regiune. Au venit cei de acolo, au văzut

despre ce e vorba, l-au luat la anchetă. După vreo două săptămâni a venit

un pluton de jandarmi cu el, cu procuror, cu şeful de post, cu şeful de secţie

de jandarmi de la regiune şi au făcut reconstituirea: cum a stat la mama lui,

cum a stat lângă gard, cum a trecut gardul, cum a ascultat la geam, cum a

mers în casă, cum a omorât-o pe femeie, cum s-a dus la tren; după aceea a

arătat cum a venit la Ion, după dud, cum a stat, cum a tras. L-au luat mai

departe la anchetă. S-a dat dosarul la instanţă, urmând judecata. El a avut

vorbitor pe fratele său, căruia i-a spus aşa:

- Mă, fratele meu. Vinde bucăţica mea de pământ şi scoate-mă! Cât

poţi încearcă să primesc cât mai puţin. La ora aceea, în ţara românească, alt

avocat, doctor în drept, cum se spunea atunci, nu era mai mare ca Istrate

Micescu. Vestit în Europa. A fost angajat Istrate Micescu, cu preţul

pământului vândut. Istrate Micescu, după ce a studiat dosarul, peste câteva

zile, i-a spus aşa fratelui vorbitor:

- Mă băiatule, de la moarte am să ţi-l scot, dar de la muncă silnică pe

viaţă, în nici un chip.

- Dle doctor, mulţumesc. Asta dorim noi...

La Curtea cu juri procurorul a cerut condamnarea la moarte,

deoarece trebuia să fie scos din rândurile societăţii normale omul anormal

care pune în primejdie viaţa semenilor lui. Un rechizitoriu înspăimântător.

Juraţii, la fel. Se ridică apărarea. Istrate Micescu a scos Codul penal român,

Codul penal austriac, alte cărţi şi coduri penale. Avea informaţii din armată,

referinţă de la Iani şi ţinu o pledoarie de au rămas cu gura căscată toţi.

- Nu este un om schizofrenic, un om care are deranjat sistemul

nervos şi este periculos pentru societate; în armată s-a comportat foarte

frumos, la Iani a fost un exemplu, Iani abia aştepta să vină la lucru, pentru

că era un om deosebit de folositor, cinstit, muncitor şi curat. Dar trebuie să

ştiţi, domnilor juraţi, domnule preşedinte şi onorat tribunal, că orice om

care este pus în astfel de situa ţii şi vede cu ochii lui pe aceea care este so ţia

lui, pentru care făcea sacrificii nespus de mari, muncind, numai Dumnezeu

ştie cum, într-o ipostază penibilă, greu poate să-şi stăpânească nervii şi

adeseori trece instinctiv la acţiuni necugetate, dramatice. Văzând că Ion

este cel ce i-a distrus familia, s-a gândit că şi familia lui trebuie să sufere

cum suferă el. Şi a făcut ce a făcut... Nu cred că este bine ca, după ce el a

făcut ceea ce a făcut, determinat de nişte fapte provocatoare, deşi nu e

normal, deşi nu avea dreptul, să lăsăm două fetiţe orfane şi de tată, şi de

mamă.

Se pronunţă sentinţa: Bălănescu Gavril - muncă silnică pe viaţă.

Imediat i se pun lanţuri şi este dus la Văcăreşti. Acolo erau deţinuţii de

drept comun, condamnaţi pe viaţă. La vremea aceea nu erau mulţi în ţară.

La Oradea erau alţii, la Suceava erau alţii, dar în jurul Bucureştiului erau

vreo cincizeci-o sută condamnaţi pe viaţă.

La un moment dat, îl iau de la Văcăreşti şi îl duc la Doftana. Făceau

această mutare pentru că duceau acolo oameni pentru muncă. Ce muncă?

Să cureţe celulele pe jos, să fie măturate, spălate şi şterse cu motorină. Erau

duşi din când în când câte doi-trei deţinuţi de aici acolo, apoi aduşi înapoi

şi duşi alţii. Aşa a ajuns Bălănescu la Doftana.

V-am spus care era situaţia lui acasă. Sărăcie cum numai acum, după

revoluţie, mai este în România. Sărăcie că nu avea fratele său de unde să-i

trimită nici un pachet cu ţigări.

Bălănescu a aflat că într-una din celule este Gheorghiu-Dej. Cum

stătea el în genunchi şi tot freca cu cârpa îmbibată cu motorină, înaintând

pe culoar, a bătut la uşă. A văzut că plutonierul s-a dat după colţ...

Gheorghe Gheorghiu-Dej (n. În 1901 la Bârlad) a fost condamnat în 1934

la doisprezece ani muncă silnică, închis la Jilava, Văcăreşti, Aiud, Doftana

şi Tg. Jiu; membru al partidului comunist din 1930 (decedat în 1965).

- Daţi-mi o ţigară, îndrăzneşte să-i ceară Bălănescu.

Gheorghiu-Dej primea „ajutorul roşu". Avea mâncare şi ţigări. A pus

trei ţigări jos, căci era loc pe sub uşă, şi cu degetul le-a dat câte un

bobârnac, astfel că ţigările au putut fi ridicate de Gavril.

- Mulţumesc, să trăiţi tovarăşe Ghiţă!

Bucuros, Gavril a făcut rost de ţigări; în ziua următoare şi încă în

vreo două zile a procedat la fel. Dej, la un moment dat, îi spune:

- Măi băiatule, cât vei fi tu pe aici, eu am să-ţi dau ţigări, mai multe,

câte vei avea nevoie, dar fă-mi un serviciu.

- Da, tovarăşe Ghiţă! Spuneţi-mi.

- Uite, du scrisoarea asta la celula 2.

- Da, o duc.

Şi îi dă o scrisorică pe sub uşă. Bălănescu mergând, făcând şmotru

pe jos, bate uşor la uşă, bagă scrisorică pe sub uşă şi aceasta ajunge

înăuntru.

Aşa a ajuns Gavril Bălănescu să poarte corespondenţa la Doftana

între Gheorghiu-Dej şi ceilalţi deţinuţi. A mers bine treaba. La un moment

dat, Gheorghiu-Dej îi spune:

- Mă băiatule, tu mi-ai făcut mari servicii, nici nu-ţi dai seama ce

servicii...

- Dacă se va întâmpla vreodată să ajung eu ceva, să vii la mine, că eu

am să te ajut!

- Mulţumesc, tovarăşe Ghiţă!"

A venit ziua când Bălănescu a fost luat de la Doftana şi dus înapoi la

Văcăreşti, să facă acel schimb de rutină despre care am vorbit.

în vremea aceea, regele cu regina veneau la Văcăreşti o dată pe an,

fie de l ianuarie, fie de 10 mai, fie de Paşti, în una dintre aceste zile, erau

adunaţi toţi deţinuţii condamnaţi pe viaţă, câte zece la rând, toată coloana.

Se număra:

- l, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10. Al zecelea rând ieşi afară! Graţiat!" Asta

se întâmpla o dată pe an. Câteodată, numărătoarea începea din capătul

acela, câteodată de la mijloc încolo, câteodată de la sfertul coloanei

încoace. Nu ştiai niciodată unde să te aşezi. Asta ţinea de noroc, de hazard.

Aşa, după vreun an-doi de temniţă la Văcăreşti, a căzut şi Gavril Bălănescu

într-un astfel de grup norocos. Şi iată-l pus în libertate după numai vreo

şapte-opt ani de puşcărie. A mers acasă. Casa, pustie, scânduri în geam.

Fetele lui, acum, de 15-16 ani, locuiau la fratele său. S-a dus la el, mama

moartă, fetele nici n-au vrut să stea de vorbă cu el, i-au întors spatele. Nu

l-au recunoscut ca tată, pentru că toată lumea vorbea în sat că ele sunt fetele

criminalului, a aceluia care a omorât-o pe mama lor. E uşor de închipuit cât

de gravă era situaţia.

A stat un pic pe la fratele lui, a luat trenul spre Bucureşti. Nu l-a mai

găsit pe Iani; şi-a găsit de lucru în alte părţi şi a trăit în Bucureşti ani de

zile.

De notat că, el fiind condamnat sub acuzaţia de crimă, n-a fost

concentrat, dar armata a făcut-o. Evenimentele din 1944 l-au găsit în

Bucureşti. S-au schimbat lucrurile, situaţia în ţară. Gheorghiu-Dej a venit la

putere şi Gavril Bălănescu şi-a adus aminte de el, era în mare mizerie, în

mare suferinţă. A mers să stea de vorbă cu Gheorghiu-Dej; când l-au oprit

ofiţerii şi santinelele, el a protestat:

- Tovarăşi, cu ce drept mă opriţi voi pe mine? Eu am stat în celulă la

Doftana cu Gheorghiu-Dej şi vreau să ajung la el.

După o zi, două de insistenţe, un ofiţer de serviciu a intrat la

Gheorghiu-Dej şi i-a spus:

- Tovarăşe prim-secretar, este un om care a fost şi ieri aici, spune că

a stat cu dumneavoastră în celulă la Doftana şi cere urgent să vină la

dumneavoastră.

- Daţi-i drumul.

L-au dus la el; Bălănescu, bucuros, îl salută:

- Să trăiţi tovarăşe Ghiţă. Eu sunt Gavril Bălănescu, omul de la

Doftana căruia i-aţi dat ţigări şi v-a adus scrisori...

- O! Dumneata eşti?

- Da.

Dej întinde mâna sub masă şi apasă o sonerie. Apare un colonel

căruia îi spune:

-Du-l la cei 14.

Bălănescu a rămas uluit. Ce însemna asta nu-şi dădea seama. N-a

mulţumit, nu a apucat să zică nimic. A fost luat de braţ de colonel, coborât

pe scări şi introdus într-o cameră. Acolo erau 14 oameni. Cine erau aceia?

Am să vă spun vreo trei dintre ei. Era unul Ion din Vrancea, dezertor de pe

front din Rusia. A hălăduit prin pădurile Vrancei, prin munţii Vrancei vreo

doi ani, căci a dezertat prin '42. Era unul Gherase, din Ialomiţa, cioban

care, atunci, cu ocazia lui 23 august 1944, a ridicat ciomagul lui de vreo

patru kilograme şi i-a dat în cap stăpânului său omorându-l. Era acolo şi un

tânăr de vreo 17 ani care, înainte cu o zi de a trece ruşii pe la el prin sat,

stând pe malul Şiretului cu oile, a văzut doi nemţi care cercetau podurile de

peste Şiret. Un pod de fier şi unul din beton pentru maşini, altul pentru tren.

După ce au pus ceva acolo, militarii s-au dus în poiană, pe malul Şiretului,

cu motocicleta lor. Tânărul, curios, se deplasă sub podul cel mai apropiat şi

găsi firele şi cutiile cu trotil. Pe unele, inconştient, le-a dezamorsat, pe

altele le-a pus în activitate. Nemţii, părăsind pentru o vreme poziţia,

împotriva dispoziţiilor primite, au avut o surpriză inimaginabilă când unul

din poduri a sărit în aer. Bubuitura i-a derutat, se aşteptau să fie spulberate

toate podurile. Copilul a fost descoperit.

în camera celor 14, imediat a venit un domn, un ofiţer, le-a luat

măsură de la cap până la picioare şi a plecat. După aceea a intrat altul. Le-a

spus astfel:

- Tovarăşi, dumneavoastră, prin acţiunile patriotice săvârşite aţi

grăbit victoria comunismului. Cauza clasei muncitoare a triumfat.

Dumneavoastră aţi pus umărul şi aţi adus cu un ceas mai devreme victoria.

Ha! ha! ha! Dezertorul, criminalul, ciobanul, Gavril Bălănescu au grăbit

victoria!"

C.H.: Caractere unul şi unul...

Gv.V.: Bun, continuară împuterniciţii, dumneavoastră veţi fi

angajaţii noştri, vă rugăm să vă faceţi şi pe mai departe datoria, să fiţi în

slujba patriei şi de folos partidului nostru...

După acest discurs demagogic, tipic perioadei, li s-a spus:

- Acum dumneavoastră dezbrăcaţi-vă aici şi treceţi la baie.

Au primit prosoape, săpun, perii de dinţi. Se uitau la perii ca la nişte

rachete cosmice, habar nu aveau ce-s acelea. Au trecut la baie, au făcut baie

cum n-au mai făcut în viaţa lor.

- Acum dumneavoastră nu mai ieşiţi pe uşa asta, ieşiţi pe cealaltă.

S-au conformat, înainte era un cuier plin de costume militare. Ei

aşteptau. Vine unul înăuntru şi zice:

- Văd că nu vă descurcaţi! Cum te numeşti?

- Gherase...

- Da. Poftim. Colonel, grad de colonel. Bălănescu Gavril, căpitan...

Cutare...

Au ieşit de acolo paisprezece ofiţeri superiori! Iată nădejdea

partidului, cu care se pornea la drum!

Aşa ajunge Gavril Bălănescu, din ucigaş, ofiţer în armata română în

1944.

După ce îi îmbrăcară, li se mai ţinu o cuvântare, pentru a-i îndoctrina

şi mai bine, arătându-li-se că partidul se bazează pe ei, că trebuie să-şi facă

datoria, asigurându-i că vor avea o viaţă cum numai tătuca Stalin o poate

da.

După câteva zile, însă, şi-au dezbrăcat hainele militare, şi-au luat

hainele lor şi li s-au împărţit misiunile. Lui Gavril Bălănescu i se ordonă:

- Te duci, ăsta e sectorul tău, strada cutare, cutare. Te aşezi la coadă

unde vezi că stă lume multă pentru procurarea de alimente. Mai provoci şi

dumneata, dar ascultă ce vorbeşte lumea şi care înjură partidul, pe noi, pe

comunişti, înseamnă-i şi, când ies, du-te după ei. Vezi unde intră, înseamnă

tot şi vino şi ne spune şi nouă.

Astfel mulţi au fost arestaţi din cauza lui Gavril Bălănescu. Mai

departe nu-l interesa ce se întâmplă, îi interesa pe alţii, căci unde erai

obligat să recunoşti şi ce nu-ţi imaginai, cum s-a întâmplat cu personajul

Codiţă Curechitovici, erau alţi angajaţi. Ce s-a mai întâmplat cu aceşti

„superiori" între timp? Iată ce: Gherase, cu care era prieten Bălănescu, a

ajuns colonel în garda personală a lui Gheorghiu-Dej deoarece avea doi

metri, era o namilă de om. Ciobanul, luat în garda lui personală. Nu ştiu ce

s-a întâmplat cu ceilalţi, Gavril mi-a spus mai mult cum s-a desfăşurat viaţa

lui.

...Cândva a fost trimis la o tipografie, a fost luat de la cozile de la

magazine, poruncindu-i-se:

- Ai grijă, te duci acolo, noi te angajăm ca om de serviciu. Trage cu

urechea şi caută să-ţi faci prieteni, că de acolo ies nişte fiţuici tipărite

împotriva noastră. Nu ştim care este vinovatul, duşmanul nostru. Mata ai

misiunea să-l descoperi...

- Gata, nici o problemă, se conformă Bălănescu.

Tipografii sunt oameni foarte isteţi, cu simţ deosebit, l-au simţit că e

activist de partid. Probabil că şi el a făcut gafe, căci nu avea stofă de agent,

Doamne fereşte. L-au simţit şi i-au dat cu şutul.

- Du-te acolo la mătura ta, în curte, ce vii aici? Să nu te mai prind aici în

atelier, că ne tragi de limbă!

După un timp, şefii l-au întrebat:

- Ce ai recoltat?

- Nimic. Din contra, aici mi se dă cu piciorul şi sunt scos afară din

atelier. Mă trimit să mătur în curte, să mătur colo, dincolo...

- Nu-i nimic. Lasă că folosim noi altă metodă."

Altă metodă era să corupă pe unul dintre ei, asta era cea mai folosită

de fapt. A mai stat ce a mai stat Bălănescu şi într-o bună zi tovarăşii îl

cheamă la ordine.

- Partidul îţi mulţumeşte mult pentru tot ce ai făcut dumneata. Vei da

în primire hainele. Noi îţi mai dăm un costum de haine, ca să ai haine

civile. Pleci acasă. Când vom avea nevoie de dumneata, te vom chema.

Nevoie de el n-au mai avut niciodată pentru că, între timp, s-au

introdus în Siguranţă tineri cu ceva şcoală; cei cu liceu, dacă se găseau, în

doi ani deveneau cadre, ofiţeri veritabili de miliţie, de securitate, care îi

înlocuiau pe cei de pripas, ocazionali.

Am spus ce a făcut Gherase, ce-a făcut Bălănescu. Să vedem ce-a

făcut Ion Vrânceanu! El a stat doi ani ascuns, din 1942 până în 1944, prin

păduri. În '44, cu vreo două-trei luni înainte de 23 august, ru şii au paraşutat

în Munţii Vrancei un număr foarte mare de paraşutişti, conduşi de un

colonel numit Ludmila, o rusoaică socotită de ei deosebit de bine pregătită

pentru această misiune. Era comunistă, verificată şi, mă rog, versată. Avea

o misiune specială în spatele frontului. Regula era ca avionul să facă o

roată, să-i lanseze şi să cadă în cerc. Toţi trebuiau să se adune la mijloc

pentru a se întâlni. Instrucţiunile erau în felul următor: ai căzut, iei paraşuta

repede şi o îngropi sau îi dai foc, să nu rămână la vedere nici un

semnalment.

Ludmila a căzut într-o pădure de fag, paraşuta s-a agăţat în crengile

unui copac şi a stat spânzurată acolo un timp. A scos cuţitul, a tăiat

frânghiile şi a căzut; şi-a scrântit un picior şi nu s-a putut duce la întâlnire.

Umblând, hălăduind prin pădure, Ion a găsit-o pe Ludmila. Ludmila a vrut

să-l împuşte.

El a vorbit câteva cuvinte ruseşti, pe care le ştia din Rusia, s-au

înţeles. Ion a văzut despre ce e vorba, s-a dus în sat noaptea, a adus nişte

unt de oi, i-a pus piciorul în nişte aţele, l-a înfăşat. Ludmila a rămas uimită

că românul nostru o îngrijeşte de parcă ar fi sora lui sau o româncă

luptătoare. S-a ataşat de el, au stat luni de zile împreună. Mai mult, Ion îi

aducea mâncare şi informaţii de care Ludmila avea nevoie: cum merge

frontul, care e situaţia politică de care depindea şi viaţa ei.

într-o bună zi, Ion îi spune:

- Ludmila, România a ieşit din război. S-a aliat cu Rusia. Pe la noi,

pe şoseaua Vrancei, trec ruşii, trupe sovietice.

- Uu! Haraşo!, exclamă Ludmila. Ivan, adevărat ce spui?

- Adevărat.

- Hai să văd.

Avea binoclu la ea, era dotată cu tot ce trebuie. S-a dus cu Ion în

marginea pădurii, s-a uitat, într-adevăr, trupele sovietice treceau pe şosea, îl

cuprinde pe Ion, îl sărută şi îi spune:

- Ivan, eu am să mai vin pe la tine. Ştiu unde stai. Am să vin

numaidecât...

Şi Ludmila a plecat, s-a dus la ai ei.

După vreo câteva luni, într-o zi, o maşină mică, verde, a oprit în faţa

casei lui. Din maşină au coborât vreo doi ofiţeri ruşi, un ofiţer român şi

Ludmila.

- Ivan e acasă?

- Da.

A ieşit Ion, mirat, surprins de vizită şi, mai ales, de prezenţa

Ludmilei.

- Hai cu noi.

- Păi, ce să-mi iau?

- Nimic nu-ţi iei. Hai cu noi.

Aşa a ajuns Ion între cei 14; fostul dezertor din Rusia, a devenit...

căpitan.

Dar să vedem cum a ajuns Gavril Bălănescu în celulă la poliţie în

1957. Ce s-a întâmplat?

După ce l-au dat afară, el a mai încercat să ajungă la Gheorghiu-Dej.

N-a putut. Garda nu l-a primit, deşi a spus: „este un tovarăş care a stat cu

dumneavoastră în celulă la Doftana şi vrea neapărat..." Gheorghiu-Dej nu

l-a primit. El ştia tot ce s-a întâmplat cu grupul de ofiţeri, cu cei 14

„superiori".

- Nu-i daţi atenţie, lăsaţi-l acolo", ar fi strigat Dej.

Ofiţerii adevăraţi, acum ieşiţi, noi, tineri, îl bruscau.

- Fugi de aici, mă prăpăditule!

Gavril îi înjură, atins în amorul propriu:

- Voi sunteţi comunişti? Eu, care am stat cu tovarăşul prim-secretar

în celulă la Doftana, eu nu am dreptul să...

Ofiţerii au raportat:

- Este unul care spune că a stat cu tovarăşul Gheorghiu în celulă la

Doftana şi ne înjură şi înjură partidul...

- Ia aduceţi-l încoace!"

L-au cunoscut, i-au dat o mamă de bătaie căci ştiau pentru ce a fost

la Doftana, şi nu în celulă cu Gheorghiu-Dej; l-au condamnat şi i-au dat opt

ani pentru activitate intensă contra clasei muncitoare...

Iată, în câteva cuvinte, succint condensată, o biografie. Am ilustrat

prin această relatare nu atât de mult un caz, cât o formă de tratament politic.

Ştiţi vorba: „Azi ai noştri, mâine ai voştri...

C.H.: Dezvoltate, aceste întâmplări ar putea deveni proză veritabilă.

Sunt convins că lui Marin Preda, el însuşi o victimă a totalitarismului, ca şi

tânărului Nicolae Labiş, care nu a fost deloc poet al curţilor roşii, le-ar fi

plăcut aceste episoade în care e atât de evidentă viaţa expusă primejdiilor,

viaţa confiscată, „viaţa ca o pradă".

Ca să lăsăm un spaţiu de respiro între rândurile evocatoare de cazuri

şi necazuri, vă propun să ne vorbiţi câte ceva despre condiţiile din închisori,

despre masă, despre igienă...

Gv.V.: Vă voi spune. E obligatoriu să spun, căci face parte din

existenţă, din... civilizaţie. Primeam, o dată pe lună primeam zece grame de

săpun pentru baie. Se striga: „Pregătirea pentru baie!", în ce consta

pregătirea? Ciorapii de pe picioare erau daţi jos, eram dezechipaţi, în

indispensabili şi cămaşă, cu mantaua pe noi, cu capetele descoperite şi cu

bocancii în picioare. Coboram de la etajul doi sau trei unde eram, pe scări,

în fuga mare. Precizez că, în general, bătrânii nu ieşeau la baie, deoarece

ştiau că îşi pot pierde viaţa. Atât la coborât cât şi la urcat, ei nu puteau să

fugă. Ori acei aşa-zişi gardieni, care nu erau altceva decât nişte fiare cu

chip de om, nişte animale, nişte dobitoace care făceau din această ocazie o

distracţie, râdeau când vedeau că dintre noi cade câte unul; îl loveau cu

cizma şi spuneau: „Scoală hodorogule, la baie! Porcule, nu vrei să te

speli?".

Ajungeam cu chiu cu vai la baie, fugeam ca ţapii. Acolo ne

dezbrăcăm, în antecameră, şi intram sub duşuri. Plutonierul intra cu noi şi

da drumul la apă, deodată; curgea apă fierbinte, ne frigea. Unii dintre noi

plecau de-acolo cu băşici, cu pielea roşie. Dar între timp ne-am învăţat:

puneam mâna întâi sub duş, să vedem ce apă curge. Când s-a văzut că noi

ne păzim, se da drumul la apă bună până noi intram acolo fără grijă, să ne

săpunim, şi, deodată, venea apa rece şi gardienii râdeau de nu mai puteau.

Când ţipam şi fugeam de sub apa fiartă, ni se da apă rece; se închidea apa

când ne săpuneam, aşteptam, ni se da un pic de apă bună, ne clăteam cât ne

clăteam, eram cu săpunul în ochi, cu săpunul pe cap şi auzeam ordinul:

„Echiparea!".

La echipare, noi nu ne mai ştergeam. Trebuia să mergem să luăm

indispensabilii, cămăşile şi mantalele pe noi, bocancii în picioare, în timpul

acesta, gardianul lua un cearşaf, îl uda, îl răsucea bine ca pe o funie şi îl

îndoia în două. Ţinea capetele în mână şi sta la uşă.

- La celulă, fuga marş!

Şi peste care trecea pe la uşă, el dădea cu funia aceea udă: câte doi,

trei cădeau dintre cei mai în etate, săracii. După cei care scăpau, care

treceau ca fulgerul pe acolo, fugeau şi-i loveau peste cap şi aşa treceam de

la baie până în celulă. Ajungeam în celulă cu limbile scoase. Alţii veneau

după zece-douăzeci de minute, bătuţi, chinuiţi. Asta era baia la Gherla, cu

plutonierul Şomlea, cu fraţii Şomlea, căci erau doi, şi cu plutonierul

Buruianu. Aceste scene erau patronate de locotenentul major Istrate, călăul

care l-a împuşcat pe locotenentul Mărgineanu, cel care a vrut să aducă

regimentul la Prundul Bârgăului, să scoată deţinuţii de la Gherla.

Cer dreptul la o paranteză, să spun câteva cuvinte despre acest brav

ofiţer. La Prundul Bârgăului era un regiment mixt, artilerie, tancuri,

infanterie. Era un regiment care putea acţiona pe cont propriu cu toate

armele. Nicolae Mărgineanu, a făcut o organizaţie subversivă. A luat vreo

patru sergenţi şi caporali din companie şi i-a instruit în spiritul lui,

spunându-le:

„Dăm lovitura când vom fi de gardă. Am să pun pe unul din voi la

depozitul de muniţie, un gradat, la poartă un caporal de-ai noştri şi la Statul

Major un sergent. Eu o să dau alarma să vină ofiţerii regimentului aici şi

noi îi vom aresta; punem mâna pe conducerea regimentului; pe voi vă fac

ofiţeri, comandanţi de companie şi de batalion; iau comanda regimentului

şi plecăm cu tancurile să eliberăm deţinuţii din Gherla, îi înarmăm şi

plecăm cu ei la Aiud şi începem să eliberăm ţara de comunişti". Dar cum

de cele mai multe ori se întâmplă în istorie, şi acum un trădător a anunţat pe

comandant. Comandantul a chemat forţele, s-a dat o alarmă adevărată şi au

năvălit acolo vreo douăzeci de ofiţeri, au încercuit regimentul. Au fost

arestaţi sergenţii; iniţiatorul Mărgineanu nu era în unitate în momentul

acela. A aflat şi a fugit în munte, dar după două-trei zile - el avea o prietenă

într-o comună, lângă Prundul Bârgăului -, coborând într-o noapte la ea, se

vede că nu avea nici un fel de cunoştinţă despre viaţa de pe munte, cum

trebuie să trăieşti într-o totală clandestinitate, a fost prins. Nu s-a gândit că

pândarii chiar acolo îl vor aştepta. L-au condamnat la moarte. A fost dus la

Gherla, i s-au pus lanţurile pe mâini şi pe picioare. Era la Zarea, în acel loc

de tristă celebritate, în impozanta închisoare ctitorită de austro-ungari, în

vremea Mariei Tereza. Acolo erau un podium şi o spânzurătoare; podiumul

era în afara peretelui; cel osândit, căruia i se punea „cravata" la gât,

rămânea suspendat în aer. Era o sperietoare, o relicvă amintind orori

medievale; comuniştii rezolvau problema mai simplu, modern, prin

împuşcare. Locotenentul major Istrate venea în fiecare zi cu revolverul şi-i

striga lui Mărgineanu în ureche: „Uite, măi banditule, cu ăsta eu te

împuşc!". Teroare, bătaie, sânge, foame multă. Acest locotenent sălbăticit,

Istrate, i-a scos unghiile de la mâini şi de la picioare cu un cleşte-patent şi

apoi l-a împuşcat. Am stat cu doi sergenţi din grupul Mărgineanu, cu unul

Coşoreanu dintr-o comună din Dolj şi cu unul din Râmnicu Vâlcea, un

băiat excepţional, ca Vasile Motrescu, pe care tare aş fi vrut să-l am lângă

mine în pădurile Bucovinei...

Şi acum să mă întorc la „civilizaţia" celulelor. Izolarea de fiecare

dată însemna moarte. Cum auzeai ordonându-se deplasarea acolo, chipul

morţii se arăta pe loc. Câţi n-au pierit acolo! Drăgan şi Cioca..., şi câţi

legionari macedoneni, în '56-'57!

Câte nu s-au întâmplat pe întreg teritoriul ţării! Istoricii, manualele

şcolare ar trebui să rezerve capitole masive acestui flagel al temniţelor,

pagini de neuitat despre teroarea comunistă. Ce să mai spun?

Singura cale de ieşire de sub presiune era evadarea. O cale

excepţională, cu riscuri extraordinare. Voi da spre consemnare câteva

nume, pe care nu vreau să le trecem cu vederea, de luptători dârji împotriva

comunismului: preotul Şuşman, la Oradea, colonelul Arsenescu, în munţii

Argeşului, coloneii Huţa şi Huşneanu, în Banat, dar şi neamţul Carol,

român, de fapt, din Timişoara, condamnat la 5 ani închisoare pentru

„denigrarea poporului român". Condamnarea ultimului a avut loc după o

discuţie despre ce spun gazetele germane despre viaţa din România,

discuţie care, după cum am spus, l-a dus la privare de libertate pe cel care

făcuse parte din SS, întors teafăr din prizonierat. Orice cuvânt avea

greutate, se supunea interpretării. Chiar dacă vedeai sânge, trebuia să spui

că vezi apă, să deformezi realitatea, să te faci oportunist, supus, mincinos,

vânzător de semeni, să te dezumanizezi. Or oamenii demni nu au acceptat

aceste false jocuri de măşti, nici cei superiori, şcoliţi, nici ţăranii noştri

isteţi, harnici, curaţi şi cu frică de Dumnezeu, care au luat drumul munţilor

şi al codrului, sacrificându-şi bucuriile, familiile şi pe ei înşişi, după pilda

martirilor pomeniţi de Sfânta Biserică.

„... exterminarea populaţiei, care ar fi urmat, ar fi intrat şi ea în sânul

necesităţii istorice? Suferinţele? Tragediile fără nume? Umilirea omului, ca

specie? Cine, în istorie, are nevoie să ne umilească?"

(Marin Preda)

„N-o să spună nimeni că aceste suferinţe şi dezastre umane au modificat cu

o iotă mersul într-adevăr implacabil al istoriei. Dacă acest mers are un sens,

şi aparţine istoriei, în schimb suferinţa e a noastră şi ne aparţine numai

nouă; istoria n-are ce face cu ea. Cine ne-o provoacă?

(Marin Preda)

„în legătură cu această formă de rezistenţă, după un deceniu de libertate de

mărturisiri, de documentare şi de scriere, faptele lor de arme vor trebui

revizuite, aşezate la locul lor, adevărul restabilit; să nu mai fie vorba (ca

înainte de 1989, când se vorbea în şoaptă şi se scria - cât se scria şi numai

în Occident - după legende şi mai ales după... dorinţă) de suferinţa lor, în

pasivitate."

(Paul Goma)

„... nu există, în prezent, un singur român, care să nu aibă în familie măcar

un arestat; măcar un asasinat în anchetă ori în închisoare; un martirizat -

pentru cote şi pentru partizanat; pentru agitaţie publică şi pentru crimă-deorganizare;

pentru „neaderare" (la colhoz) şi tentativă de trecere de

frontieră; pentru „crima" de a fi locuit pe graniţa cu Iugoslavia şi pentru

păcatul de a se fi născut în Basarabia şi în Bucovina de Nord, românească...

Şi totuşi, în cvasitotalitate urmaşii martirizaţilor de comunism şi de braţul

ei, Securitatea, au uitat şi puţinul ştiut de la supravieţuitorii nefricoşi, iar de

la „revoluţiune" încoace, de parcă aceasta ar fi urgenţa clipei şi misia lor,

s-au aşternut pe uitare-iertare!"

(Paul Goma)

„Să-i ierte Dumnezeu - eu nu-i uit."

(Paul Goma)

„Securitatea este Răul Absolut"

„Să piară de pe pământ pomenirea lor"

(Paul Goma)

(Ps. 33)

„Va veni vremea în care nu ne vom mai putea scuza şi ascunde de arătările

întrupate halucinatoriu (şi nu numai) ale celor nedreptăţiţi, torturaţi,

executaţi în Gulag. Oricât vor continua politicienii, megasponsorii şi

manipulatorii plătiţi generos să ne ţină în robia amneziei, eforturile lor se

vor dovedi inutile. Oricât vom persista noi în şine (uneori din simplu reflex

sau amăgiţi de propria noastră credulitate) pe calea amneziei, halucinaţiile

şi boala noastră nu vor dispărea. Putem continua să fim bolnavi de amnezie

sau putem decide să mărturisim drept. Dacă vom alege mărturisirea dreaptă

şi vom lupta solidari în scopuri de retribu ţie şi reparaţii, atunci ne vom afla

cel puţin pe drumul speranţei în tămăduire."

(„Origini", S.U.A.)

C.H.: Până a-l evoca în chip deosebit pe scriitorul monah Nicolae

Steinhardt, chiar şi numai în treacăt, aproape pe sărite, avem aici un

interval unde a fost pomenită Biserica. Cei care cu frică de Dumnezeu o

alcătuiesc, poporul, adică „Sinodul infailibil", cum frumos spune Antonie

Plămădeală, el însuşi un puşcăriaş de elită. Cred că e bine să dăm curs aici

unui catalog de figuri transfigurate, sfinţite în închisori, de la monahii

simpli la ierarhii Bisericii, până la profesorii iluştri de teologie din întreg

spaţiul românesc.

Nu-i putem uita nici pe slujitorii altor confesiuni, pu şi în slujba

aceluiaşi Dumnezeu unic, suferind aceleaşi patimi pentru Adevăr şi

Credinţă, alături de fraţii lor ortodocşi, umăr în umăr cu intelectualii din

diferite arii de activitate şi cu puzderia de oameni simpli, de anonimi

mucenici ale căror nume, uitate de noi, sunt scrise în ceruri, în Cartea

tuturor neamurilor, fiecare cu ceata sa, cum zice Scriptura, înghesui ţi la

poarta împărăţiei ca albinele roitoare la urdinişul ştiubeielor din prisacă.

Din această galerie care are chipul unei liturghii sobornice,

ecumenice, al cărei centru este Hristos, „ieri şi azi şi în veac acelaşi" (Evr.

13.8), nu pot lipsi Sofian Boghiu, Filaret Gămălău, Arsenic Papacioc,

Arsenie Boca, Benedict Ghiuş, Daniil Sandu Tudor, Petroniu Tănase,

Haralambie şi Vasile Vasilachi, Chesarie Ursu, Mina Dobzeu şi

Vartolomeu Dolhan, Vartolomeu Budoaşcă, Liviu Galaction Munteanu,

Partenie Ciopron, Bartolomeu Valeriu Anania, Antonie Leonida

Plămădeală, Dumitru Stăniloae, Teodor Bodogae, Liviu Stan, Ioan Lupaş,

Zosim Oancea, Ioan Bunea, Ioan Glăjar, Gheorghe Calciu, Nicolae

Steinhardt, Constantin Galeriu, Spiridon Gândea, Gabriel Cocora,

Gheorghe Coman, tatăl poetei Ana Blandiana, alături de mai vechii

Nichifor Crainic şi Onisfor Ghibu. Lângă preoţii mărturisitori Ilarion Felea,

Valeriu Traian Frenţiu, Vasile Gabor, Ilie Lăcătuşu, Caliopie Georgescu,

Ioan Grebenea, Grigore Leu, Florea Mureşanu, N. Mazilu, N. Mănescu, I.

Naftanailă, activ în munţii Făgăraşilor, Cleopa Nanu, monahia Mihaela

Nicoară, împreună cu obştea monastică de la mănăstirea Vladimireşti şi cu

toţi monahii alungaţi din mănăstiri şi schituri în urma barbarului Decret 410

din 1959, Coriolan Palade, Ion Pârcălabu, Stere Popovici, Dobre Rizea,

Savu Constantin, Iulian Stoicescu, Ştefan Straja, Gv. Strifunda, Stan

Gavriil, V. Jipordei, Ilie Ţiuţă sunt încă sute de nume care merită cinstite şi

pomenite, înscriu aici şi numele bucovinenilor pe care i-am putut descoperi

prin anumite mijlociri, Casian Bucescu (Suceviţa), Manolache Dobrescu

(Mihoveni), Victor Bobu (Bălineşti), preoţii Stoleru, Săveanu, Pancu,

Arcadie Repta, un nesupus al colectivizării forţate (la Bădeuţi) şi preoţii

militari Zaharia Fărtăiş (Rădăuţi) şi Nicolae Bojescu (Capu Codrului,

Humor).

Confesiunile creştine greco-catolică, catolică şi protestantă sunt

reprezentate aici, sumar, nu selectiv, prin nume cu relief: Iuliu Hossu,

Tertulian Langa, Alexandru Todea, Aron Marton, Menges Hyeronim, Iustin

Nohai, Nicolae Brânzeu, Pompei Onofrei, P. Pecican, I. Ploscaru şi Fr.

Shullerus. Dar nu trebuie uitaţi nici „pocăiţii", „ostaşii" şi nici necreştinii.

Se înţelege că „având în jurul nostru atâta nor de mărturii" (Evr.

12.1), Biserica, „mama poporului român" (Eminescu) era - şi este! - o

instituţie care deranjează mentalităţile, sistemele terestre constituite egoist,

raţional, materialist, departe de spiritul moralei creştine, de profunzimile

mistice-ascetice ale existenţei.

„Puterea celor fără de putere" (Havel) este interioară, intangibilă, nu

poate fi strânsă de lanţuri, după cum însuşi Christos ne asigură: „Nu vă

temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă" (Mt. 10.28) - un

avertisment pentru turnători, trădători şi lepădaţi, supuşi la „o schimbare de

existenţă" (E. Durkheim) în condiţii anormale, cum s-a întâmplat în

închisorile comuniste unde „s-a desfăşurat cel mai cumplit experiment din

istoria speciei omeneşti: încercarea de a schimba codul etnogenetic".

Gv.V.: Aici voi face numai o intervenţie: pe câţiva din cei pomeniţi

i-am avut alături, am împărţit cu ei, frăţeşte, într-o solidaritate unică, aşa

cum numai în închisoare se întâmplă, şi pâinea, şi lintea, şi frigul, şi ocara,

dar şi nădejdea că Dumnezeu ne va scutura lanţurile într-o zi şi ne vom

întoarce la rosturile noastre, bucurându-ne de libertate.

Este binevenită această intervenţie revelatoare. Prezenţa acestor

mărturii colaterale, dar aparţinând aceleiaşi teme, îmi susţine propriile

mărturisiri, îmi întăreşte convingerea că „durerea e universală, ca şi aerul,

ca şi lumina", cum inspirat ziceţi, că nu într-un anume loc se doare într-un

fel şi în alt loc în alt fel...

C.H.: Şi pentru că rugăciunea e salvatoare, încât „degetele de la

mâinile sihastrului - pe care le ţinea ridicate spre cer - deveniseră zece torţe

de lumină", cum excepţional vorbeşte părintele Sofian Boghiu, cel care „a

pictat şi a restaurat suflete" (B. Lupescu) şi a spus că „rugăciunile din

închisori... erau asemănătoare cu ale sfinţilor martiri arşi pe rug, care atunci

când clocotea focul sub ei, erau veseli şi mulţumeau lui Dumnezeu",

mărturisind că „adeseori s-a simţit mai bine în închisoare decât afară",

subliniind viaţa duhovnicească înaltă, creştină, având în vedere această

experienţă care i-a scos pe mulţi din deznădejdea iadului şi din iadul

deznădejdii, voi aminti aici o rugăciune semnificativă, o alcătuire

miraculoasă, scurtă: „Dă Doamne ca mâine dimineaţă să mă trezesc pe

perna mea", rostită în fiecare seară şi în miez de noapte de părintele

Manolache Dobrescu (n. la Buzău, absolvent al Facultăţii de Teologie din

Cernăuţi şi al Seminarului Universitar pedagogic, preot în Pietraru - Buzău,

Slobozia -comuna Grăniceşti, şi Mihoveni, Suceava, duhovnic delicat,

îngăduitor, spirit luminos, blând sfătuitor, de-o aleasă moralitate şi

responsabilitate sacerdotală). Părintele Dobrescu s-a întors de la Canal în

1954 şi după patru ani a fost aruncat din nou în temniţele nenorocite,

condamnat la zece ani pentru uneltire contra ordinii sociale; cei trei copii ai

săi şi doamna sa au fost alungaţi din sat şi din casa proprietate, priviţi de

străinii la care se aciuaseră ca „duşmani ai poporului" (v. pr. Vasile Irimia,

în „Vestitorul Ortodoxiei", l -15 febr. 1998 şi relatările preotului Viorel

Lazăr- Selim din Mihoveni). Între anii 1958 şi 1964 a gustat din potirul

durerii temniţelor din Jilava, Aiud şi Gherla. Când s-a eliberat era doar „o

umbră de om", numai glasul şi ochii blânzi îl trădau ca fiinţă umană, între

ai săi şi-a luat viaţa de la început, a rămas până la moarte un copil cald, un

copil care nu ştie altceva să facă decât să iubească desăvârşit. Obsesia

arestării nu l-a părăsit însă, din pricina acestei stări era circumspect, nu prea

vorbea liber, îşi scria predicile. Cum bine îl descrie V. Irimia, „a fost omul

iertării şi al păcii", „mila şi iubirea au fost mereu lucrătoare în preoţia sa".

Păcat că s-a stins înainte de a se arăta, măcar teoretic, izbânda din '89. Şi eu

l-am cunoscut bine pe păstorul Manolache Dobrescu şi, din aceleaşi

motive, nu am aflat în anii dinaintea evenimentului din decembrie prea

multe despre viaţa sa din închisori şi despre părintele Gheorghe Coman,

tatăl Anei Blandiana, cu care a fost în aceeaşi celulă. E plină de tensiune,

de intimitate tragică rugăciunea părintelui Manolache, un mărgăritar scump

precum rostirile sapienţiale din Filocalie!

Gv.V.: Aşa este. Mulţi dintre cei închişi rosteau la fel în închisori şi

dincolo, în libertatea fragilă de după '64, într-o perioadă bântuită de

urmăritori şi delatori, de şacalii pofticioşi de cadavre...

C.H.: Voi mai înscrie întru recunoştinţă un nume.

Victor Bobu (1913-2000), absolvent de liceu la Şiret, coleg cu tineri

care aveau să aibă renume, Valerian Olaru, Victorin Ursache, Dragoş Rusu,

Casian Bucescu, Vasile Posteucă şi George Nimigean, după ce-şi trece

bacalaureatul cu universitarul Petre Andrei şi după absolvirea Teologiei

cernăuţene, înconjurat de elita didactică a celebrei şcoli, îmbrăţişează

preoţia. Anul 1959 este nefast, îl va înscrie în catalogul uneltitorilor „contra

ordinii de stat"; va cunoaşte privaţiunile şi suferinţele în închisorile din

Suceava, Botoşani, Jilava şi Aiud. La Aiud, în aceeaşi celulă, pentru o

vreme era internat şi cărturarul Valeriu Anania, conducătorul grevei

studenţeşti antirevizioniste şi anticomuniste din Cluj (1946), condamnat în

1958 la douăzeci şi cinci de ani de muncă silnică.

Prin 1995, arhiepiscopul Anania îi scria astfel părintelui Victor

Bobu, amintindu-şi mucenicia din Valea Robilor: „Părinte Victor, anii

aceia au fost totuşi frumoşi". În „Mărturisitori de după gratii", părintele

Bobu nu-i uitat între cei o mie şase sute de preoţi - şi nu numai atâţia! -

pomeniţi ca victime ale represiunii totalitariste.

„Părinte al lucrului bine făcut", ziditor de suflete şi de biserici,

apreciat de personalităţi ale vieţii ştiinţifice academice din ţară, de istorici,

arheologi şi oameni de cultură - căci viaţa sa se leagă intim de bisericamonument

din Bălineşti, ctitoria medievală a lui Ioan Tăutu, precum şi de

întregul spaţiu siretean -, „muşchetarul din Bălineşti", cum era numit de

aceştia, a slujit altarul şi Neamul timp de şaizeci de ani. S-a bucurat de

titlurile clericale, de audienţa enoriaşilor şi de o aniversare luminată: cinci

sute de ani de la târnosirea locaşului; a întemeiat un muzeu, unic pe Valea

Şiretului, a zăbovit pe documente şi a scris o monografie a Bălineştilor

(1938) şi una a comunei Grămeşti (1991); a tipărit, în 1989, „Pelerinaj la

Locurile Sfinte" şi a lăsat în manuscris o serie de predici (1938 -1996) şi un

valoros memorial, „Memoriile unui deţinut politic". Datele aici inserate

mi-au parvenit de la ginerele părintelui Victor, prof. dr. Vasile I. Schipor,

preşedintele Filialei Rădăuţi a Societăţii Ştiinţifice Filologice din România.

Dar nu pot trece nici peste „o minune de suflet" cum a fost preotul

Constantin Voicescu (n. 28 iulie 1924, Bucureşti, m. la 8 septembrie 1997,

înmormântat la Cernica). Avea temeinice studii de geografie. „Cucerea

printr-un surâs neprefăcut, care nu era altceva decât expresia unui suflet

neprihănit". C.V. „era preot de vocaţie", „între el şi credincioşi se stabilise

o comuniune care avea într-însa ceva din candoarea primilor creştini" - aşa

îl prezintă cărturarul Bartolomeu Anania în prefaţa volumului omagial

„Un duhovnic al cetăţii", ed. Bizantină, 2002. C.V. a crescut la orfelinat, a

fost arestat şi condamnat de Curtea marţială la trei ani de închisoare

corecţionară (1942). În 1963 era în temniţa de la Aiud, în secţia XII a

bolnavilor de TBC. Cu „patrafirul ascuns" a pătruns în spitale, a mărturisit

şi dezlegat suflete suferinde, a împărţit daruri din puţinul pe care îl avea,

după pilda Samarineanului milostiv. Deseori rostea: „Iertarea păcatelor o

aflăm în iertarea fraţilor" sau „Moartea e un prilej de întoarcere acasă..."

Ori aceste afirmaţii erau convingeri care nu puteau veni decât de la

un om care, acceptându-şi destinul, a putut spune ceva incredibil despre un

rău care secera vieţile deţinuţilor: „Tuberculoza mi-a salvat viaţa".

Acest preot ales, asemănându-se cu poetul medic Vasile Voiculescu

„era un fel de fulg articulat", „absolut un doctor fără arginţi", având în sine

crezul: „Până la moarte luptă-te pentru adevăr şi Domnul Dumnezeu se va

lupta pentru tine" (Is. Sirah 4.30), duhovnic până nu demult al multor

intelectuali din capitală, avea frumuseţea sacerdotului exprimată astfel de

către Claudel în Oda a III-a „Alb era totul, ca preotul înveşmântat în alb,

căruia i se zăresc doar mâinile trandafirii ca zorii".

Şi până a da relief câtorva nume din cele multe care nu trebuie

îngropate în uitare, va trebui să reflectăm cu luare aminte la cuvintele

„adevărul vă va face liberi" pentru a accede la „libertatea harică", tălmăcită

adânc de către Nichifor Crainic, la exprimare genială „Iubeşte şi fă ce vrei"

a lui Augustin, ori la cuvintele lui Berdiaev „Nu există numai libertate în

adevăr, ci şi adevăr în libertate". Şi cum „conştiinţa este prima literă din

alfabetul moralei creştine, (...) urma şi glasul lui Dumnezeu în sufletul

omului", îngăduindu-i omului „a fi singur meşterul destinului său", vizat în

demersurile sale că „cea mai mare tragedie a lumii este tragedia libertăţii" -

am citat dintr-un mucenic al temniţelor, părintele Ilarion Felea - ne vom

împăca nu numai cu cei împovăraţi de slăbiciuni comune, ci chiar şi cu

necredincioşii, chiar cu Voltaire care zicea aproape în termeni creştini că

„Adevărul rămâne în eternitate, iar fantomele de opinii trec precum ni şte

visuri de bolnavi", ateismul nefiind altceva decât un „despotism

nemărginit" (Chigaliev).

„Pentru indivizii închinaţi meditaţiei şi care sunt conştienţi de rolul

suferinţei în îmbunătăţirea morală a persoanei, temniţa suportată şi fără

vină - a reprezentat o şansă neegalată de orice altă şcolire a caracterului

nostru", notează profesorul Mihai Rădulescu, cel care scrie pagini

antologice despre „Rugul aprins", despre „caracterul de rezistenţă spirituală

prin rugăciune" a acestei grupări, numindu-l pe unul dintre mentori, pe

Sandu Tudor primul pamfletar al ţării după Pamfil Şeicaru" (mort la Aiud

în 1964) evocând oameni şi închisori cu multă emoţie. Astfel, părintele

Arsenie Boca i se confesează: „Oricât de mic şi netrebnic sunt, m-a

înzestrat Dumnezeu cu darul Său şi m-a uns preot peste vii şi peste morţi".

Şi o mărturisire duioasă, tulburătoare, a poetului mare V. Voiculescu: „Nu

putem face pom, că trebuie să vă dau cadouri la toţi şi nu avem bani", un

răspuns îndurerat dat copiilor săi care ar fi dorit să aibă şi ei bucuria unui

brăduţ de Crăciun. Poetul a fost arestat în 4 august 1958, ie şind din

închisoare în 1962. În '58 a fost arestat şi savantul în Dogmatica ortodoxă,

Dumitru Stăniloaie, închis la Jilava şi Aiud. Iată ce scria după ieşirea de

după gratii excepţionalul cărturar trăitor nu la altitudinea minţii sale, ci în

smerenie de chilie: „în afară de regretul pentru suferinţele familiei mele,

nu-mi pare rău că am împărtăşit suferinţa atâtor fraţi români, pentru a fi

dovedit că şi dintre preoţi au fost unii, au fost destui care au împărtăşit

durerea poporului nostru." Cel care a scris pagini de aur în gândirea noastră

teologică, cu adevărat „patriarhul Teologiei româneşti", fiind „din stirpea

celor ce nu se duc" (B. V. Anania), gustând slava „acolo unde fluturii plâng

pe seminţele vulcanilor" (Ioan Alexandru), întors acasă, activ, „nu părea că

mucezise cinci ani în puşcărie; totul într-însul se păstrase rotund şi curat,

într-un tezaur care nu mai putea fi memorie: era trăire. Ei da, când ajungi

să-L trăieşti plenar pe Dumnezeu, nu mai e nevoie să-L ţii minte, că te ţine

El." (acelaşi B. V. Anania), a putut spune din înălţimea spiritului său

patristic: „Noi Românii reprezentăm un unicat: suntem singurul popor de

origine latină şi credinţă ortodoxă; prin latinitatea noastră îi aparţinem

Occidentului, prin ortodoxia noastră îi aparţinem Răsăritului; suntem

puntea ideală de legătură între cele două lumi."

Şi asta nu o ştia numai de acasă, numai din biblioteci, ci a adâncit-o

şi-n meditaţiile din acele mănăstiri cu cerul prins în lanţuri, din închisori.

Ca şi profesorul de mare distincţie şi popularitate, părintele

Constantin Galeriu, aruncat şi el în temniţe, „care a convertit mulţi artişti şi

intelectuali" (N. Steinhardt), veşnic convins că „Acolo unde începe

credinţa, sfârşeşte ştiinţa" (Haeckel) şi că „Dragostea scoate afară frica"

(I Ioan 4, 18) mulţi din cei doar amintiţi, într-un şir şi aşa mult trunchiat, au

făcut apostolat excepţional în condiţii excepţionale, adunând mai mult aur

pentru împărăţie în spaţiile concentraţionare decât în libertate.

„Ecumenismul s-a născut şi a fost trăit în mod spontan în temniţele

comuniste. Chiar şi acela interreligios", subliniază M. Rădulescu. Şi acesta

ar trebui ştiut de către mai marii Eclesiei care reduc de zeci de ani

ecumenismul la protocolare agape silenţioase şi costisitoare. Nici o

întâlnire de acest gen nu va întrece corala celor aproape opt mii de voci de

puşcăriaşi cântând în '57 imnul „Hristos a înviat!" în Gherla (v. „Strigătul

Golgotei în noaptea de înviere" - Documentele Rezistenţei, nr. 5/'92)!

Numai în acel „arhipelag al ororii" s-a văzut cine-i grâu şi cine-i neghină.

Şi dacă acea corală a robilor, cu nimic mai prejos în sfâşiere decât celebra

„Nabuco" nu poate întrece toate elitistele noastre partituri dirijate pe la

mitropolii, nici de... Împărtăşania din închisori nu putem vorbi decât tot cu

cutremurare. Preotul Viorel Todea avea sfânta împărtăşanie la el; vinul se

„fabrica" din marmeladă dospită, sau se înlocuia cu vinul tonic din

medicamente... Era întru totul dumnezeiască acea euharistie. Ca-n vremea

creştinismului primar când, bine s-a spus, potirele erau de lemn ori piatră şi

inimile de aur; asta se vede şi acum - bani grei se duc la Athos ori la

Moscova pentru vase poleite, pentru lanţuri şi veşminte boiereşti care, să

fim obiectivi, nu au nici o valoare când lipse şte smerenia autentică şi

dragostea jertfelnică, ba mai şi înlocuiesc slava Domnului cu slava

oamenilor...

Într-un astfel de infern s-a auzit vocea ecumenică a pastorului

Richard Wurmbrandt, impresionat de „apostolul" Valeriu Gafencu: „Aş

vrea să intru în împărăţia lui Dumnezeu pe aceeaşi poartă pe care intră

Valeriu Gafencu", martirul care a zis împăcat în lumina blândă a celeilalte

margini de cosmos: „Domnilor, în noaptea asta ne despărţim. Eu vă

pomenesc. Dumnezeu să vă ajute şi dvs. să vă puteţi mântui sufletele". Pe

drept cuvânt s-a spus că „acolo, cei vii postesc şi îşi hrănesc morţii", în

umbra prelungă a acestor umbre, potrivită găsesc interogaţia aceasta:

„Şterşi din memoria noastră, absolut din cărţile noastre şi din

revistele noastre de istorie, morţii vor putea avea oare parte de ziua în care

noi vom putea merge liber în pelerinaj la ceea ce va mai fi rămas din

lagărele lor de concentrare, ca pentru victimele de la Auschwitz sau de la

Gross Rozen? Vor avea ei vreodată dreptul la un monument?" (Willy

Fautre şi Guido de Latte în vol. „Prizonierii noştri din Gulag", '80).

Şi într-acelaşi context, cum ar putea fi uitaţi şi bieţii noştri călugări

alungaţi din mănăstiri şi schituri în urma odiosului decret 410 din 1959,

pribegind pe sub acoperişuri străine, umiliţi chiar în propriile vetre unde au

fost siliţi să se întoarcă, ironizaţi şi persecutaţi de autorităţi, răniţi sufleteşte

„prigoniţi pentru dreptate" (Mt. 5.10), devenind „urâciune" şi „sminteală"

între semeni? Unii s-au sihăstrit ca şi partizanii: Ilie Cleopa, Ilarion Argatu,

Arsenie Papacioc ori Visarion Coman; mari confruntări au avut în epocă

patriarhii Justinian Marina şi Iustin Moisescu. E de văzut literatura, puţină

încă, preocupată de acest segment, şi un titlu recent, „Tămâie şi exil" Ed.

Geea, Botoşani, 2002, propus şi editat de către episcopul Gherasim

Putneanu de la Rădăuţi. E de spus că însuşi acest autor, monah de vocaţie a

trăit evenimentul şi a avut destule confruntări cu mai marii epocii de până

în '89, mai ales când, în calitate de stareţ al Putnei era şi... amfitrionul

multor „supraveghetori" de credinţă şi românism. Interesante pe acest

segment vor fi şi lucrările „Mierea din drumul pelinului" şi „Iarba din roata

amurgului", semnate de acelaşi Gherasim Putneanul. Excepţionale prestaţii

au făcut în Putna istorică, dar şi în alte vetre de duh, actualul arhiepiscop al

Sucevei şi Rădăuţilor, Pimen Suceveanu, stareţul Iachint Unciuleac,

monahii Teofilact Ciobâcă, Constantin Chirilă şi Calinic Dimitriu, urmaţi,

în acelaşi spirit viu şi vertical de către generosul stareţ tânăr de azi,

Melchisedec Velnic. „Şcoala" de autentic patriotism şi duhovnicie de la

Putna a fascinat mai mult decât universităţile. Moldova lui Ştefan voievod,

rotundă, netrunchiată, a fost zeci de ani la rând prezentată fără nici o

concesie, cu fireşti riscuri, cu o voluptate cutremurătoare. Stareţul Pimen şi

ucenicii lui rosteau „Doina" eminesciană plângând, cu un fior religios care

transfigura şi revolta. Nu ştiu dacă Steinhardt a fost la Putna vreodată, dar

iată ce a spus el: „«Doina» se cade a fi citită cu glas puternic, răstit,

afurisitoriu şi dezlegătoriu, glasul vraciului care descântă blestemele."

La Putna se ştia demult că „momelile civilizaţiei uşoare au foarte

mare trecere la elitele româneşti" (C. Rădulescu Motru), în aceeaşi direcţie

cu cugetătorul de la Rohia care scria ferm şi drept că „Europa de astăzi

(occidentul) oferă un spectacol de nerozie şi îndobitocire cum rareori a mai

fost din secolul IV încoace". Într-o Românie veşnic în criză, despre care se

putea spune că e „o ţară în care nimeni nu cutează să zărească cerul şi cine

iese în aer liber îşi pleacă fruntea" (E. Canetti). Poate din pricină că Putna,

de la Vartolomeu Măzăreanu a tot păstrat alura de Academie, a avut de

înfruntat atâtea asalturi prin care i s-a vrut discreditat prestigiul, în cruciade

numărându-se destui „corifei ai delaţiunii", prezenţi pretutindeni, snobi,

minori, fără destin căci „e plină lumea de lepre cultivate, de cărturari

insalubri, de autorităţi „intelectuale" lipsite de orice autoritate morală" (A.

Pleşu). Mănăstirile ştiu însă pe dinafară strategiile „războiului nevăzut" de la

Nicodim Aghioritul, ştiu de la Nil Atonitul că „se vor face oameni mai răi

decât dracii" şi că numai atunci „când nu vor mai fi oameni sfinţi, atunci

are să fie sfârşitul" (E. Sirul) şi adevărul, astfel accentuat, în aceeaşi notă ca

mai sus, rostit de cel care a iubit Putna cu aceeaşi fervoare ca pe propria-şi

rostire poetică, Mihai Eminescu: „Inteligenţe se găsesc adesea, caractere

foarte rar".

Gv.V.: Desigur, despre toţi aceşti oameni slujind lui Dumnezeu şi

semenilor ar trebui scrise cărţi întregi, pe lângă tot ce se scrie şi s-a scris

după anul 1989, ba chiar şi mai înainte. Aţi văzut cărţile lui Cicerone

Ioniţoiu, trăitor la Paris?

C.H.: Am primit chiar din mâna domniei sale un volum dintre cele

trei apărute, „Morminte fără cruce", în faţa bisericii românilor din Paris, în

'90-'91, când am primit o bursă pentru Şcoala Internaţională de Jurnalistică

din Lille, graţie prietenului meu, şi el autoexilat, dramaturgul Matei

Vişniec, am avut interesante convorbiri cu Cicerone Ioni ţoiu, despre exil şi

comunism, despre „Testamentul din morgă" al lui Remus Radina, despre

proiectul uriaş „Dicţionarul victimelor comunismului". Tot în aceeaşi notă

am dialogat şi cu actorul dezamăgit Dumitru Furdui. Am văzut atelierul

pictoriţei Wanda Mihuleac, am bătut Parisul în lung şi în lat cu numeroşi

artişti şi condeieri „scăpaţi" în Oraşul luminilor din bezna românească...

Am recitit recent un interviu cu Ioniţoiu, care defineşte exact „calamitatea

istorică a comunismului" ca pe „o aberaţie, o maladie a unor oameni

schizofrenici care visau să stăpânească prin bici şi vărsare de sânge (...)

Comunismul este o crimă permanentă. Unde se instalează, rămâne pustiu".

Referindu-se la memorie, C.I. zice, „acest tezaur de martiri aruncaţi în

gropile comune şi această istorie, o adevărată epopee pe care nici un vecin

nu o are, nu poate fi lăsată să se aşeze peste ea valul uitării". Memorialistul,

deţinut politic, trădat de actorul Paul Sava, estimează că în închisorile

româneşti au fost peste două, milioane de fiinţe umane, circa zece mii de

femei, vreo patru rnii de preoţi, vreo trei sute de universitari, peste două

sute de generali şi „sute de mii de cămăşi albe, ce-şi apărau bucata de

pământ moştenit".

Gv.V.: Ştiu că vreţi să vă vorbesc despre Nicolae Steinhardt. Din

lotul de condamnaţi sau din loturile de condamnaţi, căci au fost mai multe,

m-aţi întrebat pe cine am remarcat în chip special. Pe mulţi! Mai ales pe cei

verticali, statornici în crezul lor. Am fost în aceeaşi osândă cu minţi de

elită. Într-un lot cu mine, la Gherla - ne-am eliberat în aceeaşi zi, pe 3

august 1964 - era, pe lângă alţi intelectuali, şi Nicolae Steinhardt, un evreu

care s-a încreştinat în închisoare. Nicolae Steinhardt, mai târziu monah în

Maramureş, la mănăstirea Rohia, scriitor faimos, autorul celebrului „Jurnal

al fericirii", despre care am auzit târziu, a fost botezat în Legea cre ştină de

arhimandritul Mina Dobzeu, la Jilava, în 15 martie 1960, botezătorul fiind

şi el închis, condamnat la şapte ani pentru că s-a împotrivit desfiinţării

mănăstirilor şi schiturilor, ca şi monahul pictor Vartolomeu Dolhan de la

Iaşi. Am citit undeva că la... ceremonie a avut calitatea de naş Emanuel

Vidraşcu, iar martorii au fost Al. Paleologu, doi preoţi catolici, doi preoţi

uniţi şi un protestant. Un botez, aşadar, cu caracter ecumenic.

Cu Steinhardt am stat mult timp în celulă, vreo doi ani; i-am

cunoscut în celulă şi pe fraţii Mavrocordat, Nicolae şi George, pogorâtori

din spiţă domnitoare, după cum şi pe Dumitru Sturza, de la Iaşi, tot din

spiţă aleasă; Sturza era un om bătrân, îl ajutam şi mi-a spus că are la Iaşi un

fecior, inginer agronom, pe care să-l caut dacă voi avea nevoie de ceva.

Acolo erau şi generalii Ceauşu, de la aviaţie, şi Aurel Secărescu, comandor,

eram şaizeci de oameni care am ieşit pe rând când ceasul eliberării, în

august 1964, în sfârşit a sunat...

C.H.: Pentru că binevoiţi să ne evocaţi chipul scriitorului monah

Nicolae Steinhardt, vă rugăm să ne spuneţi cum l-aţi cunoscut, prin ce se

detaşa de ceilalţi intelectuali, din alte diverse bresle.

Gv.V.: Cu Steinhardt am stat în celula 44; el era condamnat la

treisprezece ani, comandorul Secărescu avea o condamnare de douăzeci şi

cinci de ani, întocmai ca şi Sturza şi Mavrocordat. Voi sublinia din nou

mediul din închisoare, ca să se înţeleagă „comportamentul" intelectualilor.

Dimineaţa, la ora 6, se făcea numărătoarea, se preda efectivul de la un

gardian la altul, la schimb. Cel care î şi prelua schimbul ciocănea gratiile, le

verifica. Şefii de cameră raportau numărul deţinuţilor şi eventualele

incidente, situaţii; după ce gardianul se încredinţa de cele comunicate,

închidea uşa. Pe paturi nu aveam voie să stăm decât după ora 22, când se

dădea stingerea, în acest interval, din zori şi până la ora somnului, eram

obligaţi să ne plimbăm, ca animalele din cuştile grădinilor zoologice; pe

bănci era un chin să şedem, căci oasele abia acoperite de piele dureau

îngrozitor. Plimbarea presupunea oarece forţă, or noi eram extrem de slabi,

„nişte arătări, umbre scheletice asemănătoare momâilor din lanurile de

cereale, ce le apără de păsări păgubitoare" (Vasile Lazăr).

Aceste situaţii ne-au determinat să înfruntăm timpul ucigător prin

povestiri interesante, să spunem fiecare câte ceva, să alungăm foamea, să

nu ne mai gândim nici la hrană, nici acasă, nici la închisoare, nici la

libertate. Unii povesteau mergând, alţii ascultau plimbându-se, rezemaţi de

pereţi sau şezând pe bănci. În acest fel, celulele erau cluburi, mici

universităţi, cenacluri. Unii învăţau limbi străine, alţii versuri, fără să

dispună de... calculatoare, de hârtie şi cerneală. Ca să nu revin la acest

aspect, voi spune cum se făceau „lecţiile" în universităţile noastre cu gratii,

în loc de hârtie foloseam gamela întoarsă, cana de aluminiu ori tălpile de la

bocanci. Ce făceam? Le ungeam cu săpun umezit cu salivă şi, cu o cârpă,

frecam pereţii văruiţi de pe care varul răzuit fin cădea pe suprafaţa de scris

şi se usca. Apoi, cu un pai smuls din saltea scriam mărunt, mărunt...

Poeziile se transmiteau prin „metoda peretelui", oral, ca şi folclorul pe timp

de libertate, se scriau în memorie şi se deprindeau prin repetiţie. De pe

fundul gamelei sau de pe talpa cauciucată a bocancului mulţi au învăţat

limbi străine, formule ştiinţifice, aforisme etc., mai temeinic decât la

şcoală... Eu am învăţat puţină germană, pentru care aveam pasiune de când

am început viaţa militară, dar fiind sub teroare mai tot timpul, ca o

sălbăticiune veşnic hăituită, nu am deprins cât trebuia limba lui Goethe.

C.H.: Despre tehnica scrisului, întocmai cum spuneţi Dvs., am citit în

„orgolioasele" amintiri ale cărturarului mitropolit al Transilvaniei, Antonie

Plămădeală, care nu se sfieşte să spună: „Eu am învăţat engleza pe gamelă"

(p. 156-157) şi că „în închisoare, pâinea şi ordinea la WC se trăgeau la

sorţi" (p. 152); în volumul apărut la Editura „Cum" sunt referiri şi la

rezistenţa armată din munţi, la milostenia părintelui Arsenie Boca de la

mănăstirea Brâncoveana şi la alte momente deosebite, cum ar fi „Rugul

aprins", zilele de închisoare cu Corneliu Coposu, travaliul romanului „Trei

ceasuri în iad" şi, desigur, pagini de valoare, pline de subtilităţi şi nu lipsite

de ironie la adresa politicii şi vieţii eclesiale. Tot despre scrisul şi învăţatul

în celule am confirmări, în aceeaşi notă, de la poetul preot Ioan Pintea,

prietenul şi editorul operei lui Nicolae Steinhardt, şi, de asemenea, de la

poetul şi publicistul sucevean Dumitru Oniga (n. 1925), trecut prin

apocalipticele închisori din România, timp de nouăsprezece ani, eliberat la

7 mai 1964.

Iată câteva crâmpeie din rostirile acestui om cuminte, de o exemplară

conduită: „în neagra eră a ciumei roşii, în Penitenciarul Aiud, unde era cel

mai mare depozit de inteligenţe româneşti, aduse aici ca să fie nimicite,

sărbătorile noastre erau însoţite de un plus de tristeţe şi amărăciune dar şi

un prilej de o mai intensă rugăciune, de meditaţie şi de aduceri aminte. (...);

profesorul Traian Drăgoi din Burdujeni - Suceava, postea vinerea şi îşi

împărţea mâncarea cu cei din celulă. Mulţi nu-l înţelegeau şi îl sfătuiau că

în felul acesta îşi distruge sănătatea, el nu se clintea în credinţa lui în post şi

rugăciune (...)

în timpul sărbătorilor, regimul se înăsprea, brutalităţile şi pedepsele

luau forme aberante iar în ajun de Crăciun sau de Vinerea Mare, la Paşti, în

ciorba noastră găseam oase şi fărâme de zgârci şi carne, pentru că se ştia că

atunci mulţi postesc (...)

în preajma sărbătorilor de Crăciun, repetam toate colindele ce ni le

aduceam aminte şi învăţam şi de la cei cu care stăteam în celulă, colinde

din diferite regiuni ale ţării. (...)

Dintre ţările satelit URSS-ului, suntem ţara cu cele mai multe

victime, iar bătăile, schingiuirile şi crimele ce au avut loc în securităţile

noastre la anchete, reeducările prin tortură continuă zi şi noapte, ani de zile,

ce au avut loc la Piteşti, Gherla, Ocnele Mari, Canal şi în alte închisori şi

şantiere ale morţii, au depăşit orice fantezie diabolică. Această epocă

neagră va fi mereu o pată pe istoria noastră."

Dumitru Oniga „descătuşat de suferinţă prin iertare şi de tăcere prin

poezie" (Elena-Brânduşa Steiciuc) l-a cunoscut bine pe Radu Gyr, a auzit

versurile lui Nichifor Crainic, ale lui Fane Vlădoianu, Demostene

Andronescu şi Ion Caraion. A tipărit el însuşi, după eliberare, câteva cărţi

cu poezii tulburătoare. Cele mai frecvente poeme transmise din zid în zid

erau ale lui Radu Gyr, ale celui care a scris atât de creştineşte şi iertător

pentru toţi: „Ca semn de împăcare / Odihneşte morţii lin, / De veghe la

fiecare / Dă-le Doamne câte-un crin", poemele sărbătorilor şi emoţiilor

noastre răscolitoare.

COLINDA

A venit şi-aici Crăciunul Pâlpâiri de stele.

Să ne mângâie surghiunul. Dumnezeu de sus

Cade alba nea în inimi ne-a pus

peste viaţa mea, numai lacrimi grele,

peste suflet ninge.

Cade alba nea Maica Domnului curată,

peste viaţa mea ad-o veste minunată!

care-aici se stinge. Înfloreşte-n prag

zâmbetul Tău drag

Tremură albastrele stele ca o zi cu soare,

peste dorurile mele. Zâmbetul Tău drag

Dumnezeu de sus îl aşteaptă-n prag

în inimi ne-a pus cei din închisoare.

Steaua prinde să lucească cerul nu s-aprinde.

peste ieslea-mpărătească. Îngerii grăbiţi,

Şi din nou trei magi pentru osândiţi

varsă din desagi nu aduc colinde, aur şi tămâie.

îngerii de sus Peste fericiri apuse

magilor le-a pus tinde mila Ta, Iisuse.

cerul sub călcâie. Cei din închisori

Te aşteptă-n zori,

Lumea-n cântec se deşteaptă, Să le-aduci lumină,

pe Mesia îl aşteaptă. Cei din închisori

Zâmbetele cereşti Te aşteaptă-n zori,

intră pe fereşti Pieptul lor suspină, vin la orice casă.

Şi în orice gând O, Iisuse, împărate,

arde tremurând Iartă lacrimi şi păcate,

câte-o stea sfioasă. Închide uşor

Rănile ce dor,

Numai temniţa posacă Cerul ni-l descuie,

a-mpietrit sub promoroacă. Noi Te-om aştepta

Stăm în bezna grea Căci pe Crucea Ta

pentru noi nu-i stea, Stăm bătuţi în cuie.

(Această colindă se cânta pe melodia colindei populare „O, ce veste

minunată")

AZ-NOAPTE, ISUS...

Az-noapte Isus mi-a intrat în celulă.

O, ce trist, ce înalt era Crist!

Luna a intrat după el în celulă

Şi-l făcea mai înalt şi mai trist.

Mâinile lui păreau crini pe morminte,

Ochii adânci ca nişte păduri.

Luna-l spoia cu argint pe veşminte,

Argintându-i pe mâini vechi spărturi,

M-a ridicat de sub pătura sură:

- Doamne, de unde vii? Din ce veac?

Isus a dus lin un deget la gură

Şi mi-a făcut semn să tac...

A stat lângă mine pe rogojină:

- Pune-mi pe răni mâna ta.

Pe glezne-avea umbre de răni rugină,

Parcă purtase lanţuri cândva...

Oftând şi-a întins truditele oase

Pe rogojina mea cu libărci;

Prin semn, lumină, iar zăbrelele groase

Lungeau pe zăpada lui vărgi...

Părea celula munte, părea căpăţână,

Şi mişunau păduchi şi guzgani.

Simţeam cum îmi cade tâmpla pe mână,

Şi am dormit o mie de ani...

Când m-am trezit din grozava genună,

Miroseau paiele a trandafiri.

Eram în celulă şi era lună,

Numai Isus nu era nicăiri...

Am întins braţele.

Nimeni, tăcere.

Am întrebat zidul.

Nici un răspuns.

Doar razele reci ascuţite-n unghere,

Cu suliţa lor m-au împuns,

Unde eşti, Doamne? - am urlat la zăbrele,

Din lună venea fum de căţui.

Am pipăit, şi pe mâinile mele

Am găsit urmele cuielor lui...

C.H.: Eu am găsit şi o însemnare a părintelui Gheorghe Calciu, în

care se spune că şi poemul „Mistreţul cu colţii de argint" al regretatului Şt.

Augustin Doinaş, era murmurat de către deţinuţi, până când Doinaş, el

`nsuşi, avea să se numere cu cei întemniţaţi. Să revenim la „şcolile înalte"...

Gv.V.: în acest mediu, cum am subliniat, fiecare trebuia să...

optimizeze atmosfera cu ceva interesant. Eu povest eam mult, eram solicitat

să vorbesc despre viaţa partizanilor şi despre întâmplări din sat, din natură.

Nicolae Steinhardt, care avea o cultură superioară, deşi nu era înţeles de

toţi, ţinea adevărate prelegeri de filosofic, de teologie, de antropologie.

Când încheiam „prelecţiunea", toţi ascultătorii, miraţi, hotărau cine

urmează. Aşa, după ce am terminat cu istoriile din munţi, confraţii din

celulă au hotărât:

„- În seara asta dl Vatamaniuc este liber, are pauză, ne va vorbi dl

Steinhardt..."

Să spun ce am auzit de la domnia sa. Nicu făcuse parte dintr-o

organizaţie cu filosoful Constantin Noica, în care erau reunite mai multe

personalităţi de marcă. Grupul a fost descoperit de un turnător, pe care îl

cunoştea. Noica fusese arestat. Nicu a mers la tatăl său - mama nu mai era

în viaţă -, şi i-a spus ce s-a întâmplat cu organizaţia respectivă, cum toţi

membrii sunt arestaţi. I-a făcut cunoscut tatălui că ar vrea să fugă, să nu fie

prins. Bătrânul a rămas surprins, l-a întrebat de ce recurge la această cale.

Nicu s-a motivat: „Eşti singur, nu ştiu cât voi fi condamnat. Te vei pierde şi

nu te voi mai vedea...". „Să nu fii fricos! Du-te şi fă-ţi datoria, nu voi muri,

mă vei găsi", i-a răspuns tatăl. În celulă, Nicolae deseori zicea: „Mă rog lui

Dumnezeu să-l găsesc pe tata". L-a găsit în viaţă, mi-a spus cu ocazia unei

revederi, după ce ne-am eliberat. Tatăl a luptat la Mărăşeşti. Cred că au fost

împreună vreo doi ani, după eliberare. Apoi ştiu că Steinhardt a mers la

Rohia, unde a scris şi s-a stins la 29 martie 1989 (Vezi „Jurnalul fericirii",

din filă în filă, tot!).

C.H.: Până a vă întreba dacă avea aderenţă la creştinism, amintesc un

alt titlu semnificativ, „Jurnalul metafizic" al lui Grigore Popa, de ţinut între

anii 1945-1964, obligatoriu pentru lectură.

Gv.V.: Când l-am cunoscut eu pe Nicolae Steinhardt, era deja...

practicant creştin, fusese botezat. Am fost foarte intim cu el. Nu mă lăsa

să-i spun domnul Nicu, ci Nicule, iar el îmi zicea Gavriluţă. Mă simpatiza

mult, deseori mă întreba despre viaţa din munţi, nu ştia multe despre acea

enigmatică, ciudată lume şi mă asculta mirat, foarte cucerit. Mi-a spus că a

aderat la creştinism după ce a studiat îndelung mahomedanismul,

mozaismul, brahmanismul, budismul şi formele diferite ale creştinismului,

alegând ortodoxia. Aşa îmi spunea:

„- Gavriluţă, am simţit ceva în mine, erau nişte mişcări, până în cap

şi din cap înapoi până în picioare; nici într-o religie n-am găsit ce spune

Hristos. «Dinte pentru dinte, ochi pentru ochi», cele rostite în Vechiul

Testament, deci răzbunare, moarte, nu le-am iubit, dar când am văzut

iertarea, dragostea şi tot ce propovăduieşte Hristos am spus că aici e locul

meu." Şi s-a botezat. Aceste cuvinte mi le-a spus Steinhardt.

C.H.: Foarte interesantă mărturisire.

Gv.V.: Da. I-a plăcut extraordinar ceea ce a propovăduit Iisus

Hristos: dragostea, iertarea, mila.

C.H.: După ce a trecut prin atâtea încercări - deşi eu răspunsul îl

prevăd, dar vreau ca şi dumneavoastră să mai subliniaţi încă o dată -

Steinhardt a scris o carte extraordinară, „Jurnalul fericirii". Un alt om putea

s-o numească altfel, dar el a pus în centru fericirea... Eu văd că şi

dumneavoastră, după anii de închisoare, aţi ieşit un om luminos.

Gv.V.: Nu toţi au ieşit aşa, majoritatea au ieşit cu sechele, au ieşit

plini de ură, plini de regrete. Asta depinde de psihologia, de puterea de

înţelegere şi mai cu seamă de ancora de care te-ai folosit în anii de detenţie.

Ancora nu era altcineva decât Hristos. Dacă ai fost puternic legat de această

ancoră, ai ieşit cu „Jurnalul fericirii" în creier. Acum o să vă spun de ce a

scris „Jurnalul fericirii" Steinhardt. Deoarece pentru el puşcăria a fost cu

adevărat o fericire. A cunoscut aici ceea ce n-a cunoscut în facultăţile pe

care le-a făcut, căci avea Dreptul şi Literele, doctoratul în drept

constituţional şi studii în Paris şi Londra; numai în închisoare a cunoscut ce

dimensiune are fericirea, câte poate îndura un om, ce poate îndura făptura

lui Dumnezeu, câte se pot petrece în societatea umană. Închisoarea a fost

pentru filosoful Steinhardt o facultate extraordinară, extrem de importantă

pentru nivelul pregătirii sale enciclopedice, pentru psihologia sa. A scris

„Jurnalul fericirii" fericit de ceea ce a aflat, complet lămurit asupra omului,

asupra subiectului central al sociologiei uni versale, ca şi marele său

contemporan Petre Ţuţea, de altfel. Aici, în închisoare, Steinhardt s-a

lămurit asupra omului viu, asupra omului gol, dezbrăcat, în frigul celulei.

C.H.: A „citit" omul şi Umanitatea, în ce are mai intim, mai sensibil.

Gv.V.: Sub toate aspectele, pe toate feţele, ca într-un laborator de

disecţie, de anatomie, în închisoare este realitatea pură, o realitate de peste

realităţi... Acolo erau şi doi foşti inspectori de poliţie, Vasile şi Ioan

Popescu, împreună cu unii foşti jandarmi, condamnaţi la articolul

„activitate intensă contra clasei muncitoare", deţinuţi de la Făgăraş,

demnitari notorii, acuzaţi de înaltă trădare, legionari, partizani...

C.H.: „în camera 44 e o lume sincopată, o lume amoniacală.

Neîncrederea şi bănuiala au pustiit totul, ca vipiile vântului de stepă

dogoritor...", notează Nicolae Steinhardt în Jurnalul său şi extrag aceste

cuvinte ca să le potrivesc cu evocările Dvs., având în vedere aceeaşi celulă.

Multe însemnări memorabile legate de acest... apartament am subliniat în

timpul lecturii - mă opresc aici la fraţii Vasile şi Haralambie Vasilache,

monahii, ultimul mort în temniţă, „cărat afară cu pătura" chiar de cel care

avea să fie celebrul monah de la Rohia.

Gv.V.: Tot din Jurnal, o replică dragă lui Nicu, „suntem îndeosebi

sancţionaţi pentru virtuţile noastre". Sau din Kierkegaard, „contrariul

păcatului nu e virtutea, contrariul păcatului e libertatea".

C.H.: Despre care zicea că e „cea mai extraordinară cugetare rostită

vreodată, în afara textelor evanghelice"; zisa exclamativă a ovreiului

creştinat, a înţeleptului pentru care Creştinismul, la care a aderat nesilit de

nimeni, nu are o definiţie mai completă decât „Dăruind, vei dobândi", se

notivează în absolut...

Gv.V.: Să vă mai spun şi alte întâmplări de la Gherla...

C.H.: Vă ascultăm.

Gv.V.: Alături de mine era profesorul Gheorghe Leon din Cluj, un -

maghiar din Valea lui Mihai, Carol Fechete, şi un cetăţean din Ostroveni,

raionul Gura Jiului, Ion V. Trăsnitu. Locuiam într-o celulă antemorgă,

aproape de a fi pierduţi definitiv, de a fi aruncaţi în morgă şi apoi în cine

ştie ce pământ veşnic necunoscut, într-un miez de noapte, profesorul Leon,

cel condamnat la douăzeci şi doi de ani, a murit. Am anunţat gardianul şi ni

s-a poruncit să-l scoatem cu pătura afară. Eu şi Fechete l-am evacuat;

Trăsnitu trăgea de moarte pe prici. Pe la ora 3, spre dimineaţă, şi-a dat

duhul. Am anunţat gardianul şi a urmat aceeaşi regie, foarte obişnuită în

închisori: „Puneţi-l pe pătură, daţi-l afară!".

L-am pus cu Fechete pe pătură, l-am dat afară, ne uitam unul la altul.

Mi-am zis: dacă eu cad, cu cine mă dă Fechete afară? Fechete râdea; râdea,

vorba vine: „Ne va lua gardianul."

Mâna lui Dumnezeu a fost asupra noastră, ne-a scos şi din celula

aceea. Atunci a început să se îmbunătăţească viaţa din închisori. Fac o

necesară menţiune. La un moment dat, în închisoare au venit nişte ofiţeri,

fapt uluitor, cu epoleţi noi, nu de tip rusesc. Aveau cravată, nu aveau

cămaşă închisă la gât, cum purtau ruşii şi chinezii. Această schimbare nu

era un lucru oarecare, să treci de la o uniformă de un fel la o uniformă de

alt fel, era un lucru mare. Nu ştiam însă atunci nimic, dar peste două-trei

zile am aflat. S-a ţinut o şedinţă cu conducerea închisorilor din toată ţara.

Au fost scoşi toţi doctorii de prin celule, li s-au dat camere, truse cu

medicamente, cu seringi. Li s-a spus: „Aveţi dreptul să scrieţi acasă, să

primiţi pachete, dar dumneavoastră veţi dormi îmbrăcaţi; la orice oră din

noapte sau din zi, dacă bate un deţinut la uşă că îi este rău, dumneavoastră

va trebui să mergeţi şi să-l trataţi. Dacă moare un deţinut, răspundeţi!".

Sunt obligat de conştiinţă să amintesc aici câţiva dintre medicii de

valoare, sensibili la suferinţele şi neajunsurile deţinuţilor, pe dr. Turculeţ,

care m-a tratat şi pe mine, pe doctorii Cornea şi Dinuleşcu, ultimii, ofiţeri

superiori pe vapoarele româneşti. Aveau, alături de alţii, vreo şapte la

număr, constituiţi într-un lot, condamnări între douăzeci şi douăzeci şi cinci

ani, sub acuzaţia că aveau legături cu americanii. Doctorul Turculeţ a făcut

slujbă la Policlinica nr. l din strada Batistei, ne-am vizitat şi am convorbit

mult după eliberare; el m-a tratat de un TBC intestinal, care netratat, sigur

m-ar fi dus în pământ.

Toate au venit la timp: şi medicamente, şi doctori, şi ziua eliberării.

Curios, după ce medicii au fost însărcinaţi cu îngrijirea deţinuţilor, zbirii

celulelor, gardienii care nu ne slăbeau cu urletele „Bandiţilor, ce e cu

gălăgia asta?" ori „Ce cauţi la geam, banditule?" au început să ne trateze

„domneşte". Mare ne-a fost surpriza când am auzit: „Domnilor, ce ziar

vreţi să citiţi?", când până mai ieri, alaltăieri, un petic nici cât o unghie,

găsit aiurea, te ducea la izolare, dezbrăcat, în frigul subsolului, sub viscol,

la câte trei zile de post negru! Ni s-a părut această amabilitate o diversiune,

o provocare. Nu am spus nici un cuvânt, nici unul dintre noi. „O să vă

aducem «Scânteia»", rosti gardianul. Şi ni s-a adus. Trăgeam toţi de gazetă

de parcă ar fi venit în celulă mană cerească. Ne-am potolit curiozitatea

hotărând: „Staţi aşa, domnilor, unul citeşte şi ceilalţi ascultă!". Gardianul

ne-a zis:

„După ce citiţi, bateţi la uşă, să daţi gazeta afară". După lectură

amuţiserăm toţi, nu ştiam ce să credem, de unde vine schimbarea aceasta -

uniforme noi, tratament, hrană mai bună, presă. După câteva zile ne

întâmpină o nouă surpriză. Sosi gardianul şi ne spuse destins: „Pregătiţi-vă

pentru film!".

Incredibil. S-au deschis uşile şi noi, toţi deţinuţii, am fost coborâţi

într-o sală unde rula un film cu titlu providenţial, „Un surâs în plină vară".

Până atunci doar câte zece minute se acordau pentru plimbare, fiind strict

supravegheaţi, fără a avea dreptul de a ne vedea faţa unul altuia, fiecare

celulă fiind scoasă separat. Filmul la care am fost chemaţi noi, „domnii",

era o dovadă categorică de schimbare radicală. Drept este că, nu peste

multă vreme am surâs, au sosit zilele eliberării. Chiar în plină vară, în

august 1964. Eliberările au început încă din 1962-1963, când plecau din

închisori cei cu pedepse mai mici.

După ce am părăsit celula, ni s-au dat hainele din magazie, mucezite,

vechi, ni s-au dat ac şi aţă, şi fiare de călcat, şi mâncare pentru toată ziua.

Toată ziua am stat sub un şopron în curtea închisorii, aşteptând ora

trenurilor pentru diferite destinaţii, spre care, cu foile de drum în mână,

ne-au transportat maşinile închisorii. O, Doamne, Doamne (interlocutorul

meu plânge înăbuşit! - n.n.), de neuitat este acea zi, de neuitat ca şi prima,

când am respirat mucegaiul primelor ziduri surde şi reci!

C.H.: Ce eveniment a determinat această deschidere?

Gv.V.: Atunci, Gheorghiu-Dej, într-o conjunctură deja bine

cunoscută, pe care nu o comentăm aici, a întors foaia cu Rusia, a închis

robinetul petrolului, a întrerupt plocoanele înrobitoare faţă de izbăvitoarea

stea roşie, a zis: „Gata, până aici!". A fost chemat la Moscova şi nu după

multă vreme a murit, probabil lichidat prin iradiere. Deţinuţii însă au apucat

să beneficieze de decretul său. Dej a spus „fraţilor" din Răsărit: „Am în

închisori peste şaptezeci de mii de deţinuţi" şi a dat un decret de amnistiere

şi de graţiere. Atâţia erau atunci, dar până atunci au fost peste două sute de

mii-trei sute de mii. Dar ceea ce spun aici e simplist, schematic, în arena

politică a epocii prezenţa a două organisme influente trebuie subliniată,

ONU şi NATO, cu întreaga cohortă de interese. Şi dacă tot drept e că

istoria se repetă, şi astăzi NATO pune condiţii pentru aderare şi

compromisurile, după cum se ştie, sunt sângele politicii...

Aşadar din Gherla a ieşit ultimul lot. Nu ştiu dacă a ajuns acasă

maiorul Aurel Sâmbătă din Cluj, care acum îmi vine în memorie. Bietul! A

fost prizonier în Rusia, în 1942; lăsase acasă o fetiţă de doi ani şi era

sfâşiat, demoralizat, neîncrezător dacă fiica, după atâta detenţie îl va

recunoaşte. A fost predat autorităţilor române de un colonel rus, la Socola,

în Iaşi, însoţit de un tren cu uşile deschise, cu asigurarea că la întoarcerea în

ţară va fi liber.