Sotiei mele MARIA

Fiilor mei Adrian si Horia

Nepotilor mei Adrian, Gabriel si Alina

PREFATA

Numele lui Atanasie Berzescu a intrat, de câtiva ani încoace, în atentia publicului iubitor si interesat de istoria noastra zbuciumata sub dominatia comunista. Este cunoscuta contributia sa la diferite publicatii: Memento din Timisoara, saptamânalul Lugojul din Lugoj, Gazeta de Vest din Timisoara si Permanente din Bucuresti.

Dar ceea ce îi stabileste autoritatea de luptator si martor deopotriva este aparitia Suplimentului social-istoric al Gazetei de Vest din Timisoara: “Razboiul anticomunist din Muntii Banatului”, 1995. Carticica a fost primita cu multa caldura si cu mult interes, chiar solicitata peste asteptari. Rasunet în surdina, dar deschizator de orizonturi noi în fata unor documente inedite. Ea a avut darul sa incite noi cercetari si studii laudabile. S-au strecurat si câteva omisiuni regretabile. Asa de pilda nu se vorbeste nimic despre activitatea importanta în rândurile studentimii de atunci a lui Constantin Pascu, sau despre personalitatea luptatorului oravitean Martin Balan, ori despre contributia în mediile taranesti a învatatorului Ion Popescu.

A fost deosebit de elogiata aparitia cartii profesorului Ion Gheorgheosu “Voi n-ati fost cu noi celule”. Atanasie Berzescu este atestat drept mentor al unui tineret care se pregatea pentru marea experienta de lupta si daruire. Au fost târâti acesti minunati elevi, frati de cruce, în anchete, judecati, închisori sau în infernalul Canal.

Cartea de fata a lui Atanasie Berzescu, LACRIMI SI SÂNGE, cuprinde memoriile unui luptator care participa la marile evenimente ale veacului nostru. Sunt aici oameni prigoniti pentru dreptate, pentru adevar si pentru bine. Marturisitori de credinta pentru împlinirea Cuvântului împotriva comunismului.

Cartea are o remarcabila unitate de ton, de gândire si de simtire româneasca. Autorul reuseste printr-o viziune proprie sa structureze evenimentele brute în forme simple, dar foarte expresive. Înzestrat cu un deosebit dar de povestitor, el are putere de retraire si evocare, selectând cu grija faptele semnificative. “Acum când scriu cele petrecute cu multi ani în urma —zice Berzescu — parca le traiesc mai intens si ard în mine mai mult. Pas cu pas retraiesc viata de atunci, cea ferecata în lanturi”.

Povestitorul trece de la o stare la alta cu usurinta, printr-o diversitate stilistica: memorialist, cronicar sau filosof al istoriei. Pentru Atanasie Berzescu, nu povestirea în sine este ultima realitate, ci adevarul. El îsi arata dezgustul pentru minciuna si delatiune. Pentru aceasta, toate mijloacele epice sunt puse în slujba trairii în spiritualitatea crestina. Personajele, fiintele acestea chinuite, nu ilustreaza atât o tipologie umana, cât un principiu etic. Contributia moralistului este de cele mai multe ori directa. Naratiunea se întrerupe lasând loc reflectiei filosofice asupra conditiei umane în comunism.

Pe Atanasie Berzescu nu-l intereseaza atât nota de senzational. Dar faptele în sine sunt pline de senzational si de groaza. În realitate, vremurile merg spre distrugere si degradare. Fiinta umana este mutilata si desfigurata. Totul intra în descompunere si spurcaciune. Scenele de cruzime sumbra sunt relatate de Atanasie Berzescu cu mult simt realist, fiind el însusi victima:

“Mois voia cu tot dinadinsul sa ma implice în procesul lui Spiru Blanaru”. Dar anchetatul nu voia asta, desi în realitate fusese participant. Se tinea tare. Povestirea intra într-un crescendo teribil al anchetei.

— “Nu vreau sa te aud. Nu vorbi nimic, ma auzi? Acum am sa te omor”.

— “Si dintr-un salt, fiara dezlantuita a fost lânga mine. Cu amândoua mâinile înfipte în pieptul meu, ma ridica deasupra capului si ma trânti în casa cu bani. Îngramadit acolo, ca vai de mine, el se prinsese cu mâinile de casa de bani si sari cu cizmele pe mine...” etc., etc. Maretiei tragice a luptelor de la Pietrele Albe îi urmeaza taria caracterelor în anchete.

Tarani umili, cu genealogii nobile, îsi încearca destinul eroic. Caciulile geto-dace sunt pângarite si aruncate la gunoi. Încet, încet, vremea se deruleaza în istorie. De la Timisoara la Aiud, apoi în vesnicie. Si din tortura vesniciei Aiudului la Periprava, la tentativa reeducarii si prelungirii fara termen. Scrisul lui Atanasie curge fara pauze, fara respiratie. Suntem prinsi în duhul mortii.

Povestea este trepidanta. Privim gloatele de tebecisti, care cad în lupta cu suferinta, si cinismul gardienilor manipulati si înraiti.

În fabrica, la Rotarie, o vânzoleala de nedescris în realizarea normelor. Timpul se întinde ca o mlastina. “Mlastina deznadejdii”. “Mai baieti”, spunea Lae Orbulescu, “fiti tari!” Dar unde mai puteai retine filosofia lui Lae, când rânduri, rânduri de carute trebuiau sa iasa pe usa fabricii.

Însa ceea ce Atanasie Berzescu simte mai acut nu este atât întunericul ferecat cu obloane, cât întunericul spiritual, pandemonic. Si totusi, uneori, în contrast, aspectul sinistru este transfigurat în viziune de grandoare a istoriei. Povestitorul intra direct ca participant si ca martor.

Iata o scena, aparent nimic neobisnuit. Era în Celular la 309.

— “Într-o zi pe la sfârsitul lui aprilie vine frizerul sa ne tunda si sa ne barbiereasca. De fata în timpul tunsului era si gardianul, seful sectiei... aici, în timpul tunsului, stând de vorba cu noi, învârtea niste chei pe dupa deget. Deodata se întoarse spre mine si ma întreaba de unde sunt si cu ce am cazut. Îi raspund ca am cazut cu Spiru Blanaru din Teregova. Când a auzit de Teregova, a sarit în sus spunând:

— «Ce ma, tu esti din Teregova? Acolo banditii aceia au tras în oamenii partidului si i-au omorât? Voi ati luptat împotriva partidului comunist? Ma, voi trebuia sa fiti toti omorâti. Stii tu asta?»

Numaidecât, iese afara pe sala si cheama repede pe mai multi gardieni din Celular, strigând:

«Mai tovarasi, mai, ia veniti repede aici sa vedeti si voi un bandit din Teregova care a tras în noi sa ne omoare pe toti. Sa vedeti si voi cum arata un mare bandit».

Atâta mi-a trebuit. Tin-te acum la scandal. Gen. Arbore ramase consternat...” etc., etc.

Dintr-o data istoria se deschide ca o carte. Îsi arata maretia si decaderea. Memorialistul devine simbol al maretiei istoriei. El, eroul de la Teregova; el, care fusese închis — pentru ce? — si la Alba-Iulia ca elev, pe timpul lui Antonescu. Acum generalii, fostii ministri ai ingratului Maresal, camarazi de suferinta ai povestitorului, ramân consternati. Istoria se întoarce ca o mustrare. Dar patosul cald, iertator, al lui Atanasie Berzescu îi învaluie cu dragoste pe acesti mari generali, care paseau acum în rând cu legionarii: Arbore, Iacobici, ing. Mares... Îndeosebi bunul general, intelectualul de seama, prietenul afectuos, grijuliu, marele general Ion Arbore.

Dar, dincolo de sentimentul tragic al existentei în robia comunista, constituind tonul esential al acestei cronici, exista si clipe de fericire care mângâie si întareste. Poate, este fericirea care l-a ridicat pe Steinhardt. Fericirea aceea care sustine viata, viata însasi, fericirea evanghelica: Fericiti veti fi când va vor batjocori pe voi si va vor prigoni, si vor zice tot cuvântul rau împotriva voastra.

Lungului proces de desacralizare a miturilor crestine i se opune mereu împrospatata credinta. Aparitia lui Iisus în celula este coborârea harului divin în sufletele celor îndurerati. Este un act de regenerare spirituala si de creatie. Pagini întregi, memorabile, în care Atanasie Berzescu ni-l înfatiseaza pe marele poet Radu Gyr ca pe un sfânt. Poetul avea darul de a ridica sufletele pe culmi, pentru oamenii care stiau sa fie liberi prin poezie. Si libertatea aceasta era contagioasa si ispititoare. Te introduceai în universul creatorului, evadând în spirit. Omul ia cunostinta de sacru prin ierofanie, cum ar zice Mircea Eliade, prin aureola de mit si sfintenie. O mica scrisoare si o fotografie de familie îl fac pe memorialist sa cânte ca într-un tropar bisericesc. Invocatia divina se ridica din adâncurile sufletului: “Doamne, parca se pogorâse Duhul Sfânt peste mine. Simteam ca ard totul. Curgeau broboane de sudoare de pe mine, pe fata si pe cap. Si mare a fost bucuria... Vecinii mei de pat erau speriati. Credeau ca-i de la securitate pentru ancheta. Nu le-am spus nimic. Daca un cuvânt iesea din gura mea, eram pierduti, eu, Petrasievici si frizerul”... — etc., etc. ... Cu aceasta binecuvântata fotografie credea Atanasie ca l-a învins pe Coller.

De neuitat sunt paginile privind personalitatea, marea personalitate a profesorului Ioan V. Georgescu, distinsul prieten al memorialistului.

Ramânem cu admiratia în suflet pentru destinele umane realizate în lupta si suferinta.

PETRU HAMAT

“Cred ca orice neam, orice sat, orice tinut, orice tara, are datoria si dreptul la

mândria trecutului sau si ca uitarea trecutului de catre patura conducatoare a unui popor este cea mai mare nenorocire ce i se poate întâmpla acestuia.”

Din Mihail Sturza - România si Sfârsitul Europei

În memoriile mele, am luat ca îndemn cuvintele Printului Mihail Sturza, din cartea sa, citata mai sus. Ca sa nu uitam nimic din ceea ce a fost lupta noastra de rezistenta, trecând zi cu zi prin lacrimi si sânge, ma straduiesc sa dau, dupa puterile mele, adevarul asa cu a fost el. Încerc sa schitez o parte din Istoria Banatului în luptele de rezistenta si de afirmare a neamului românesc, împotriva urgiei comuniste.

Sa prinzi rabufnirea neamului nostru împotriva pericolului de moarte, satanismul declansat din rasaritul Europei, dupa revolutia din 1917, din Rusia, este un lucru extrem de greu si de-o mare îndrazneala. Nu sunt scriitor si nici istoric cu pretentii de a dezlega enigmele sforariilor trase de toti chematii si nechematii în a lua în mâna destinele neamului. Pot afirma însa ca neamul românesc este cel care îsi ia destinele în mâna si-si alege singur pe cei care trebuie sa-l apere. Niciodata neamul nostru românesc n-a gresit când a trebuit sa-si apere existenta. Nascut crestin, s-a desfasurat întru Hristos.

Ca unul dintre cei multi, trecând prin lupte si prigoane, ma simt dator sa pun pe hârtie tot ce am cules din tinerete si pâna-n prezent. Bune si rele, vor sta la îndemâna, în realizarea unui tot despre marea înclestare a neamului nostru cu raul. Asa poate ca vor ajunge sa cunoasca si urmasii nostri prin ce am trecut noi si ce am realizat întru apararea credintei, a neamului si a tarii.

Citind memoriile mele, multi vor obiecta ca s-a scris atât de mult despre lupta de rezistenta împotriva comunismului. Au ajuns, poate, a se repeta în expunerea lor. Eu cred ca niciodata nu se va reusi sa se spuna totul despre acest infern rosu. Fiecaruia din noi, cei care am încercat sa asternem pe hârtie cele traite în aproape jumatate de secol, nu-i este dat sa spuna totul. Este imposibil acest lucru. Fiecaruia din noi ne-au ramas viu în minte numai unele aspecte din cele traite în acest iad. Cu cât vor fi mai multi în marturisirea trecerii lor prin iadul gulagului românesc si rusesc, cu atât mai bine se va reusi a se oglindi fidel zbuciumul neamului românesc.

Multi s-au confruntat cu falsul în istorie, altii — cu multe scapari, lasând pe dinafara lucruri extrem de importante.

Cred eu ca pâna acum trei sunt care s-au întrecut pe sine în memoriile lor, realizând opere de valoare.

1. Sebastian Mocanu, în cartea sa — “Mântuirea” — prinde caracteristica gulagului românesc, cu toate pornirile de iad. Sunt pagini întregi unde el realizeaza o filozofie crestina, fara a fi teolog, care poate sta alaturi de D. Staniloae sau de Sfântul Grigore de Nisa. Sunt pagini întregi care te îndeamna la meditatie. Poate fi considerat un apologet al Crestinismului, alaturi de Nicolae Steinhardt.

2. Viorel Gheorghita, prin cartea sa — “Et Ego” — realizeaza ineditul în genul memorialistic. Se poate spune ca este un bun mânuitor al limbii române în literatura, de neîntrecut, un eseist si un gânditor în domeniul filozofiei, mai ales filozofia crestina.

3. Ion Gavrila, prin cartea sa — “Brazii se frâng nu se îndoiesc” — prinde spiritul de lupta în rezistenta poporului român împotriva comunismului, cu un dar de evocare de adânca sensibilitate si traire interioara. Este un povestitor inegalabil. Prinde puterea de daruire a românului în lupta pentru neamul sau pâna la jertfa suprema.

Am încercat dupa puterile mele sa-i prind pe cei trei, schitându-le profilurile literare, ca model pentru toata lumea, si nicidecum pentru a ma compara cu ei. Ma straduiesc sa fiu un evocator al luptelor de rezistenta, duse în Banat si al zvâcnetelor de traire interioara în pornirile de iad ale închisorilor din tara. Caut sa nu-mi încarc stilul prin înlantuirea de metafore. As vrea sa fiu simplu si curat în expunere, la înaltimea sufletului românului, fie el taran, muncitor sau intelectual.

Sa fiu înteles în scrisul meu de toata lumea, asa cum cei care si-au daruit viata s-au facut întelesi de neamul nostru românesc.