ALIAŢII ÎŞI URMĂRESC PLANURILE.

PNŢ ÎN PRIMA LINIE (2)

„DECÂT CU ŢARA CIOPÂRŢITĂ MAI BINE VĂ ÎNTOARCEŢI PE TARGA" Acestea au fost cuvintele Cardinalului Iuliu Hossu, rostite pe peronul Gării de Nord, delegaţiei care la sfârşitul lunii august 1940 pleca la Viena pentru „tratativele" în legătură cu Ardealul.

Delegaţii nu s-au întors pe targa, dar Iuliu Hossu a rămas în mijlocul celor purtaţi pe targa, scăpaţi din masacrele hortiste.

Intervenţiile lui pentru curmarea suferinţei nu au trecut neobservate de către cei însetaţi de sânge nevinovat şi care au căutat să-1 înfricoşeze, să-1 umilească, în fel de fel de împrejurări, pe parcursul celor patru ani dejug inuman. Acestea nu sunt decât cuvinte ce reprezintă realitatea şi mărturiile sunt nenumărate şi zdrobitoare.

Pentru atitudinea lui creştină şi de apărător al naţiei valahe, El care se număra printre ctitorii României Mari a avut de îndurat multe vexaţiuni. Merită subliniate cele din 3 şi 4 martie 1944:

„În două rânduri reşedinţa episcopală şi în trei rânduri Academia de Teologie din Cluj, au fost devastate de tineretul hortist, culminând cu atacul banditesc din 3 martie 1944, când porţile Academiei de Teologie au fost sfărâmate, mobilierul zdrobit iar profesorii şi studenţii teologi maltrataţi.

A doua zi, sâmbătă 4 martie, Cardinalul Iuliu Hossu s-a dus să viziteze victimele de la Academia Teologică. La întoarcere, în faţa catedralei, un grup de studenţi teologi maghiari şi alţii au sărit asupra lui Iuliu Hossu insultându-1, iar unul dintre ei 1-a scuipat în faţă. A apucat să spună: „Acestea sunt mărgăritarele din coroana Sfântului Ştefan" şi s-a retras în reşedinţă."

Despre acest sacrilegiu, imediat radioul şi presa din mai multe capitale europene au vorbit în mai multe zile.

Studenţimea română de la centrele universitare din ţară, Sibiu, Iaşi şi mai ales Bucureşti a reacţionat prin manifestaţii de protest.

Bucureştenii au fost în centrul acestor evenimente pentru că aici se găseau cei mai mulţi refugiaţi la studii şi tot aici era centrul lor cultural „Societatea Someşenilor." începând de joi, 9 martie, a început să se comunice printre studenţi şi pe la cămine că a doua zi toată lumea să se adune la Facultatea de drept. Vineri dimineaţa studenţii de la Căminul Matei Voievod au plecat incorpore, oprind tramvaiele şi umplându-le până la refuz, obligându-le să se oprească numai la Universitate şi Facultatea de drept. Când s-a ajuns acolo s-a găsit facultatea înconjurată de mitraliere. S-a permis intrarea în curte unde a început manifestaţia pentru eliberarea Ardealului de Nord şi de protest contra maltratărilor de la Cluj. Pentru a se împiedica ieşirea manifestanţilor pe stradă, s-au concentrat tulumbele cu apă colorată şi necolorată de-a lungul Dâmboviţei. Pe la orele 9 erau adunaţi circa 3.000 de studenţi şi numărul lor creştea mereu. Pe la orele ll a sosit decanul facultăţii, Rarincescu şi apoi ministrul de interne Piki Vasiliu. Până la urmă, studenţii au fost convinşi, cu greutate, să intre în amfiteatru şi să-şi aleagă delegaţii care să meargă în audienţă a doua zi, la Mareşal. Printre cei ce au fost aleşi în delegaţie, îmi permit să-i numesc, deoarece chiar în acel an vor fi angrenaţi în lupta anticomunistă şi vor cunoaşte schingiuirile, fiind în continuare organizatorii multor acţiuni de demnitate naţională, pe: Ion Bărbuş, Valeriu Basarabeanu, Boza, Bourceanu Vasile, Dumitru Bucuroiu, Cătinaş, Nicolae Chişu, Ion Goia, Radu Ionaşcu, Cicerone Ioniţoiu, Tiberiu Iştfan, D. Lăzărescu, Coriolan Lupuţiu, Aurel Ludoşan, Tertulian Langa, Victor Moş, Naghi, Nicoară, Eugen Ghimicescu, Mihai Tarţia, Victor Coconeţi, Dumitru Buşneag...

Sâmbătă 11 martie, la ora 11, delegaţia era aşteptată de Piki Vasiliu pe scările Preşedinţiei Consiliului de Miniştri şi a fost condusă la ultimul etaj în sala de şedinţe, care avea mesele aşezate în formă de „U". Dar stupoare, toate locurile erau ocupate de rectorii şi decanii invitaţi fiecare însoţit de câte un student, ceea ce a făcut o proastă impresie asupra studenţilor aleşi, cărora li se promisese că vor fi ascultaţi de Mareşal.

Aceştia şi-au găsit loc în fundul sălii, unde erau 20 de scaune.

La sosire, Mareşalul a început să dea mâna cu cei de la masă şi când a ajuns în dreptul celor care într-adevăr reprezentau studenţimea, aceştia s-au dat un pas înapoi, ceea ce 1-a făcut pe Mareşal să spună „Pe dumneavoastră vă salut", după care a trecut în capul mesei.

Prima întrebare pusă de Ion Antonescu a fost: „ Cine a spus ieri la facultatea de drept că Mareşalul a uitat pe fraţii rămaşi abandonaţi torturilor barbare, trădând interesele neamului?"

Imediat s-a ridicat din mijlocul nostru, Ion Goia: „Eu am spus domnule Mareşal."

„ - Bine, am vrut să ştiu, dacă are curajul răspunderii;"

După aceea a dat cuvântul ministrului de interne, ca să relateze cum s-au desfăşurat evenimentele şi să citească telegramele trimise la Budapesta, pentru a cere lămuriri şi a se lua măsuri.

Printre altele a spus că nimic nu se uită, şi a aprobat ca a doua zi, duminică 12 martie, să se manifesteze în Capitală, pentru Ardeal, insistând ca studenţimea să nu permită să se treacă la dezordini.

într-adevăr, duminică 12 martie s-au adunat la Casa Studenţească de pe Calea Plevnei circa 5.000 de studenţi, care încolonaţi au ieşit pe Bulevardul Elisabeta şi s-au îndreptat spre Calea Victoriei. La Liceul Lazăr au fost întâmpinaţi de vreo 2000 de ardeleni cu preoţi îmbrăcaţi în odăjdii şi cu crucea în frunte. Aceştia au pornit în fruntea coloanei imense ce striga lozinci pentru eliberarea Ardealului şi în contra dictatului de la Viena. Coloanei i se alăturaseră alţi locuitori ai capitalei, iar din balcoane se aruncau flori.

Era o manifestaţie extraordinară pentru fraţii chinuiţi sub jugul maghiar. La Teatrul Naţional s-a oprit coloana şi printre vorbitori s-a remarcat Ilie Lazăr, „Tribunul Maramureşului" şi alţi fruntaşi ardeleni, printre ei, Ghiţă Pop, Anton Ionel Mureşanu...

„A venit timpul să înceteze suferinţa fraţilor noştri de sub jug străin. Să mergem cu toţii să cerem Mareşalului să se întoarcă cu trupele, aşa cum a promis şi să ne elibereze ţara de duşmani..."

Iuliu Maniu care fusese plecat la Sibiu, s-a întors sâmbătă şi în comitetul de conducere al PNŢ s-a hotărât ca lumea să-şi manifeste, cu mic cu mare, sentimentele cu cei în suferinţă. Aşa se explica mulţimea care dubla numărul studenţilor care iniţiaseră acest protest.

Ajunsă în Piaţa Victoriei, coloana şi-a manifestat sentimentele de solidaritate, după ce acelaşi lucru îl făcuse şi în faţa consulatului german, din apropierea Academiei Comerciale, unde tot timpul cât a trecut coloana s-a strigat numai „Jos dictatul de la Viena ".

În entuziasmul din Piaţa Victoriei, la balconul Preşedinţiei a apărut Ion Antonescu, care a salutat. I s-a răspuns cu „ Vrem Ardealul imediat."

Partidul Naţional-Ţărănesc îşi continua activitatea şi căuta pe toate căile să convingă guvernul că a sosit timpul să rupă dependenţa faţă de germani. Pe 2 martie, Lupu şi Mihalache fuseseră primiţi separat, în audienţă de Mihai Antonescu, iar pe 3 martie au relatat biroului de conducere părerea Mareşalului că pe frontul de răsărit nu e vorba de o înfrângere, ci „ de o tactică a lui Hitler care umăreşte să sperie, pe de o parte pe englezi, cu o prea mare victorie sovietică, iar pe de alta, să-şi rezerve armata în vederea unei eventuale debarcări anglo-americane în Franţa. Noi suntem convinşi că odată strivită forţa de debarcare anglo-americană, chestiunea frontului de răsărit e ca şi rezolvată... armata germană va lichida Rusia Sovietică în mai puţin de două luni..." (Ică Antonescu făcuse nişte declaraţii de crasă inconştienţă, deoarece la data aceea anglo-americanii cuceriseră muntele Casino, deschizându-se drumul spre Roma, 1.500 de avioane bombardaseră Berlinul iar toate centrele industriale şi vitale din vest fuseseră „măcinate", pe când Jukov care preluase comanda frontului de răsărit începuse asaltul împotriva Odesei, Pericop, Nicolaev...)

Cu acea ocazie Ică Antonescu (Mihai n.n.) le-a spus (din partea Mareşalului) lui Ion Mihalache şi Nicolae Lupu că roagă pe domnul Maniu „să fie înţelegător şi să nu-i facă dificultăţi, acum când ţara este ameninţată de mari primejdii, întrucât el este decis să le înfrunte cu orice preţ, alături de nemţi, aliaţi loiali şi buni prieteni ai ţării noastre."

Era clar că Antoneştii făceau o politică duplicitară, căutând să câştige timp, mai ales că acţiunea lor de a produce confuzie prin angajarea de discuţii prooccidentale, pe alte canale, era cunoscută cel puţin de Iuliu Maniu.

Nicolae Lupu i-a spus lui Mihai Antonescu că „Mareşalul face o imensă greşeală luând drept realitate toate iluziile lui Hitler care, în fanatismul lui orb antrenează naţiunea germană la o tragedie nemaicunoscută în istoria lumii."

Iuliu Maniu după ce a ascultat discuţiile cu Mihai Antonescu, s-a referit la gravitatea problemei ungare:

„Ungurii fac mari sforţări să se înţeleagă cu anglo-americanii, peste capul nemţilor, riscând chiar un război cu ei, dacă li se oferă Transilvania."

Mihai Popovici aflase prin Malaxa nişte lucruri de la Killinger şi Clodius, adăugând celor spuse de Maniu, că nemţii sunt la curent cu manevrele maghiare şi că „mare lucru dacă ei nu vor ocupa Ungaria, pentru a împiedica defecţiunea ei. "

In această primăvară, Statele Unite au lansat asupra Europei vestitele „fortăreţe zburătoare", începând cu bombardamentul din 4 martie efectuat asupra Berlinului. Aceste fortăreţe purtau 3 tone de bombe pe o distanţă de 3.200 de km şi au aruncat asupra Europei 640.000 de tone de bombe. Escadrilele de bombardament erau însoţite de avioane de vânătoare, care aveau o rază lungă de acţiune şi o puternică forţă de foc de 30 de tunuri şi numeroase mitraliere... Cu toate pierderile suferite în raiduri, de exemplu pe 28 ianuarie 1944, din 683 de fortăreţe au fost doborâte 43, iar pe 15 februarie, tot asupra Berlinului, din 891 de fortăreţe au căzut 42, cu toate acestea producţia americană era în plină creştere, având în vedere operaţiunile în curs de desfăşurare pe tot globul.

Pe 6 martie, deasupra Berlinului au zburat 1.500 de avioane.

Ruşii, după ce atacaseră spre Odessa şi Nikolaev, unde presiunea asupra nemţilor creştea, au început ofensiva şi în centrul frontului, spre mlaştinile Prippetului, în timp ce au ocupat cap de pod peste Bug, la Moghilev, pe 18 martie.

Finlanda care era în tratative prin dna Kollontai la Stockholm, a refuzat condiţiile de armistiţiu pe care le-a găsit nesatisfăcătoare.

Câteodată sunt nişte coincidenţe bizare. Când Barbu Ştirbei ajungea la Cairo pentru a prezenta propunerile lui Iuliu Maniu, pe 17 martie, Killinger 1-a vizitat p_e Antonescu şi 1-a asigurat că Berlinul cunoaşte manevrele ungureşti care în curând vor fi curmate.

Sâmbătă seara, pe 18 martie, Maniu cedând în faţa prietenilor a acceptat să meargă în audienţă la Mareşal, unde timp de o oră şi jumătate au discutat situaţia gravă în care a ajuns ţara. Iuliu Maniu era însoţit de Ion Mihalache şi a cerut formarea unui guvern naţional sub conducerea lui Antonescu, cu concursul partidelor din opoziţie, care să înceteze războiul şi să proclame neutralitatea ţării.

Cu tonul lui arogant, Antonescu a răspuns că n-are nevoie de sfaturi, că el îşi asumă riscurile şi este convins că foarte curând se vor petrece evenimente ce vor dovedi că merităm să fim leali nemţilor. A lăsat să se înţeleagă că puterea militară a ruşilor le creează mari probleme anglo-americanilor cu aprovizionarea, în timp ce Hitler cu cele 300 de divizii în rezervă, nu va pierde războiul...

„Din contră, Churchill tremură de frica unei debarcări germane în Anglia, mai mult decât în toamna anului 1940." Iuliu Maniu, după ce a ascultat aberaţiile, a răspuns: „Hitler se înşeală amar şi duce Reichul german la un dezastru nemaiîntâlnit în istoria lui, iar noi ne sinucidem pur şi simplu, dacă ne lăsăm înşelaţi de un fanatic inconştient."

Ion Mihalache a cerut să nu se retragă autorităţile româneşti din faţa armatei sovietice, din Basarabia şi Bucovina, la care Antonescu a răspuns:

„Fac exact ce mi-au recomandat şi nemţii, întrucât autorităţile statului nostru n-au ce trata cu bolşevicii, cu care trebuie să ducem un război total."

Iuliu Maniu decepţionat de atitudinea lui Antonescu i-a mai spus înainte de plecare: „ Vă luaţi o mare şi gravă răspundere pe care să n-o regretaţi într-o zi; noi ne-am făcut datoria căutând să vă deschidem ochii; nu ne mai rămâne decât o singură speranţă, să găsim înţelegere pentru interesele ţării la Majestatea Sa Regele."

„Faceţi ce vreţi".

Şi cei doi fruntaşi ai PNŢ au plecat, fără să-i mai dea mâna Mareşalului.

Ceea ce îl făcuse pe Antonescu să fie aşa de sigur pe el, erau informaţiile furnizate de Killinger în legătură cu Ungaria şi care s-au confirmat pe 19 martie, prin ocuparea ţării, în timp ce Regentul se găsea invitat la Cartierul General al Fuhrerului. Guvernul ungar fusese demis şi trupele germane intraseră în ţară, supraveghind toată administraţia internă şi externă.

Sigur că acum Antonescu nu-şi mai simţea spatele ameninţat şi socotea că pentru a doua oară nemţii îl salvaseră: cu legionarii în 1941 şi acum cu ungurii. Hitler avea tot dreptul să-i ceară să meargă în războiul total, fiindcă nu mai este ameninţat şi imediat 1-a chemat la Kalessheim, ca şi pe Horty, pe 23 martie.

Până la plecare, Antonescu a primit un memoriu, pe 21 martie, din partea celor doi preşedinţi ai opoziţiei din România:

„Domnule Mareşal,

De la începutul războiului v-am sfătuit asupra atitudinii pe care România trebuie să o păstreze în conflictul mondial.

Nu aţi ţinut deloc cont de sugestiile noastre şi aţi luat completa răspundere a consecinţelor politice, a acţiunii ce aţi condus.

Astăzi trebuie să constataţi că, după pierderile enorme rezultate din război, ţara noastră este ameninţată de un pericol la care nu mai poate face faţă.

Armatele germane înfrânte nu se mai pot asigura contra unei invazii ruseşti şi concursul pe care l-am mai putea da, să o împiedicăm, va fi cu totul insuficient. A coopera mai departe cu armatele germane ar însemna să sacrificăm în mod inutil ceea ce ne-a mai rămas ca putere militară şi să provocăm din partea armatelor bolşevice victorioase represalii şi distrugeri ireparabile.

Orice gest aţi face de acum înainte pentru a ne solidariza într-o acţiune care s-ar putea considera vrăjmaşă contra puterilor aliate, ar constitui o gravă greşeală.

Pentru că în acest moment nimeni nu poate lua răspunderea situaţiei ce aţi creat, trebuie ca tot D-voastră să arătaţi germanilor că trebuie să retrageţi restul trupelor noastre care mai operează în Rusia, că nu le mai puteţi da concursul militar de până acum şi că Ţara se găseşte în situaţia de nebeligerantă. Pe de altă parte să comunicaţi aliaţilor anglo-americani hotărârea ce aţi luat.

Dacă nu puteţi face aceste acte, nu mai rămâne decât să arătaţi M.S. Regelui că nu puteţi conduce mai departe politica Ţării şi că trebuie să avizeze la formarea unui nou guvern, care să poată îndrepta, cel puţin în parte, situaţia în care ne aflăm şi care să nu expună Ţara la noi complicaţiuni... C. I. C. Brătianu, Iuliu Maniu" 21 martie 1944, Bucureşti

A doua zi, Mihai Antonescu i-a anunţat pe emisarii de la Cairo, că au fost chemaţi de Hitler şi cerea „sfatul" ce să facă, în lumina celor petrecute în Ungaria. Generalul Wilson a trimis mareşalului telegrama, pe care am subliniat-o mai sus şi din care principalul era:

„Nu trebuie sub nici un motiv să mergeţi la Hitler... arătând consecinţele..."

Şi amândoi Antoneştii s-au dus la Hitler.

La Kalessheim, delegaţia a trebuit să asculte monologul lui Hitler cu privire la victoria finală şi războiul total ce trebuie dus. Hitler a anunţat că: „După atitudinea neloială a guvernului maghiar şi întrucât nici România, nici Ungaria, nu şi-au însuşit niciodată arbitrajul de la Viena şi după ce, în prezent, Italia este desprinsă de Germania, nu consideră oportun să mai continue a figura pe mai departe ca semnatar al arbitrajului de la Viena " şi că hotărâse evacuarea trupelor maghiare din Ardealul de Nord, care era considerat zonă operaţională.

Dar când Antonescu a cerut să se permită celor 200.000 de români refugiaţi din Transilvania de Nord, să se întoarcă la casele lor, cererea a rămas fără răspuns.

Când Mihai Antonescu a ridicat problema necesităţii înţelegerii cu puterile occidentale, un compromis germano-rus, Ribbentrop a spus că ar fi o utopie să se gândească cineva la lichidarea războiului prin compromis şi a lăsat să se înţeleagă că ştie de tratativele pe care Ştirbei, cu avizul lui, le duce la Cairo.

Delegaţia română a amintit neliniştea creată în ţară prin înarmarea germanilor refugiaţi din Ardealul de Nord şi prin cererea de a se trimite uniforme militare pentru ei.

Convorbirile dintre cele două delegaţii s-au terminat fără să se încheie nici un fel de act, şi s-au întors răsuflând uşuraţi că au scăpat cu bine.

La întoarcerea de la Fiihrer, Antonescu a avut surpriza că ruşii erau pe Nistru şi băteau la poarta României, spulberându-ne orice satisfacţie pentru sărbătorirea a 26 de ani de la Unirea Basarabiei cu Ţara.

In acea zi un mesager al lui Maniu, profesorul Ion Hudiţă, a mers în audienţă la Mihai Antonescu, pe care 1-a găsit demoralizat.

Acesta i-a spus că nu e cu putinţă să fie schimbat mareşalul, care acum crede în armele secrete ale lui Hitler şi că în curând se va restabili linia frontului.

Iuliu Maniu se gândea la antrenarea personalităţilor militare şi intelectuale, care să înainteze memorii asupra dezastrului ce ne aşteaptă şi să ceară ieşirea din războiul purtat alături de nemţi. în ceea ce priveşte militarii, a discutat cu Ion Hudiţă, ca acesta să sondeze pe lângă generalul C. Sănătescu şi pe lângă Rege, ca să-şi dea şi ei avizul.

Constantin Sănătescu, la sfârşitul lunii martie, într-o discuţie cu Mareşalul, îi spune acestuia că un număr de 11 generali cu care a stat de vorbă, toţi sunt convinşi că războiul este pierdut de nemţi, printre acei 11 găsindu-se mari comandanţi de unităţi: Petre Dumitrescu, Mihai Racoviţă, Şteflea, Şeful de Stat Major... Şi Antonescu 1-a întrerupt: „ Toţi aceştia nu ştiu ce ştiu eu."

Regele i-a relatat şi el Mareşalului despre situaţia grea a frontului şi că nu sunt posibilităţi de a-i opri pe ruşi, de aceea e bine să se gândească la o soluţie.

Iuliu Maniu a cerut o audienţă la Rege, iar Ion Hudiţă a căutat să se întâlnească cu câţiva generali. A aranjat pe 1 aprilie, la Henri Cihoski. Au participat: Ion Sichitiu, Gabriel Negrei, Ştefan Ionescu, Gheorghe Rijinski, Gheorghe Dragu şi Gheorghe Dabija. Au discutat şi au susţinut că războiul este pierdut, dar când a fost să semneze un act, numai Gabriel Negrei a fost de acord, ceilalţi temându-se de arestare. N-au fost arestaţi de Antonescu, dar, puţin mai târziu, au murit peste 200 de generali în închisorile comuniste, printre ei numărându-se şi Henri Cihoski, Ion Sichitiu, Gariel Negrei...

Maniu nu dispera şi a aşteptat să se vadă şi rezultatul încercării cu profesorii universitari, care a apărut tot în cursul lunii aprilie. Iată rezultatul:

„Domnule Mareşal,

În clipa în care un cumplit dezastru ameninţă fiinţa neamului nostru, noi, membrii Academiei Române şi profesori ai Universităţilor din Bucureşti, Iaşi şi Cluj, martori ai exodului populaţiei şi ai devastării satelor şi oraşelor româneşti transformate în câmpuri de bătălie, după îndelungată chibzuinţă, am hotărât să vă adresăm apelul de faţă.

în actualele împrejurări, tăcerea noastră ar însemna o crimă. Avem datoria să rostim răspicat gândul nostru cinstit, în faţa conducătorului statului: războiului nostru cu Rusia, Marea Britanie şi Statele Unite trebuie să-i punem de îndată sfârşit.

Activitatea şi trecutul nostru sunt martore că nu facem acest demers din laşitate sau interese personale.

Iată domnule Mareşal, temeiurile apelului nostru:

După patru ani de luptă, armata germană se află într-o defensivă fără speranţă. A pierdut cele mai bune trupe şi alianţa Italiei, a fost nevoită să ocupe militariceşte Ungaria, a pierdut spaţiul cucerit în răsărit, o mare parte a uzinelor de armament din Europa, războiul submarin şi supremaţia aeriană. împotriva Germaniei şi a aliaţilor ei luptă trei sferturi din populaţia globului şi patru cincimi din industria lumii. Raportul de forţe este atât de categoric în favoarea Puterilor Aliate încât nimic nu poate schimba deznodământul.

Guvernul german speră că, printr-o defensivă prelungită va sparge alianţa anglo-ruso-americană. Pentru această defensivă îi lipsesc însă resursele materiale şi morale. Un război de câţiva ani, dus în acest scop, nu poate fi deci de conceput în situaţia actuală a celui de al treilea Reich.

Dacă interesele Germaniei cer poate aceste sacrificii, noi nu ne putem resemna ca statul român să fie desfiinţat, fapt inevitabil, Germania nemaiputând apăra România. După ce a pierdut liniile Niprului, Bugului, Nistrului, Prutului, nu se vede unde s-ar putea stabili o linie de rezistenţă, înainte de Carpaţi. Continuarea războiului ar însemna, în mod necesar, evacuarea întregii populaţii valide pe fâşia de pământ ce ne-a rămas în Ardeal şi distrugerea totală a ţării.

Pentru ce aceste jertfe care nu schimbă cu nimic realitatea situaţiei? în aceste momente, hotărâtoare pentru existenţa poporului român, guvernul sovietic de comun acord cu guvernele Marii Britanii şi Statelor Unite, afirmă, în faţa lumii, că nu înţelege să distrugă statul român, să anexeze teritorii dincoace de frontierele din 1941 şi nici să modifice regimul social existent al Ţării. Pe de altă parte, prin marele nostru prieten, dl Eduard Benes, am aflat că guvernul rus este hotărât să ajute la refacerea unităţii noastre naţionale, sprijinind reluarea Ardealului dezlipit de ţară prin dictatul de la Viena.

Examinând împrejurările politice care au determinat luarea acestor angajamente, am ajuns la concluzia că ele nu pot fi considerate expresie a unei politici de duplicitate, într-adevăr, interesele Rusiei cer ca alianţa cu Anglia şi Statele Unite să nu fie compromisă prin anexiuni teritoriale sau schimbări forţate de regimuri sociale şi politice. Prin urmare, nu avem nici un motiv să nu ne încredem în cuvântul guvernelor aliate. Continuarea războiului în aceste condiţii rămâne lipsită de obiectiv politic. Domnule Mareşal,

Bombardarea capitalei, distrugerea altor oraşe, avertismentele de la Londra, Washington şi Moscova, transformarea Moldovei în teatru de război sunt semne prevestitoare de dezastru.

Poporul român sleit de un război prea lung pentru puterile lui, nu se mai poate bate. Coborâţi în stradă şi întrebaţi trecătorii, mergeţi în sate şi oraşe, ascultaţi glasul poporului. Pretutindeni veţi vedea deznădejdea în ochi şi auzi acelaşi răspuns: NU. Pentru ce să mai luptăm? Interesele vitale ale statului şi poporului nostru cer imediata încetare a războiului, oricare ar fi greutăţile acestui pas. Sacrificiile pe care România ar trebui să le facă vor fi incomparabil mai mici şi mai puţin dureroase decât continuarea războiului."

Urmează 66 de semnături, printre ele:

BORDEIANU Constantin

HEROVEANU Eugen

GEROTA Dumitru

LUPU Nicolae

NECULCEA Mihai

OŢETEA Aurel

PAPILIAN Victor

RĂŞCANU Vasile

BOTEZ Ion HAŢIEGANU Eugen IOANIŢESCU D.R. MOTAŞ Constantin MACOVSCHI Eugen POPA Grigore PAPACOSTEA Victor STĂNESCU P.P. DANIELOPOL Daniel HUDIŢĂ Ion JOVIN Ion MEZINCESCU Eduard NISTOR Ion POTOP Aurel TAŞCĂ Gheorghe ZÂNE Gheorghe

OPOZIŢIA ACTIVĂ 1940 - 1944

În tre membrii Partidului Naţional-Ţărănesc care şi-au riscat libertatea pentru a fi în jurul lui Iuliu Maniu şi a-1 sprijini la nevoie s-au numărat şi: MIHALACHE Ion HUDIŢĂ Ion BOCU Sever CĂMĂRĂŞESCU Ion DEMETRESCU Camil GEORGESCU Valeriu-Rică ANCA Victor GHEORDUNESCU Bogan GHICA Şerban HERLEÂ Alexandru LIVEANU Ion HAGEA Constantin LUPU Nicolae MADGEARU Ecaterina NEGRUZZI Ella POP Romulus POPA Ghiţă-Bacău PANAIT Iuliu SĂVEANU Sauciuc Teofil SIMIONESCU Ion TAŞCĂ Gheorghe VENEŢU Liviu POPOVICI Mihai COPOSU Corneliu BOILĂ Zaharia CĂPĂŢÂNEANU Dumitru GEROTA Dumitru CIOCULESCU Radu CRISTI Vladimir GEOROCEANU Romulus HAŢIEGANU Emil JOVIN Ion LEPĂD ATU Vasile LEON Ion MARINACHE Ion MĂNUILĂ Sabin NICULESCU Grigore Buzeşti POPA Augustin

POPESCU Toma-Iosif

RĂDULESCU POGONEANU

SICHITIU Ion

SOLOMON Virgil

POPESCU Nic. Zorica

VISA Augustin

POP Ghiţă

LAZĂR Ilie

BORCEA Mihai

DORESCU Aurel

BOTEZ I. Gheorghe

CIUGUREANU Daniel

GEORGESCU BÂRLAD Vasile

GHILEZAN Emil

HALIPA Pantelimon

JINGA Victor

LOLU Ion

LEUCUŢIA Aurel

MĂCĂRĂSCU Gheorghe

MIHĂIESCU Ştefan

NEGREI Gabriel

PENESCU Nicolae

RADOCEA Cornel

RĂUTU Mihai

SIMIONESCU Cezar

SPINEANU Cezar

MUREŞEANU Anton Ionel

VIŞOIÂNU Constantin

Printre membrii Partidului Naţional-Liberal se numărau:

BRĂTIANU Const. Dinu

ANGELESCU Constantin

SASSU V.V.

PAPACOSTEA Victor

BRĂTIANU Bebe

COSTINESCU Ion

ŞTIRBEI Barbu

ZAMFIRESCU Constantin-Căteasa

BRĂTIANU Gheorghe

DENIELOPOL Daniel

VÂLSĂNESCU Radu

Printre social-democraţi se găseau: PETRESCU Constantin-Titel BORDEIANU Constantin MOTAŞ Constantin FLUERAŞ Ion STĂNESCU P.P. VOITEC Ştefan JUMANCA Iosif POPA T. Grigore

De la comunişti erau: FORIŞ Ştefan AGIU Constantin CONSTANTINESCU Petre-Iaşi RANGHEŢ Iosif PĂTRĂŞCANU Lucreţiu MAURER Gheorghe BÂGU Vasile MAGHERU Mihai BODNĂRAŞ Emil PÂRVULESCU Constantin