CONFRUNTARI CU PREZENTUL

Raspuns d-lui Radu Ciuceanu

la “Potcoava fara noroc”.

MUNTII MARTURISESC

De când s-a nascut neamul românesc, muntele pentru el a fost cetate si altar. A ocrotit si salasuit pe cel napastuit si haituit pentru dreptate. A fost întaritor. Adesea a tinut loc de altar întru HRISTOS, gasindu-si calea cea buna în izbavire si-ntr-o înalta spiritualitate. De aici, ca Fetii Frumosi din basme, se aruncau în lupta împotriva dusmanului, aparându-si neamul si glia, realizând spaima în rândurile inamicului. Nu la întâmplare s-a ajuns la vechea zicala: “Codru-I frate cu românul”, pentru ca într-adevar codrii si-n zilele noastre de rezistenta s-au înfratit cu românii.

Citind cartea D-lui Radu Ciuceanu Potcoava fara noroc — Memorii II, editata la Ed. Meridian 1994, am ramas surprins de lipsa de obiectivitate în relatarea evenimentelor si a datelor istorice din capitolul: “Partizanii din Banat”.

Ca unul care am facut parte din acest grup, am constatat pachetul de contradictii de-a lungul prezentarii rezistentei din Banat si inadvertentele istorice întâlnite la tot pasul.

Sa trecem acum la sustinerea celor afirmate pe baza de documente.

I

Colonelul Ioan Uta a fost numit prefect al judetului Severin dupa lovitura de stat a generalului Ion Antonescu din ianuarie 1941. Dupa procesul Maresalului Ion Antonescu din 1946 si mai ales dupa executarea lui, au urmat în tara o multime de arestari din rândul ofiterilor superiori din imediata apropiere a Maresalului. Ori, cum col. Uta fusese numit prefect de Maresal, se numara si el printre cei care trebuiau sa fie arestati. Asa stând lucrurile, a fugit de acasa în sudul judetului Severin, în regiunea muntoasa, scapând de acest val de arestari. Nimic de condamnat în acest gest, ba din contra, de apreciat, pentru ca în felul acesta, col. Uta declara pe fata razboi comunismului, care se instalase de-a binelea la conducerea tarii.

În aceasta parte a Banatului de sud, în special a judetului Severin, prin comunele din jurul Caransebesului, Teregovei si al Bailor Herculane, îsi face o multime de prieteni si de cunostinte, de la care a nadajduit mult ajutor, dar pe care la vremea oportuna nu l-a avut cum trebuia. În acest timp, el nu a stat doar ascuns în padure. De multe ori s-a deplasat, deghizat, chiar si pâna la Timisoara, trecând prin Caransebes si Lugoj, unde chiar a si poposit putin timp. Asa se face ca se întâlneste si cu Aurel Vernichescu la Lugoj.

În vremea aceea pe toti ne preocupa problema rezistentei împotriva puterii comuniste.

Nucleele de rezistenta, de-abia în anul 1948, dupa arestarile masive de legionari din 15 mai, se formeaza în muntii Banatului, ca de altfel si-n toata tara, de-a lungul muntilor Carpati.

II

Cunoscându-l acum pe colonelul Uta, sa trecem la ceea ce prezinta Radu Ciuceanu în cap.

“Partizanii din Banat”:

a. La pag. 211 ne spune asa:

— “Scena confruntarilor suprapunea regiunea masivelor Godeanu, Moraru si Tarcului.

Comandantul unitatilor de partizani era colonelul Uta, fost prefect de Caras-Severin. Refugiat în Muntii Tarcului, în vara din 1948, colonelul Uta îsi formase o grupa de luptatori alaturi de care va actiona pe un teritoriu întins, incluzând Valea Cernii, Cracurile Maneasa, Radochioasa, Gârdoman, Oslea, mergând pâna la izvoarele Jiului românesc si Muntii Semenic. Era primul detasament de partizani, care matura regiunea de contact al Muntilor Olteniei cu cei ai Banatului.

Prin incursiunile îndraznete colonelul Uta reusise sa puna pe fuga posturile de militie si autoritatile locale comuniste...”.

Din cele prezentate în alineatul de mai sus reiese clar ca Uta avea o unitate bine formata de partizani, mare ca numar si uniti între ei. Actionau la o singura comanda, data de colonel. În realitate, însa, niciodata n-a avut mai multi de noua oameni cu el.

b. Tot în cuprinsul aceluiasi capitol, la pag. 214, ne spune:

“... rezistenta a fost expresia unei nemultumiri generale fata de ideologia otravitoare pentru lumea satului. Dar, lipsind un comandament unic, miscarile n-au putut fi coordonate.

Rascoala a izbucnit din puncte diferite, fara legatura între ele, într-o succesiune de miscari care a permis regimului comunist sa-si concentreze fortele, sa izoleze si sa distruga focarele de revolta.”

Din acest alineat se desprinde în mod clar ca grupurile de rezistenta nu aveau o comanda unica,cum afirma d-l Ciuceanu despre col. Uta.

c. Adevarul este altul si anume ca fiecare grup actiona la comanda conducatorului de grup.

Tineau, însa, legatura cu altii prin curieri.

III

Autorul nu ne da data aproximativa a luptelor angajate între securitate si grupul de partizani condusi de col. Ioan Uta în masivul muntos al Carpatilor Meridionali.

a. Iata ce ne spune la pag. 213-214:

— “Sub tirul aruncatoarelor de grenade, grupele de partizani au fost obligate sa se retraga ori sa piara în lupta. Amanunte asupra ultimelor lupte au ajuns la noi, strabatând zidurile puscariei.

— Izolat pe saua care leaga Muntii Tarcului de masivul Godeanu, colonelul Uta împreuna cu putinii supravietuitori pe care-i mai avea alaturi au respins atacurile succesive ale batalioanelor de interventie. Somat sa se predea, colonelul, agatat de mitraliera cu care trasese în atacatori, s-a aruncat în prapastie, Trupul sau a fost scos mai târziu din vagauni, vârât într-un sac si expediat de securitate la Bucuresti.”

Si din acest alineat, concludem ca lupta s-a dat între masivul Tarcu si masivul Godeanu.

Când a fost? Nu se mai stie. Prapastie atât de mare si de aproape de câmpul de lupta nu este. Cea mai apropiata prapastie este în partea de sud a masivului Tarcu-“Mânioasa”. De aici, izvorul Râului Rece sau Hidegul, cum se mai numeste acum, începe s-o ia la vale.

Apar acum relatarile contradictorii. Deci, col. Uta a murit aici aruncându-se în prapastie, fara sa fie împuscat.

b. Iata ce zice autorul la pag. 317:

— “Atacul s-a declansat la 7/8 febr. 1949, când au fost efectuate 51 de arestari în judetul Severin, persoanele vizate fiind banuite ca ar întretine legaturi cu partizanii. Trupe de interventie din Batalionul 9 de securitate au fost trimise în comuna Valea-Bolvasnita, unde a fost capturat comandorul Petru Domasneanu. Grupul colonelului Uta a fost capturat în apropierea comunei Mehadica din jud. Caras. Peste patruzeci de soldati au luat cu asalt salasul în care se afla colonelul Uta si, desi aici nu se gasea decât noua partizani, lupta a durat aproape o ora. În afara de Uta, au mai pierit în lupta înca trei partizani: Pantelimon Erimescu, Ilie Cristescu si E. Careba.”

Aici, cu multa precizie, autorul arata ca Ioan Uta, împreuna cu ceilalti partizani, a luptat eroic în acea coliba. Dupa o ora de aparare îndârjita, cad colonelul Ioan Uta, Pantelimon Erimescu, Ilie Cristescu si E. Careba, pe data de 7/8 febr. 1949, în jurul comunei Mehadica.

— Din nou ne gasim în fata unui alt mare neadevar.

Cu toata parerea de rau, ma adresez istoricului, nu numai fostului detinut politic Radu Ciuceanu:

— Când a murit Colonelul Uta cu adevarat?

— În luptele dintre Tarcu si Godeanu, pe saua de acolo, aruncându-se cu mitraliera în prapastie, sau pe data de 7/8 febr. 1949, aproape de Mehadica, împuscat în spate când a încercat sa se strecoare afara din coliba?

— Sau l-ati scos d-voastra de guler din prapastie si l-ati adus sa lupte din nou la Mehadica?

— Care-i adevarul?

Sa fim lamuriti de un singur lucru.

— Colonelul Ioan Uta a fost un luptator împotriva Comunismului, un erou prin comportamentul sau în apararea neamului românesc. A luptat cu securitatea si a murit rapus de gloantele dusmane. Nu s-a aruncat în prapastie ca sa scape de inamic.

IV

În “Potcoava fara noroc”, autorul nu vorbeste aproape nimic de Spiru Blanaru. Trece totul sub tacere. Doar în partea ultima, “Note”, la capitolul “Partizanii din Banat”, pag. 317-318, este amintit de patru ori. Insista însa asupra comandantului Petre Domasneanu. De Gheorghe Ionescu nu aminteste în nici o parte a cartii, desi istoria îl consemneaza ca un mare luptator si conducator.

Lupta colonelului Uta, eroismul lui si martiriul sau nu exclud lupta si eroismul lui Spiru Blanaru, Petru Domasneanu si Gheorghe Ionescu, cu grupul de partizani.

a. La pag. 317, autorul noteaza urmatoarele:

— “O parte din grupul lui Spiru Blanaru cade în lupta la 22 februarie 1949, la Cracul Stanei, la circa 22 km vest de Cornereva, jud. Severin.”

— O alta inadvertenta. Sa lasam sa vorbeasca securitatea despre aceste lupte din 22 febr.1949.

RAPORT:

— Comandamentul Unic Timisoara

Strict secret

prin curier

Nr. 30200 din 24 februarie 1949.

Catre

Ministerul Afacerilor Interne.

Secretariatul General pentru Trupe.

“În ziua de 22 II 1949, Compania Teregova era în executarea misiunii de captare a bandei “Teregova”.

Operatiunea de urmarire a fost continuata pâna în regiunea Pietrele Albe, cota 1099/8 Km V. Teregova.

Aici, compania a luat contact cu banditii, ora 15,30.

Banditii, gasindu-se pe un punct dominant au vazut compania care se îndrepta (cu masuri de siguranta) pe vâlceaua cere duce înspre Pietrele Albe.

La aprox. 200 m, banditii au deschis foc cu armamentul automat, în primele elemente ale Companiei.

La primirea focului si dupa ce a fost conturata zona de desfasurare a companiei pe cei doi versanti ai vâlcelei cu scopul de executa o dubla învaluire.

Operatiunea s-a facut în tot timpul sub observatia si focul extrem de puternic al banditilor.

Desfasurarea a fost mult îngreunata si apropierea întârziata simtitor.

La orele 17, pe timpul când învaluirea s-a produs simtitor, Slt. Airoaiei Vasile cade ranit la piciorul drept de doua gloante.

Trupa, ramânând fara comandant, actioneaza pe cont propriu.

Banditii, simtind învaluirea schitata de Companie, lasa o ariergarda alcatuita din Petre Anculia, Ghita Urdareanu, Ghimboasa Nicolae si Smultea Gheorghe, sprijinita de focul unei mitraliere, instalata înapoi pe un punct dominant.

La adapostul acestei ariergarzi, restul banditilor se retrag si dispar în padure. Întreaga ariergarda a fost capturata, mai putin mitraliera, care era mult mai în spate în apropierea padurii.

Continuarea operatiunii a fost mult îngreunata si de faptul ca întunericul a înlesnit fuga banditilor si pierderea urmelor.

Totusi trupa a ramas în tot cursul noptii în zonele unde s-a desfasurat lupta si a doua zi dimineata a reluat înaintarea pe urmele lasate de banditi.

Operatiunea s-a dus strabatând întregul masiv paduros pâna în regiunea satului Brebul-Nou, când urmele au fost pierdute.

REZULTATE:

Au fost împuscati mortal în timpul luptelor:

— banditul Petre Anculia

— banditul Ghita Urdareanu

Au fost prinsi:

— banditul Ghimboasa Nicolae

— banditul Smultea Gheorghe.

S-au gasit urme de sânge, ceea ce denota ca în rândurile banditilor sunt unii raniti.”

În concluzie, Securitatea, prin rapoartele ei, confirma întru totul lupta dusa de Spiru Blanaru si Gheorghe Ionescu cu grupul de partizani în ziua de 22 februarie 1949 la Pietrele Albe, asa cum Muntele Semenic marturiseste despre aceasta mare batalie:

— Era o zi cu ger aspru si zapada mare. Cu toate acestea, Muntele parca fierbea si Codrul tragea în acea zi de macel în apararea neamului. Lipiti de pietrele albe si reci trageau înversunati legionarii, liberalii, taranistii si militarii, adica toti românii înfratiti pâna la moarte în lupta contra comunismului.

Uniti sub comanda lui Spiru Blanaru, au repurtat una din marile batalii din rezistenta româneasca, poate cea mai mare din toata rezistenta.

Deci, la Pietrele Albe s-a dat lupta, si nu la Cracul Stânii, asa cum spune Radu Ciuceanu. Securitatea, în acea zi, a fost data peste cap, de-abia încarcându-si mortii si ranitii în caruta.

Nimeni n-are voie sa uite aceasta mare batalie, consemnata de istorie — 22 februarie 1949, condusa de Spiru Blanaru si de Gheorghe Ionescu, pe care d-l Radu Ciuceanu i-a uitat.

La sfârsitul lui martie 1949, la O.N.U. ministrul de externe al U.R.S.S.-ului a vorbit asa: — “În România, pe dealurile Teregovei, banditii înarmati lupta împotriva Partidului

Comunist!”

Cine sunt acesti banditi de pe dealurile Teregovei?

Sunt partizanii condusi de Spiru Blanaru.

Ca sa se confirme acest adevar, a trebuit ca rusii sa declare la O.N.U., în fata întregii lumi, ca într-adevar în Banat s-a luptat împotriva comunismului. Spiru Blanaru a fost o realitate.

Împreuna cu tot grupul constituie simbolul luptei de rezistenta în Banat.

Raspuns d-lui Cicerone Ionitoiu la articolul:

SLUJITORI AI ALTARULUI BANATEAN TRECUTI PRIN IADUL COMUNIST

publicat în Altarul Banatului nr. 4-6 / 1996

Am citit cu mult interes în Altarul Banatului articolul d-lui Cicerone Ionitoiu. Ma bucura faptul ca se consemneaza aportul Bisericii Crestine în lupta împotriva comunismului, prin slujitorii ei, unii chiar murind întru Hristos.

În continutul lui, fara voia autorului, s-au strecurat unele greseli la numele de persoane si localitati, ba chiar a mai avut loc si plasarea unor actiuni imaginare. Ma voi stradui sa le aduc în lumina adevarului, ca unul care am fost la fata locului si am luat parte la organizarea miscarii de rezistenta din Banat începând înca din 1945. Au mai fost lasati la o parte mai multi preoti care au luptat si au rezistat cu eroism încercarilor satanice din închisori si lagare din timpul comunismului. Voi încerca sa completez golurile.

Am citit articolul cu mare atentie, greseala pare sa fie nevinovata. Este vorba despre sfârsitul lucrarii, de episcopul Veniamin al Caransebesului. Iata ce spune autorul:

— “Un exemplu de tarie în fata fortei l-a constituit si cazul preotului ortodox Daicovici care, chemat de episcopul Veniamin al Caransebesului si ordonându-i-se sa mearga sa ocupe si sa preia cheile catedralei greco-catolice de la Lugoj, a refuzat.

Si-a dat demisia, dar nu si-a încarcat constiinta cu o faradelege”.

Aici as dori sa nu ne grabim si sa judecam lucrurile cu multa disponibilitate si cu mare atentie.

Fiind eu martor al vremurilor acelea, cu sufletul curat pot sa marturisesc ca Veniamin Nistor, episcopul Caransebesului, facea parte din miscarea de rezistenta din Banat.

Autorul lasa sa se înteleaga, din cele scrise, ca vladica Veniamin a avut o actiune negativa, prin faptul ca a cerut preotului Daicovici sa preia cheile catedralei unite de la Lugoj.

Oare numai atât se stie despre episcopul Caransebesului? Daca-i asa, atunci este destul de regretabil. Sa încercam sa facem un pic de lumina.

1. Actul de nedreptate facut Bisericii Greco-Catolice în 1948, de desfiintare a acesteia, în mod samavolnic, nu-l implica cu nimic pe episcopul Veniamin Nistor al Caransebesului. Ca s-a cerut preotului Daicovici sa preia cheile catedralei unite din Lugoj, a fost un act administrativ, si nicidecum de cult. Problema a fost rezolvata de protopopiatul Lugojului.

2. Dupa instalarea lui Veniamin ca episcop al Caransebesului, în foarte scurt timp acesta s-a identificat cu aspiratiile si încercarile eparhiei de realizare a pacii si trairii întru Hristos.

Vremurile de bejenie ale neamului românesc de dupa 23 august 1944 l-au gasit pe vladica Veniamin la postul lui, pe baricada.

Eu sunt unul dintre martorii acelor vremuri, fiind student la teologie. Alaturi de Filon Verca, Petru Hamat si Ion Iliescu am luat parte activa la organizarea miscarii de rezistenta împotriva comunismului. Oricând pot marturisi despre lupta dusa de Vladica Veniamin contra comunismului.

La vremea aceea, Caransebesul era centrul de organizare a miscarii de rezistenta în Banat.

3. Pentru a reliefa mai bine aceasta stare de lucruri, voi povesti un episod, al carui martor am fost si eu.

În anii aceia, vine la Caransebes un tânar de curând licentiat în teologie la Bucuresti, fiu al orasului, ca professor de Teologie fundamentala si dogmatica la Academie si în acelasi timp si hirotonit ca diacon. De fiecare data, predica era a lui de pe amvonul catedralei.

Cu un ton obisnuit, molcom, blând si linistitor, însufletindu-se parca pe masura ce predica, lua o pornire navalnica spre adevar. Ne fascina. Cuvântul lui era ascutis de sabie. În Biserica se asternuse o liniste de mormânt. Cu sufletul la gura, ascultam vorba taioasa a blândului diacon de pe amvon. Asa a trecut sarbatoare de sarbatoare a fiecarei duminici din calendar. Se crease o stare de spirit aparte, de unitate în lupta a celor care ne hotarâseram sa rezistam comunismului.

Totul, putem spune, se misca în jurul episcopului Veniamin. Vedeam în el simbolul unitatii si al biruintei întru Hristos. În urma predicilor tinute se ajunsese la o stare de spirit deosebita în Caransebes. Pe strazile orasului se soptea de catre unii si altii:

— “Ma, eu mâine ma duc la biserica, la liturghie, ca iarasi vorbeste tânarul diacon la predica. Atât de înaltator vorbeste de parca acum-acum pravaleste la pamânt raul din lume si pe toti lingaii care s-au înhaitat cu rusii.”

Si asa, de la unii la altii, mergea vorba ca fulgerul. Se ajunsese ca în fiecare duminica, atunci când se stia ca predica diaconul nostru, lumea venea la biserica, ticsind sfântul lacas pâna la refuz. Pâna aici, cei care asistau si se rugau la liturghie, când ajungea, de obicei, rândul predicii, unul câte unul, în liniste ieseau afara din biserica. Acest fenomen era si înca este si acum în multe locuri.

Aici însa, lucrurile se petreceau invers. Daca în timpul liturghiei erau credinciosi si nu erau, dar când începea predica tânarului diacon, biserica se umplea. Linistea desavârsita punea stapânire pe biserica. Ne era teama sa si respiram. Cuvânt dupa cuvânt ne mergea la inima. Erau loviturile de sabie date comunismului, necredintei si urii, care se abatusera asupra lui Hristos si a neamului românesc.

Tânarul diacon de atunci este mitropolitul de azi al Banatului, I.P.S.S. Nicolae Corneanu.

Sa-mi fie iertat ca am îndraznit sa povestesc acum ce am trait si vazut atunci, sub obladuirea episcopului de Caransebes, Veniamin Nistor.

Iata ce spune parintele Dimitrie Baloni într-un articol din Altarul Banatului nr. 4-6 1996

— Note si comentarii, pag. 170:

— “Îmi amintesc de trista zi de 31 martie 1949, când în gara Caransebes, vrednicul si blândul pastor si vladica Veniamin parasea scaunul episcopal, îndreptându-se spre surghiunul impus la Alba-Iulia. De atunci, mereu ma gândesc la felul cum s-au desfasurat evenimentele, atunci în 1948-1949.”

Deci, asupra pastorului si luptatorului, episcopul Caransebesului, Veniamin, s-a abatut sabia lui Satan. Un ierarh al Bisericii Ortodoxe Române ia drumul calvarului si al rezistentei pâna la sfârsitul vietii.

II

Acum sa trecem la partea a doua a lucrarii si anume la completarea numelor preotilor, trecute gresit, si ale celor care au fost uitati din necunoastere.

1. La pag. 76 — Altarul Banatului nr. 4-6 1996, este trecut preotul Nicolici Alexandru, nascut în Teregova. Este o greseala. Nicolici Alexandru s-a nascut în com. Tufari, aproape de Orsova. Tatal lui a fost tot preot. Mai târziu, ajunge preot în com. Teregova, alaturi de preotul Dimitrie Stoichescu. Nu a facut parte din grupul lui Aurel Vernichescu, nici nu-l cunostea. În toamna anului 1948, com. Teregova este organizata militar de catre notarul public Gheorghe Ionescu. Nicolici Alexandru a facut parte si el din aceasta organizatie, luând juramântul la toti membrii organizatiei. Parintele Nicolici Alexandru nu s-a deplasat niciodata în munti la partizani.

Dupa caderea lui Spiru Blanaru din 12 martie 1949, la Fenes, încep arestarile în masa în com. Te egova. Tot acum este arestat si parintele Nicolici Alexandru. Am stat mult timp cu el în camera, atât la securitate, cât si în Aiud.

2. STOICHESCU DUMITRU — preot în com. Teregova. A fost arestat în martie 1949. Împreuna cu parintele Nicolici Alexandru, a fost judecat de Timisoara în lotul al doilea — Spiru Blanaru. Preotul Nicolici a luat 15 ani munca silnica, iar preotul Stoichescu, un an de zile.

3. SURU TOMA — preot în comuna Verendin. A fost arestat în martie 1949. A luptat cu tot sufletul împotriva comunismului, sustinând grupul lui Spiru Blanaru si cel al colonelului Ioan Uta.

4. RATZEC IOSIF — preot în com. Mehadica. A fost arestat în martie 1949 la Caransebes. A facut parte din miscarea de rezistenta. A sustinut grupul lui Spiru Blanaru si col. Uta. A fost condamnat la 10 ani de temnita, trecând si prin Aiud. Se elibereaza în 12 sept. 1961 de la Periprava.

5. SURU ISAIA — protopop al Caransebesului. A fost arestat în 1949, dupa desfiintarea episcopiei si trimiterea în surghiun a episcopului Veniamin Nistor. A facut parte din miscarea de rezistenta.

6. CIUCUR PAVEL — preot. A fost arestat în 1848, cu grupul de rezistenta din sudul Banatului — Baile-Herculane. A fost condamnat si dus la Aiud, unde m-am întâlnit cu el în anul 1950, pe când lucram în fabrica. A fost un mare luptator si un bun român.

7. IANA PETRU — preot în com. Curtea, aproape de Faget. A fost arestat în 1949. A facut parte din miscarea de rezistenta. A trecut prin multe închisori, printre care si Aiudul.

8. BOGOIEVICI PAVEL — preot în com. Bania. A facut parte din miscarea de rezistenta Oravita. A fost arestat în 1949 si condamnat la multi ani de temnita. La Periprava am stat cu el împreuna.

9. BILCA PAVEL — preot în com. Rugi, aproape de Caransebes. A fost arestat în 1943. Am stat si cu el mult timp în celulele închisorii. A facut parte din grupul de rezistenta din Caransebes.

10. ATNAGEA ANTONIU — preot la Zorlentu-Mare. A facut parte din miscarea de rezistenta din Caransebes. Prin lupta lui a fost un erou.

11. ZASLOTZI CORNELIU — preot greco-catolic la Lugoj. A fost professor de religie. În anul 1948, a fost arestat si condamnat. A facut parte din miscarea de rezistenta din Lugoj. La Periprava am stat mult timp împreuna.

13. GLAVAN PAVEL — preot la Timisoara. A fost arestat în anul 1949 si condamnat la multi ani de închisoare, trecând prin Aiud si Periprava.

14. IOJA SINEZIE — preot în com. Ranusa, jud. Arad. A fost arestat si condamnat în 1949 de catre Tribunalul Timisoara. L-am cunoscut la închisoarea civila din Timisoara 1950. Pe la sfârsitul lui ianuarie aveam sa fiu legat în lanturi grele la picioare împreuna cu parintele Ioja Sinezie si transferat, cu un lot de 30 de oameni, la Aiud. Era o fire blânda, avea vorba domoala. A murit bolnav de tuberculoza la Târgu-Ocna dupa multi ani de temnita.

15. ILARION V. FELEA — preot. A fost professor universitar la Academia Teologica din Arad, în acelasi timp si rector. La 28 oct. 1949 a fost condamnat la un an, apoi arestat din nou în 14 martie 1959, condamnat la 20 de ani munca silnica. Dupa multa suferinta, moare la 18 sept. 1961, în urma unei ocluzii intestinale. I s-a refuzat orice tratament.

16. BEJ TEODOR — preot în jud. Arad. A fost arestat în 1948 si condamnat la multi ani de temnita pentru a fi luptat împotriva comunismului.

17. BERGHIANU ? — A fost arestat în 1948, preot fiind si professor de religie la Arad. A fost condamnat pentru a fi luptat împotriva comunismului. L-am cunoscut la Aiud, în fabrica.

18. MEILA IOAN — preot în Bocsa-Montana. A fost condamnat pentru a fi luptat împotriva comunismului.

19. BOGOIEVICI GHEORGHE — preot aproape de Oravita. A fost arestat si condamnat ca luptator anticomunist.

20. ALDESCU ALIMPE — preot în protopopiatul Oravita. A fost arestat pentru a fi facut parte din miscarea de rezistenta din Oravita.

21. LUCA PAVEL — preot în com. Glimboca. Arestat în 1949, este condamnat la ani multi de închisoare pentru ca a fost împotriva comunismului.

***

CUVÂNT CATRE TARA

Desi ma repet, transcriind o parte din acest testament în cuprinsul lucrarii, tin totusi ca memoriile mele sa le închei cu acest mesaj al lui Spiru Blanaru catre Neamul Românesc, catre Tara. Prin continutul lui, este mai actual ca oricând.

Mesajul constituie de fapt TESTAMENTUL SPIRITUAL AL LUI SPIRU BLANARU.

Sa cinstim pe cei care si-au dat viata pentru Hristos si neamul lor!

La 16 iulie 1992 s-a înaltat o sfânta cruce în memoria celor care au fost executati laPadurea Verde (lânga Muzeul Satului - Timisoara), în anul 1949 la 16 iulie de catre regimul comunist pentru ca au luptat împotriva lor, iubindu-L pe Hristos si neamul lor. Din initiativa AFDP-Timis si a fundatiei culturale “Memoria”, crucea a fost ridicata si sfintita pe locul unde a fost executia, în cinstirea memoriei martirilor neamului nostru: Spiru Blanaru, Petru Domasneanu, Romulus Maritescu, Ion Tanase, Petru Puschita-Mutascu, care în lupta lor au mers pâna la jertfa suprema. Iar în data de 2 august 1949, alti membri ai grupului, desi nu erau condamnati la moarte, au fost executati în acelasi loc. Ei sunt: Aurel Vernichescu, Gheorghe Popovici, Teodor Ungureanu, Gheorghe Smultea, Petru Puschita-Liber si Nicolae Ghimboasa-Miclut. Comunistii s-au napustit cu o înversunare draceasca asupra memoriei lui Spiru Blanaru, contestându-i chiar eroismul.

Ma întorc în urma cu 44 de ani, în 23 ianuarie 1949, când, stând de vorba cu Spiru Blanaru, acolo sus, în mijlocul padurilor care frematau a bejenie, pe îndelete, mi-a încredintat multe lucruri gândite de el. Era o zi de iarna, nu prea frig, desi albastrul cerului vestea ger.

Soarele scalda bolta cereasca de un pitoresc nemaivazut, dar zapada nu se topea. Miriade de stelute albe reflectau albul scânteietor al zapezii. Era o feerie. În masura zbuciumului din sufletele noastre, în aceeasi masura crestea farmecul naturii, cu albul zapezii scânteind în soare.

Contrastul acela izbitor al colinelor de deal învesmântate în mantie alba ne trezea la realitate.

Eram în plina lupta cu Raul. Ei erau multi, sustinuti de tancurile rusesti, noi eram putini si fara arme. Cu noi era numai nadejdea ca dreptatea va iesi la iveala si Dumenzeu este cu noi.

Vânati din toate partile, cu o iarna grea, ne zbateam sa gasim o iesire. În aceasta atmosfera de zbucium sufletesc, Spiru Blanaru începe marturisirea lui. Baierele inimii lui se dezleaga si zice:

- Mai frate Tase Berzescu, suntem prinsi ca într-o menghina. Nu stiu care va scapa din noi doi cu viata; cred totusi ca tu o sa scapi; este bine sa stii unele gânduri ale mele. La vremea potrivita sa le faci cunoscute, daca vrei, si altora.

Stând asa, unul lânga altul, în mijlocul întinsului de zapada, ascultam la cele spuse de Spiru. Aparuse si legea care prevedea pedeapsa cu moartea. Comunistii creasera prin legi draconice atmosfera prielnica lichidarii noastre ca dusmani ai lor. Ne luptam la ora aceea cu moartea. Iata ce-mi spune Spiru:

- De când stau aici, în grup, cu acesti oameni hotarâti sa lupte pâna la unul, am observat un lucru extrem de important în felul de comportare. Desi suntem ca apartenenta politica diferita, ne întelegem ca fratii. Nu facem diferenta între noi. Aici, dupa cum stii, sunt multi legionari, taranisti, liberali, militari. Suntem de atâta timp la un loc, nu i-am auzit niciodata sa faca deosebire între ei dupa apartenenta politica. Toti suntem români si trebuie sa fim uniti în fata dusmanului. Desi cel mai mare pacat al românilor este lipsa de unitate, noi aici am realizat în ciuda pacatului, unitatea dintre noi.

- În fata primejdiei, noi ne-am adus aminte de Dumnezeu. Cu totii ne rugam ca sa scapam de draceasca înclestare între bine si rau. Se realizase o prietenie, liantul fara de care nu va fi niciodata biruinta.

- As dori ca la momentul potrivit, sa stie si ai mei de acasa, familia mea, prin ce am trecut si care au fost conditiile de viata si sansele de biruinta asupra lor, a comunistilor.

Ne-am împacat cu gândul ca va trebui sa murim pâna la urma. Eu, frate Tase, am certitudinea ca voi muri si-ti încredintez tie aceste gânduri ale mele, nu ca pe un mesaj, dar ca unele framântari ale mele ca om. Fiul meu, daca va mai apuca sa scape cu viata si sotia mea la fel, ar vrea sa cunoasca prin ce am trecut.

- Îmi este draga tara noastra, neamul nostru românesc si as dori ca odata sa fie liber, mare si unit. Dumnezeu sa fie cu el si dezmembrarile politice, de partid, sa dipara. Poporul român s-a nascut crestin, avem obligatia morala fata de copiii si nepotii nostri sa le lasam mostenire credinta dreapta a stramosilor nostri si raspunderea fata de strabunicii nostri, crescuti în legea crestina. Fa acest lucru, fratele meu, si este de ajuns pentru mine. Cei care vin dupa noi sa stie ce-am facut si ce-am gândit si noi, în toiul beznelor adânci.

Dupa aceasta încredintare de gânduri si vreri a urmat un moment de liniste, de traire interioara pentru amândoi. Stiam ca ne hârjonim cu moartea.

Ca treziti dintr-un vis, ne privim în ochi, unindu-ne în gânduri si nadejdi, ne-am imbratisat si sarutat, despartindu-ne. De atunci nu ne-am mai vazut.

Acestea au fost gândurile lui Spiru Blanaru, împartasite mie. El n-a avut pretentia unui mesaj catre toti românii, catre tara. Apelul la unitate nationala este un deziderat al nostru, al românilor. Unitatea, însa, lipseste cu desavârsire. Nu stim ce am mostenit noi de la daci, dar pacatul dezbinarii l-am mostenit în mod sigur.

Dupa ce ne-am despartit de Spiru, am stat de vorba cu Petru Domasneanu, aproape o ora.

În mare, aceleasi lucruri si doruri mi le-a spus si comandorul, încredintându-mi pentru viitor cele spuse de el. Amândoi si-au iubit neamul si legea crestina, jertfindu-se pentru ele.

Tin sa mentionez un lucru - ca eu daca mai sunt în viata, sunt datorita lui Spiru Blanaru.

În urma declaratiilor lui Tudor Ruset, curierul meu, eu trebuia sa fac parte din lotul de judecata al lui Spiru. Nu am recunoscut nimic din cele declarate de Ruset. În tot timpul anchetelor a avut mult echilibru si judecata în gândire. Asa se face ca eu am fost scos din lotul lui Spiru. El a declarat ca nici nu ma cunoaste. El mi-a salvat viata.

Dupa caderea mea din 25 ianuarie 1949, Spiru a luat legatura cu Ianas Fenes de la Armenis, continuând lupta de rezistenta. A mai fost sprijinit si de oamenii din Mehadica, prin Petru Guran, seful rezistentei din comuna, de Veltanescu din Corni, de Nicoara Ion, învatatorul de la Canicea, alaturi de multi oameni din comuna. De asemeni si de Samoila Martinescu din jurul Mehadiei, împreuna cu o multime de români din sudul Banatului.

Acum când scriu cele petrecute la ridicarea Crucii de la Padurea Verde din 16 iulie 1992, în memoria martirilor nostri, ma înfior, oprindu-ma din scris, reflectând.

Dupa ce am scris tot ce am stiut si mi-am adus aminte despre grupul de rezistenta armata din Banat, condus de Spiru Blanaru, de la oameni apropiati si altii necunoscuti, mi-am auzit acuza ca eu l-am creat pe Spiru erou si luptator pâna la jertfa suprema asupra comunismului.

Nu, fratilor! Nu eu l-am creat pe Spiru Blanaru erou!

Prin nasterea lui, Dumnezeu l-a harazit luptator, punându-i arma în mâna si dragostea de neam în suflet, ca sa fie pilda vie nepotilor si stranepotilor în apararea lui Hristos si a neamului nostru românesc.

Eu am avut fericirea sa fiu alaturi de el, cu arma în mâna si sa-i cunosc crezul si taria sufleteasca.

Domnilor nostalgici ai rosiilor de la rasarit, cu cât atacati si cautati sa-l defaimati pe Spiru Blanaru, cu atât mai mult îl aureolati. Lupta dusa de voi împotriva rezistentei armate din Banat si din tara, este cel mai puternic argument ca ea a existat si neamul românesc a luptat pentru salvarea lui.

Ponegrindu-ne pe noi, va prabusiti voi în haurile urii si ale minciunii. Ati aruncat o tara întreaga în criza morala si politica.

Sa nu uitati: Spiru Blanaru este simbolul rezistentei armate din Banat. Desi Spiru a fost moldovean, prin jertfa lui, este pentru totdeauna banatean.

Prin lupta dusa împotriva lui Satan, pe meleagurile Banatului, el ramâne în istorie simbolul luptei pentru credinta si neam, cât va dainui acest popor românesc.

Deci, nu eu l-am creat pe Spiru Blanaru erou si martir, ci el, prin lupta si jertfa lui, m-a creat pe mine scriitor al faptelor de arme si dragoste de tara a românilor banateni, indiferent de etnie si crez politic.

Dumnezeu a harazit neamul românesc sa se nasca crestin. Prin aceasta i-a încredintat si o misiune, aceea de a crede în El si a-L apara. Aparându-L pe El, ne aparam fiinta neamului nostru.

Comuna Teregova, care ar trebui sa fie considerata comuna erou, pentru ca a dat cei mai multi luptatori si morti în rezistenta armata din 1949, azi constituie un paradox. Manevrati fiind de comunisti, ei îl contesta pe Spiru Blanaru ca sef al lor. Pacat ca cei morti nu mai pot auzi cele vorbite de fratii lor, de copiii lor si de nepotii lor, ca s-ar rusina. Timpul este cel mai bun judecator. Istoria va consemna aceste lucruri când apele se vor limpezi.

Spiru Blanaru va ramâne pentru vesnicie comandantul rezistentei armate din muntii Banatului din anii 1948-1949, împotriva comunismului. Va fi ca un far luminos în negura vremii.

Crezul lui a fost si va fi crezul neamului românesc pâna la sfârsitul veacului.

Cândva, pe locul unde au fost executati, la Padurea Verde, se va înalta o Catedrala.